Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 71

-71-

Nemes de Sasa, in comun’a Banabicu [Vâlcele (în trecut Banabic; în maghiară Bányabükk) este un sat în comuna Feleacu din județul Cluj, Transilvania, România. Se află la o distanță rutieră de 17 km față de municipiul Cluj-Napoca. Următoarele obiective au fost înscrise pe Lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015: Tumulii preistorici din punctele “La Vâlcea” și “La Popas”. Așezarea romană (din secolele II-III) în zona “Săliște”. Era deja o zonă locuită în timpuri preistorice, după cum o dovedește găsirea a 40 de topoare de la Bányabük. Din secolul al XIV-lea, ramura sudică Tyukod a familiei Kalocsa a deținut zona din jurul Castelului Torda. Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1297 într-un certificat p. Sub numele Banabyk, la vremea aceea se învecina cu Monostor, în 1322 era scris Banabike, în 1332–1333 era scris Banabiky și se învecina cu Mikes. În 1339 p. a fost deținut de membrii clanului Tyukod sub numele de Banabiky. Anul acesta, fiul lui Péter Gerendi, Miklós, care aparține familiei Tyukod, l-a lăsat celor doi nepoți ai săi: Miklós și Péter. În 1332, numele său era deja inclus în lista zecimii papale, așa că la acea vreme era deja un loc de biserică, al cărui preot plătea 90 de denari în 1332 și 10 groși și 1 denar în 1333. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, pentru a spori numărul iobagilor, moșierii săi au implantat români, care au fost așezați în satele gemene ale așezării; așa au fost create Magyarbányabükk și Oláhbányabükk. În 1414 p. utraque Banbyky (cele două Banbyky), în 1416 a fost menționat ca Magiar Banabyke, Olah Banabyke, în 1523 a fost menționat sub numele de Magyarbanyabyky, Olahbanyabyky și era proprietatea familiilor: 1 Gerendi, 2 Barancska, 3 Tótpróna și 4 Bogát. În 1445, ambele Banabiky (unguresc și oláh) erau deținute de Gerendieni. A fost menționat ca: Bánya -Bük în 1733, Banabek în 1750, Bánya Bik în 1805, Bányabik și Buchgrub în 1808. Satul a aparținut raionului Tordai din județul Torda -Aranyos până la Tratatul de la Trianon.], comit. Turd’a.— Capuchehaia, banul Lugojului și Caransebeșului, membru in locotenența princiară, guvernator al Transilvaniei, ban al Banatului de Lugoj –Caransebeș, principele Transilvaniei, Acațiu Barcsay de Nagybarcsai, 23 Augusto, 1659. Scutum videlicet militare erectum coelestini coloris triangulare, in cujus campo sive area Eques quidam armatus sago viridi pileoque cristato amictus, manuum dextra sclopetum tenere, sinistra vero habenas equi dirigere visitur. Supra scutum galea militaris clausa est posita, quam contegit diadema regium gemmis atque unionibus decenter exornatum. Ex cono autem galeæ teniæ seu lemnisci variorum colorum hinc inde defluentes, utrasque oras seu margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt et exornant [Scut militar triunghiular înălțat, de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia se vede un anumit cavaler, înarmat cu o manta militară verde și acoperit cu o șapcă cu creastă, este reprezentat ținând o pușcă în mâna dreaptă, în timp ce în stânga. el îşi conduce cu frâiele calul. Deasupra scutului este așezată o cască militară închisă, care este acoperită de o diademă regală decorată decent cu bijuterii și uniuni. Iar din vârful tapiseriei căștii sau a lemniscilor* de diverse culori care se preling ici -colo, înconjoară și decorează foarte frumos ambele margini ale căștii sau marginile scutului în sine.]. 2 patrifamilie. S’a datu armalele pentru credinţi’a si alipirea càtra Domnitoriu si patrie, si pentru servitiele obsequióse si strênse in castrele dela câmpulu Cherestesiu (Keresztes -mező).

                                                                                                               Parochulu loc.

* Bandă atașată coroanelor dar și palmelor învingătorilor sau ornând capetele participanților la o petrecere.

3. Comun’a Apahida.

Maxim de Kaczkó, in comun’a Apahid’a [Apahida (în maghiară Apahida, în germană Odendorf / Brenndorf / Briegendorf, în latină Pons Abbatis, în trad. “Podul Abatelui” sau “Podul Abației”) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Apahida (reședința), Bodrog, Câmpenești, Corpadea, Dezmir, Pata, Sânnicoară și Sub Coastă. Pe teritoriul comunei Apahida s-au făcut importante descoperiri arheologice, între care cimitirul celtic din sec.III-II. î. C. și mormintele goților din sec.V d.C. Au fost descoperit două tezaure: primul, găsit în 1889, constă dintr-un sicriu conținând trupul unui bărbat care purta numele de Omharus, fiind una dintre căpeteniile gepizilor. Mormântul conținea numeroase obiecte ornamentale specifice gepizilor. Un al doilea tezaur a fost descoperit în 1968, la 300 m distanță de primul, cu ocazia efectuării unor excavări destinate instalării unor stâlpi de beton. Acest al doilea tezaur, mult mai bogat decât primul, conținea mormântul unui bărbat care a fost identificat după accesoriile existente ca fiind o altă căpetenie gepidă. Cele două tezaure au dus la ipoteza conform căreia în zonă s-ar afla o necropolă de inhumație a căpeteniilor gepide, ipoteză confirmată și de faptul că în 1978 un sătean din zonă a descoperit întâmplător o altă podoabă ornamentală similară celor găsite în primele două tezaure. Unii istorici susțin chiar că la Apahida ar fi fost la un moment dat capitala gepizilor. (Vezi articolul Gepizi). În Evul Mediu aici era situat un pod de vamă peste Someș, pod ce se afla în proprietatea mănăstirii (abației) benedictine (romano-catolice) de la Cluj-Mănăștur. Taxele încasate pentru trecerea podului constituiau principala sursă de venit a abației. Denumirea latină și maghiară a localității amintesc și astăzi de acest pod. Prima menționare documentară a satului Apahida este din 1263 cu numele Apathida.]. Principele Transilvaniei, principele imperial, ducele de Opole și Ratibor, Sigismund Báthory de Somlyai, 1591, 10 Maiu. Căpitanul castelului Szendrő, căpitan al castelului Eger, comandant al Ordinului Cavalerilor, guvernatorul, magnatul, principele Transilvaniei, baronul Rákóczi Sigismund, 23 Iuniu 1607. Posessiunea Draghia in Kaczko [Câțcău (în maghiară Kackó) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Câțcău (reședința), Muncel și Sălișca.] comit. Solnocului -interior impreuna cu tóte apertinentiele, colonicaturele**, si drepturile alegate***. 6 patri familie. Luându-se in consideratiune credinti’a si servitiele credincióse facute de mai multe-ori si in mai multe ocasiuni li se facù acésta donatiune.

Apahid’a, 13 Iuliu 1862.                              Lazar Maxin,

                                           paroch loc. si adm. protop. gr. -res in tract. Sieului.

** Casele fermierilor.

*** Din aligare ( latină) a lega ceva de ceva; - Iobăgia a fost sistemul juridic prin care țăranul iobag (din maghiară jobbágy) era “legat” de pământul unui stăpân feudal, pe care trăia și muncea, depinzând cu persoana și cu bunurile sale de acesta. Obligația în muncă a iobagilor către stăpânul feudal se numea robotă. Cuvântul fiind derivat din “rob/robie” (slavie).cȚăranul dependent se mai numea șerb (din latină servus).

4. Comun’a O. -Apahida.

Popa Nobili, in comun’a O. – Apahida [Apahida (în maghiară Apahida, în germană Odendorf / Brenndorf / Briegendorf, în latină Pons Abbatis, în trad. “Podul Abatelui” sau “Podul Abației”) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Apahida (reședința), Bodrog, Câmpenești, Corpadea, Dezmir, Pata, Sânnicoară și Sub Coastă. Pe teritoriul comunei Apahida s-au făcut importante descoperiri arheologice, între care cimitirul celtic din sec.III-II. î. C. și mormintele goților din sec.V d.C. Au fost descoperit două tezaure: primul, găsit în 1889, constă dintr-un sicriu conținând trupul unui bărbat care purta numele de Omharus, fiind una dintre căpeteniile gepizilor. Mormântul conținea numeroase obiecte ornamentale specifice gepizilor. Un al doilea tezaur a fost descoperit în 1968, la 300 m distanță de primul, cu ocazia efectuării unor excavări destinate instalării unor stâlpi de beton. Acest al doilea tezaur, mult mai bogat decât primul, conținea mormântul unui bărbat care a fost identificat după accesoriile existente ca fiind o altă căpetenie gepidă. Cele două tezaure au dus la ipoteza conform căreia în zonă s-ar afla o necropolă de inhumație a căpeteniilor gepide, ipoteză confirmată și de faptul că în 1978 un sătean din zonă a descoperit întâmplător o altă podoabă ornamentală similară celor găsite în primele două tezaure. Unii istorici susțin chiar că la Apahida ar fi fost la un moment dat capitala gepizilor. (Vezi articolul Gepizi). În Evul Mediu aici era situat un pod de vamă peste Someș, pod ce se afla în proprietatea mănăstirii (abației) benedictine (romano-catolice) de la Cluj-Mănăștur. Taxele încasate pentru trecerea podului constituiau principala sursă de venit a abației. Denumirea latină și maghiară a localității amintesc și astăzi de acest pod. Prima menționare documentară a satului Apahida este din 1263 cu numele Apathida.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1668. — Scutum militare coelestini coloris, in cujus campo brachium humanum rubra manica amictum et duæ sagittæ in forma crucis, — supra scutum galea militaris quam contegit diadema regium gemmis atque unionibus decenter exornatum [Scut militar de culoare cerească, în câmpul căruia este reprezentat un braț uman îmbrăcat într-o mânecă roșie și două săgeți în formă de cruce, - deasupra scutului este o cască militară acoperită de o diademă regală decorată decent cu pietre prețioase și uniuni.]. 6 patrifamilie.

                                                                                                               Parochulu loc.

                                                        5. Comun’a Dezmér.

Brukántal Todor, in comun’a Desmér [Dezmir (în maghiară Dezmér) este un sat în comuna Apahida din județul Cluj, Transilvania, România. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 083), localitatea apare sub numele de “Dezmér”. Dezmér și împrejurimile sale erau locuite deja în secolul al III-lea î.Hr., așa cum demonstrează relicvele celtice găsite aici. În 1315 este menționat pentru prima dată sub numele de Desmer . În 1451, el apare în surse ca Magyardezmer și Oláhdezmer. În Evul Mediu avea o populație maghiară catolică, dar în secolul al XV-lea, alături de ei s-au așezat și români, așa cum indică prenumele Olách apărut în 1451. Până la Tratatul de la Trianon a aparținut raionului Cluj județul Cluj.]. În anul 1644, Novembre 20 sub marele comite al secuilor, principe al Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud]. Sub marele principe al Transilvaniei Michaelu Apafi ano 1675 Ianuarii 9 la Belgradu stremosiuseu Brukántal Iosifu dela Szilagy - Somlyó i s’au datu carte de nobilitate si donatiune peste o curia in orasiu. 4 patrifamilie. In vremile de atunci au mai dobênditu in partea Simleului si alte donatiuni.

S’au datu prin mine subscrisulu parochu al Dezmirului ano 1862, Iunii 10.

                                                                                                                               Nestoru Georgie,

                                                                                                                       fung. parochu alo Dezmirului.

                                                             6. Comun’a Boos.

Botha de Csernafalva, in comun’a Boos, comit. Csognei. [( Până în 1899 Bós, în română Bozeni, în germană Boschen ) este un sat din România în județul Mureș, la 8 km est de Marosvásárhely, lângă pârâul Bósi. Numele său provine de la numele familiei Boós. “Din câte putem urmări până la venirea ungurilor în Transilvania, Kebele -Szentivány era un sat complet maghiar, iar biserica de piatră de acolo era înconjurată de un zid de piatră. În jurul anului 1660, în timpul distrugerilor lui Ali Pașa¹, cea mai mare parte a maghiarilor din localitățile: Sz.-Ivány, Kebele, Agárd și Boos s-au retras într-o biserică, în spateje acelui zid de piatră. din motivul supraviețuirii curajoase, din cauza inamicului distructiv. Ali Pașa, după ce din nordul bisericii pănă în partea dreaptă, locașul de cult a fost distrus de inamic, oamenii din biserică au fost tăiați împreună cu preotul, ungurii din Sz.-Ivány au fost cu toții uciși, când László Kutyavetyi și Mátyás Huszár s-au ocupat și de Sz.-Ivány. În anul 1686 – nemaifiind maghiar în Sz.-Ivány – clerul s-a mutat la Kebele, iar de atunci, în fiecare duminică la slujba de dimineața și la sărbătoarea corturilor, slujba divină de dimineață s-a ținut în biserica Sz. –Ivány de tot județul. La acea vreme, partea dinspre nord era acoperită cu lemne, fiind atât de degradată, încât până și pietrele cădeau una după cealaltă. În cele din urmă, în anul 1796, Kebele, Boos, Agárd, pe cheltuiala unei biserici reformate, a plătit din cheltuielile comune ale bisericii preoția reverendului Zsigmond Sebestyén și în timpul curatorului Zsigmond Szálosi Jr. I. dori. Amin. «Pentru ca numele sfânt al lui Dumnezeu să fie proclamat în acel templu din generație în generație, din generație în generație, îmi doresc asta pentru totdeauna. Amin.»

Acest memorial este completat de tradiția conform căreia, după căderea lui Ioan Kemény, oamenii din Székely loiali lui s-au mutat spre Vásárhely, conduși de Ali Pașa. Printre curatori s-au numărat și oamenii din parohia Sentivány, care au mărșăluit spre biserica lor, protejată de un zid puternic. Ali Pașa a sosit cu toată tabăra lui și, în timp ce mergeau spre biserică, au lovit o bandă de jefuitori și au tăiat-o. Gardul prăbușindu-se, preotul văzându-și poporul în primejdie, a ieșit să-i ceară milă lui Ali Pașa, căci pe Pașa îl cunoștea bine în perioada în care era în robia turcească, învățându-l limba maghiară. Pașa și-a iertat fostul tutore, dar nu și poporul. Preotul a spus: «N-am nevoie de mila pe care mi-ați acordat-o, dacă nu-o extinzi și asupra credincioșilor mei.» S-a întors la adepții săi și i-a încurajat pentru o rezistență eroică, luptând cu ei până la ultima suflare, protejând sanctuarul, unde au căzut ca niște eroi care luptă până la ultimul om. Oasele celor morți glorios, sunt aici încă albe în ruinele dealului bisericii.

Biserica veche, martora glorioaselelor bătălii de autoapărare, nu mai există, pentru că, după cum vedeți mai sus, a fost complet refăcută în anul 1796 din materialul vechi, cel mult rămânând absida semicirculară a sanctuarului, care arată ca și cea mai veche. Biserica a fost construita in stil românesc. Trista distrugere a acestei biserici și amintirea celor care-au sângerat aici, sunt protejate și de această inscripție de pe placa memorială atârnată pe partea laterală a brațului:

Aproximativ o mie șase sute șaizeci.

Campania turcească păgână a lui Ali pașa.

Deteriorarea zidului de piatră al bisericii noastre.

Biserica arăta semne că a fost jefuită;

Kebele, Agárd, Bos n-au mai putut-o păzi.

Ecclesia și-a pus banii din nou aici.

A ajutat-o frumos și domnul Dániel Nagy.

Unul dintre ofițerii adjuncți ai scaunului nobil Marus,

Era gata în o mie șapte sute.

Răsplata lui Menei de la Dumnezeu în calamitate.

Cine a ajutat asta, poți să crezi?

Să spunem Amin și așa să fie.

A fost construită sub tutela mai tânărului Zsigmond Szálosi în preoția domnului Sebestyén Sigmond.

 

XXV. Valea pârâului Poklos. Balázs Orbán: Descrierea Székelyföl

Valea Koronka continuă să se întindă spre est, se ramifică din nou în mijlocul văii înconjurat de păduri; în capul uneia dintre ele - care se intersectează cu valea Nyomáthi aproape de valea Nyárád - se află Boos, care își ia numele de la o familie cu acest nume, fiind și astăzi răspândită. Boos este satul fiică din Kebele-Sz.-Ivány și are doar o mică casă de cult; Numele lui Boos îl întâlnim mai întâi în registrul din 1567, unde era înscris cu 2 porți; aceasta se întâmplă chiar în 1580, când înfrângerea lui Tamás Mihályfi este înscrisă de Farkas Kovacsóczi³. În 1609, principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, l-a donat lui Gergely Ozdi. Deasupra satului se află un loc numit Kápolnás (Căpâlna), unde s-a aflat cândva casa de rugăciune fortificată a acestui sat, care, după cum se spune, a fost distrusă la un asediu condus de tătari.

Potrivit tradiției, locuitorii din Boos, care au fost devastați de turci în cealaltă vale din sud -est, s-au stabilit aici din Kis-Ernye. Acest sat distrus apare cu un secol mai devreme decât prædiumul⁴ familiei Toldalagi, astăzi este complet nelocuit, rămânând doar numele Kis-Ernye, supraviețuind până astăzi în tradiții, și fragmentele groase de ceramică găsite în cantități mari pe locul fostului sat, i-au păstrat memoria. Un fragment de armă veche a fost de asemenea găsit.

Lanțul muntos care desparte capul văii Kis-Ernye de valea Nyárád se numește Kincses pentru că locuitorii satului devastat și-ar fi îngropat acolo cele mai de temut comori. Conform unei alte tradiții, a existat odinioară un sat numit Kincses. După cum se spune, în 1661 și Ali Pașa a ținut tabără acolo.], comit. Cosognei. Sub voievodul Transilvaniei, căpitanul cetății Várad (Várad este un sat în districtul Szigetvár, județul Baranya, Ungaria) ducele Cristofor Báthory de Somlyó, in Alb’a -Iuli’a 1579, si sub principele Transilvaniei și suzeran al Țării Românești, cardinalul Andrei Báthory, (in anul) 1599, cá calareti si pedestrasi. Insigmele nobilitare cu armalele la acésta familie voru fi in Cetatea de Pétra⁵, unde e si Prodicatulu. 12 patrifamilie.

¹ Generalul turc Kösze (“Chelul”) Ali Pașa era – se presupune – de origine albaneză, motiv pentru care a avut încrederea atât a Marilor Viziri Köprülü Mehmed, cât și a lui Köprülü Ahmed.

La 6 aprilie 1660, sultanul Mehmed al III-lea l-a numit comandant al campaniei împotriva Transilvaniei. Armata sa s-a unit cu trupele lui Szejdi Ahmed - Pașa din Buda -, dar Kösze Ali era la comandă. Pe 14 iulie, a început asediul Oradei, la care garda a renunțat la 27 august, apoi s-a retras în supunere. Cu toate acestea, Poarta nu a acceptat faptul că parlamentul Transilvaniei - la 1 ianuarie 1661 - l-a ales prinț pe Ioan Kemény în locul demisionului Ákos Barcsay, așa că pașa Ali Köse a intrat în Transilvania cu armata sa la 28 iunie 1661, iar parlamentul. la 14 septembrie, îl alese ca principe pe Mihai I. Apafi, apoi a părăsit Transilvania la sfârșitul lunii decembrie. Imediat înainte de începerea campaniei din Transilvania (17 iunie), la instrucțiunile marelui vizir Mehmed Köprülü (formal la ordinul sultanului), l-a executat pe Szejdi Ahmed, fostul pașa din Buda, pe care a încercat în zadar să-l protejeze, împotriva intenţiilor Marelui Vizir.

În 1662, a organizat înființarea Pașalâcul de la Oradea, a întemeiat și o moschee în Oradea.

În 1663, a luptat în armata lui Köprülü Ahmed în timpul capturării orașului Érsekújvár ², apoi Marele Vizir i-a ordonat lui și trupelor sale să apere Buda, unde a murit în februarie 1664.

² Nové Zámky (în germană Neuhäusl sau Neuhäusel, în maghiară Érsekújvár) este un oraș în sud-vestul Slovaciei. Orașul este bine cunoscut prin istoria sa faimoasă. O fortăreață anti-turcă a fost construită pe locul unei vechi așezări, între anii 1573-1581. Astăzi orașul se ridică în jurul fortăreței. Imensa nouă fortăreață era una dintre cele mai moderne din Europa la momentul construcției. Turcii nu au reușit să o cucerească în primele șase încercări, însă în 1663 au reușit să o facă și au făcut din ea centru al provinciei turcești din sudul Slovaciei.

³ Farkas Kovacsóczy (în jurul anului 1540 - Szamosújvár , 11 septembrie 1594 ) nobil maghiar, cancelar al Transilvaniei, umanist înalt educat, una dintre personalitățile definitorii ale vieții politice transilvănene din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. A scris o lucrare importantă în limba latină despre administrarea Transilvaniei (De administratione Transylvaniæ, 1584).

⁴ Praedium ( prædium ) este un cuvânt latin care însemna inițial, potrivit lui Varro , orice proprietate care devenise garanție pentru stat printr-un praes ( garant ): “Praedia dicta, item ut praedes, praestando, quod ea pignori data publice mancupis fidem. praesent”. După aceea, utilizarea cuvântului a fost limitată la a însemna pământul în general. În acest sens, praedia a fost împărțită în rustica și urbana.

⁵ Cetatea Chioarului (în maghiară Kővár vára) este o fostă cetate din Maramureș, situată în apropiere de Berchezoaia (Berkespatak), în Rezervația Naturală Defileul Lăpușului. Resturile cetății sunt clasate ca monument istoric.

Almási de Berkesz, in comun’a Boos din Dezmir [Dezmir (în maghiară Dezmér) este un sat în comuna Apahida din județul Cluj, Transilvania, România. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 083), localitatea apare sub numele de “Dezmér”. Dezmér și împrejurimile sale erau locuite deja în secolul al III-lea î.Hr., așa cum demonstrează relicvele celtice găsite aici. În 1315 este menționat pentru prima dată sub numele de Desmer . În 1451, el apare în surse ca Magyardezmer și Oláhdezmer. În Evul Mediu avea o populație maghiară catolică, dar în secolul al XV-lea, alături de ei s-au așezat și români, așa cum indică prenumele Olách apărut în 1451. Până la Tratatul de la Trianon a aparținut raionului Cluj județul Cluj.]. Copia de anula 1816 in doue locuri donatia. Extradate prin Alexia Grauru si Tartza. — 1 patrifamilia.

 

    Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 70

-70-

XV. Comitatulu Clusiu.

1. Comun’a Ajton.

Trifán* Petrus impetrator nobilitatis de Keménye linqua materna Kreminye [Trifán Petrus, dobânditorul nobilității la Keménye, limba maternă a Kreminye (Carpaților – cremenea = piatră, stâncă, rocă)]. Residentu in Keménye. Quator patrum familias, in Hosszu Matskás tres. Parochus fungitur in Ajton [Patru familii de tați de famiilie, trei în Hosszu Matskás. Preotul lucrează în Ajton] [Aiton (în maghiară Ajton, în germană Eiten) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Cluj, Transilvania, România. Pe teritoriul satului au fost descoperite urmele mai multor vechi așezări din neolitic (cultura Turdaș, mileniul al IV-lea î.e.n.), din epoca bronzului, din epoca fierului (Hallstatt și La Tène), din perioada stăpânirii romane și din timpul migrațiilor. Tot aici au mai fost scoase la iveală un mormânt de incinerație (sec. I î.e.n. - sec. I e.n.) și o villa rustica, în care s-a găsit o fructieră dacică (sec. II î.e.n.). În perioada romană localitatea se afla pe drumul roman Potaissa - Napoca. Inițial, o porțiune a acestuia a fost lăsată descoperită în curtea vecină cu cea a școlii, marcată de o colonetă ce reproduce inscripția de pe borna kilometrică din anul 108, însă acum micul sit este acoperit de deșeuri. Aici a fost centrul unei unități spaniole ecvestre. Prima menționare documentară a satului Aiton cu numele Villa Ohthunth este din 1320, iar în 1329 cu toponimul Ahthon. Din 1456 apare sub denumirea actuală Ayton. În 1658 localitatea a fost arsă la o invazie a turcilor și tătarilor. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 095) apare sub numele de Ajton.] parochia gr. -cath. districtus Colos. Celsissimus princeps Michael Apafi, 1667 die 5 Mensis Xbria. Serenissimus princeps Michael Apafi, 1682. A sinistris Nomen principis, a dextris Ioannes Bethlen consiliarius, inferius Franciscus Lugosi secretarius. Scutum militare coelestini coloris, in cnjus area brachium quodam humanum humero tenus resectum, ensem evaginatum fortiter comprehensum tenere visitur. Supra scutum galea militaris clausa est posita, qnam contegit diadema Regium gemmis atque unionibus variegatum. Ex cono vero galea elemnisci variorum colorum, hinc inde defluentes utrasque oras ipsius scuti pulcherime ambiunt et exornant. 8 patres familias complectitur, quorum unicus parochus in comitatu Kolos in Ajton fungitur a tempore ordinationis. Ubique in præliis hastiludiis monomachiis duellis et in quibusvis exerciciis militaribus generose se exhibuerunt. Verba adhibui ipsius Diplomatis.

In cujus rei veritatem has propria manus subscriptione et usuali sigillo extractas extradandas duxi litteras ex originali a parente meo pie defuncto Constantino Trifán de Keménye mihi relictas. Ajton 13/25 Junii 1862. [parohie greco –catolică, cartierul Cluj - Napoca. Alteța Sa Mihail Apafi, 1667 la 5 a X-a (lună). Serenissimus prinț Michael Apafi, 1682. Din stânga, (apare scris) numele principelui, din dreapta, Ioan Bethlen, consilierul, Francis Lugosi, secretarul, (apare scris) jos. Scut militar de culoare cerească, în partea inferioară a brațului (reprezentat) reunit cu un umăr uman tăiat fin, se vede că ține bine apucată o sabie dezvelită. Deasupra scutului este amplasată o cască militară închisă, care acoperă diadema regală împestriță cu bijuterii și uniuni. Iar din vârful căștii elemnisuri** de diverse culori, curgând dintr-o parte în alta a marginilor scutului, îl înconjoară și îl împodobesc frumos. Cuprinde 8 tați de familii, al căror singur păstor din județul Kolos (Cluj) în Ajton, slujește încă de la momentul hirotoniei. Peste tot în bătălii, turnee, dueluri de monomachi*** și în toate exercițiile militare, s-au afișat cu mare generozitate. Am folosit însuși cuvintele diplomaților. În adevărul căreia mi-am luat libertatea de a preda aceste extrase, semnate de propria mea mână și cu sigiliul obișnuit, din scrisorile originale lăsate mie de dragul meu părinte decedat Constantine Trifán de Keményc. Ajton 18/25 iunie 1862.]

** (Plante) oricare dintre diversele rășini parfumate obținute din copaci tropicali, mai ales arbori din familia Burseraceæ: utilizate la fabricarea lacurilor, unguentelor, cernelurilor etc.

*** Primele apariții ale numelui sunt neclare și se pot referi mai degrabă la supranumiți membri ai familiei. Un episcop iconoclast din Nicomedia al cărui numele este menționat în hagiografia din secolul al IX-lea a Sfântului Ioanichie, în timp ce un oficial fervent anti-iconoclast a fost Patriciul Niketas Monomachos la începutul secolului al IX-lea, care a fost mai târziu declarat sfânt. Se spunea că familia ar fi fost “veche”, dar nu a ieșit în prim-plan decât în ​​secolele al X-lea și al XI-lea: în primul rând cu Pavlos Monomachos, un nobil negustor bogat care s-ar fi căsătorit cu o Dukaina, urmat de fiul lor, Theodosios ( născut c. 970), un birocrat important sub Vasile al II-lea și, în sfârșit, Constantin Monomachos care a devenit împărat cunoscut drept Constantin al IX-lea. O fiică a lui Constantin al IX-lea s-a căsătorit cu marele prinț al Rusiei din Kiev din dinastia Riouriciților (născut în jurul anului 1030 mort la13 aprilie 1093 în Vyshhorod ), care a domnit între 1078 și 1093. Fiul lor Vladimir II Monomakh a adoptat numele de familie al mamei sale; într-adevăr, moștenirea Monomachos va înflori cu faimoasa coroană a Monomachilor, iar în Rusia imperială, cu legenda Capului Monomakh, se presupune că dăruit de Constantin al IX-lea nepotului său, Vladimir al II-lea Monomakh.

Până la sfârșitul secolului al XI-lea, în perioada comnenilor, familia căzuse într-o relativă obscuritate. Singura excepție a fost George Monomachos, duce de Dyrrhachium sub Nichifor al III-lea Botaniates (r. 1078–1081), dar demis de Alexios I Comnenos (r. 1081–1118).

De la începutul secolului al XIII-lea și până la pierderea regiunii în fața turcilor la începutul secolului al XIV-lea, membrii familiei sunt înregistrați și în Asia Mică, de ex. Ioan Monomachos (fl. 1304–1324), un prieten al omului de stat Nikephoros Choumnos și al generalului Alexios Philanthropenos. Contemporanii săi, frații George Atouemes Monomachos și Mihail Senachereim Monomachos, au devenit înalți oficiali și generali. Printre ultimii membri ai familiei atestați s-a numărat și arhitectul George Monomachos din Salonic în c. 1421. 

Láttam: Vajna Pál,                                                                                       Elias Trifán,

           jegyző                                                                                       parochu gr. -cath- Ajtonensis

* [Pg. 516 (646 pdf)   4. Olympul Triphyliu din insula Pancheei.

În insula Pancheea - după cum ne spune Evbemer - se află un munte consacrat zeilor, care mai întâi se numise Scaunul lui Uran, iar mai târziu Olympul Triphyliu.   

Acest munte sfânt al Pancheei purta după Evhemer conumele de Tριφδλος, fiindcă locuitorii acestei memorabile insule se compuneau din trei ginţi,  τρίίς şi φυλή, trib. Conform unei etimologii viciose, Triphylul din insula Pancheea nu putea să fie decât un Trimonțiu sau Tρίφυλλον, de la τρίς şi φϐλλον, în cazul de faţă vârf sau pisc, după cum în timpurile lui Pliniu un munte al Campaniei* se numia Trifolium¹) şi după cum un munte cu toponimul de Trifoiu se află în judeţul Prahova (România) spre nord-vest de cătunul Scurtesci ³).

* Campania este o regiune din Italia de sud, la Marea Tireniană, la sud de Lazio. Numele vine direct din latină, așa cum era spus de Romani, Campania felix (pământ norocos).

Încă din cea mai obscură antichitate, credinţele poporale atribuiseră o putere mistică numărului combinat trei. Trinitatea este o veche dogmă religioasă, pe care o aflăm xsprimată în mod simbolic în formele rituale şi pe diferite monumente ale epocii pelasge. Marele zeu din Pancheea se numise Tριφύλιος, sau mai corect Tριφύλλιος, nu după numărul ginţilor din Pancheea, ci după cele trei înălţimi ale muntelui sfânt, întocmai, după cum la greci Joe avea conumele de Όλύμπιος, la troieni Idaeus şi la romani Capitolinus, după munţii consacraţi maiestăţii divine ca o reşedinţă demnă pe pământ.

O reminiscenţă religioasă despre Olympul Triphylliu din părţile de jos ale Istrului, o aflăm şi astăzi în tradiţiile locuitorilor români din Dobrogea.

Colindele române din această parte a Dunănrii de jos celebrează cu deosebită pietate pe Maica Domnului care, luând în braţe pe Fiul de curând născut, pleacă să urce cei trei munţi sfinţi - vechea reşedinţă a divinităţilor antecreştine din această regiune.

Reproducem aici un specimen din aceste colinde particulare ale Dobrogei:

Iar Maica sfântă Maria,

Fiu la braţe că-şi lua,

Cărăruia şi-o lua,

Cărăruia la trei munţi, 

Urcă-şi munte, urcă-şi doi,

Când fuse la munte de trei

Puse jos să s’odihnească,

Coconaş să-şi primenească

De asemenea mai aflăm şi astăzi în aceste părţi ale Istrului de jos unele resturi importante din vechiul cult al lui Zεύς Tριφύλλιος.- Tradiţiile populare de pe teritoriul Dobrogei, precum şi din unele părţi ale judeţelor vecine, Brăila şi Covurlui**, atribue o deosebită importanţă religioasă unul sfânt cu numele de Trif sau Triful, ale cărui caractere însă sunt cu totul antecreştine. Acest sfânt Trif sau Triful este - după credinţele populare române - divinitatea care dă rod pământului. El fructifică ţarinele sau câmpurile de arătură, grădinile, pomii, viile; le apără de distrugerea gadinilor { Animale sălbatice} şi a fiarelor sălbatece; el este mai mare peste turme şi vite, favorizează producţia livezilor, peste tot el este protectorul întregii economii rurale şi pastorale¹).

1)      Pliniu H. N. Lib. XIV. 8. 9.

2)      Un oraș cu numele de Tρίφουλον este amintit de Ptolemeu (III. 8) în Dacia, în regiunea de sus a Prutului.

3)      Comunicată de înv. I. Negrescu, com. Parachioi, jud. Constanța. O variantă la Burada (O călătorie în Dobrogea, p. 51 - 53), iar alte variante din același județ în colecția noastră inedită.

** Județul Covurlui a fost o unitate administrativă de ordinul întâi din Regatul României, aflată în regiunea istorică Moldova. Reședința județului era municipiul Galați.

Cultul lui Trif sau Triful întrece după cum vedem pe al tuturor celoralalţi sfinţi creştini. El este un fel de conducător al naturii. El mai are şi astăzi o parte din atributele divinităţii supreme, a lui Zεύς εΰοπα, care după Hesiod, face pământul să producă cele trebuincioase pentru traiul oamenilor, face să crească în munte ghinda pe stejari, înmulţește albinele, face ca oile să fie încărcate cu lâna, şi câmpurile să producă recolte abundente ²). Atât după nume, cum şi după caracterele cultului său, Trif sau Triful este identic cu marea divinitate, pe care Evhemer o numește Zεύς Tριφύλιος.

În fine, în alte colinde române, care se ocupă cu lucrările şi binefacerile agriculturii, s-a mai conservat o importantă reminiscenţă despre un stâlp misterios de aur, unde se adunau şi trierau recoltele de pe câmpurile arate:

Apoi carele pornia

La stâlpul de aur

Cu aria de argint,

Ca şi care nu mai sunt;

Grâul pe arie-1 întindea . . . ³)

Sau în altă variantă:

S’o dus la stâlpul de aur,

La aria de argint,

Unde boierii nu mai sunt . . . ⁴)

Este afară de orice îndoială, că acest stâlp de aur, de care fac amintire colindele agrare române, nu era o ficţiune poetică, ci o columnă reală istorică de o însemnătate particulară, ridicată în timpurile preistorice lângă un templu oarecare. Agricultorii din Pancheea - ne spune Evhemer - lucrează pământul, iar fructele le aduc şi le pun în comun, pe care apaoi preoţii le înpart între agricultori, după meritele şi activitatea fiecăruia. Însă dacă aest stâlp de aur al tradiţiilor române este identic cu columna de aur de care ne vorbește Evhemer, nu putem ști. Noi ne mărginim a constata aici numai

¹) După. răspunsurile primite la Chestionarul nostru istoric din comunele: Gârliciu, Gârdănești, Oltina, Seimeuii -mari, j. Constanţa, şi Gârla-mare, j. Mehedinţi.

²) Hesiod Opera et Dies, LIBRORVM MSS. ET VETERVM EDITIONVM LECTIONIBVS COMMENTARIOQVE INSTRVXIT DAVID IACOBVS VAN LENNEP. AMSTELODAMI APVD IOANNEM MVELLER MDCCCXLVII, TYPIS C. A. SPIN & FILII v. 230 seqq.         <•

3) SIMEON C. Mândrescu, Literatură şi obiceiuri poporane din comuna RÂPA DE JOS Comitatul MUREȘ –TURDA (TRANSILVANIA) BUCUREȘTI TIPOGRAFIA CURȚII REGALE, F. GöBL FII 12 Pasagiul Român, 12, 1892, p. 220.        

⁴) Ion Pop Reteganul, Colecţiune inedită. Partea I. Datinele Crăciunului, p. 435, în Biblioteca Academiei Române.           

faptul că, în ţările române, mai exstă şi astăzi reminiscenţa unui celebru stâlp de aur al timpurilor arhaice, cântat în colindele plugarilor  ¹).

Inscripţiunea de pe columna cea memorabilă de aur, de lângă rîul Oceanos, sau Istru, consacrată marilor divinități pelasge, lui: Uran, Saturn, Joe, Apollo şi Dianeî, conţinea, după Evhemer, o descriere sumară a evenimentelor mart politice şi religioase, ce se petrecuseră în timpurile acestei dinastii divinizate. Cu alte cuvinte, această inscripţie cuprindea istoria întemeriii marelui imperiu pelasg, despre care vom vorbi mai târziu; monument de o extremă importanţă pentru civilizaţia veche europeană, şi care foarte probabil a dispărut pentru totdeauna.

¹) În colindele române, în care se cântă magnificenţa Mănăstirii albe, din insula de lângă gurile Dunării, se mai face amintire, în unele despre un «jeţ de aur scris», în care şade Dumnezeu, iar în altele de «jeţuri de aur scrise», în care şed Bunul Dumnezeu şi Moş Crăciun. În Babilon - după cum ne spune Herodot (I.183) - încă se afla un mare simulacru de aur, ce-l reprezenta pe Joe şezând. Lângă zeu se afla aşezată o masă mare de aur, un scăunel pentru picioare și un tron, tot de aur.]    (blazon) 

                               2. Comunele Szamosfalva, Gadelin si Bányabük.

Germán de Rohi, in comun’a Somesfaleu [Cartierul Someșeni, (în maghiară Szamosfalva) (în germană Mikelsdorf), este un cartier predominant cu case al municipiului Cluj-Napoca. Localitatea Someșeni apare atestată documentar de la 1280. Numele german al localității, Mikelsdorf, menționat pe harta lui Johannes Honterus, provine de la numele familiei nobiliare Mikola, care a dat și numele Niculei. Pietre funerare ale familiei Mikola se găsesc în zidul sudic al bisericii Sf. Elisabeta. Până în secolul al XX-lea a fost o comună suburbană a municipiului Cluj, Transilvania, România. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 083), localitatea apare sub numele de „Szamosfalva”.], comit. Clusiului. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 23 Novembre, 1662. Scutum videlicet militare erectum coeleslini coloris triangulare, in cujus campo sive area Eques quidam armatus sago viridi pileoque cristato amictus, manuum dextera sclopetum — tenere, sinistra vero habenas equi dirigere visitur. Supra scutum galea militaris clausa est posita, quam contegit diadema regium gemmis atque unionibus decenter exornatum. Ex cono autem galeæ teniæ seu lemnisci variorum colorum hinc inde defluentes, utrasque oras seu margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt et exornant [Scut militar, de fapt, ridicat triunghiular de culoare albastră, în câmpul căruia se vede un cavaler înarmat cu o manta militară verde și o pălărie cu creastă, ținând o pușcă în mâna dreaptă, în timp ce în stânga conduce frâiele calului său. Deasupra scutului este așezată o cască militară închisă, care este acoperita de o diademă regală decorată decent cu bijuterii și uniuni decent decorate. Iar din vârful căștii atârnă lemnisci**** de diverse culori care se preling de aici încolo, înconjoară și decorează foarte frumos ambele margini ale căștii sau marginile scutului în sine.] 1 patrifamilia. S’a datu armalele pentru servitele fidele făcute cu sclopetulu (Vulgo Tersényi Puska) atâtu principelui domnitoriu, câtu si predecessoriloru lui.    (blazon)   

**** Bandă atașată coroanelor dar și palmelor învingătorilor sau ornând capetele participanților la o petrecere.

Papp de Oláh -Kályán, in comun’a Gadelinu din Barei [Gădălin (în maghiară Kötelend) este un sat în comuna Jucu din județul Cluj, Transilvania, România. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 084), localitatea apare sub numele de “Kötelend”.  Numele lui Kötelend a fost menționat pentru prima dată într-un certificat în 1320 ca fiind Keduelen. Variantele ulterioare ale numelui său au fost: în 1326 - silva Kedlen, în 1329 - v. Keduelen, în 1332 p. Kedelenteluk, în 1391 p. Kethelend, în 1733 Kötelend, în 1750 Gedelin, în 1808 Kötelend h., cu Gedeliná, în 1861 Kötelend, Gedelin, în 1913 Kötelend. În 1326 , era proprietatea nobililor Suki, care în 1332 au împărțit Köteendtelke în două. În 1329, satul a fost jefuit de slujitorii voievodului Tamás Szécsényi. Pe vremea aceea era hotarul lui Zsuk. În 1391 p. Proprietarii Kethelend erau următoarele familii: 1 Suki, 2 Suki Darabas, 3 Lepséni, 4 Suki Erdélyi, 5 Geszti, 6 Sándorházi și alte familii. La 24 iulie 1438, Suki au fost încorporați în moșia Kewthelen ca donație perpetuă din ordinul margrafului Moraviei, duce de Austria, de Stiria, de Carintia, de Luxemburg, rege al Ungariei, al Croației, al Dalmației, al Boemiei, al Romanilor, Albert al II-lea de Habsburg. Și în 1468, Miklós Csupor a primit ca donație regală fosta semi-moșie Suki din Kethelen, iar în 1474 Sukii erau și ei co-proprietari aici, iar din parțialitatea Suki au plătit-o pe Krisztina Mihályné Tompa Suki, Sukii din Szentmihálytelki. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, județul Cluj aparținea raionului Mocsi.] comitatu Clusiului. — — Principele Transilvaniei, margravul de Moravia, contele de Tirol, ducele de Luxemburg, de Silezia, de Burgundia, de Brabant de Teschen, arhiduce de Austria și al Austriei Interioare (Styria, Carintia, Carniola), rege al Germaniei, al Ungariei, al Boemiei, al Republicii Cehe, al Croației și Slavoniei; împăratul Sfântului Imperiu Roman; Leopold I de Habsburg, 10 Iuliu, 1700. Scutum videlicet militare erectum coelestini coloris, cujus fundum monticulus virens occupat, super quo palnia enata, flavis coloribus conspersa vento agitari cernitur. Supra scutum galea militaris craticulata, cui superimpositum diadema regium, gemmis unionibusque decenter redimitum, super quo columba alba cxpansis alis, olivam rostro tenens conspicitur etc. 8 patrifamilie. S’au datu armalele pentru servitiele utile càtra Domnitoriu [Cu alte cuvinte, scut militar ridicat de culoare cerească, al cărui fundal este ridicat pe un deal verde, pe care se vede un palanchin, acoperit cu culori galbene, fiind mânat de vânt. Deasupra scutului se află o cască militară macabră, pe care este suprapusă o diademă regală, decent ornată cu bijuterii și uniuni, pe care se vede un porumbel alb cu aripile întinse, ținând în cioc o rămurică de măslin etc]. 8 paterfamilie. S’au dat armalele pentru servitile utile catra Domnitoriu.    (blazon) 

 

   Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 69

-69-

— in alte littere productionale aflatóre totu la Kincses ne pomenescu familiele Turbuly in Hétbúk, si famili’a Bug’a in Kásvá recepta inter Pixidarios a principe Apafi, et donata una sessione a Georgio Rákoczi principe Tranniæ [primit printre Pixidari de comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], și dat într-o singură ședință de principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász.].

Datu in Kincses la 27 Iunie 1862.                                                               Parochulu loc.

                                         22. Comun’a Oláh -Bölkény.

Illyés de Oláh –Bolkény, [Beica de Sus este un sat în comuna Beica de Jos din județul Mureș, Transilvania, România.] in comun’a Beic’a –româna [Beica de Jos (în maghiară: Alsóbölkény, în germană: Ungarisch Birk) este o comună în județul Mureș, Transilvania, România, formată din satele Beica de Jos (reședința), Beica de Sus, Căcuciu, Nadășa, Sânmihai de Pădure și Șerbeni.]. Donatiunea si armalulu le are acésta familie date de comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1663 in 6 Aprilu, din L. R. civitate Segesvár [Sighișoara (în dialectul săsesc Schäsbrich, Šesburχ, în germană Schäßburg, în maghiară Segesvár, în latină Saxoburgum / Castrum Sex) este un municipiu în județul Mureș, Transilvania, România, format din localitățile componente Angofa, Aurel Vlaicu, Rora, Sighișoara (reședința), Șoromiclea, Venchi și Viilor, și din satul Hetiur.], lui Martin Illyés si fiului seu Costinu de Oláh -Bólkény. — Insigniile se potu vedè numai in càrtile de nobilitate ce se afla in satulu Cosm’a (Kozmatelke) in comit. Clusiului. 8 patrifamilie. Acésta familie si-au capatatu nobilitate pentru victoriile raportate in bataliile de atunci; — din sinulu acestei familii au fost si barbati meritati óre când 2 capitani, unulu de linie George Illyes, — altulu la regimentulu alu 2 românescu de granitia Andreiu Illyés, — unu Antonie Illyés, au fost notariu la comitatulu Turdei, — unu Ioanne -Illyés senioru jude procesualu, — unu Ioanne Illyés junioru comisariu stationalu, si rectilicatoru de contributiune, si mai multi asessori de comitatu.

Trucza de Oláh –Bólkény [Beica de Sus este un sat în comuna Beica de Jos din județul Mureș, Transilvania, România.] in comun’a Beic’a –româna [Beica de Jos (în maghiară: Alsóbölkény, în germană: Ungarisch Birk) este o comună în județul Mureș, Transilvania, România, formată din satele Beica de Jos (reședința), Beica de Sus, Căcuciu, Nadășa, Sânmihai de Pădure și Șerbeni.]. Donatiunea au fost data de comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], in possesione Kelementelke, la 27 Decembre, 1662. Armalulu e datu de principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, in cinvitate Megyes die ultima Octobris, 1615. - 31 patrifamflie. Din armalu se vede ca impetratorulu nobilitatei Ioannes Trutza pentru victoriele reportate in batài au capatatu nobilitate, — ba intr’un’a inquisitiune facuta la annlu 1769 se cetesce, cà acelu Ioannes Trucza dupa capturarea armatului au cazutu in batalie, si prietinii lui iau adusu acasa la Beic’a chemesa de feru (pánczél ing.) — feciorii acestuia Demetriu si Gabrielu Trucza au capatatu donatiune peste 2 sessiuni in Beic’a -rom.

Méra de Hétbük [Habic (în maghiară Hétbükk) este un sat în comuna Petelea din județul Mureș, Transilvania, România.], in comun’a Beic’a –româna [Beica de Jos (în maghiară: Alsóbölkény, în germană: Ungarisch Birk) este o comună în județul Mureș, Transilvania, România, formată din satele Beica de Jos (reședința), Beica de Sus, Căcuciu, Nadășa, Sânmihai de Pădure și Șerbeni.]. Donatiunea si armalulu li se afla a Habicu, unde se afla mai numerósa familia Mera, din care se trage cei de aici. 4 patrifamilie. De famili’a Mer’a se scie cà din sinulu ei au fost si barbati meritati unulu Antonu Mer’a notariu de comitatu, — Ioan Mer’a jude procesualu.

Rákokzi de Rákolczfalva, in comun’a Beic’a –româna [Beica de Jos (în maghiară: Alsóbölkény, în germană: Ungarisch Birk) este o comună în județul Mureș, Transilvania, România, formată din satele Beica de Jos (reședința), Beica de Sus, Căcuciu, Nadășa, Sânmihai de Pădure și Șerbeni.]. Càrtile nobilitari se spunu cà aru fi la famili’a Rákokzi de Rákolczfalva, in Gileu (Gyalu), din acésta familie se mai afla in Bozediu, si in Orsiov’a. — 4 patrifamilie. Mai de siguru s’aru puté vedé càrtile loru la cei din Gileu.

Mikuly de Szevesztény [Săvăstreni este un sat în comuna Recea din județul Brașov, Transilvania, România.], in comun’a Beic’a –româna [Beica de Jos (în maghiară: Alsóbölkény, în germană: Ungarisch Birk) este o comună în județul Mureș, Transilvania, România, formată din satele Beica de Jos (reședința), Beica de Sus, Căcuciu, Nadășa, Sânmihai de Pădure și Șerbeni.]. — — — 1 patrifamilia.

Gonza de Sós –Szent -Márton [Sânmartin (Jabeniţa) Jabenița se află la 6 km est de Reghin și este un sat în comuna Solovăstru din județul Mureș, Transilvania, România. La nord, est și sud este mărginit de coline și munți. Satul se întinde pe ambele maluri ale râului Gurghiu, cu preponderență pe malul drept al acestuia. Satul a fost menționat pentru prima dată într-un document ca Szebencs în 1453. A fost scrisă ca Soakna în 1644, Sóakna în 1750, Görgény-Sóakna în 1760 - 1762, Akna ( Görgény-, Só-), Salzhau, Sabenicza în 1808, Görgény- Sóakna în 1861, Görgény -Sóakna în 1861, Görgény- Sóakna. Așezarea era o moșie a familiei Rákóczi la mijlocul anilor 1600 (1644). Un loc de scăldat a fost înființat în jurul anului 1800.], in comun’a Beic’a –româna [Beica de Jos (în maghiară: Alsóbölkény, în germană: Ungarisch Birk) este o comună în județul Mureș, Transilvania, România, formată din satele Beica de Jos (reședința), Beica de Sus, Căcuciu, Nadășa, Sânmihai de Pădure și Șerbeni.]. Donatiunea si armalulu i se afla la parochulu din Gyiris D. Thom’a Gonsa. — 1’ patrifamilia.

Datu in Beica -româna la 30 Iunie 1862.                                                    Danila. Matheiu,

                                                                                                                             parochulu locului.

23. Comun’a Sierbeni.— (Soropháza).

Gráma, in comun’a Sierbeni, (Soropháza) [Șerbeni este un sat în comuna Beica de Jos din județul Mureș, Transilvania, România.].  — — — 24 patrifamilie

                                                                                                                                  Parochulu loc.