Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 86

-86-

! Pogácsán (Pogacianu) de Puszta Hidegkút, in comun’a Borsi’a [Borșa (în maghiară Borsa, în germană Borscha) este un oraș în județul Maramureș, Transilvania, România, format din localitățile componente Băile Borșa și Borșa (reședința). Istorie: - Prima atestare documentară a localității datează din 1353, când se menționează că făcea parte din domeniul Cuhea ce aparținea Bogdăneștilor (în jumătatea ajunsă, înainte de acest an, în stăpânirea lui Bogdan). După alte surse, prima atestare datează din 1365 (Bors). În 1365, regele Ungariei, Ludovic I, confiscă domeniul Bogdăneștilor (inclusiv Borșa, sub numele Borș) și-l dăruiește Drăgoșeștilor (fiilor lui Sas: Balc, Drag, Dragomir și Ștefan), această danie fiind întărită în 1373 și 1384. Numele Borșei reapare în documente la 20 iunie 1450, când în această posesie sunt introduși Nicolae și Luca, fiii lui Ștefan, și Nan, fiul lui Hotiko din Vișeu. Un eveniment semnificativ este reprezentat de victoria obținută de borșeni sub conducerea protopopului Șandor Lupu, asupra tătarilor care se întorceau din ultima incursiune de pradă în Maramureș în 1717, la locul numit astăzi Preluca Tătarilor. Biserica din localitate a fost arsă în această incursiune și refăcută în anul 1800. Aproape la un secol distanță în 1895 a fost construită una nouă din piatră, existentă și azi. În 1774 Borșa era comună și parohie. Într-o descriere a localității din anul 1941 se amintește că această comună răsfirată și risipită are o lungime de 59 km și o lățime de 35 km. În anii ’40, la Borșa se făceau pregătiri pentru organizarea Olimpiadei de Iarnă din anul 1948. Mai exact s-au investit aproximativ echivalentul a 100 milioane euro azi, pentru construirea de pârtii de schi, locuri de cazare, restaurante, instalații de transport pe cablu, patinoare, etc. S-a construit cea mai mare trambulină de sărituri cu schiurile numită Tighina, pârtia de schi Olimpia, centrală electrică, cabane de schi, Hotel Sport Olimpia Stibina. S-au organizat în anii ’40 mai multe concursuri de schi și sărituri cu schiurile la care au participat sportivi din Germania, Norvegia, Ungaria, România, etc. Datorită faptului că frontul de est din timpul celui de al doilea război mondial s-a mutat în Pasul Prislop, s-au întrerupt lucrările și organizarea de concursuri, iar acestea nu au mai fost reluate după 1945 iar astfel că organizarea Olimpiadei de Iarnă din 1948 a rămas doar un vis. Oamenii care au pus sufletul și umărul la realizarea acestei investiții: Déván István (1891 -1977) - Directorul proiectului (maghiar). Albert Szent -Györgyi (1893 - 1986) - Laureat în 1937 al Premiului Nobel - finanțator al proiectului (maghiar de origine română). Herbert Heiss - specialist în amenajare pârtii de schi (german). Benedek Frigyes - arhitectul proiectului (maghiar). Iglóiné Eleőd Anikó - prima concurentă la schi coborâre (maghiară). Flaviu Jurcă - prefect al județului Maramureș și susținător al proiectului (român). Stanislaw Marusarz - constructorul trambulinei de sărituri cu schiurile (polonez). Sepp Weiler - câștigătorul primului concurs de sărituri cu schiurile (german). Heinrich Klopfer - săritor cu schiurile (german). Kovács László - proprietarul mai multor cabane de schi din acea vreme (român). Kilvády Györgyike - schioare (maghiară) Patrimoniu natural din regiunea Borșa Rezervația Cornu Nedeii – Ciungii Bălăsînii. Rezervația Cornu Nedeii - Ciungii Bălăsinii a fost înființată pentru ocrotirea cocoșului de mesteacăn și a mediului său favorit – jnepenișul. Din cele zece puncte populate cu cocoși de mesteacăn cunoscute în România, patru se află în Munții Rodnei și patru în Munții Maramureșului. Această rezervație pare a constitui biotopul optim pentru cocoșul de munte, aici găsindu-se cea mai mare populație din țară.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1616, 6 Aprilie. Scutu militaru triangularu in faci’a ceriului, in a càrui’a medilocu se afla una brânca de omu taiéta din umeru, invescuta in vesmêtu rosiu, si tienêndu sabie. Désupr’a sculului stà galea militara pre care o acopere diadema regésca cu petri scumpe si margele infrumusetiata, din care esu trei pene de strutiu si acoperu ambele pàrti a scutului. 3 patrifamilie.  (vezi Pogacianu de Puszta Hidegkút)    (blazon) 

! Pogacianu de Puszta Hidegkút, in comun’a Borsi’a [Borșa (în maghiară Borsa, în germană Borscha) este un oraș în județul Maramureș, Transilvania, România, format din localitățile componente Băile Borșa și Borșa (reședința). Istorie: - Prima atestare documentară a localității datează din 1353, când se menționează că făcea parte din domeniul Cuhea ce aparținea Bogdăneștilor (în jumătatea ajunsă, înainte de acest an, în stăpânirea lui Bogdan). După alte surse, prima atestare datează din 1365 (Bors). În 1365, regele Ungariei, Ludovic I, confiscă domeniul Bogdăneștilor (inclusiv Borșa, sub numele Borș) și-l dăruiește Drăgoșeștilor (fiilor lui Sas: Balc, Drag, Dragomir și Ștefan), această danie fiind întărită în 1373 și 1384. Numele Borșei reapare în documente la 20 iunie 1450, când în această posesie sunt introduși Nicolae și Luca, fiii lui Ștefan, și Nan, fiul lui Hotiko din Vișeu. Un eveniment semnificativ este reprezentat de victoria obținută de borșeni sub conducerea protopopului Șandor Lupu, asupra tătarilor care se întorceau din ultima incursiune de pradă în Maramureș în 1717, la locul numit astăzi Preluca Tătarilor. Biserica din localitate a fost arsă în această incursiune și refăcută în anul 1800. Aproape la un secol distanță în 1895 a fost construită una nouă din piatră, existentă și azi. În 1774 Borșa era comună și parohie. Într-o descriere a localității din anul 1941 se amintește că această comună răsfirată și risipită are o lungime de 59 km și o lățime de 35 km. În anii ’40, la Borșa se făceau pregătiri pentru organizarea Olimpiadei de Iarnă din anul 1948. Mai exact s-au investit aproximativ echivalentul a 100 milioane euro azi, pentru construirea de pârtii de schi, locuri de cazare, restaurante, instalații de transport pe cablu, patinoare, etc. S-a construit cea mai mare trambulină de sărituri cu schiurile numită Tighina, pârtia de schi Olimpia, centrală electrică, cabane de schi, Hotel Sport Olimpia Stibina. S-au organizat în anii ’40 mai multe concursuri de schi și sărituri cu schiurile la care au participat sportivi din Germania, Norvegia, Ungaria, România, etc. Datorită faptului că frontul de est din timpul celui de al doilea război mondial s-a mutat în Pasul Prislop, s-au întrerupt lucrările și organizarea de concursuri, iar acestea nu au mai fost reluate după 1945 iar astfel că organizarea Olimpiadei de Iarnă din 1948 a rămas doar un vis. Oamenii care au pus sufletul și umărul la realizarea acestei investiții: Déván István (1891 -1977) - Directorul proiectului (maghiar). Albert Szent -Györgyi (1893 - 1986) - Laureat în 1937 al Premiului Nobel - finanțator al proiectului (maghiar de origine română). Herbert Heiss - specialist în amenajare pârtii de schi (german). Benedek Frigyes - arhitectul proiectului (maghiar). Iglóiné Eleőd Anikó - prima concurentă la schi coborâre (maghiară). Flaviu Jurcă - prefect al județului Maramureș și susținător al proiectului (român). Stanislaw Marusarz - constructorul trambulinei de sărituri cu schiurile (polonez). Sepp Weiler - câștigătorul primului concurs de sărituri cu schiurile (german). Heinrich Klopfer - săritor cu schiurile (german). Kovács László - proprietarul mai multor cabane de schi din acea vreme (român). Kilvády Györgyike - schioare (maghiară) Patrimoniu natural din regiunea Borșa Rezervația Cornu Nedeii – Ciungii Bălăsînii. Rezervația Cornu Nedeii - Ciungii Bălăsinii a fost înființată pentru ocrotirea cocoșului de mesteacăn și a mediului său favorit – jnepenișul. Din cele zece puncte populate cu cocoși de mesteacăn cunoscute în România, patru se află în Munții Rodnei și patru în Munții Maramureșului. Această rezervație pare a constitui biotopul optim pentru cocoșul de munte, aici găsindu-se cea mai mare populație din țară.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1616, 6 Aprilie. Scutu militaru triangularu in faci’a ceriului, in a càrui’a medilocu se afla una brânca de omu taiéta din umeru, invescuta in vesmêtu rosiu, si tienêndu sabie. Désupr’a sculului stà galea militara pre care o acopere diadema regésca cu petri scumpe si margele infrumusetiata, din care esu trei pene de strutiu si acoperu ambele pàrti a scutului. 3 patrifamilie.  (vezi Pogácsán de Puszta Hidegkút)    (blazon) 

Semnata in Borsi’a in 15 Iulie, 1862.                       Alimpiu Barboloviciu,

                                                                                 par. gr -cath. alu Borsei si v. -prot. Giulei.

13. Comunele Puszta –Szent -Mihály si Astileu -mare.

! Hirau actu Háráu de Kis -Buny, in comun’a P. -S. -Miháj, comitatulu Doboka [Ciceu-Mihăiești (în maghiară Csicsómihályfalva) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - A fost menționat ca Myhalhaza în 1325 și Myhalfalva în 1405. A aparţinut castelului Csicó şi a fost deţinut de familia Bánffy între 1405 şi 1467. În 1405, sunt pomeniți locuitorii săi români, care plăteau o taxă de stână, iar în 1553, este numit sat maghiar. Biserica sa reformată a devenit parohia-mamă în secolul al XVII-lea, iar în jurul anului 1710 a devenit filială a Bacăi. În 1661 a fost distrusa de armata lui Ali Basa, intre 1704 si 1707 a fost arsa de Labanci din Tiege. În anii 1720, a intrat în posesia familiei Lázár, care l-a strămutat cu o populație românească. În 1766, parohia reformată număra cincizeci de adulți. Belső -Szolnok, din 1876 a aparținut comitatului Szolnok-Doboka. În 1886, școala reformată a fost închisă. La sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai mare proprietar al său era Antal Zichy. Locuitorii maghiari se ocupau cu tăierea pietrelor de moară. În 2005, împreună cu cele două sate subordonate, s-a desprins de satul Petru Rareș (Retteg) și a devenit sat independent. Populație: - În 1850, din cei 442 de locuitori, 334 erau români, 80 maghiari, 15 evrei și 13 țigani; 334 greco -catolici, 92 reformați și 15 evrei. În 1900, din cei 672 de locuitori ai săi, 518 erau români, 136 maghiari și 18 vorbitori nativi de germană (idiș); 516 greco -catolici, 136 protestanți și 18 evrei. În 2002, din 931 de locuitori, 634 erau români, 247 ţigani şi 50 maghiari; 862 ortodocși, 51 reformate, 9 greco -catolice și 7 penticostale.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1670, si publicate 1671 Alba -Iuli’a. — Scutum militare in cujus area erat cornix quidam ramum viridem oliveti rostro gestans —, supra scutum galea militaris clausa, et diadema regium gemmis et unionibus exornatum etc. [Scut militar în câmpul căruia se afla cornul abundenței purtând în spațiul gol o ramură verde de măslin, deasupra scutului un coif militar închis și o diademă regală împodobită cu bijuterii și uniuni etc.]. 10 patrifamilie.  (vezi Háráu de Kis -Buny)    (blazon)

! Háráu de Kis -Buny, in comun’a P. -S. -Miháj, comitatulu Doboka [Ciceu-Mihăiești (în maghiară Csicsómihályfalva) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - A fost menționat ca Myhalhaza în 1325 și Myhalfalva în 1405. A aparţinut castelului Csicó şi a fost deţinut de familia Bánffy între 1405 şi 1467. În 1405, sunt pomeniți locuitorii săi români, care plăteau o taxă de stână, iar în 1553, este numit sat maghiar. Biserica sa reformată a devenit parohia-mamă în secolul al XVII-lea, iar în jurul anului 1710 a devenit filială a Bacăi. În 1661 a fost distrusa de armata lui Ali Basa, intre 1704 si 1707 a fost arsa de Labanci din Tiege. În anii 1720, a intrat în posesia familiei Lázár, care l-a strămutat cu o populație românească. În 1766, parohia reformată număra cincizeci de adulți. Belső -Szolnok, din 1876 a aparținut comitatului Szolnok-Doboka. În 1886, școala reformată a fost închisă. La sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai mare proprietar al său era Antal Zichy. Locuitorii maghiari se ocupau cu tăierea pietrelor de moară. În 2005, împreună cu cele două sate subordonate, s-a desprins de satul Petru Rareș (Retteg) și a devenit sat independent. Populație: - În 1850, din cei 442 de locuitori, 334 erau români, 80 maghiari, 15 evrei și 13 țigani; 334 greco -catolici, 92 reformați și 15 evrei. În 1900, din cei 672 de locuitori ai săi, 518 erau români, 136 maghiari și 18 vorbitori nativi de germană (idiș); 516 greco -catolici, 136 protestanți și 18 evrei. În 2002, din 931 de locuitori, 634 erau români, 247 ţigani şi 50 maghiari; 862 ortodocși, 51 reformate, 9 greco -catolice și 7 penticostale.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1670, si publicate 1671 Alba -Iuli’a. — Scutum militare in cujus area erat cornix quidam ramum viridem oliveti rostro gestans —, supra scutum galea militaris clausa, et diadema regium gemmis et unionibus exornatum etc. [Scut militar în câmpul căruia se afla cornul abundenței purtând în spațiul gol o ramură verde de măslin, deasupra scutului un coif militar închis și o diademă regală împodobită cu bijuterii și uniuni etc.]. 10 patrifamilie.  (vezi Hirau de Kis -Buny)    (blazon)   

András de Mohács din care descendu preotii din P. - S. - Miháj, in comun’a P. -S. -Miháj, comitatulu Doboka [Ciceu-Mihăiești (în maghiară Csicsómihályfalva) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - A fost menționat ca Myhalhaza în 1325 și Myhalfalva în 1405. A aparţinut castelului Csicó şi a fost deţinut de familia Bánffy între 1405 şi 1467. În 1405, sunt pomeniți locuitorii săi români, care plăteau o taxă de stână, iar în 1553, este numit sat maghiar. Biserica sa reformată a devenit parohia-mamă în secolul al XVII-lea, iar în jurul anului 1710 a devenit filială a Bacăi. În 1661 a fost distrusa de armata lui Ali Basa, intre 1704 si 1707 a fost arsa de Labanci din Tiege. În anii 1720, a intrat în posesia familiei Lázár, care l-a strămutat cu o populație românească. În 1766, parohia reformată număra cincizeci de adulți. Belső -Szolnok, din 1876 a aparținut comitatului Szolnok-Doboka. În 1886, școala reformată a fost închisă. La sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai mare proprietar al său era Antal Zichy. Locuitorii maghiari se ocupau cu tăierea pietrelor de moară. În 2005, împreună cu cele două sate subordonate, s-a desprins de satul Petru Rareș (Retteg) și a devenit sat independent. Populație: - În 1850, din cei 442 de locuitori, 334 erau români, 80 maghiari, 15 evrei și 13 țigani; 334 greco -catolici, 92 reformați și 15 evrei. În 1900, din cei 672 de locuitori ai săi, 518 erau români, 136 maghiari și 18 vorbitori nativi de germană (idiș); 516 greco -catolici, 136 protestanți și 18 evrei. În 2002, din 931 de locuitori, 634 erau români, 247 ţigani şi 50 maghiari; 862 ortodocși, 51 reformate, 9 greco -catolice și 7 penticostale.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud],. — — 5 patrifamilie. Donatiunea e subscrisa de Domnitoriu si de secretariulu Franciscus Lugosi.

Papp de Málinfalva, in comun’a Astileulu –mare [Aștileu (maghiară Esküllő) este o comună în județul Bihor, Crișana, România, formată din satele Aștileu (reședința), Călățea, Chistag și Peștere. Aștileu (maghiară Esküllő) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bihor, Crișana, România. Istoric: - Anonim Gesta Hungarorum În locul numit Eskülló, ei și-au confirmat loialitatea printr-un jurământ. Și din ziua aceea, locul acela a fost numit Eskülló pentru că acolo au jurat. De atunci, Tétény (Tătân) a deținut acest pământ cu pace și noroc.Numele localității este menționat pentru prima dată în 1335 ca Uskeleu. Variații ulterioare de nume: în 1341 Wskwlew, Wskwleu, în 1552 Alsoeskewlew, Felseweskewlew, în 1692 Eskylö, în 1808 și 1913 Esküllő. Înainte de 1848, așa-numitul Sat era proprietatea moșiei publice “ötfalus”. (Cinci sate: Esküllő, Kalota, Keszteg, Körösbarlang, Ürgeteg, care împărțeau păduri și pășuni). La începutul secolului XX exista o bogată mină de lut la hotarul satului, materia primă era prelucrată de fabrica locală de var și țigle. Pământul pustiu Tövisvölgy a aparținut și el Esküllő. Înainte de tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Élesdi din județul Bihar. În 1910, din cei 736 de locuitori, 290 erau maghiari și 446 români. Dintre aceștia, 56 au fost romano -catolici, 58 au fost reformați și 576 au fost greco -ortodocși de est.], comit. Doboka. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1682. — Scutum militare coeleslini coloris, in cuius campo brachium humanum humero tenus resectum visitur — supra scutum, galea militaris clausa [Scut militar de culoare azurie, în câmpul căruia se vede un braț uman tăiat din umăr - deasupra scutului, o cască militară închisă]; 1 patrifamilia se afla in Astileulu -mare si 2 in Fodor’a. Se afla intru o copia espressu scrisu: Strenui Ladislai Papp.

Stánts de Nagy -Nyires, in comun’a Astileulu –mare [Aștileu (maghiară Esküllő) este o comună în județul Bihor, Crișana, România, formată din satele Aștileu (reședința), Călățea, Chistag și Peștere. Aștileu (maghiară Esküllő) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bihor, Crișana, România. Istoric: - Anonim Gesta Hungarorum În locul numit Eskülló, ei și-au confirmat loialitatea printr-un jurământ. Și din ziua aceea, locul acela a fost numit Eskülló pentru că acolo au jurat. De atunci, Tétény (Tătân) a deținut acest pământ cu pace și noroc.Numele localității este menționat pentru prima dată în 1335 ca Uskeleu. Variații ulterioare de nume: în 1341 Wskwlew, Wskwleu, în 1552 Alsoeskewlew, Felseweskewlew, în 1692 Eskylö, în 1808 și 1913 Esküllő. Înainte de 1848, așa-numitul Sat era proprietatea moșiei publice “ötfalus”. (Cinci sate: Esküllő, Kalota, Keszteg, Körösbarlang, Ürgeteg, care împărțeau păduri și pășuni). La începutul secolului XX exista o bogată mină de lut la hotarul satului, materia primă era prelucrată de fabrica locală de var și țigle. Pământul pustiu Tövisvölgy a aparținut și el Esküllő. Înainte de tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Élesdi din județul Bihar. În 1910, din cei 736 de locuitori, 290 erau maghiari și 446 români. Dintre aceștia, 56 au fost romano -catolici, 58 au fost reformați și 576 au fost greco -ortodocși de est.], comit. Doboka. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1668 — — 11 patrifamilie.

Orosz de Fejér -Egyház, in comun’a Astileulu –mare [Aștileu (maghiară Esküllő) este o comună în județul Bihor, Crișana, România, formată din satele Aștileu (reședința), Călățea, Chistag și Peștere. Aștileu (maghiară Esküllő) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bihor, Crișana, România. Istoric: - Anonim Gesta Hungarorum În locul numit Eskülló, ei și-au confirmat loialitatea printr-un jurământ. Și din ziua aceea, locul acela a fost numit Eskülló pentru că acolo au jurat. De atunci, Tétény (Tătân) a deținut acest pământ cu pace și noroc.Numele localității este menționat pentru prima dată în 1335 ca Uskeleu. Variații ulterioare de nume: în 1341 Wskwlew, Wskwleu, în 1552 Alsoeskewlew, Felseweskewlew, în 1692 Eskylö, în 1808 și 1913 Esküllő. Înainte de 1848, așa-numitul Sat era proprietatea moșiei publice “ötfalus”. (Cinci sate: Esküllő, Kalota, Keszteg, Körösbarlang, Ürgeteg, care împărțeau păduri și pășuni). La începutul secolului XX exista o bogată mină de lut la hotarul satului, materia primă era prelucrată de fabrica locală de var și țigle. Pământul pustiu Tövisvölgy a aparținut și el Esküllő. Înainte de tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Élesdi din județul Bihar. În 1910, din cei 736 de locuitori, 290 erau maghiari și 446 români. Dintre aceștia, 56 au fost romano -catolici, 58 au fost reformați și 576 au fost greco -ortodocși de est.], comit. Doboka. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1679. — Scutum militare erectum coelestini coloris, in cujus area brachium humanum humero tenus resectum —, supra scutum galea militaris etc. [scut militar ridicat de culoare cerească, în zona căruia este tăiat un braț uman la nivelul umărului, deasupra scutului o cască militară etc.]. Actu sunt in Aatileu 3 patrifamilii. Mai sunt successorii acestor’a produsi prin inquisitiuni la Pruni in comit B -.Szolnok. Pentru varsarea sângelui loru si apararea Domnitoriului si a patriei.    (blazon) 

Papp de Kávás, comit. Szabolcs, in comun’a Astileulu –mare [Aștileu (maghiară Esküllő) este o comună în județul Bihor, Crișana, România, formată din satele Aștileu (reședința), Călățea, Chistag și Peștere. Aștileu (maghiară Esküllő) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bihor, Crișana, România. Istoric: - Anonim Gesta Hungarorum În locul numit Eskülló, ei și-au confirmat loialitatea printr-un jurământ. Și din ziua aceea, locul acela a fost numit Eskülló pentru că acolo au jurat. De atunci, Tétény (Tătân) a deținut acest pământ cu pace și noroc.Numele localității este menționat pentru prima dată în 1335 ca Uskeleu. Variații ulterioare de nume: în 1341 Wskwlew, Wskwleu, în 1552 Alsoeskewlew, Felseweskewlew, în 1692 Eskylö, în 1808 și 1913 Esküllő. Înainte de 1848, așa-numitul Sat era proprietatea moșiei publice “ötfalus”. (Cinci sate: Esküllő, Kalota, Keszteg, Körösbarlang, Ürgeteg, care împărțeau păduri și pășuni). La începutul secolului XX exista o bogată mină de lut la hotarul satului, materia primă era prelucrată de fabrica locală de var și țigle. Pământul pustiu Tövisvölgy a aparținut și el Esküllő. Înainte de tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Élesdi din județul Bihar. În 1910, din cei 736 de locuitori, 290 erau maghiari și 446 români. Dintre aceștia, 56 au fost romano -catolici, 58 au fost reformați și 576 au fost greco -ortodocși de est.], Primus principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, secretarius etc. Stephanus Kovachich, 1634. Scutum triangulare rubri coloris, in cujus area homo integer militaribus instrumentis indutus, dextra manu pugionem evaginatum, . . . . . . . . . tenens etc., supra scutum galea militare clausa ele. Descendu din Aradu 4 patrifamilie. Mai sunt in Astileulu- mare 4 patrifamilie sub nume de Papp, seu Horvát Stefanu, cari descendu prin Genealogia dela Papp alias Todoru si Damianu de Kis- Buny si Nyires — a càrora legitima impartire intre doi frati si sora pre bunurile nemiscàtóre din Kis-Buny, si Nyires se afla de facia prin acte authentice regesci. Idosb. Hoszszu László, Kis -Kövár vid. huttos asessora, si Leményi Papp Miklós, Táblai Irnok.    (blazon) 

Ristoltiu 17 Iuniu 1862. Elaboratu prin                                                  Ioanne Badescu,

                                                                                                        Parochulu -Restoltiei si A. -Diaconu,

 

   Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 85

-85-

Popp dela Magozsa, in comun’a Kalocsa, Szotelke [Istoric: - Bélkalocsa, așezarea din epoca Kalocsa Árpád. Numele lui era deja în 1214 v. Certificat menționat ca și Colosa. A fost scrisă ca toponim Kalacha în 1314, Kalocha în 1515, Kalochya în 1552, Kaloczia în 1587, Kalácsa în 1808 și Bélkalocsa în 1913. Numele așezării era deja menționat sub forma Kalocsa în 1344, ca moșie a episcopului de Várad. Episcopul János de Várad a datat de aici una dintre scrisorile sale din 1386. A aparținut de la început moșiei episcopale. La începutul anilor 1300, era deja menționată ca proprietate a Váraskeszi Lépesek. În 1851, Elek Fényes scria despre aşezare: „În judeţul Bihar, într-un loc de deal, cu 718 bătrâni credincioşi şi o biserică -mamă. Granița sa este de 3.183 de acri, ... Birja aparține episcopului diacon de Várad și a moșiei sale." În 1910, din 911 locuitori, 866 erau români și 39 maghiari. Dintre aceștia, 781 erau greco-ortodocși de est, 15 reformați și 14 romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Béli din județul Bihar.], Szotelke. — — —  10 patrifamilie.

Péter de Lemény, in comun’a Kalocsa [Istoric: - Bélkalocsa, așezarea din epoca Kalocsa Árpád. Numele lui era deja în 1214 v. Certificat menționat ca și Colosa. A fost scrisă ca toponim Kalacha în 1314, Kalocha în 1515, Kalochya în 1552, Kaloczia în 1587, Kalácsa în 1808 și Bélkalocsa în 1913. Numele așezării era deja menționat sub forma Kalocsa în 1344, ca moșie a episcopului de Várad. Episcopul János de Várad a datat de aici una dintre scrisorile sale din 1386. A aparținut de la început moșiei episcopale. La începutul anilor 1300, era deja menționată ca proprietate a Váraskeszi Lépesek. În 1851, Elek Fényes scria despre aşezare: „În judeţul Bihar, într-un loc de deal, cu 718 bătrâni credincioşi şi o biserică -mamă. Granița sa este de 3.183 de acri, ... Birja aparține episcopului diacon de Várad și a moșiei sale." În 1910, din 911 locuitori, 866 erau români și 39 maghiari. Dintre aceștia, 781 erau greco-ortodocși de est, 15 reformați și 14 romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Béli din județul Bihar.]. — — — 6 patrifamilie

Kerhes dela Sztána in Marmatia, in comun’a Kalocsa [Istoric: - Bélkalocsa, așezarea din epoca Kalocsa Árpád. Numele lui era deja în 1214 v. Certificat menționat ca și Colosa. A fost scrisă ca toponim Kalacha în 1314, Kalocha în 1515, Kalochya în 1552, Kaloczia în 1587, Kalácsa în 1808 și Bélkalocsa în 1913. Numele așezării era deja menționat sub forma Kalocsa în 1344, ca moșie a episcopului de Várad. Episcopul János de Várad a datat de aici una dintre scrisorile sale din 1386. A aparținut de la început moșiei episcopale. La începutul anilor 1300, era deja menționată ca proprietate a Váraskeszi Lépesek. În 1851, Elek Fényes scria despre aşezare: „În judeţul Bihar, într-un loc de deal, cu 718 bătrâni credincioşi şi o biserică -mamă. Granița sa este de 3.183 de acri, ... Birja aparține episcopului diacon de Várad și a moșiei sale." În 1910, din 911 locuitori, 866 erau români și 39 maghiari. Dintre aceștia, 781 erau greco-ortodocși de est, 15 reformați și 14 romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Béli din județul Bihar.]. — — — 2 patrifamilie.

Rád de Lemény, in comun’a Gyula, Kalocsa [Istoric: - Bélkalocsa, așezarea din epoca Kalocsa Árpád. Numele lui era deja în 1214 v. Certificat menționat ca și Colosa. A fost scrisă ca toponim Kalacha în 1314, Kalocha în 1515, Kalochya în 1552, Kaloczia în 1587, Kalácsa în 1808 și Bélkalocsa în 1913. Numele așezării era deja menționat sub forma Kalocsa în 1344, ca moșie a episcopului de Várad. Episcopul János de Várad a datat de aici una dintre scrisorile sale din 1386. A aparținut de la început moșiei episcopale. La începutul anilor 1300, era deja menționată ca proprietate a Váraskeszi Lépesek. În 1851, Elek Fényes scria despre aşezare: „În judeţul Bihar, într-un loc de deal, cu 718 bătrâni credincioşi şi o biserică -mamă. Granița sa este de 3.183 de acri, ... Birja aparține episcopului diacon de Várad și a moșiei sale." În 1910, din 911 locuitori, 866 erau români și 39 maghiari. Dintre aceștia, 781 erau greco-ortodocși de est, 15 reformați și 14 romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Béli din județul Bihar.]. — — — 6 patrifamilie.

Dászkál dela Budesti, in comun’a Kalocsa [Istoric: - Bélkalocsa, așezarea din epoca Kalocsa Árpád. Numele lui era deja în 1214 v. Certificat menționat ca și Colosa. A fost scrisă ca toponim Kalacha în 1314, Kalocha în 1515, Kalochya în 1552, Kaloczia în 1587, Kalácsa în 1808 și Bélkalocsa în 1913. Numele așezării era deja menționat sub forma Kalocsa în 1344, ca moșie a episcopului de Várad. Episcopul János de Várad a datat de aici una dintre scrisorile sale din 1386. A aparținut de la început moșiei episcopale. La începutul anilor 1300, era deja menționată ca proprietate a Váraskeszi Lépesek. În 1851, Elek Fényes scria despre aşezare: „În judeţul Bihar, într-un loc de deal, cu 718 bătrâni credincioşi şi o biserică -mamă. Granița sa este de 3.183 de acri, ... Birja aparține episcopului diacon de Várad și a moșiei sale." În 1910, din 911 locuitori, 866 erau români și 39 maghiari. Dintre aceștia, 781 erau greco-ortodocși de est, 15 reformați și 14 romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Béli din județul Bihar.], Paptelke. — — — 13 patrifamilie.

! Papp alias Marossán dela Budesti, in comun’a Paptelek [Preoteasa este un sat în comuna Valcău de Jos din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele de Füzespaptelek a fost menționat pentru prima dată în documente în 1481 ca proprietate a lui Mihály Losonczi Bánffy. Așezarea făcea parte din Valkóvár. În 1553, fiii lui László Bánffy Losonczi au împărțit părți din proprietatea aici. În 1564 Ioan Sigismund Zápolya rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), a dat moșia Paptelke aparținând județului Kraszna lui Farkas Bánffy Losonczi din Nagyfalusi. În 1590, István Serédi Nagyfalusi și alți fii ai lui Pál Bánffy au litigat pentru această parte a Valkóvár.]. — — — 5 patrifamilie.  (vezi Marossán dela Budesti)

! Marossán dela Budesti, in comun’a Paptelek [Preoteasa este un sat în comuna Valcău de Jos din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele de Füzespaptelek a fost menționat pentru prima dată în documente în 1481 ca proprietate a lui Mihály Losonczi Bánffy. Așezarea făcea parte din Valkóvár. În 1553, fiii lui László Bánffy Losonczi au împărțit părți din proprietatea aici. În 1564 Ioan Sigismund Zápolya rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), a dat moșia Paptelke aparținând județului Kraszna lui Farkas Bánffy Losonczi din Nagyfalusi. În 1590, István Serédi Nagyfalusi și alți fii ai lui Pál Bánffy au litigat pentru această parte a Valkóvár.]. — — — 5 patrifamilie.  (vezi Papp dela Budesti)

Dászkál dela Budesti, in comun’a Szotelke [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320 , a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar.]. — — — 6 patrifamilie.

Revnik dela Zsulesti, in comun’a Szotelke [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320 , a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar.]. — — — 3 patrifamilie.

Rád de Lemény, in comun’a Szotelke [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320 , a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar.]. — — — 13 patrifamilie.

Mik de Nagy- Somkut, in comun’a Szotelke [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320 , a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 23 Martiu, 1663. — 3 patrifamilie.

3 Iuliu 1862.                                                                                                    Vasilie Nemeş,

                                                                                                                                          protop. Dersii.

12. Tractulu Gyula.

Pop de Lemény, in comun’a Giula [Giula este un sat în comuna Borșa din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: -  În 1307 a fost pomenit pentru prima dată sub numele de Gyula. În Evul Mediu, așezarea a fost locuită de maghiari de religie romano-catolică, care au adoptat religia reformată în timpul Reformei. Inițial a fost o parohie independentă, dar din cauza scăderii numărului de credincioși, a devenit din 1788 o filială a Csomafája. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut raionului Cluj, județul Cluj. Populație: - În 1910 avea 784 de locuitori, dintre care 709 români și 75 maghiari.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1616. Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, 1640, 10 Ianuariu. — 47 patrifamilie. Zacharie si Petru Popu au militatu ca insurgenţi in contr’a Franciloru.

Trifán de Cremene (Keménye), in comun’a Huseu –Macscasiu [Măcicașu (în maghiară Magyarmacskás) este un sat în comuna Chinteni din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezare din epoca Árpád , numele său a fost menționat pentru prima dată în documente în 1283 ca Machkás. În 1307, el a apărut în certificate sub numele inferior Machkás. În 1310, numele lui a fost scris ca Machkás, iar la acea vreme a fost numită și biserica Szent Márton, care era o biserică comună cu Szentmártonmacskás de astăzi, iar cele două sate erau separate doar de un pârâu, iar ambele sate erau numite atunci «Szentmártonmacskás» după biserica comună. În 1332, numele său a apărut în lista de zecimi papală, iar în acel moment a fost menționat și un preot pe nume Lőrinc. În 1334, un preot pe nume Pál a plătit o zecime papală de 2 groși. În 1474, era proprietatea familiei Szucsáki, Sandrin Szucsáki. În 1504, Márton Mérai Almadi l-a achiziționat de la Máté, fiul regretatului Mihály Almadi din Csepegőmacskás. În 1667, numele său era deja menționat ca Alsómachás, probabil în această perioadă satul a fost împărțit în două părți: Alsó- și Felsőmacskás. În 1895, vechea biserică Szentmárton a fost demolată și în locul lui a fost construită una nouă. Biserica Szentmárton, care a dat numele satului, era situată pe teritoriul Magyarmacskás și era împărțită de două sate. Locuitorii săi medievali erau catolici, dar au devenit reformați în timpul Reformei. Înainte de Tratatul de la Trianon, Magyarmacskás aparținea raionului Cluj-Napoca, județul Cluj. În 1910, din cei 617 locuitori ai săi, 174 erau maghiari și 443 români. Dintre aceștia, 16 erau romano-catolici, 449 greco-catolici și 140 reformați.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud]. 1667. Scutu militare in faci’a ceriului, care-lu tiene unu omu pe umeri; e esornatu cu totu feliulu de varietàti. 14 patrifamilie. Acést’a familie cá armalista s’a luptutu în conir’a Franciloru* sub Franciscu I ** (Corectare** - împărat al Sfântului Imperiu Roman între 1658-1705 a fost principele Transilvaniei, margravul de Moravia, contele de Tirol, ducele de Luxemburg, de Silezia, de Burgundia, de Brabant de Teschen, arhiduce de Austria și al Austriei Interioare (Styria, Carintia, Carniola), rege al Germaniei, al Ungariei, al Boemiei, al Republicii Cehe, al Croației și Slavoniei; împăratul Sfântului Imperiu Roman; Leopold I de Habsburg).    (blazon) 

* Ludovic al XIV-lea al Franței cu domnia între 14 mai 1643 – 1 septembrie 1715.

Papp de Lemény, in comun’a Huseu –Macscasiu [Măcicașu (în maghiară Magyarmacskás) este un sat în comuna Chinteni din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezare din epoca Árpád , numele său a fost menționat pentru prima dată în documente în 1283 ca Machkás. În 1307, el a apărut în certificate sub numele inferior Machkás. În 1310, numele lui a fost scris ca Machkás, iar la acea vreme a fost numită și biserica Szent Márton, care era o biserică comună cu Szentmártonmacskás de astăzi, iar cele două sate erau separate doar de un pârâu, iar ambele sate erau numite atunci «Szentmártonmacskás» după biserica comună. În 1332, numele său a apărut în lista de zecimi papală, iar în acel moment a fost menționat și un preot pe nume Lőrinc. În 1334, un preot pe nume Pál a plătit o zecime papală de 2 groși. În 1474, era proprietatea familiei Szucsáki, Sandrin Szucsáki. În 1504, Márton Mérai Almadi l-a achiziționat de la Máté, fiul regretatului Mihály Almadi din Csepegőmacskás. În 1667, numele său era deja menționat ca Alsómachás, probabil în această perioadă satul a fost împărțit în două părți: Alsó- și Felsőmacskás. În 1895, vechea biserică Szentmárton a fost demolată și în locul lui a fost construită una nouă. Biserica Szentmárton, care a dat numele satului, era situată pe teritoriul Magyarmacskás și era împărțită de două sate. Locuitorii săi medievali erau catolici, dar au devenit reformați în timpul Reformei. Înainte de Tratatul de la Trianon, Magyarmacskás aparținea raionului Cluj-Napoca, județul Cluj. În 1910, din cei 617 locuitori ai săi, 174 erau maghiari și 443 români. Dintre aceștia, 16 erau romano-catolici, 449 greco-catolici și 140 reformați.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1616, 24 Iunie. Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, 1640, 10 Ianuariu. — —         32 patrifamilie. Acestu nobilu cá insurgentu in contr’a Franciloru*** a luatu arm’a pentru famili’a Lemeniana**** pe aceste locuri aflatóre. Din acésta familie a fost si sunt si adi mai multi preoti români.

*** Ludovic al XIII-lea al Franței – domnie 14 mai 1610 – 14 mai 1643 (33 ani).

**** Reprezentan de seamă al acestei familii, două secole mai târziu,  fiind Ioan Lemeni (n. 22 aprilie 1780, Dezmir, comitatul Cluj – d. 29 martie 1861, Viena) a fost între 1833-1853 episcop român unit al Episcopiei de Făgăraș și Alba Iulia (cu sediul la Blaj), suspendat din funcție de autoritățile austriece în anul 1848, ca urmare a trecerii sale de partea Revoluției de la 1848 și a guvernului revoluționar condus de Lajos Kossuth.

Bene de Thorda, in comun’a Sinteu [Șinteu (în slovacă Nová Huta) este o comună în județul Bihor, Crișana, România, formată din satele Huta Voivozi, Socet, Șinteu (reședința) și Valea Târnei. Istoric: -  Numele său a fost menționat pentru prima dată în certificate în 1458 ca Solymoskew, apoi în 1535 ca Semtheesth. Probabil a fost un sat românesc la sfârșitul Evului Mediu și începutul Evului Modern, dar a fost distrus. Satul din județul Bihar a fost strămutat de către Bánffy în 1817 cu slovaci din Sáros, Gömör și Zemplén. Din punct de vedere administrativ, a aparținut lui Sólyomkőpestes timp de aproape o sută de ani, devenind o așezare independentă abia în anii 1920. În 1930, aproximativ două sute au mers în Brazilia, 1949-1950 iar din 1989, mulţi oameni din sat s-au stabilit în Slovacia. Deoarece 1-8 funcționează aici la școală de limbă slovacă, poate fi considerată centrul cultural al Slovaciei în Munții de Aramă. În 1910, din 1.272 de locuitori, 1.261 erau vorbitori nativi slovaci; 1271 sunt romano -catolici. În 2002, din cei 537 de locuitori, 525 erau slovaci și 11 români; 527 sunt romano -catolici.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1670, 4 Martie. Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, 1640, Scutu militare in faci’a ceriului, in a càruia medilocu stà o mâna de omu din umeru taiétu tienêndu, in susu sabia scósa; désupr’a scutului stà semilun’a cu stole atralucitóre imprejurata. Désupr’a scutului e pusa galea militara, pre care o acopere diadema regésca cu petri scumpe si margele cuviinciosu infrumsetiata. 5 patrifamilie. Cam de vre -un’a suta de ani neintreruptu a esitu preoti din famili’a acésta.    (blazon) 

! Kinyán (Chineanu) de Disznópataka, in comun’a Astileulu –micu [Așchileu Mic (în maghiară Kisesküllö, în germană Klein -Schwalbendorf) este un sat în comuna Așchileu din județul Cluj, Transilvania, România. Prima atestare documentară a localității este din secolul al XIII-lea, prin mențiunea în lucrarea Gesta Hungarorum, capitolele XXIV – XXVII din Scriptores Rerum Hungaricorum, Faptele Ungurilor, întocmită de Anonymus notarul regelui Bella al III -lea al Ungariei. Cronica lui Anonymus prezintă evenimentele din secolul al X-lea, când comunitatea de pe teritoriul de astăzi ai localității împreună cu oastea lui Gelu au acceptat să se supună lui Tuhutum și să-l recunoască drept conducător. Această înțelegere a fost consfințită printr-un jurământ, iar locul în care a fost depus s-a numit locul jurământului, în limba maghiară Esculeu (Așchileu). Denumirea localității: - În 1320, localitatea apare sub numele de Kyuseskuleu. Din acest document reiese că exista o singură localitate care purta acest nume. Mai târziu, comunitatea respectivă s-a despărțit întemeind cele două localități: Așchileu Mic și Așchileu Mare. În 1331 -1333, în registrele de impozite ale Capitolului de la Alba-Iulia, apare cu numele de Eskeleu. În documentele din 1587-1589 apare sub numele de Kis Eskeoleo și Eoskeoleo. În 1733, la conscripția efectuată de episcopul unit Ioan Inochentie Micu -Klein denumirea localității este ortografiată Astyleu. În biserica veche se păstrează o icoană pe lemn numită Deisis, având o inscripție în litere chirilice, însemnând anul 1747 iar localitatea Ascileu. În anul 1806, din inscripția ce se află în Sfântul Altar al bisericii vechi, pe peretele de răsărit, apare numele satului Așcileu. Tot în biserica veche, pe spatele chivotului de pe Sfânta Masă, apare anul 1843 și numele satului Kis Esküllő. După aceste date, localitatea apare sub diferite grafii: Felso Eskulo (Așchileu de Sus), Eskille Mik, Așchileu Mic. Numele de Așchileu Mic apare pentru prima dată abia în 1854. Prin legea nr. 4/1896, pentru maghiarizarea numelor comunelor și localităților inițiată de guvernul contelui Bánffi, numele localității este schimbat în Kisesküllö. După înfăptuirea României Mari, prin actul de la 1 decembrie 1918, satul va apărea sub numele de Așchileu Mic. După ocuparea Ardealului de Nord de trupele hortiste, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, localitatea revine la denumirea purtată în ultimii ani de existență a Imperiului Austro-Ungar, Kisesküllő. Din 1944 până astăzi numele localității este Așchileu Mic. Lăcașuri de cult: - În satul Așchileu Mic se găsesc biserica din lemn Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil construită, probabil, între 1762-1767, monument de arhitectură, cu valoroase sculpturi în lemn dar mai ales icoane pictate pe lemn în secolele XVIII-XIX, o biserică reformată ctitorită în anul 1899 și o biserică ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitorită între anii 1990 - 1997.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1675, 20 Augustu. Scutu militare in faci’a ceriului, in acàrui’a medilocu séu area stà unu omu intregu inarmatu si in vestminte vinete imbracatu, purtându un’a pusca lunga pe umeri. Désupr’a scutului stà galea militara, pre care o acopere diadema imperatésca, cu petri scumpe si margele infrumsetiata, si cu pene de deosebite colori impresura marginile scutului. 4 patrifamilie.  (vezi Chineanu de Disznópataka)    (blazon) 

! Chineanu de Disznópataka, in comun’a Astileulu –micu [Așchileu Mic (în maghiară Kisesküllö, în germană Klein -Schwalbendorf) este un sat în comuna Așchileu din județul Cluj, Transilvania, România. Prima atestare documentară a localității este din secolul al XIII-lea, prin mențiunea în lucrarea Gesta Hungarorum, capitolele XXIV – XXVII din Scriptores Rerum Hungaricorum, Faptele Ungurilor, întocmită de Anonymus notarul regelui Bella al III -lea al Ungariei. Cronica lui Anonymus prezintă evenimentele din secolul al X-lea, când comunitatea de pe teritoriul de astăzi ai localității împreună cu oastea lui Gelu au acceptat să se supună lui Tuhutum și să-l recunoască drept conducător. Această înțelegere a fost consfințită printr-un jurământ, iar locul în care a fost depus s-a numit locul jurământului, în limba maghiară Esculeu (Așchileu). Denumirea localității: - În 1320, localitatea apare sub numele de Kyuseskuleu. Din acest document reiese că exista o singură localitate care purta acest nume. Mai târziu, comunitatea respectivă s-a despărțit întemeind cele două localități: Așchileu Mic și Așchileu Mare. În 1331 -1333, în registrele de impozite ale Capitolului de la Alba-Iulia, apare cu numele de Eskeleu. În documentele din 1587-1589 apare sub numele de Kis Eskeoleo și Eoskeoleo. În 1733, la conscripția efectuată de episcopul unit Ioan Inochentie Micu -Klein denumirea localității este ortografiată Astyleu. În biserica veche se păstrează o icoană pe lemn numită Deisis, având o inscripție în litere chirilice, însemnând anul 1747 iar localitatea Ascileu. În anul 1806, din inscripția ce se află în Sfântul Altar al bisericii vechi, pe peretele de răsărit, apare numele satului Așcileu. Tot în biserica veche, pe spatele chivotului de pe Sfânta Masă, apare anul 1843 și numele satului Kis Esküllő. După aceste date, localitatea apare sub diferite grafii: Felso Eskulo (Așchileu de Sus), Eskille Mik, Așchileu Mic. Numele de Așchileu Mic apare pentru prima dată abia în 1854. Prin legea nr. 4/1896, pentru maghiarizarea numelor comunelor și localităților inițiată de guvernul contelui Bánffi, numele localității este schimbat în Kisesküllö. După înfăptuirea României Mari, prin actul de la 1 decembrie 1918, satul va apărea sub numele de Așchileu Mic. După ocuparea Ardealului de Nord de trupele hortiste, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, localitatea revine la denumirea purtată în ultimii ani de existență a Imperiului Austro-Ungar, Kisesküllő. Din 1944 până astăzi numele localității este Așchileu Mic. Lăcașuri de cult: - În satul Așchileu Mic se găsesc biserica din lemn Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil construită, probabil, între 1762-1767, monument de arhitectură, cu valoroase sculpturi în lemn dar mai ales icoane pictate pe lemn în secolele XVIII-XIX, o biserică reformată ctitorită în anul 1899 și o biserică ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ctitorită între anii 1990 - 1997.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1675, 20 Augustu. Scutu militare in faci’a ceriului, in acàrui’a medilocu séu area stà unu omu intregu inarmatu si in vestminte vinete imbracatu, purtându un’a pusca lunga pe umeri. Désupr’a scutului stà galea militara, pre care o acopere diadema imperatésca, cu petri scumpe si margele infrumsetiata, si cu pene de deosebite colori impresura marginile scutului. 4 patrifamilie.  (vezi Kinyán de Disznópataka)    (blazon) 

Papp de Kis -Nyires, in comun’a Borsi’a [Borșa (în maghiară Borsa, în germană Borscha) este un oraș în județul Maramureș, Transilvania, România, format din localitățile componente Băile Borșa și Borșa (reședința). Istorie: - Prima atestare documentară a localității datează din 1353, când se menționează că făcea parte din domeniul Cuhea ce aparținea Bogdăneștilor (în jumătatea ajunsă, înainte de acest an, în stăpânirea lui Bogdan). După alte surse, prima atestare datează din 1365 (Bors). În 1365, regele Ungariei, Ludovic I, confiscă domeniul Bogdăneștilor (inclusiv Borșa, sub numele Borș) și-l dăruiește Drăgoșeștilor (fiilor lui Sas: Balc, Drag, Dragomir și Ștefan), această danie fiind întărită în 1373 și 1384. Numele Borșei reapare în documente la 20 iunie 1450, când în această posesie sunt introduși Nicolae și Luca, fiii lui Ștefan, și Nan, fiul lui Hotiko din Vișeu. Un eveniment semnificativ este reprezentat de victoria obținută de borșeni sub conducerea protopopului Șandor Lupu, asupra tătarilor care se întorceau din ultima incursiune de pradă în Maramureș în 1717, la locul numit astăzi Preluca Tătarilor. Biserica din localitate a fost arsă în această incursiune și refăcută în anul 1800. Aproape la un secol distanță în 1895 a fost construită una nouă din piatră, existentă și azi. În 1774 Borșa era comună și parohie. Într-o descriere a localității din anul 1941 se amintește că această comună răsfirată și risipită are o lungime de 59 km și o lățime de 35 km. În anii ’40, la Borșa se făceau pregătiri pentru organizarea Olimpiadei de Iarnă din anul 1948. Mai exact s-au investit aproximativ echivalentul a 100 milioane euro azi, pentru construirea de pârtii de schi, locuri de cazare, restaurante, instalații de transport pe cablu, patinoare, etc. S-a construit cea mai mare trambulină de sărituri cu schiurile numită Tighina, pârtia de schi Olimpia, centrală electrică, cabane de schi, Hotel Sport Olimpia Stibina. S-au organizat în anii ’40 mai multe concursuri de schi și sărituri cu schiurile la care au participat sportivi din Germania, Norvegia, Ungaria, România, etc. Datorită faptului că frontul de est din timpul celui de al doilea război mondial s-a mutat în Pasul Prislop, s-au întrerupt lucrările și organizarea de concursuri, iar acestea nu au mai fost reluate după 1945 iar astfel că organizarea Olimpiadei de Iarnă din 1948 a rămas doar un vis. Oamenii care au pus sufletul și umărul la realizarea acestei investiții: Déván István (1891 -1977) - Directorul proiectului (maghiar). Albert Szent -Györgyi (1893 - 1986) - Laureat în 1937 al Premiului Nobel - finanțator al proiectului (maghiar de origine română). Herbert Heiss - specialist în amenajare pârtii de schi (german). Benedek Frigyes - arhitectul proiectului (maghiar). Iglóiné Eleőd Anikó - prima concurentă la schi coborâre (maghiară). Flaviu Jurcă - prefect al județului Maramureș și susținător al proiectului (român). Stanislaw Marusarz - constructorul trambulinei de sărituri cu schiurile (polonez). Sepp Weiler - câștigătorul primului concurs de sărituri cu schiurile (german). Heinrich Klopfer - săritor cu schiurile (german). Kovács László - proprietarul mai multor cabane de schi din acea vreme (român). Kilvády Györgyike - schioare (maghiară) Patrimoniu natural din regiunea Borșa Rezervația Cornu Nedeii – Ciungii Bălăsînii. Rezervația Cornu Nedeii - Ciungii Bălăsinii a fost înființată pentru ocrotirea cocoșului de mesteacăn și a mediului său favorit – jnepenișul. Din cele zece puncte populate cu cocoși de mesteacăn cunoscute în România, patru se află în Munții Rodnei și patru în Munții Maramureșului. Această rezervație pare a constitui biotopul optim pentru cocoșul de munte, aici găsindu-se cea mai mare populație din țară.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1616, 20 Augustu. Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, 1631, 7 Novembre. Scutu militare triangulare in faci’a ceriului, in a càruia medilocu séu area stà unu omu inarmatu, tienêndu in susu una sabie sângerósa, in care este inplâutatu unu capu de turcu. Désupr’a scutului este pusa una galea militara, in a càreia vêrfu stà diadema imperatésca, cu petri scumpe si margele variegate infrumsetiata. In Borsi’a se afla 4 patrifamilie, mai multi in Chioru. Strabunii acestei familie s’au luptatu in contr’a turciloru.    (blazon)