Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 77

-77-

A -Csernaton, Protonotarium. In signum autem hujus veræ ac perfectæ nobilitatis eorum hæc arma seu nobilitatis insignia: — Scutum videlicet militare coelestini coloris triangulare, in cuius campo sive area eques qiudam armatus sago viridi pileoque cristato amictus manu dextra sclopetum vulgo Tersényi puska nuncupatum tenere sinistra vero habenas equi dirigere visitur. Supra scutum galea militaris clausa est posita, quam contegit diadema regium, gemmis, atque unionibus ornatum: ex cono autem galeæ laminæ variorum colorum inde fluentes utrasque oras ipsius scuti pulcherime ambiunt et exornant etc. Román Miklós Kővár vidéke Csugasztrán lakó nemes ember Miklosnak fiai Román Iuon, Paskuj et Péter. — Péternek fiai. Maftey. — Maftyeinak pedig fiai Alexa és Toagyer.. Alexanak Román András, és Andrásnak Toader avagy Tamás Román és Tamásnak fia mint 12 éves fia Sándor [A - Cernaton, protonotar. Și ca semn al acestei adevărate și desăvârșite nobilimi a lor, aceste arme sau însemne ale nobilimii: - Scut militar triunghiular de culoare cerească, în câmpul sau zona în care se vede un cavaler înarmat cu o manta militară verde și o șapcă cu creastă. ținând în mâna dreaptă o pușcă obișnuită numită Tersényi pușka, în timp ce în stânga direcționează frâiele unui cal. Deasupra scutului este așezată o cască militară închisă, care este acoperită cu o diademă regală, împodobită cu bijuterii și uniuni. Regiunea Kővár Miklos a lui Miklós Román, un nobil care trăiește în Csugastria, a avut fii pe: Ioan Román, Paskuj și Petru. — fiul lui Petru este Maftey. — Fiii lui Maftye sunt: Alexa și Toader... Alexa îl are pe Andrei Román, iar Andrei îl are pe Toader, sau pe Tamás Román și pe fiul lui Tămaș, în vârstă de 12 ani, Alexandru.].

S’au datu in Chiralesiu 20 Iuliu, 1862.                         Dimitrie Matheiu,

                                                                                   par. Chiralesiului gr. -cath. si adm. Sariórei

3. Comun’a Magyaros.

Tartsa de Szakálasfalva, in comun’a Maghierus, (Magyaros) [Șieu -Măgheruș, mai demult Măgheruș (în dialectul săsesc Ängersch, Angersch, în germană Ungersdorf, Ungers, Magyarosch, Nussdorf, în maghiară Sajómagyarós, Magyarós) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: În Evul Mediu, a fost un sat de iobagi cu populație saso -maghiară situat în zona județului. În 1621, pe lângă Biserica luterană, mai exista și o Biserică reformată. În 1772, preotul Bisericii le-a condamnat pe femeile sase la o amendă pentru că purtau o catrină dublă și nu și-au legat părul în coc, conform obiceiului românesc. Până în 1850, Biserica sa evanghelică a aparținut Episcopiei reformate de Nagysajó. În 1733, românii greco -catolici reprezentau majoritatea populației. Evreii s-au mutat, de asemenea, relativ devreme. În anul 1830 în sat era deja o sinagogă. Propriul său rabin a funcționat din anii 1880 până în anii 1930. Până în 1876, din punct de vedere administrativ, exista Doboka, apoi s-a format județul Szolnok -Doboka ce făcea parte din raionul Bethleni. În 1886, satul a devenit nod de cale ferată. În 1895, 37% din hotarul său de 1.538 de hectare era arabil, aceeași cantitate era pășune și 16% era luncă. Deși erau minoritari, fermierii sași dețineau 99% din terenul arabil. Cultivarea prunelor și a mărului a jucat un rol important. Sașii și românii nu erau despărțiți prin locul de reședință, deși majoritatea caselor sașilor se aflau pe strada principală. În 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena), - un act internațional încheiat la 30 august 1940 - România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. În 1944. pe 19 septembrie, armata germană i-a evacuat pe sași iar doar foarte puțini dintre ei au rămas în sat.]. (Nu este clar la care dintre principii Báthori se referă). — — 2 patrifamilie.

Maghierus, 9 Iuliu, 1862.                                                                        Zacharia Popu,

                                                                                                                parochu gr -cath. alu Magierusiului.

4. Districtulu Bura.

Szilasi de Silas, in comun’a Sân -Miclaus, Szt. –Miklos [Sânnicolau Mare (în germană Groß Sankt Nikolaus, Großsanktnikolaus, în maghiară Nagyszentmiklós, in sârbă Велики Семиклуш, în bulgara bănățeană Smikluš) este un oraș în județul Timiș, Banat, România. Aflat la 58 km nord-vest de Timișoara este și cel mai vestic oraș din România, fiind și al treilea oraș ca mărime din județ, după Timișoara și Lugoj. Este atestat documentar în anul 1247, în “Diplomele privilegiate regale”, însă existența lui vine din timpuri mult mai vechi. Este un oraș de graniță, situat la 6 km de frontiera cu Ungaria și 24 km de frontiera cu Serbia, pe cursul neregularizat al râului Mureș. Istoric. A fost o așezare dublă: se numea Szerbnagyszentmiklós, iar partea atașată se numea Németnagyszentmiklós. La un moment dat era locuit în principal de sârbi; acum majoritatea populatiei este romănă, dar pe lângă sârbi și germani, aici mai locuiesc și maghiari și bulgari. Așezarea a fost proprietatea episcopului de Cenád încă din cele mai vechi timpuri. Episcopul Dózsa Marczali a câștigat-o ca donație de la Regele Sigismund la 12 august 1421. Locuitorii săi erau sârbi de la mijlocul secolului al XVI-lea. În timpul subjugării turcești, ei nu au mai vrut să-l recunoască pe episcop drept moșier, au refuzat să-i asculte. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Gábor Bethlen, principele Transilvaniei, a donat localitatea cavalerilor din Lippa. Unul dintre ei, Nagy Lőrincz Orbánszentgyörgyi, și-a vândut partea sa în 1625 lui István Vágó Lippai. Jumătate din sat a fost donată de János Szelényi, sub-șefului Hont, iar el a donat partea sa nepotului său György Gerhard la 11 septembrie 1658. După izgonirea turcilor, numele localității a fost inclus în registrul de proprietate episcopal al Cenádului, dar din 1718 a aparținut județului Timiș. În 1724, a devenit sediul trezoreriei. În 1724, Oexel a primit permisiunea de a construi berăria Mátyás. În 1752, aici s-au mutat 40 de familii germane, formând nucleul celui de mai târziu Németnagyszentmiklós. În 1779, a fost inclusă în comitatul Torontál. În 1781, a fost cumpărat de frații Nákó, Kristóf și Cirill, în timpul licitației bunurilor de trezorerie. De atunci, familia contele Nákó a fost proprietar. La 11 iunie 1787, a obținut un brevet național pentru organizarea de târguri săptămânale la 6 iulie 1837. La sfârşitul secolului al XIX-lea, cu peste 10.000 de locuitori, era al patrulea oraş -târg ca mărime din judeţul Torontál - după Nagykikinda, Nagybecskerek şi Zsombolia. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Perjámos din județul Torontál, iar apoi a fost transferat României.]. — 1625, si intru acestu anu subscrisu si intaritu prin principele Gabrielu Bethlen. Integer Griphus, posterioribus duobus pedibus, erecto corpore enixus, pedibus anterioribus ad dextrum scuti latus extensis tria lilia alba dextro pede [Grifon complet, sprijinit pe picioarele din spate, corp drept, cu picioarele din față extinzându-se spre partea dreaptă a scutului, trei crini albi sunt reprezentați pe piciorul drept.]. 10 patrifamilie. Demnitàtile facute in resbóie cu invingerea in arme.    (blazon) 

Vlád, in comun’a Czentea [Țentea este un sat în comuna Chiochiș din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Satul a fost atestat documentar, prima oară, în anul 1219. În 1219, este menționat pentru prima dată în surse ca Scente - Țentea. În 1603, soldații generalului Giorgio Basta au ars satul și au masacrat populația, doar 5 oameni au supraviețuit distrugerii. După aceea, românii s-au stabilit în sat pentru a înlocui populația distrusă. Până la Tratatul de la Trianon, Cente (Țentea) a aparținut districtului Kékesi din județul Szolnok -Doboka.]. — Regele Cehiei, Ungariei și Croației, arhiducele Austriei, Mathi’a Corvinulu de Hunedoara, 1486, 17 Apriliu. — 11 patrifamilie. Purtarea cu silintia in resbóie facêndu merite indestulitóre.

Bota, in comun’a Sasu Mathei [Matei (în maghiară: Szászmáté -Szentmáté, în germană: Mathezdorf) este o comună în județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România, formată din satele Bidiu, Corvinești, Enciu, Fântânele, Matei (reședința) și Moruț. Primii locuitori de pe teritoriul satului au fost oamenii culturii Criș, veniți din Peninsula Balcanică pe la 5850 î. Chr. Ei au fost primii agricultori, aducând cu ei cultivarea cerealelor, capra și oaia domestică de talie mică și eventual porcul și vaca domestică. Ultimele două animale eventual au fost domesticite pe loc. Tot ei au adus tehnologia confecționării uneltelor de piatră șlefuită și a vaselor de lut ars. Ei au fost urmați de cultura ceramicii lineare cu note muzicale, cultura Petrești, sinteza Iclod-Petrești, cultura Coțofeni, bronzul timpuriu II., cultura Wietenberg, cultura Noua, grupul Gligorești, prima epocă a fierului, celți, daci de epocă romană, cultura Sântana de Mureș-Cerneahov, gepizi, slavi, unguri, sași, români, țigani, evrei, slovaci (ultimele trei naționalități au fost întotdeauna în număr mai redus față de unguri și români). Satul e atestat documentar prima dată în 1391, sub numele Mathe, ca proprietate a lui Janos, care probabil era urmașul familiei Sombori. În evul mediu satul a fost locuit de maghiari și sași. În 1625 ajunge în posesia familiei Haller, până atunci aparținuse familiei Kenedi. În 1662 este înființată biserica evanghelică din sat. Între anii 1661-1663, populația săsească a dispărut, cel mai probabil a căzut pradă hoardelor tătare. În anul 1702 familia Haller a colonizat în sat în locul sașilor maghiari reformați din zona Târnavelor (în special din Dârlos) pentru a crește populația. Începând cu Secolul al XVIII-lea s-au stabilit în sat primii români, care erau de religie Greco -catolică.]. — Voievodul Transilvaniei, căpitanul cetății Várad (Várad este un sat în districtul Szigetvár, județul Baranya, Ungaria) ducele Cristofor Báthory de Somlyó, 1579, 17 Apriliu. — 10 patrifamilie.

Purtarea cu silintia in resbóie facêndu merite indestulitóre.

S’au datu in anulu 1862, 6 Iuliu.                                                                   Ioanne Silasi,

                                                                                                            par. in S. Miclaus si adm. distr. Bur’a.

6. Comun’a Vasas –Szt -Iván.

Korni de Kornifalva, in comun’a Sintion’a, (Vasas- Szent.- Iván) [Sântioana (în maghiară Vasasszentiván) este un sat în comuna Țaga din județul Cluj, Transilvania, România. Este menționat pentru prima dată în 1305 ca Szenthyuan. Prefixul Vasas a apărut pentru prima dată în 1583. În Evul Mediu, populația așezării era romano -catolică, iar după Reformă s-au convertit la religia reformată. În 1602, soldații generalului Giorgio Basta au distrus satul, populația a fost masacrată, doar 2 oameni au supraviețuit distrugerii. Pentru a înlocui populația, în sat au fost stabiliți iobagi români. În 1305, avea o biserică cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul. După distrugerea din 1602, se consemnează că biserica a rămas intactă, dar preoții erau ruinați. Până în 1643, biserica era deja în ruină, iar în 1754 doar un nume de graniță românească amintea de existența sa anterioară: Locul bisericei ungurești (“locul bisericii maghiare”). Proprietarul Károly Torma a dus pietrele funerare găsite pe locul fostei biserici în propria curte și a construit din ele o scară la conacul său. Vasasszentiván a aparținut districtului Kékesi din județul Szolnok -Doboka până la Tratatul de pace de la Trianon.]. Voievodul Transilvaniei, căpitanul cetății Várad (Várad este un sat în districtul Szigetvár, județul Baranya, Ungaria) ducele Cristofor Báthory de Somlyó, 1576. — Scutu vênetu in midilocu unu omu imbracatu in chivara si provediutu cu sagéta. [Scut albastru în mijloc, un braț purtând o tolbă, având doar o săgeată.]. 7 patrifamilie.    (blazon)   

Popp de Kis -Nyires, in comun’a Sintion’a, (Vasas- Szent.- Iván) [Sântioana (în maghiară Vasasszentiván) este un sat în comuna Țaga din județul Cluj, Transilvania, România. Este menționat pentru prima dată în 1305 ca Szenthyuan. Prefixul Vasas a apărut pentru prima dată în 1583. În Evul Mediu, populația așezării era romano -catolică, iar după Reformă s-au convertit la religia reformată. În 1602, soldații generalului Giorgio Basta au distrus satul, populația a fost masacrată, doar 2 oameni au supraviețuit distrugerii. Pentru a înlocui populația, în sat au fost stabiliți iobagi români. În 1305, avea o biserică cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul. După distrugerea din 1602, se consemnează că biserica a rămas intactă, dar preoții erau ruinați. Până în 1643, biserica era deja în ruină, iar în 1754 doar un nume de graniță românească amintea de existența sa anterioară: Locul bisericei ungurești (“locul bisericii maghiare”). Proprietarul Károly Torma a dus pietrele funerare găsite pe locul fostei biserici în propria curte și a construit din ele o scară la conacul său. Vasasszentiván a aparținut districtului Kékesi din județul Szolnok -Doboka până la Tratatul de pace de la Trianon.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1666. — Scutu militarescu vênetu in midilocu unu omu cu spad’a in mâna. 4 patrifamilie.    (blazon)   

Kindris de N. -Ilonda, in comun’a Sintion’a, (Vasas- Szent.- Iván) [Sântioana (în maghiară Vasasszentiván) este un sat în comuna Țaga din județul Cluj, Transilvania, România. Este menționat pentru prima dată în 1305 ca Szenthyuan. Prefixul Vasas a apărut pentru prima dată în 1583. În Evul Mediu, populația așezării era romano -catolică, iar după Reformă s-au convertit la religia reformată. În 1602, soldații generalului Giorgio Basta au distrus satul, populația a fost masacrată, doar 2 oameni au supraviețuit distrugerii. Pentru a înlocui populația, în sat au fost stabiliți iobagi români. În 1305, avea o biserică cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul. După distrugerea din 1602, se consemnează că biserica a rămas intactă, dar preoții erau ruinați. Până în 1643, biserica era deja în ruină, iar în 1754 doar un nume de graniță românească amintea de existența sa anterioară: Locul bisericei ungurești (“locul bisericii maghiare”). Proprietarul Károly Torma a dus pietrele funerare găsite pe locul fostei biserici în propria curte și a construit din ele o scară la conacul său. Vasasszentiván a aparținut districtului Kékesi din județul Szolnok -Doboka până la Tratatul de pace de la Trianon.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1674. — Scutu rosiu in midilocu unu Leopardu cu bratiulu ridicatu pe unu musinoiu*. 7 patrifamilie.    (blazon)   

* Moviliță formată din țărâna pe care o aruncă la suprafața solului furnicile, cârtițele etc.

Román de Torda –Vilma [Sat Vima Mare județul Maramureș], in comun’a Sintion’a, (Vasas- Szent.- Iván) [Sântioana (în maghiară Vasasszentiván) este un sat în comuna Țaga din județul Cluj, Transilvania, România. Este menționat pentru prima dată în 1305 ca Szenthyuan. Prefixul Vasas a apărut pentru prima dată în 1583. În Evul Mediu, populația așezării era romano -catolică, iar după Reformă s-au convertit la religia reformată. În 1602, soldații generalului Giorgio Basta au distrus satul, populația a fost masacrată, doar 2 oameni au supraviețuit distrugerii. Pentru a înlocui populația, în sat au fost stabiliți iobagi români. În 1305, avea o biserică cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul. După distrugerea din 1602, se consemnează că biserica a rămas intactă, dar preoții erau ruinați. Până în 1643, biserica era deja în ruină, iar în 1754 doar un nume de graniță românească amintea de existența sa anterioară: Locul bisericei ungurești (“locul bisericii maghiare”). Proprietarul Károly Torma a dus pietrele funerare găsite pe locul fostei biserici în propria curte și a construit din ele o scară la conacul său. Vasasszentiván a aparținut districtului Kékesi din județul Szolnok -Doboka până la Tratatul de pace de la Trianon.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1674. — Scutu militarescu in câmpulu càrui’a se afla unu omu cu pusca si sabie. 4 patrifamilie.    (blazon)