FAMILIA NOBILĂ CHIFOR DIN BOIU MARE, JUDEȚUL MARAMUREȘ, REACTUALIZARE DE DATE, CERTITUDINI ȘI IPOTEZE PRIVIND MOMENTUL RIDICĂRII ACESTEIA LA RANGUL ÎNALTEI NOBILIMI PARTEA A XI-A PUNCTUL DE VEDERE AL HERALDIȘTILOR ASUPRA SUBIECTULUI TRATAT PARTEA A III-A

FAMILIA NOBILĂ CHIFOR DIN BOIU MARE, JUDEȚUL MARAMUREȘ, REACTUALIZARE DE DATE, CERTITUDINI ȘI IPOTEZE PRIVIND MOMENTUL RIDICĂRII ACESTEIA LA RANGUL ÎNALTEI NOBILIMI PARTEA A XI-A

PUNCTUL DE VEDERE AL HERALDIȘTILOR  ASUPRA SUBIECTULUI TRATAT PARTEA A III-A

MOLDOVA (SEC. XIV—XIX)

109

https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Baia#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Kingdom_of_Hungary_against_Moldovans_flag_in_battle.jpg

 

bătălia de la Baia 1467

ne indică desigur marcarea şi în domeniul heraldic — important pe atunci — a orientării politice nete a acestui voievod către Ungaria, dând astfel precădere florilor de crin angevine (conservate prin tradiţie în stema dinastică a Moldovei, deşi familia regală de Anjou — Ungaria se stinsese cu peste şase decenii în urmă), însemne ce constituiau totuşi o aluzie la vechile legături feudale ce existaseră în secolul al XIV-lea între cele două ţări. Să nu uităm de asemenea că Petru al II-lea era căsătorit cu o soră a lui Iancu de Hunedoara, după cum se ştie, voievod al Transilvaniei din anul 1441 şi apoi regent al Ungariei din anul 1446, cu care voievodul moldovean a întreţinut excelente raporturi, Iancu ajutându-şi cumnatul să capete domnia ţării, iar acesta cedând în anul 1448 cetatea Chiliei protectorului său. Scutul dinastic despicat, cu conţinutul inversat al câmpurilor sale dăinuie însă şi pe anumite vestigii heraldice din timpul domniei lui Ştefan cel Mare ca spre exemplu inscripţiile de la Cetatea Albă din anii 1476 şi 1479; faptul e mai greu de explicat date fiind relaţiile foarte încordate între acest voievod şi Ungaria, din pricina azilului oferit în Transilvania de către Matei Corvin lui Petru Aron, relaţii încă mai înăsprite ulterior reluării Chiliei în anul 1465 şi apoi a înfrângerii dezastruoase din anul 1467 de la Baia a aceluiaşi rege al Ungariei. De aceea presupunem că în prima parte a domniei, Ştefan, absorbit de gravele probleme de stat — politice şi militare — cunoscute, s-a preocupat într-o mai mică măsură şi de cele heraldice, lăsând deocamdată stema dinastică în forma preluată de la antecesorii săi imediaţi; constatăm însă că pe monedele sale aparţinând primului tip, fasciile se menţin — e drept — în cartierul senestru al scutului despicat, în schimb crinii angevini nu mai apar, fiind înlocuiţi printr-o cruce şi o roză plasate în pal. Cu toate că în cea de a doua parte a domniei sale, Ştefan cel Mare s-a interesat în mod deosebit să alcătuiască, într-o formă cât mai satisfăcătoare pentru el, stema dinastică a Moldovei, încercând felurite formule până la fericita realizare a « sintezei heraldice » în stema din anul 1494, totuşi fasciile nu-şi vor recăpăta locul de onoare în cartierul dextru nici în restul domniei lui Ştefan, nici în cele ale urmaşilor săi imediaţi, fiind restabilite pe locul iniţial de-abia — după cum am văzut — de către Alexandru Lăpuşneanu în stema dinastică de pe aversul monedelor sale emise în anul 1558, fiind conservate apoi în acelaşi loc şi de către Petru Şchiopul, pe bula sa aurită din anul 1575 (fapt explicabil dacă ele proveneau din stema Basarabilor).
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/mitropolia-moldovei-bucovinei/manastirea-slatina-68098.html

Înainte de a încheia capitolul dedicat fasciilor din armele familiei domnitoare a Moldovei, se cuvine să mai facem o scurtă menţiune şi despre steagul fasciat din gravura cronicii lui Ioan de Thuróczi, ediţia din anul 1488⁸¹. Este vorba de înfăţişarea unei scene de luptă din campania din anul 1467 a lui Matei Corvin în Moldova, în care e reprezentat şi Ştefan cel Mare în mijlocul oştii sale, ţinând în mâna dreaptă un gonfalon⁸² a cărui flamură este aparent striată de dungi alternate, în pal (deci paralele cu mânerul banierei de război terminate în vârf de lance), peste care broşează un cap de bour văzut din faţă.

Întrucât, după cum se ştie, acest gen de steaguri de luptă cunoscute încă de pe timpul cruciadelor, înfăţişau întotdeauna pe flamura lor piesele sau mobilele heraldice plasate în poziţia lor normală (adică pe axul longitudinal şi nu pe cel lateral al pânzei), însemna că dungile de pe stindardul lui Ştefan cel Mare nu erau paluri ci fascii alternate, peste care broşa capul de bour (ce, corect, ar fi trebuit

⁸¹ _{Acest steag a fost semnalat, descria şi interpretat de I. N. Mănescu, op. cit., (articol), p. 38—39 şl p. 40, fig. 2, cît şl IDEM, op. cit., (mss.), p. 10—11.}

⁸² _{Gonfalonul, la origine banieră de luptă a unul senior feudal sub a cărui flamură combăteau vasalii săi, devine cu timpul steagul seniorilor ecleziastici şi mai apoi chiar prapor bisericesc, cu flamura triplă, detaşată de hampă şi agăţată de o baghetă perpendiculară pe mânerul său.}

ARTA HERALDICĂ

110
http://istoria.md/articol/84/Petru_Rare%C5%9F

  Petru I 

reprezentat cu coarnele îndreptate spre hampă, şi nu cu ele paralel cu aceasta). Respectivul steag constituie aşadar o altă încercare de combinare a armelor ţării (capul de bour văzut din faţă) cu fasciile dinastice, aşa precum mai întâlnisem cazuri ca spre exemplu pe aversul monedei lui Roman al Il-lea menţionată mai sus, în care fasciile şi capul bovideului heraldic apăreau fiecare în câte un cartier al scutului despicat al familiei domnitoare (XXXVI, 3 b). I. N. Mănescu crede că drapelul reprezentat pe gravura din cronica maghiară amintită, ar putea fi eventual, descendentul unui vechi steag fasciat de învestitură (cu valoare deci de arme de familie) pe care Petru I să-1 fi primit din partea suzeranului angevin⁸³. Nu excludem o atare ipoteză, însă autorul în cauză mai afirmă că fasciile de pe gonfalonul lui Ştefan cel Mare ar fi fost verzi şi galbene ⁸⁴, deci identice cu cele din stema dinastică a Basarabilor. În ceea ce ne priveşte, raliindu-ne părerii Iui Octavian Iliescu pe care o raportăm şi la Moldova, credem puţin probabil ca Ludovic de Anjou să fi conferit lui Petru I ca vasal, arme în care să figureze un metal, în speţă aurul, superior în scara ierarhică a smalturilor heraldice argintului ce alcătuieşte, alternat cu roşu, fasciile din stema regatului ungar. Dacă suveranul amintit a putut eventual conferi lui Petru vreo stemă fasciată, aceasta — opinăm noi — a trebuit să fie în smalturile roşu şi argint din stema Ungariei, bazându-ne pe procedeul feudal frecvent prin care unii suzerani acordau unor vasali — parţial sau integral — propriile lor arme. Ulterior, afirmăm în continuare, atunci când Roman I unifică şi mai apoi Alexandru cel Bun recuperează teritoriile sudice ale Moldovei care aparţinuseră Basarabilor, stema dinastică a putut fi schimbată — spre a consfinţi această întregire a ţării — operîndu-se un transfer de smalturi; în cazul în speţă, scutul dinastic despicat al Muşatinilor ar conţine, de la cei doi voievozi menţionaţi încolo, la dextra fasciile verzi şi aur simbolizând Ţara de Jos, preluată din armele Basarabilor foştii posesori, iar la senestra florile de crin, concedate foarte probabil lui Petru I, simbolizând Ţara de Sus asupra căreia domnise acest voievod. Ipoteza noastră este plauzibilă deoarece dacă în secolul al XIV-lea au existat două Moldove şi două coroane⁸⁵, nimic nu a împiedicat desigur, să existe şi două steme ale fiecăruia dintre aceste teritorii.

(XXXVI, 3 b)

3. Florile de crin. Mobile ale scutului dinastic atestate în mod cert odată cu fasciile de şase piese, florile de crin plasate iniţial în câmpul al doilea al scutului dinastic despicat de pe reversul primelor emisiuni monetare ale lui Petru I (XXXV, 1 b) constituie, după cum am mai spus, o probabilă concesiune angevină, ulterioară însă ca apariţie pieselor onorabile din primul câmp al stemei familiei domnitoare a Moldovei din veacul al XIV-lea.

(XXXV, 1 b)

Pe cele dintâi monede cunoscute ale acestui principat, florile de crin apar în număr de şapte (aşezate 2, 2, 2, 1), însă pe emisiunile mai târzii din domnia aceluiaşi voievod, ele se vor reduce la două, plasate una sub cealaltă (XXXV, 2 b). O încercare de a se introduce un element din stema dinastică în stema ţării cu capul de bour văzut din faţă de pe aversul⁸⁶ monedelor moldovene de la acea epocă, o constituie prezența în unele emisiuni ale lui Petru I a unei flori de crin

(XXXV, 2 b)

⁸³ _{v. I. N. MĂNESCU, op. cit., p. 39 (art.) şi op. cit., p. 11 (mss.).}

⁸⁴ _{v. ibidem, p. 38 (art.).}

⁸⁵ _{v. ŞERBAN PAPACOSTEA, op. cit., p. 48 şi nota 18.}

⁸⁶ _{Asupra faptului dacă în primele emisiuni monetare ale lui Petru I, legenda latină din bordură a respectivelor piese nu ne-ar face să consideram aversul cu capul de bour drept revers şi reversul cu scutul dinastic drept avers, v. explicaţiile şi interpretarea textului legendei la C. MOISIL, Legendele monetelor lui Petru Mușat, în Cr. N. A., XVII, 1943, p, 124—125, cât şi OCTAVIAN ILIESCU, Despre legendele celor mai vechi monede moldoveneşti, în Anal. Instit. Ist. şi Arh. (Iaşi), III, 1966, p. 201-202.}

MOLDOVA (SEC, XIV—XIX)

111

cu lujer pe care o ţine în bot bourul heraldic. Această tentativă de îmbinare a două mobile de provenienţă diferită, bourul din stema de stat şi crinul din armele dinastice nu va da rezultate întrucât — deşi reprezentarea va apărea, e drept şi pe unele emisiuni ale urmaşilor la tron ai lui Petru I (Ştefan I şi Alexandru cel Bun) — ea nu se va mai întâlni ulterior pe nici o altă serie monetară ale domnilor moldoveni următori, dispărând deci la începutul veacului al XV-lea.
https://www.google.ro/search?q=Alexandru+cel+Bun+FRESCA&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=8D_eU4CZFcb-4QT544CgAg&ved=0CCcQsAQ&biw=1024&bih=667#facrc=_&imgdii=_&imgrc=rifSlkOer6eRiM%253A%3Bw_mtDyNsa3wn5M%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.moldovenii.md%252Fresources%252Ffiles%252Fphoto%252F8%252F1%252F81dd2ba222b04fb65f845646f847060c_592.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.moldovenii.md%252Fmd%252Flibrary%252Fphoto%252Falbum%252F592%252Fid%252F10722%3B400%3B352

  Alexandru cel Bun

După cum se ştie, din domnia lui Roman I (1391—1394) nu se cunosc emisiuni monetare, dar sub voievodul următor Ştefan I (1394—1399), florile de crin se menţin tot două la număr, ca şi în ultimele emisiuni ale lui Petru I, plasate în acelaşi fel în acelaşi câmp al scutului ca şi precedentele.

Alexandru cel Bun a bătut în lunga sa domnie, numeroase serii de monede, împărţite de numismaţi în trei categorii distincte: a) în prima dintre acestea, cele două flori de crin apar în continuare tot în câmpul al doilea al scutului dinastic despicat, în formă şi poziţie identică cu cele din emisiunile domnilor anteriori, cu diferenţa doar că uneori respectivul scut este timbrat şi flancat la dextra şi la senestra de câte o floare de acest fel; b) categoria a doua e caracterizată prin revenirea la cele şapte flori de crin din primele emisiuni ale lui Petru I (dispuse de asemenea 2, 2, 2, 1), scutul dinastic fiind timbrat de data aceasta de un minuscul coif plasat din profil; în sfârşit c) ultima categorie se distinge prin numărul fluctuant al florilor de crin de pe diversele emisiuni, variind de la trei până la şapte. Scutul dinastic e timbrat fie de o rozetă, fie de un cap de bour (care broşează şi peste şeful scutului), fie de o siglă, fie de o coroană deschisă.

Pe emisiunile monetare ale lui Iliaş I (1432—1433 şi asociat 1435—1442), se remarcă apariţia ecvestră a domnului cu cimierul cu cap de bour deasupra coifului de paradă precum şi menţinerea coroanei deschise ca timbru al scutului dinastic, ultima caracteristică fiind preluată şi de monedele lui Ştefan al Il-lea (1435—1447). Emisiunile comune ale acestor doi voievozi (1435—1442) conservă de asemenea numărul mare al florilor de crin (în genere şapte), constatate în ultima serie de monede ale tatălui lor Alexandru cel Bun (XXXV, 4 b).

(XXXV, 4 b)

În scurta domnie a lui Roman al Il-lea (1447—1448), venit la tron cu ajutor polon, voievodul va exclude florile de crin angevine de pe monedele sale, înlocuite în câmpul al doilea al scutului despicat şi fasciat (de opt piese în primul câmp) cu un cap de bour văzut din faţă (XXXVI, 3 b), alta încercare de a asocia elemente din stema de stat cu cele din stema dinastică, sortită de asemenea eşecului, o atare reprezentare nemaifiind nicicând întâlnită pe vreo altă emisiune monetară moldoveana cunoscută. În schimb, după cum am văzut, asociatul şi apoi succesorul la tron al lui Roman al II-lea şi anume Petru al II-lea, în perioada când va domni singur (1448—1449), nu numai că va reintroduce florile de crin în scutul dinastic, dar le va plasa şi în primul câmp, de onoare, al acestuia, mutând fasciile în al doilea, date fiind strânsele sale relaţii cu Ungaria expuse mai sus; trebuie însă să mai adăugăm că acest voievod modifică pe monedele sale aspectul uzual al florilor de crin întâlnite pe toate emisiunile anterioare, creând din două astfel de flori (plasate, precum am văzut, una sub cealaltă pe monedele lui Petru I, Ştefan I şi Alexandru cel Bun) un singur element heraldic alcătuit din doi crini opuşi şi reuniţi la extremităţile lor inferioare (floare de crin dublă), ce se va menţine şi la unii dintre domnii următori şi cu precădere la Ştefan cel Mare, care o va folosi din plin pe diverse reprezentări armoriate din timpul domniei sale. Într-adevăr, dacă Ştefan va renunţa la folosirea pe monedele sale a florilor de crin angevine din scutul dinastic de tip mai vechi, pe considerentele cunoscute ale relaţiilor de neprietenie cu regatul ungar (aceste mobile apărând totuşi în număr de trei, plasate în pal, în primul cartier al scutului dinastic despicat şi fasciat la

(XXXVI, 3 b)

ARTA HERALDICĂ

112

(XXXIX, l)

(XXXVIII, 3)

senestra, aflat pe inscripţiile de la Cetatea Albă din anii 1476 şi 1479 (XXXIX, l   şi XXXVIII, 3), în schimb el va folosi în mare măsură floarea de crin dublă, inaugurată de Petru al Il-lea pe emisiunile sale dintre anii 1448—1449, atât pe stemele de pe pisanii, de pe plăcile de teracotă din reşedinţele domneşti, cât şi de pe clopote, de pe manuscrise etc., etc. Astfel, pe pisania de la Putna din anul 1481 (am arătat mai sus că o considerăm totuşi autentică, doar restaurată nedibaci în secolul al XVIII-lea), floarea de crin dublă apare plasată la senestra în scutul dinastic (a cărui linie de despicare nu e marcată) aflat sub coif şi dominat de uriaşul cap de bour cu gât flancat de roză (XL, 1); de asemenea, pe plăcile de teracotă găsite la reşedinţele domneşti de la Hîrlău şi Suceava întâlnim două tipuri de astfel de reprezentări: a) cele cu scutul dinastic despicat, timbrat de coiful având  capul de bour cu gât în cimier iar în câmpul al doilea, o floare de crin dublă asuprind o roză şi b) cele cu stema dinastică conţinând cele patru mobile ale scartelatului de mai târziu, fără ca scutul să aibă încă vreo porţiune oarecare, elementele componente fiind plasate liber în câmpul său⁸⁷. « Sinteza heraldică » astfel realizată incipient, va fi tradusă efectiv în fapt pe stema de pe clopotul dăruit în anul 1494 de Ştefan cel Mare mănăstirii Bistriţa;  totuşi înaintea acestei alcătuiri, mai trebuie menţionat un tip intermediar şi anume acel înfăţişat de pisania (probabil din anul 1492) găsită în reşedinţa domnească din cetatea Sucevii, în care scutul scartelat conţine în primul cartier floarea dublă de crin, loc de onoare pe care această mobilă îl avusese numai în stema monetară a lui Petru al II-lea, deoarece în toate reprezentările cu scut despicat din domnia lui Ştefan cel Mare, respectivul însemn ocupase doar câmpul al doilea. De data aceasta era însă vorba de un scut scartelat de o factură nouă care va prefigura stema aflată pe clopotul de la Bistriţa. Într-adevăr, ansamblul heraldic aflat pe acest clopot  va constitui armele dinastice definitive ale acestui voievod, elaborate după multiplele tatonări heraldice cunoscute, în care cele două flori de crin reunite, plasate oblic (în bară), se vor găsi incluse în cartierul patru (ultimul!) al scutului domnesc scartelat (XXXIX, 2). Aşadar reminiscenţele vechilor legături ale Moldovei cu Ungaria nu erau omise, dar în schimb erau aşezate în cel din urmă câmp al scutului cu armele familiei domnitoare.

(XL, 1)

(XXXIX, 2)

În sfârşit, Tetraevanghelul din anul 1502 ne înfăţişează — cu singura deosebire importantă că este vorba de o reprezentare policromă — aceeaşi amplasare, poziţie şi formă a florii de crin duble întâlnite în stema dinastică precedentă (XXXVIII, 5).

(XXXVIII, 5)

Dintre urmaşii la tron ai lui Ştefan cel Mare ce vor mai folosi stemele de neam ale Muşatinilor realizate de acest voievod, steme dotate şi cu flori de crin, menţionăm mai întâi pe Alexandru Lăpuşneanu care — după cum am văzut — ne-a lăsat trei reprezentări heraldice dotate cu armele dinastice moldovene dintre care prima cu scut despicat, constituind una din formele de tranziţie de acest gen elaborate de presupusul său bunic, iar celelalte două preluând tipul cu scutul scartelat, inaugurat de clopotul de la Bistriţa în anul 1494. Astfel, pe pisania din anul 1559 de la Putna, crinul dublu este plasat (în pal) în primul câmp al scutului (XXXVIII, 4) ; în celelalte două reprezentări — monedele armoriate emise la 1558 şi apoi pisania cu stemă de pe turnul bisericii Sf. Dumitru din Suceava — floarea de crin dublă apare situată în cartierul patru al scutului scartelat, plasată în bară, şi, întocmai ca pe modelele iniţiale din anii 1494 şi 1502, cu o jumătate de soare broşând peste şeful cartierelor inferioare (XXXIX, 5 şi XXXVII, 3 a).
https://www.google.ro/search?q=biserica+sf+dumitru+din+suceava&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=EUTeU6WELO3b4QTo-oCAAQ&ved=0CCoQsAQ&biw=1024&bih=667#facrc=_&imgdii=_&imgrc=bJftTAZUBNWCWM%253A%3BijMvpztxFdiKPM%3Bhttp%253A%252F%252Fupload.wikimedia.org%252Fwikipedia%252Fcommons%252Fthumb%252F4%252F45%252FBiserica_Sf._Dumitru_din_Suceava34.jpg%252F350px-Biserica_Sf._Dumitru_din_Suceava34.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fro.wikipedia.org%252Fwiki%252FBiserica_Sf%2525C3%2525A2ntul_Dumitru_din_Suceava%3B350%3B263

  biserica Sf. Dumitru din Suceava 

(XXXVIII, 4)

(XXXIX, 5)

(XXXVII, 3 a)

Ceea ce ni se pare totuşi curios, e faptul că nici unul dintre urmaşii direcţi (şi legitimi) ai lui Ştefan cel Mare — ne referim în special la Bogdan al III-lea şi

⁸⁷ _{v. M. BERZA., op. cit., p, 82 şi 84, fig. 15.}

MOLDOVA (SEC. XIV—XIX)

113

https://www.google.ro/search?tbm=isch&source=univ&sa=X&ei=ikLeU_fXEIaF4gT994DoAQ&ved=0CBwQsAQ&biw=1024&bih=667&q=VOIEVODUL%20Alexandru%20L%C4%83pu%C5%9Fneanu%20FOTO#facrc=_&imgdii=_&imgrc=Hv_6hd3Xb49XIM%253A%3B4EDERHoGh1LYUM%3Bhttp%253A%252F%252Fbeletristica.com%252Fwp-content%252Fuploads%252F2010%252F09%252Falexandru-lapusneanu.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fbeletristica.com%252Fbeletristica%252Falexandru-lapusneanul-c-negruzzi.html%3B275%3B284

   Alexandru Lăpuşneanu

Ştefăniţă— n-au folosit (sau cel puţin nu ni s-a păstrat vreun vestigiu de acest gen de la dânşii) stema dinastică definitivă, elaborată şi rezolvată în mod atât de fericit de către tatăl şi respectiv bunicul lor. A trebuit, cu aproape o jumătate de secol după moartea marelui Ştefan, ca impunătorul însemn heraldic să fie dublu arborat tocmai de unui dintre coborâtorii săi prezumaţi, Alexandru Lăpuşneanu, a cărui ascendenţă domnească este incertă (personal, şi ca genealogist, ne îndoim puternic că respectivul voievod să fi fost — chiar şi ilegitim — fiul lui Bogdan al IlI-lea). Probabil că din acest motiv şi anume al paternităţii echivoce, pentru a se lega efectiv de familia domnitoare a Moldovei, Lăpuşneanu a urmărit şi căsătoria — presupus cvasi-incestuoasă — cu domniţa Ruxandra Rareş (Bogdan Lăpuşneanu avea asigurată măcar ascendenţa maternă ca fiind cert domnească), cât şi afişarea cu atâta ostentaţie pe monete şi pe pisanii a stemei lui Ştefan cel Mare, pentru a încerca, aparent, să demonstreze apartenenţa sa la dinastia muşatină pe care mulţi dintre contemporani o puneau, cu drept cuvânt, în dubiu.
http://romaniancoins.org/robogdan.html

    groși dubli Bogdan al IlI-lea

http://romaniancoins.org/rodespot.html

    taler Despot Vodă

Cu mult mai tristă devine însă postura armelor dinastice ale Moldovei în stema mare cu 16 cartiere de pe talerii din anii 1662 şi 1663 ai lui Despot Vodă. În afară de faptul că prezenţa stemei familiei domnitoare în scutul acestui uzurpator nu-şi găsea vreun rost — Iacob Heraclid neavând absolut nici o contingenţă cu dinastia ţării peste care domnea — dar în plus, poziţia minoră hărăzită acestei steme (cartierul trei şi mai ales al treisprezecelea!) în pretenţiosul amalgam heraldic realizat de posesorul său imitând armele lui Carol Cvintul, este de-a dreptul jignitoare, cu atât mai mult cu cât Despot şi-a îngăduit să modifice şi conţinutul armelor dinastice, schimbând aspectul şi amplasarea unor mobile, precum în cazul ce ne interesează, a florii duble de crin care este mutată în cartierul trei şi metamorfozată într-un fel de frunză plasată în bandă (XXXVII, 5). Desigur că prezenţa stemei lui Ştefan cel Mare arborată de respectivul uzurpator îşi găseşte explicaţia tot în dorinţa acestuia de a-şi legitima nejustificata ascensiune pe tronul Moldovei.

(XXXVII, 5)

În sfîrşit, ultima apariţie a florii de crin duble e semnalată pe bula armoriată din anul 1575 a lui Petru Şchiopul studiată mai sus (XXXIX, 6) în care ea se află într-o poziţie, formă şi amplasare identice cu cele din stemele precedente din domnia lui Lăpuşneanu şi deci implicit şi cu modelele din anii 1494 şi 1502. Această apariţie se produce de asemenea la un voievod ce va purta armele unei dinastii de care e străin ca sânge (deşi ramura familiei domneşti din care se trage e legată cu Muşatinii prin două alianţe matrimoniale de recentă dată la acea epocă). Astfel, cu toată diferenţa sensibilă faţă de situaţia lui Lăpușneanu sau Despot, Petru Şchiopul — deşi descendent al ilustrei stirpe a Basarabilor — va folosi stema dinastică a Moldovei tot pentru a-şi justifica şi legitima într-un fel, ocuparea tronului respectivului principat de care era totuşi străin.

(XXXIX, 6)

4. Roza, Apariţia acestei vechi mobile din stema atât a ţării cât şi a dinastiei Moldovei este semnalată iniţial după cum am văzut, pe unele dintre primele emisiuni monetare ale lui Petru I. Întrucât prezenţa şi evoluţia rozei în stema de stat — atât pe monede, pe sigilii sau pe alte vestigii armoriate — am studiat-o şi urmărit-o într-un capitol anterior, vom reveni să mai semnalăm doar prezenţa ei pe un desen executat în anul 1819, descoperit foarte recent în arhivele ruseşti⁸⁸, ce reprezintă stema Moldovei sculptată pe o lespede de piatră plasată deasupra uneia din intrările citadelei Cetăţii Albe ridicată în etapa iniţială (sfârşirul secolului al XIV-lea) a construirii acestei cetăţi. Respectiva reprezentare epigrafică este reprodusă în
 http://romaniancoins.org/ro_asprokastru_tip2.html

  monedă de aramă emisă la Cetatea Albă

⁸⁸ _{v. V. A. VOIȚEHOVSKI, Inscripţiile de construcţii pe pereţii cetăţii de la Cetatea Albă- Nirtru (titlu tradus din lb. rusă), în vol. Europa de sud-est în Evul-Mediu (titlu de asemenea tradus din lb. rusă), Chişinău, I, 1972, p, 371-374 + 3 ilustr.}

ARTA HERALDICĂ

126

(XXIV, 3)

(XXIV, 1)

în primele copii germane, scutul cu cele trei capete de mauri apare ca un însemn aparţinând de astă dată Moldovei; respectiva confuzie poate fi datorată iniţial unor intervertiri de ilustraţii efectuate neintenţionat de unii copişti mai puţin atenţi în urmărirea textului original, însă ulterior, perpetuarea unei atare confuzii a fost comisă poate cu bună ştiinţă pentru a simboliza prin amintitele capete de necredincioşi, marile izbânzi asupra turcilor ale lui Ştefan cel Mare şi ale unora dintre urmaşii săi, succese repurtate după cum se ştie, începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, Afirmăm aceasta întrucât la data primelor reprezentări heraldice atribuite Ţării Moldovei dotate cu capete de negri şi anume stema din Codex-ul din Aulendorf (Baden), copiat între cca. 1433—1450¹¹⁰ cât şi cea din manuscrisul aflat în biblioteca Universităţii din Praga, datând din anul 1464¹¹¹ (XXIV, 3), lupta anti-otomană făţişă nu începuse încă între domnii moldoveni şi sultani, aceştia din urmă aflându-se doar la începutul expansiunii lor europene. De-abia ulterior, şi anume în ediţia operei lui Richenthal datorată lui Anton Sorg şi tipărită la Augsburg în anul 1483^ll2 (XXIV, 1), cât şi mai apoi, în ediţiile Heinrich Steiner din anul 1536¹¹³ şi Paul Refeler şi Siegmund Feyerabend din anul 1575¹¹⁴, ne putem gândi să legăm atribuirea stemei cu capete de arapi Moldovei, pe considerentul luptei sale împotriva cotropitorilor otomani, atât însemnatele victorii ale lui Ştefan cel Mare şi ecoul lor prelungit pe mai multe decenii, cât şi succesele militare ale lui Ştefăniţă asupra aceloraşi temuţi adversari, precum în sfârşit şi eroismul lui Ion Vodă cel Viteaz în faptele sale de arme contra turcilor, puţind justifica prezenţa acestor mobile în stema atribuită Moldovei cu semnificaţia războinică amintită^ll5.
http://romaniancoins.org/ro_stefanita.html

    groși emiși de Ştefăniţă 

(XXIV, 4)

Odată cu apariţia la Nürnberg în anul 1596 a Cronologiei olandezului Levinus Hulsius¹¹⁶, reprezentarea heraldică a stemei considerate ca aparţinând Moldovei se schimbă ca aspect, de data aceasta fiind vorba de un scut incluzând două crengi încrucişate terminate la extremităţile lor superioare prin câte un cap de negru (XXIV, 4). Acelaşi gen de reprezentare fusese atribuit anterior fie Imperiului româno-bulgar al Asăneştilor^ll7, fie mai ales Bosniei, atât de către heraldiştii occidentali¹¹⁸,
http://saccsiv.wordpress.com/2011/11/25/imperiul-romano-bulgar-taratul-vlaho-bulgar-1185-1258-se-intindea-de-la-adriatica-si-pana-la-nistru-romanii-sunt-daci-ce-limba-vorbeau-dacii/

Imperiului româno-bulgar monedă cu inscripția în bulgară Caloian, țarul bulgarilor

¹¹⁰ _{v. Codex-ul din Aulendorf, f. CCCCLXXII, cf. CONST.  KARADJA,  Delegaţii din ţară noastră la Conciliul din Constanţa (în Baden) în anul 1415, p. 61 şi 81 şi STELIAN METZULESCU, Un document heraldic, p. 140}

¹¹¹ _{cf. CONST, KARADJA, Portretul și stema lui Grigore Ţamblac și misiunea sa la Conciliul din Constanța, pl.X, fig. 12 b; v. şi ST. METZULESCU, op. cit., p. 131, fig. 8 bis.}

¹¹² _{v. ediţia Anton Sorg, f. 109 rev., cf. CONST. KARADJA, Delegaţii din ţara noastră ..., p, 59-67 şi 80, pl. VII, fig. 2; v. şi ST. METZULESCU, op. cit., p. 135.}

¹¹³ _{v. C. KARADJA, op. cit., p. 60, ST. METZULESCU, ibidem.}

¹¹⁴ _{v. ibidem, p. 141.}

¹¹⁵ _{v. ibidem, autorul în cauză considerând prezenţa capetelor de arapi în stema atribuită Moldovei de către heraldiştii occidentali, drept ceea ce B. P. Hasdeu a numit un « rebus heraldic ».}

¹¹⁶ _{v. LEVINUS HULSIUS GANDENSIS: Chronologia in quae provinciae sequente pagina nominatae . . ., Nümberg, 1596, cât şi ediţia aceleiaşi lucrări din anul 1597, precum şi harta alcătuită tot de respectivul autor şi publicată la Nürnberg în anul 1630; v. şi ST. METZULESCU, op. cit., p. 131, fig. 10 şi p. 135, cât şi IDEM, Crucea Sf. Andrei simbol heraldic, p. 1029, fig. 14 şi p. 1030.}

¹¹⁷ _{În tabloul său istoric « Doco-Romane » publicat la 1861, CEZAR BOLLIAC atribuie imperiului Asăneştilor (stema cu nr. XX) herbul cu cele două crengi încrucişate terminate prin câte un cap de arap (fără însă să indice sursa documentară de unde a reprodus numita stemă); v. şi ST. METZULESCU, op. cit., p. 1030 şi nota 21.}

¹¹⁸ _{v. manuscrisul cronicii lui Richenthal (copia Aulendorf, aflată în National Bibliothek din Viena, nr. 52239 C), cât şi varianta tipărită la Constanţa (Baden) din anul 1536 în care apare stema Bosniei cu capetele de negri în vîrful a două crengi încrucişate (cf. MIHAI POPESCU, Capetele de arabi din stema Basarabilor, p. 152 şi nota l şi p. 153, fig. 8), apoi ediţia aceleiaşi cronici tipărite de Anton Sorg la 1483 (v. ibidem, cât şi ST. METZULESCU, op. cit., p. 1026); ulterior aceeaşi stemă mai este întâlnită ca aparţinând Bosniei şi în Cosmografia lui SEBASTIAN MÜNSTER, ediţia din anul 1541 (cf. St. METZULESCU, ibidem), în armorialul lui MARTIN SCHROT, Wappenbuch der heiligen römischcn Reich und allgemeiner Christenheit in Europa, tipărit la München în anul 1581}

MOLDOVA (SEC. XIV—XIX)

127

http://saccsiv.wordpress.com/2011/11/25/imperiul-romano-bulgar-taratul-vlaho-bulgar-1185-1258-se-intindea-de-la-adriatica-si-pana-la-nistru-romanii-sunt-daci-ce-limba-vorbeau-dacii/

  Ioan Asan II. Sus în stânga, numele său nu este nici Ivan nici Ioniţă ci “Iôan” (cu omega).

cât şi de către autorii diverselor armoriale balcanice de origine sud-slavă ce circulau în respectivul spaţiu geografic la acea epocă, armoriale ce se vor perpetua şi ulterior¹¹⁹.

Cauza atribuirii acestui nou tip de stemă Moldovei, cercetătorul Stelian Metzulescu o explică prin aceea că imaginea din scut ar constitui de asemenea ca şi în cazul capetelor de mauri, un alt rebus heraldic, reprezentarea amintită semnificând o ţară invadată şi prădată de năvăliri turco-tătare pe teritoriul ei¹²⁰ (precum fusese Bosnia distrusă de tătari la 1241, apărând pentru prima oară cu un atare însemn heraldic în perioada următoare acestei invazii), înclinăm să credem că explicaţia poate fi valabilă, întrucât la epoca de care este vorba (domnia lui Ieremia Movilă), Moldova fusese într-adevăr victima unor incursiuni de pradă a oştilor tătăreşti ale hanului Crimeii în anul 1595, la instigarea Turcilor¹²¹. De asemenea în harta anexată unei lucrări anonime tipărite la Nürnberg în anul 1688 ce descrie ţările aflate pe malurile sau în apropierea Dunării¹²², Moldova apare iarăşi cu stema reprezentând crengile încrucişate cu capete de arapi la extremităţile superioare şi aceasta probabil datorită tot faptului că la epoca respectivă, principatul în cauză fusese din nou teatrul unor invazii tătăreşti cu jafuri şi distrugeri ale aşezărilor ţării, atât în timpul domniei lui Gheorghe Duca şi anume în anul 1682¹²³, precum şi câţiva ani mai târziu în anul 1686 în timpul domniei lui Constantin Cantemir¹²⁴. Această tradiţie heraldică s-a perpetuat mai ales printre heraldiştii unguri, întâlnind stema cu crengile încrucişate (mai degrabă cu aspect de chei) terminate la extremităţile superioare prin capete de etiopieni cu şuviţe de păr atârnând, atribuite Moldovei în unele armoriale ungare din secolele XVIII şi XIX, ca de pildă cel al preotului călugăr Ioan Szegedi, tipărit la 1734¹²⁵, sau cel al lui Ivánfi Ede din anul 1869¹²⁶, fără însă să se explice cauzele unei atare atribuiri (XXVI, 5 şi 6).
https://www.google.ro/search?q=constantin+cantemir&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=8pHfU-7ZEMbT4QS1hIHIAw&sqi=2&ved=0CC0QsAQ&biw=958&bih=495#facrc=_&imgdii=_&imgrc=Nht7S8d9LCenCM%253A%3BPK4HnfmqsJdzDM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.beltsymd.ru%252Fstudents%252Fromanian%252Fimages%252Fdimitrie-cantemir.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.beltsymd.ru%252Fstudents%252Fromanian%252Fdimitrie-cantemir1.php%3B230%3B334

  Constantin Cantemir

_{(semnalat de MIHAI POPESCU, op. cit., p. 153 şi nota 3) cât şi în DU CANGE, Illyricum, tipărit la 1746, etc. (v. ST. METZULESCU, Pagini de istorie religioasă reprezentată în cartografie şi sigilografie, în Gl. Bis., XX, 1961, nr. 5 și 6, p. 557, fig. 6 şi p. 558).}

¹¹⁹ _{Cea mai veche reprezentare cunoscută a armelor Bosniei sub forma de crengi încrucişate terminate  cu capete  de  negri o aflăm în armorialul pseudo-Rupcić, alcătuit între anii 1580—1590 din porunca amiralului don Pedro Ohmucević (v. nota 102 din capitolul anterior dedicat stemei Ţării Româneşti), imaginea respectivei steme perpetuându-se sub forma arătată mai aus, şi în colecţiile heraldice apărute ulterior, derivând din acest armorial prototip. Astfel, putem cita copiile: din anul 1595 a lui Korenić Neorić, a lui Mavro Orbini din anul 1601, a lui Marko Skoroević din anul 1636, apoi manuscrisele din Beograd, Novi-Sad şi cel de la mănăstirea Fojniţa din Serbia, copiat la 1800. De asemenea armele Bosniei având acelaşi aspect, sunt semnalate şi în armorialele sârbeşti tipărite, precum cel al lui Paul Ritter Vitezović, imprimat în latineşte la Viena în anul 1701, cel inspirat direct din acesta (fiind o traducere a sa în limba sârbă) datorat lui Hristofor Jefarović din anul 1741, în sfîrşit tabelul heraldic al lui Mihai Simid din 1857 (cf. informaţiilor comunicate nouă de heraldistul bulgar Hristo Dermendjiev); v. şi ST. METZULESCU, op. cit., p. 1024 şi nota 6.}

¹²⁰ _{v. ibidem, p. 1030-1031 şi nota 24.}

¹²¹ _{v. MIRON COSTIN, Letopiseţul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace, în Opere, Ed. P. P. Panaitescu, Buc., 1958, cap. I, p. 44 şi urm.; v. şi ST. METZULESCU, op. cit., p. 1031.}

_{122 v. Die Donau der Fürst aller Europaischen Flüssen . .., Nürnberg, 1688, harta anexă (cf. ST. METZULESCU, Pagini de istorie religioasă reprezentate în cartografie și sigilografie, p, 545, fig. 5 şi p. 546).}

¹²³ _{v. ION NECULCE, Letopiseţul Țării Moldovei, Ed. Iorgu Iordan, Buc., 1955, p. 155 — 156 (cf. ibidem, p. 549).}

¹²⁴ _{v. DIMITRIE CANTEMIR, Vita Constantini Cantemyrii, Ed. N. lorga, Buc., 1923, p. 25, 27 şi 36, cât şi I. NECULCE, op. cit., p. 173 şi urm. (cf. ibidem).}

¹²⁵ _{v. R. P. IOANNES SZEGEDI, Cerographia Hungariae seu Notitia de insignibus et sigillis regni Mariano-Apostolid. Tyrnaviae, Typis Acad. per Leopold Berger, 1704, tab. I, fig. XIV.}

¹²⁶ _{v. IVÁNFI EDE, A magyar birodalom vágy Magyarország a Részeinek cimere. Pest, 1869, p. 98 şi pl. F, fig. 4 (cf. ST. METZULESCU, Crucea sf. Andrei simbol heraldic, p. 1029, fig. 15 şi p. 1031 și nota 25).}

_{https://www.google.ro/searchq=constantin+cantemir&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=8pHfU7ZEMbT4QS1hIHIAw&sqi=2&ved=0CC0QsAQ&biw=958&bih=495#facrc=_&imgdii=_&imgrc=-1lyXbR65rnaxM%253A%3BpbQhcaUn2RL58M%3Bhttp%253A%252F%252F2.bp.blogspot.com%252FWboo0GoDhX4%252FUQaE_DFS0FI%252FAAAAAAAAZ-Y%252Fr4EHsE4K1iQ%252Fs1600%252F800px-Coa_Dimitrie_Cantemir_1734.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fjurnalmasonic.blogspot.com%252F2013%252F01%252Fdimitrie-cantemir-unul-din-marii.html%3B800%3B586}

ARTA HERALDICĂ

128

Conform lui Stelian Metzulescu, semnificaţia mobilelor considerate a fi aparţinut Moldovei în armorialele occidentale de la Levinus Hulvius încoace, ar indica — în ermetismul respectivului rebus al heraldicii medievale europene — o ţară (ca şi Bosnia) care a îndurat de-a lungul veacurilor nenumărate calamităţi (ramurile sau cheile încrucişate în forma crucii pe care a suferit martiriul Sf. Andrei, colorate de obicei în roşu, însemnând răspândirea de sânge şi răbdarea în perioade de cruntă apăsare, iar capetele de negri din vârful crengilor, semnificând de asemenea cotropiri şi lupte împotriva unor invadatori turco-tătari), calamităţi provocate de către duşmani proveniţi din afara hotarelor ei.

În orice caz, aşa precum am arătat în cazul Ţării Româneşti, stema cu capete de arapi cât şi cea cu crengile încrucişate atribuite Moldovei la diferite epoci şi apărute în heraldica balcanică şi occidentală, au avut de asemenea o circulaţie exclusiv în afara graniţelor acestui principat, încadrându-se în categoria herburilor ermetice de provenienţă central sau vest-europeană şi neavând nici o influenţă ori vreo difuziune oarecare pe meleagurile Moldovei. Am socotit totuşi necesar să facem menţiune de această reprezentare heraldică atribuită Moldovei, ea fiind frecvent întâlnită în armorialele străine de epocă¹²⁷, trebuind deci să-i lămurim atât semnificaţia cât şi să precizăm rolul exact ce 1-a avut în istoricul stemei acestui principat.

Cu aceasta am încheiat capitolul dedicat stemei Moldovei, analizând toate aspectele importante sub care ea a fost studiată de cercetătorii anteriori, aducând şi modesta noastră contribuţie în unele dintre controversatele probleme ce s-au ivit în investigaţiile heraldice asupra originii şi istoricului armelor de stat şi dinastice ale acestui principat.

¹²⁷ _{Totuşi în armorialele balcanice, stema cu crengile încrucişate şi terminate prin capete de arapi fiind constant atribuită Bosniei, Moldova va apare cu armele sale clasice, adică cu capul de bour văzut din faţa (v, de pildă PAUL RITTER VITEZOVIĆ, Stemmatographia sive armorum Illyricorum delineatio, descriptio et restitutio, Viennae, 1701, p. 81, nr. 5 şi după el, HRISTOFOR JEFAROVIĆ Stematografia izobrajenie orujih Iliriceskih, Viena, 1741, p. 34, etc., etc.).}

CAPITOLUL 7

STEME BOIEREŞTI

A.   MOLDOVA ŞI TARA ROMANEASCĂ

a)            Epoca  clasică  (sec.  XIV-XVI)

Problema existenţei şi valabilităţii stemelor boiereşti în Ţara Românească şi Moldova a suscitat ample discuţii şi multiple controverse între heraldiştii români. În introducerea studiului de faţă am abordat această problemă, tratând-o însă în ansamblul ei, adică enunţând anumite constatări cu caracter general, atât cât era necesar pentru o asemenea succintă prezentare de debut. De data aceasta însă este cazul să intrăm în amănunte şi să documentăm temeinic susţinerile cât şi concluziile la care am ajuns după preocupări de peste trei decenii în domeniul heraldicii boiereşti din Ţara Românească şi Moldova.

După cum am afirmat în introducere, amintim că în nici o perioadă a istoriei celor două ţări nu s-a înregistrat cazul ca vreunul din voievozii munteni sau moldoveni să confere sau să pună în discuţie problema conferirii sau recunoaşterii vreunui titlu nobiliar de factură; occidentală boierilor lor, titlu însoţit şi de stema aferentă. Cu toate acestea, apariţia însemnelor heraldice boiereşti este cert constatată documentar în Moldova la sfârşitul veacului al XlV-Iea şi în Ţara Românească la începutul celui de al XV-lea, fapt ce necesită explicaţii atât privitor la provenienţa cât şi la valabilitatea acestor steme nobiliare.

O constatare ce se impune de la început în acest domeniu se referă la împrejurarea că de-a lungul veacurilor, boierimea moldo-valahă a manifestat în mod constant o dorinţă vie de a poseda însemne heraldice şi de a uza de ele, gravându-le în deosebi pe sigiliile cu care îşi întărea atât actele oficiale de stat, cât şi cele private, de familie sau de afaceri. În această situaţie, respectivele însemne intră — după cum am mai spus — în categoria aşa-numitelor arme de asumpţiune, adică dobândite prin auto-concedare; întrucât ulterior n-a mai intervenit — ca în cazul stemelor occidentale sau central europene — o confirmare a lor de către un suzeran oarecare, în cazul în speţă a domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti, devenind astfel arme de concesiune, problema autenticităţii şi valabilităţii lor se pune în mod direct şi obligatoriu.

Dacă ţinem seama de faptul că stemele sigilare boiereşti (gravate pe inele sau pe peceţi de buzunar sau de masă) serveau la întărirea semnăturii posesorilor lor pe acte oficiale de stat de cea mai mare însemnătate (tratate de pace, tratate de alianţă, acte de omagiu, etc.), întărind în acelaşi timp semnătura însăşi a domnului ţării — conferindu-i astfel un plus de autoritate — este greu de presupus că ele nu erau aprobate şi recunoscute cel puţin de fapt, în mod tacit, de către voievozii munteni sau moldoveni care îngăduiau ca pecetea domnească să fie flancată de peceţile armoriate ale sfetnicilor şi dregătorilor din divanul ţării. Această practică, constantă în diplomatica celor două ţări româneşti de-a lungul veacurilor, nu poate fi explicată — raliindu-ne părerii în acest sens a regretatului prof. C. Moi-

ARTA HERALDICĂ

166

(LXXXVII, l)

(LXXXVII, 2)

sil¹ — decât prin existenţa unui drept cutumiar (binecunoscutul obicei al [pămân-tului) care în unele cazuri s-a bucurat de mai multă autoritate decât însuşi dreptul scris; în cazul de faţă este mai mult decât probabil că folosirea cât şi transmisiunea stemelor boiereşti moldovene şi muntene — atât la epoca apariţiei lor cât şi ulterior — să fi fost supuse autorităţii unor dispoziţii având un caracter consuetudinar, care din pricina facturii lor orale, nefiind nicăieri consemnate, nu s-au putut păstra pentru posteritate, în orice caz, în absenţa unui drept heraldic românesc scris, existenţa de fapt a stemelor boiereşti, cât şi folosirea lor constantă şi oficială în toată seria de documente emise de cancelariile domneşti — moldoveana şi munteană — ne indică clar recunoaşterea lor, într-un sens, şi de drept, ca însemne autentice, investite cu autoritatea indispensabil necesară întrebuinţării lor în locurile şi cazurile arătate.

(LXXXVII, 4)

(LXXXVII, 5)

În momentul apariţiei lor, aceste steme sigilare boiereşti — concepute în genere conform regulilor heraldice pe atunci în vigoare în regatele Ungariei şi Poloniei, cât şi în principatul Transilvaniei — au fost folosite de posesorii lor atât pe peceţile atârnate, cât şi pe cele aplicate direct pe documente. Hrisoavele domneşti cosigilate, dotate cu capsule sigilare atârnate, ale boierilor divanului sau altor mari dregători, au fost folosite de către cancelaria domnească a Moldovei între secolele XIV—XVI atât pe documente externe de felul celor amintite mai sus, cât şi pe acte interne, ca de pildă întăriri de judecăţi asupra posesiunii de moşii boiereşti sau mănăstireşti, confirmări de donaţiuni domneşti sau boiereşti, ori de cumpărări de proprietăţi imobiliare etc. etc. În Ţara Românească la aceeaşi epocă, folosirea hrisoavelor prevăzute cu sigilii multiple şi atârnate va fi mai restrânsă decât în Moldova, acest gen de documente fiind emis de cancelaria principatului muntean numai pentru acte privind relaţiile externe ale ţării nu şi pentru cele cu caracter intern².

(LXXXVII, 6)

(LXXXVIII, l) 

Examinând respectivele acte cosigilate cu peceţi atârnate provenind din cancelariile celor două ţări româneşti, constatăm că peceţile boiereşti, confecţionate din ceară de sigilat în diverse culori (de regulă verde sau neagră, uneori în Ţara Românească şi în ceară albă, cea roşie fiind un apanaj exclusiv al Domnului ţării), erau incluse în capsule (căuşuri) din ceară de albine, în majoritatea cazurilor mult mai redus dimensionate decât cele domneşti, întrucât ca formă şi aspect general se înregistrează destule deosebiri între acest fel de însemne sigilare din Moldova şi cele din Ţara Românească, vom analiza separat fiecare din cele doua categorii de de reprezentări de sfragistică heraldică.

(LXXXVIII, 2) 

(LXXXVIII, 5) 

Studiul diplomaticii moldovene din veacurile XIV—XVI ne arată că peceţile boiereşti de la acea epocă — atârnate sau aplicate — se prezintă în genere sub o formă circulară (mai rareori ovală sau octogonală), având în bordură — liniară sau perlată — legenda în caractere chirilice, cuprinzând numele şi dregătoria posesorului lor, iar pe centru, în majoritatea cazurilor incluse în scuturi de format francez sau germanic, mai rar direct în mijlocul sigiliului, câte o mobilă heraldică sau respectiv câte o emblemă. Mobilele conţinute în scuturile amintite sunt fie figurative, fie mai ales simple semne grafice al căror caracter alfabetic rămâne discutabil, în prima categorie (LXXXVII, l, 2, 4—6, LXXXVIII, l, 2, 5 şi 6) întâlnim, ca şi în stemele nobiliare contemporane, transilvănene şi poloneze, reprezentări de arme (arcuri, săgeţi), aştri (soare, lună crai-nou, stele cu cinci sau şase raze), animale (şerpi, acvile), plante (flori de crin, stilizate sau nu), cruci (simple, duble, triple sau însoţite de aştri plasaţi în diferite poziţii), alte obiecte (ancoră, precum şi

(LXXXVIII, 6) 

¹ _{v. CONST. MOISIL, O pagină de heraldică românească veche, Bucureşti,  1949, p. 8 — 9.}

² _{v. EMIL VÎRTOSU, Despre dreptul de sigiliu, în S.C.N., III, 1960,   p.  337,  precum  şi IDEM, Din sigilografia Moldovei şi a Țării Româneşti, în D.I.R., Introd., vol. II, Buc., 1956, p, 409—410.}

STEME BOIEREŞTI

167

(LXXXVII, 3)

reprezentări neidentificabile, fie din cauza imprimării defectuoase a peceţilor, fie din proasta lor stare de conservare)³; în cea de a doua categorie (LXXXVII, 3, LXXXVIII, 3 şi 4) se includ aşa-numitele sigle heraldice, frecvente în special în stemele polono-lituaniene de la acea epocă, însemne cu caracter geometric, uneori sub formă de litere împerecheate şi cu semnificaţie fie directă, fie simbolică. Mobilele întâlnite în heraldica Moldovei din această perioadă, sunt de certă influenţă externă; ca şi în sigiliile armoriate ale nobilimii celor două regate vecine, scuturile din stemele boierilor moldoveni nu sunt însoţite — cu câteva excepţii doar⁴ — de vreunul din ornamentele lor exterioare (devenite ulterior uzuale), precum coroană, coif, lambrechini, tenanţi sau suporţi, deviză, etc.; de asemenea nu este redată nici reprezentarea simbolică a culorilor ce va fi, în heraldica europeană, reglementată şi generalizată ulterior⁵. Referitor la siglele întâlnite mai ales în herburile polono-lituane, insuficienţa studiilor privind corelaţia între respectivele herburi şi reprezentările de pe stemele boierimii moldovene, nu ne îngăduie încă să ne putem pronunţa cu certitudine; semnalăm doar cu titlu provizoriu că ar fi posibil ca între cele două heraldici în cauză să nu existe neapărat un raport de descendenţă, în sensul că arta blazonului în Moldova să fie în mod obligatoriu tributară — sub aspectul prezenţei amintitelor sigle — celei polono-lituane. Un examen amănunţit, în măsura posibilului, asupra unei heraldici dezvoltate între secolele XIII—XIV în spaţiul geografic cuprinzînd teritoriile maramureşene, nord-moldovene şi sud-galiţiene, heraldică derivând direct din herbul Sas aparţinând familiei voievodului Dragoş, ar putea permite susţinerea ipotezei foarte plauzibile a unei scoborâri din aceste prototipuri dragoside pe de o parte a elementelor întâlnite în unele steme gentilice poloneze şi lituaniene, pe de alta a celor aflate în sigiliile armoriate ale boierilor moldoveni din epoca clasică a heraldicii respectivului principat. Observarea chiar superficială a siglelor de tip herbul Sas aflate în cele două categorii de armoriale menţionate mai sus, ne-ar putea indica — după părerea noastră — înrudirea între heraldica lituano-polonă şi cea moldoveană ca rezultanta unui proces de influenţă nu prin filiaţiune directă, ci printr-una colaterală, ambele derivând deci dintr-un prototip comun, dezvoltându-se ulterior în paralel, şi păstrându-şi fiecare specificul propriu.

(LXXXVIII, 3)

În privinţa heraldicii boiereşti muntene de la aceeaşi epocă, trebuie să subliniem că — în afara faptului că este constatată documentar cu câteva decenii mai târziu decât cea moldoveană de categorie similară — ea nu va prezenta, sub nici o formă, caracteristici deosebite, fiind în genere tributară heraldicii transilvane contemporane. Peceţile — atârnate sau aplicate — ale boierilor din Ţara Românească între secolele XV şi XVI (conservate în mult mai mică măsură şi într-o stare mai puţin bună decât cele din Moldova), se înfăţişează din punct de vedere al aspectului, sub formă fie circulară, fie ovală sau octogonală, dotate cu o bordură liniară sau perlată în care se înscrie şi legenda — îndeobşte în caractere chirilice — conţinând numele şi atribuţia dregătorului respectiv. Ca mobile heraldice aceste peceţi includ, fie în scuturi de format în genere germanic, fie direct în câmpul sigilar, elemente ca: arme (buzdugan, săgeţi), aştri (soare, lună crai-nou, stele cu număr variabil de raze), cruci (de felurite dimensiuni şi formate), animale (vultur, cal), animale himerice (vultur bicefal), plante (flori de crin), alte obiecte (cheie, toiag), precum

(LXXXVIII, 4)

³ _{v. C. MOISIL, op. cit., p.  10.}

⁴ _{Printre aceste excepţii, v. stema lui Mihail logofătul, dregător al lui Petru III Aron (în albumul nostru, LXXXVI, 4), stemă dotata cu coif, cimier (repetând mobila din scut, un cap de şarpe-balaur) şl lambrechini.}

⁵ _{v. p. 67, nota 86 din capitolul dedicat stemei Ţării Româneşti.}

ARTA HERALDICĂ

168

şi figuri umane (cavaler, cap de om cu căciulă, busturi omeneşti afrontate), etc.⁶ (LXXXIX, l—6). Comparativ cu reprezentările de pe peceţile contemporane ale boierilor moldoveni, cele din Ţara Românească, în această primă perioadă de dezvoltare a heraldicii în ţările române, înfăţişează în genere mobile având un aspect mai arhaic, de o factură mai mult emblematică decât heraldică, iar din punct de vedere iconografic — după cum am mai afirmat — tributare în cea mai mare măsură armorialului extern de la acea epocă. În plus, unii dintre boierii munteni mai întrebuinţau în chip de peceţi şi geme antice, gravate cu diverse divinităţi păgâne sau cu alte reprezentări simbolice din tradiţia religioasă greco-romană, obicei statornicit în Ţara Românească prin filieră bizantină.

(LXXXIX, l)

În privinţa tehnicii sigilare întrebuinţate de cancelariile domneşti din ţările române, anumite similitudini pot fi observate. În cazul sigiliilor aplicate, ele erau fie în ceară (în culorile având dreptul a fi folosite de boieri: verde, negru sau alb), fie în negru de fum; cât priveşte peceţile atârnate, ele îşi suspendau capsulele cerate de hrisovul respectiv fie prin fâşii de piele sau pergament (purtând uneori o inscripţie cu numele şi dregătoria posesorului), fie prin şnururi de mătase de culoare verde, albastră sau neagră, de o grosime fireşte mai redusă decât cel de mătase roşie al Domnului ţării. Referitor la numărul acestor peceţi atârnate, el era variabil — în funcţie de însemnătatea actului emis — pornind de la un minim de trei şi ajungând până la 22 de sigilii pe acelaşi document⁷.

(LXXXIX, 2)

Contestatarii existenţei unei heraldici autohtone — începând cu Ştefan D. Grecianu — au negat orice valoare heraldicii sigilare, pe care tocmai se bazează cele mai vechi şi mai autentice reprezentări din domeniul artei blazonului în ţările române. Valabilitatea stemelor de pe peceţile boiereşti — atât moldovene cât şi muntene — mai ales în primele două perioade de dezvoltare ale heraldicii moldo-valahe, a fost tăgăduită de aceşti contestatari pe următoarele considerente:

(LXXXIX, 3)

a) unele dintre piesele ce mobilează scuturile sau câmpul sigilar al peceţilor în cauză, ar fi nişte simple figuri geometrice (având uneori un caracter ornamental) şi nu elemente heraldice propriu-zise;

(LXXXIX, 4)

b) în unele cazuri, se constată că aceleaşi reprezentări heraldice au fost folosite — concomitent sau succesiv — de mai multe persoane fie înrudite, fie neavând vreo legătură de rudenie între ele;

(LXXXIX, 5)

c) aceleaşi personaje apar la epoci diferite cu peceţi heraldice în care elementele componente ale stemei sau emblemei respective, variază de la un sigiliu la altul⁸.

(LXXXIX, 6)

Prima obiecţiune, care se referă în special la siglele din peceţile boiereşti moldovene din secolele XIV—XVI, indică din partea autorilor ei o cunoaştere insuficientă a heraldicii Moldovei, cât şi a celei polono-lituane, întrucât reprezentările de format geometric constituie tocmai specificul împerecherilor de monograme sau figuraţiilor ermetice întâlnite încă din perioada arhaică în numitele arte heraldice. Elementele vizate de obiecţiunea enunţată pe primul loc, formează incontestabil mobile heraldice în toată regula (recunoscute ca atare şi în arta blazonului din ţările germanice, scandinave, ruseşti) cu egală valoare cu reprezentările figurative curente în heraldica europeană generală.

Cât priveşte a doua obiecţiune referitoare la lipsa exclusivităţii însemnului sigilar, problema se pune sub un dublu aspect: a) al frecvenţei cu care apar unele

⁶ v. IOAN BOGDAN, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul fi cu Ţara Ungurească în secolele XV și XVI, Vol. I, 1413-1508, Buc. 1905, p. 248, 249, 254, 263, 276, 293, 297, 300, 303, 307, 327, 355, etc.

⁷ _{v. E. VÎRTOSU, op. cit., p. 432-433.}

⁸ _{v. C. MOISIL, op, cit., p. 7.}

STEME BOIEREȘTI

169

mobile în heraldica continentală curentă, aceleaşi elemente (spre ex. leu, vultur, spadă, stea, floare, etc. etc.,) putând fi adoptate în decursul vremurilor de persoane aparţinând familiilor din cele mai diverse ţări sau regiuni şi b) al uzurpării unor atari mobile —caz de asemenea întâlnit uzual şi în arta blazonului din diferitele state europene — printr-o substituire conştientă şi voluntară de către uzurpator a pieselor din stema fie a unui învins în luptă, fie a unei persoane căreia i se revendica posesiunea unui domeniu feudal în litigiu, fie în sfârşit prin simpla găsire şi însuşire a unui însemn sigilar armoriat (în genere prin capturi de război). În cazul ce ne priveşte, putem afirma că dacă într-adevăr se întâlnesc uneori prilejuri în care se constată fie identitatea obiectului, fie identitatea reprezentării unor elemente heraldice pe stemele sigilare ale unor boieri munteni sau moldoveni, diferiţi ca apartenenţă familială, faptul nu constituie în primul rând un fenomen generalizat şi apoi el nu prezintă neapărat semnificaţia negativă dată de contestatarii existenţei unei heraldici autohtone. Prezenţa concomitentă pe un document a două sigilii boiereşti cu steme identice, sau a unui acelaşi sigiliu folosit de posesori total diferiţi se poate datora şi împrejurării că unul dintre semnatari, neavând la dispoziţie, din diferite pricini, sigiliul său propriu în momentul pecetluirii actului respectiv, a recurs la serviciile altui dregător, împrumutându-i pecetea şi folosind-o întocmai ca şi posesorul autentic⁹. Cazuri de acest fel se întâlnesc şi în diplomatica multor ţări din centrul sau occidentul Europei şi n-au fost niciodată interpretate în sensul negării existenţei sau valabilităţii heraldicii nobiliare a acestor state. În concluzie, indiferent de modul de dobândire şi de întrebuinţare a acestor sigilii comune mai multor persoane, fenomenul substituirii de stemă fiind curent întâlnit în ştiinţa armeriilor europene, desigur nici ţările române n-au făcut în acest sens excepţie.

În sfîrşit în ceea ce priveşte ultima obiecţiune care constă în faptul că un acelaşi personaj a folosit succesiv, la epoci diferite, mai multe reprezentări heraldice pe sigiliile sale (ceea ce ar impieta asupra permanenţei şi fixităţii elementelor componente ale unui blazon în general), trebuie să amintim că tocmai caracterul de arme de asumpţiune al stemelor boiereşti moldo-valahe îngăduie, ba chiar facilitează, o asemenea varietate de reprezentări, e drept în dauna imuabilităţii care caracterizează armeriile conferite. Această varietate se poate referi şi la cazul când ascendenţii şi descendenţii unei aceleiaşi familii uzează de steme sigilare diferite, împrejurare de asemenea semnalată în sfragistica boierească moldo-valahă de la acea epocă.

În consecinţă, lipsa unei permanenţe în reprezentările mobilelor din stemele sigilare boiereşti — lipsă datorată exclusiv sistemului de auto-conferire folosit — nu poate constitui — după părerea noastră — un motiv de contestare a heraldicii boiereşti din cele două ţări româneşti. Fluctuaţiile ce se constată fiind tocmai rezultanta acestui mod tipic de însuşire a blazonului, libertatea de a şi-1 alege a avut-o, în egală măsură, oricare dintre boieri, neexistând nici o, îngrădire în acest sens, ca în cazul stemelor conferite. De aceea şi problema transmisiunii ereditare a acestor steme a fost pusă în discuţie într-o foarte mică măsură, tocmai pe considerentul că în rare ocasii s-a putut vorbi de o reprezentare unică, exclusivă, a armeriilor unei familii boiereşti, fie din Moldova, fie din Ţara Românească, perpetuată neschimbat de-a lungul veacurilor, constituind un însemn propriu, specific şi imuabil, al respectivului neam nobiliar. Dealtfel în momentul când, în secolul al XIX-lea, stemele boiereşti moldo-valahe vor fi heraldizate după normele cele mai stricte ale ştiinţei blazonului, multe dintre ele vor îngloba în cartierele lor aceste multiple reprezentări preluate după diferitele sigilii heraldice posedate în timp de membrii

⁹ _{v. ibidem, p. 10.}

ARTA HERALDICĂ

170

(LXXXVI, 3)

(LXXXVI, 5)

aceleiaşi familii, reunind astfel într-o stemă unică mai toate elementele apărute de-a lungul veacurilor în reprezentările sigilare amintite.

(LXXXVI, 6)

(LXXXVII, 3)

În concluzie, din analizarea vestigiilor — în covrşitoare majoritate de ordin sigilar¹⁰ — din prima epocă (clasică) a heraldicii boiereşti muntene şi moldovene, putem desprinde constatarea că arta blazonului nobiliar în cele două ţări a suferit influenţe diverse de la un principat la altul, prezentând deci un aspect şi o evoluţie diferită.

(LXXXVII, 5)

(LXXXVIII, 3)

În Moldova, precum am văzut, heraldica boierească s-a dezvoltat pe de o parte dintr-un prototip arhaic de influenţă transilvană (herbul Sas, care a avut înrâuriri directe şi asupra armorialului polono-lituan) în ceea ce privesc reprezentările simbolice de tip geometric (LXXXVI, 3, 5 şi 6, LXXXVII, 3 şi 5, LXXXVIII, 3 şi 4), iar pe de altă parte, din elemente figurative (LXXXVI, 2 şi 4, LXXXVII, l, 2, 4 şi 6, XXXVIII, l, 2, 5 şi 6 etc.).

(LXXXVIII, 4)

(LXXXVI, 2)

(LXXXVI, 4)

Referitor la Ţara Românească, arta blazonului boieresc n-a prezentat, în aceeaşi perioadă clasică, caracteristici specifice, ea fiind influenţată în cea mai mare măsură de reprezentările de acest fel transilvane, având doar o singură particularitate distinctă şi anume aspectul ei emblematic destul de accentuat; astfel, în peceţile nobiliare muntene vor apărea în bună măsură atât mobile heraldice neincluse în scuturi ci plasate direct în câmpul sigilar, cât şi imprimări de geme antice gravate cu divinităţi sau simboluri religioase ale cultului greco-roman şi ulterior creştin, obicei practicat încă din antichitate şi perpetuat la noi prin influenţă directă bizantină (pentru exemplificarea caracteristicilor heraldicii boiereşti muntene din epoca studiată, v. (LXXXVI, l, LXXXIX, 1-6).

(LXXXVII, 1)

(LXXXVII, 2)

(LXXXVI, 4)

b) Epoca medie (sec. XVI-XVIII)

S-a afirmat de către unii cercetători¹¹ că instaurarea, la mijlocul veacului al XVI-lea, a apăsătoarei dominaţii otomane în ţările române, — care fireşte nu acorda nici o preţuire însemnelor heraldice — ar fi influenţat negativ şi evoluţia heraldicii noastre autohtone, în sensul creării unor premise care să ducă treptat la o decadenţă a artei blazonului pe meleagurile româneşti. Această părere, aparent plauzibilă, a fost până în prezent general admisă în studiile de specialitate, invocându-se în sprijinul ei anumite reprezentări « heraldice » sigilare aparţinând sfragisticii boiereşti muntene si moldovene din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea, foarte rudimentare ca înfăţişare, în care nu numai că nu se mai putea vorbi de păstrarea unor reguli ale artei blazonului, dar însuşi aspectul caricatural al elementelor orânduite totuşi într-o grupare amintind vag o stemă, îngăduia cu greutate încadrarea unor asemenea producţiuni măcar şi la periferia celor heraldice.

(LXXXVIII, 1)

(LXXXVIII, 2)

(LXXXVIII, 5)

Nu tăgăduim existenţa unor astfel de reprezentări¹² aparţinând în genere micii boierimi locale moldo-valahe, lipsită de posibilitatea de a-şi grava însemnele sigilare în Transilvania sau în Polonia aşa cum o făceau adesea marii dregători;

(LXXXVIII, 6)

(LXXXVI, 1)

¹⁰ _{Printre puţinele vestigii epigrafice de heraldică boiereasca din epoca clasică, putem cita stemele sculptate pe timpanul chivotului mormântului lui Luca Arbure şi al soţiei sale, jupâncasa Iuliana, din biserica din Arbora (jud. Suceava), cât şi stema marelui vistiernic Matiaș de pe pisania bisericii din Horodniceni (jud. Suceava), ctitorie a acestui dregător, toate trei aparţinând categoriei de armerii de tip geometric.}

(LXXXIX, 1)

(LXXXIX, 2)

¹¹ _{v. spre exemplu C. MOISIL, op. cit., p.  11 şi 12.}

(LXXXIX, 3)

(LXXXIX, 4)

¹² _{Constatate şi cercetate chiar de noi printre piesele bogatei colecţii de sigilii a Muzeului de Istorie a Muncipiului Bucureşti.}

(LXXXIX, 5)

(LXXXIX, 6)

STEME BOIEREŞTI

175

(XCVIII, 5)

(XCVIII, 6)

precum şi titlurile nobiliare străine conferite familiilor boiereşti române de-a lungul veacurilor. Totuşi şi în noile condiţii create, respectivele familii au continuat să poarte — cu o valoare de amintire — stemele lor de neam, gravându-le pe inele sau pe sigilii, imprimându-le pe cărţi de vizită, pe anteturi sau pe ex-libris-uri şi folosindu-le pe o întreagă gamă de obiecte de podoabă sau de uz comun, voind prin aceasta să perpetueze o tradiţie de familie — deşi recentă sub forma heraldizată — totuşi veche sub aspectul iniţial de stemă sau de emblemă sigilară.

(XCIX, 2) 

(XCIX, 4)

Înainte de a încheia prezentul capitol, se mai impun încă două precizări. Prima se referă tocmai la stemele acordate unora dintre boierii români şi descendenţilor lor, odată cu conferirea din partea unor suverani străini a unor titluri de nobleţe, precum acelea de principe, conte, baron, cavaler, etc., titluri abolite prin articolul sus-menţionat al Constituţiei din  anul 1866 (perpetuat şi în cea din anul 1923, dar nu şi în cea din anul 1938). Este adevărat că aceste armerii nu pot forma pentru noi o heraldică autohtonă, respectivele reprezentări încadrându-se în arta blazonului din diferitele ţări ale monarhilor conferitori¹⁹, dar nu este mai puţin real faptul că aceste steme de origine străină au influenţat direct heraldica noastră autohtonă, servind deseori drept model unor producţiuni indigene de acest gen, care prin imitaţie, s-au inspirat nemijlocit din forma ori din aspectul diverselor mobile sau ornamente exterioare ale scutului din stemele conferite. Ca exemplu putem aminti apariţia prin imitaţie a coroanei contale ca ornament exterior în armele unor mari familii boiereşti atât din Ţara Românească cât şi din Moldova (care nu au primit niciodată un atare titlu nobiliar, v. de pildă pl. (XCVIII, 5 şi 6, XCIX, 2 şi 4, C, 2 şi 6, CI, 6, CIV, 2 şi 6) pe considerentul că neamurile cărora li se acordaseră un asemenea rang, precum Bălăceanu, Ceaur, Dudescu, Rosetti, ş.a., nu le erau cu nimic superioare în ierarhia boierească locală; astfel, aceste familii s-au hotărât să adopte în stemele lor acelaşi gen de coroană ca şi cel din armele romano-germane ale familiilor citate. De asemenea ca mobilă în scut menţionăm de pildă însuşirea şevronului înstelat din stema de principe conferit de Leopold I lui Constantin Brîncoveanu (XCIV, 6) de către familiile Bibescu şi Ştirbei în prima jumătate a secolului al XIX-lea (XXIII, 5 şi 6, LXXXIII, 5 şi 6).

(C, 2) 

(C, 6) 

(CI, 6) 

(CIV, 2)

(CIV, 6)

(XCIV, 6) 

În privinţa celei de a doua precizări, ţinem să subliniem că stemele conferite diverselor familii boiereşti din nordul şi estul Moldovei de către suveranii romano-germani, austriaci şi ruşi, deşi formal, aparţin armorialelor acestor imperii, în realitate ele sunt în majoritatea cazurilor, vechi steme de asumpţiune cărora posesorii lor le-au cerut şi obţinut recunoaşterea expresă, în genere după obţinerea titlului de edler ori de ritter în Bucovina (CVI, l—6) sau de nobil ereditar în Basarabia (CVII, l—6).

(XXIII, 5) 

(XXIII, 6) 

(LXXXIII, 5)

(LXXXIII, 6)

B. TRANSILVANIA (SEC. XIV—XIX)

Stemele purtate în decursul secolelor de familiile nobile româneşti din Transilvania, nu comportă nici un fel de dubiu asupra valabilităţii ce prezintă şi nici nu au fost vreodată contestate sub raportul autenticităţii lor. Din această pricină, studiul respectivelor armerii nu cunoaşte nici una dintre dificultăţile ce am întâmpinat în analizarea şi prezentarea stemelor boiereşti muntene şi moldovene de-a lungul veacurilor. Astfel, reamintim că după supunerea treptată de către unguri între secolele XI—XIII a teritoriului Transilvaniei stăpânit de voievozi români

(CVI, l)

(CVI, 2)

(CVI, 3)

(CVI, 4)

(CVI, 5)

(CVI, 6)

¹⁹ _{v. şi ŞTEFAN D. GRECIANU, Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armerielor oficiale. Buc., 1900, cap. IV, p. LXI-LXIX.}

(CVII, l)

(CVII, 2)

ARTA HERALDICĂ

176

locali, o parte din nobilimea aparţinând acestui popor (printre care şi aşa-numiții cnezi sau chinezi, conducători ai unor organizaţii patriarhale autohtone imemoriale), s-a îndepărtat treptat de poporul din mijlocul căruia provenea, pentru a-şi putea păstra posesiunile şi privilegiile, asimilându-se până la urmă în masa nobilimii ungureşti²⁰. Nu ne vom ocupa deci de această categorie de străvechi nobili români care îşi vor părăsi în plus şi confesiunea ortodoxă, ci de acele familii româneşti înnobilate într-o perioadă următoare, fie de regii Ungariei, fie mai ales de principii Transilvaniei, pentru fapte de arme sau alte merite în serviciul acestor domnitori, familii care odată cu diploma de conferire a nobilităţii, au primit şi o stemă proprie. Caracteristicile ce prezintă aceste armerii sunt identice celor ale artei heraldice transilvănene în general, neexistând nici o diferenţiere ca factură între stemele familiilor nobile de origine română şi cele nobile maghiare sau secuieşti.

(CVII, 3)

(CVII, 4)

În ceea ce priveşte identitatea acestor familii româneşti înnobilate în Transilvania, cunoscutul studiu al cavalerului Ioan de Puşcariu publicat — după cum se ştie — la finele veacului trecut²¹ ne-o dezvăluie pe deplin, multe din articolele privind respectivele familii, fiind însoţite şi de descrieri — uneori mai complete, alteori mai sumare — ale stemelor acestor neamuri. Faptul că numita lucrare genealogică n-a fost dublată şi de un armorial ilustrat (nu numai descriptiv), va fi compensată prin apariţia, trei ani după publicarea ultimului tom al lui Puşcariu, a volumului alcătuit în comun de C. v. Reichenau, F. v. Czergheo şi O. v. Barczay asupra stemelor nobilimii din Transilvania, volum cuprins în colecţia heraldică J. Siebmacher²².

(CVII, 5)

(CVII, 6)

În acest album, pe lângă armeni maghiare şi secuieşti mai apar reprezentate peste 100 de steme ale familiilor nobile ardelene româneşti, material ilustrativ suficient pentru a ne putea face o idee asupra aspectului general şi apoi asupra caracteristicilor specifice ale acestor însemne.

Respectivele steme prezintă un scut de tip central-european, de factură ungaro-germanică, posedând ca mobile (într-un câmp foarte adeseori de azur, dar nu exclusiv de acest smalt), oşteni în întregime sau pe jumătate, călări sau pedeştri, înarmaţi cu spade drepte sau curbe, luptând uneori împotriva unor turci ale căror capete tăiate apar fie în vârful unor spade, fie a unor suliţi, fie libere în scut, apoi dextroşere sau senestroşere în armură sau nu, ţinând în genere spade, dar şi alte arme, apoi felurite animale ca: lei, cerbi, cocori, etc. ca şi diverse însemne dintre care în mod dominant apare coroana nobiliară (cu trei fleuroane şi două perle intermediare), de multe ori din ea ieşind un personaj uman sau un animal în poziţie rampantă etc. etc. Ornamentele exterioare ale stemelor familiilor nobile româneşti se prezintă doar sub forma de timbru şi anume: coif (încoronat cu Helmkrone, în covârşitoarea majoritate a cazurilor fără grile şi cu viziera complet închisă, plasat pe trei sferturi), cimier (repetând în genere mobila principală din scut)²³ şi în sfârşit lambrechini (atât bicolori cât şi în trei sau patru smalturi), neîntâlnindu-se

²⁰ _{v. IOAN BOGDAN, Originea voevodatului la Români, în Anal. Acad. Rom., Seria II, Tom. XXIV, 1902, p. 203 ; v. şi I. I. PUŞCARIU, Disertaţiune despre împărţirea politică a Ardealului, Sibiu, 1864, p. 27 — 28; cf. V. MERUŢIU, Judeţele din Ardeal și din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Cluj, 1929, p. 13 şi 214.}

²¹ _{v, IOAN CAVALER DE PUŞCARIU, Date istorice privitoare la familiile nobile române, Vol. I —II, Sibiu, 1892-1895.}

²² _{v. C. V. REICHENAU, F. V. CZERGHEÖ şi O. V. BARCZAY, Adel von Siebenbürgen, în J. Siebmacher’s grosses und allgemeines Wappenbuch, Band IV, Theil XII, Heft 8, Nürnberg, 1898.}

²³ _{În majoritatea cazurilor, cimierul nu era conferit odată cu stema iniţială, ci forma obiectul unei alte conferiri speciale ulterioare (v. C. V. REICHENAU . . ., op. cit.).}

STEME BOIEREŞTI

177

sprijinitori ai scutului (decât în cazuri rarisime şi numai pentru puţinele familii româneşti de rang contal sau baronial); se constată de asemenea, absenţa aproape totală de eşarfe cu deviză înscrisă pe ele (pentru exemplificarea celor de mai sus, v. pl. XC, 1-6, XCIV, 1-4 şi 6, CVIII, 1-6),

(XC, 1)

(XC, 2)

(XC, 3)

(XC, 4)

(XC, 5)

(XC, 6)

Pentru familiile româneşti ardelene care mai târziu vor primi de la împăraţii austriaci titlul de cavaler (spre ex. familiile Puşcariu, Aldulian, Botta, etc.) sau cel de baron (de pildă familiile Şaguna, Nopcea, Urs de Margine, Popp, etc.), stemele conferite vor prezenta aspectul uzual al reprezentărilor heraldice tipice ale cancelariei imperiale austriace din secolul al XlX-lea.

(XCIV, 1)

(XCIV, 2)

(XCIV, 3)

(XCIV, 4)

(XCIV, 6)

În orice caz în Transilvania nu s-a vorbit de steme nobiliare de asumpţiune recunoscute ulterior de regii Ungariei sau de principii ardeleni, şi aceasta nici la familiile de origine maghiară sau secuiască şi nici la cele româneşti. Dacă totuşi asemenea armerii vor fi existat, ele au fost confirmate destul de curând fie de regii unguri, fie de voievozii transilvăneni, astfel încât legalizarea lor din punctul de vedere al dreptului nobiliar s-a putut produce conform unui proces similar celui desfăşurat în tot centrul şi occidentul european. Cât privesc stemele (nobiliare) ale patriciatului săsesc din Transilvania, în măsura în care nu provin de la vechii regi ai Ungariei, ele sunt de cele mai multe ori conferite de Curtea din Viena şi aduc uneori în aspectul lor o notă specifică heraldicii central-europene.