CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ ETAPA a II- a a CRIPTOGRAFIEI

 CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ ETAPA  a II- a a CRIPTOGRAFIEI

ETAPA  a II- a a CRIPTOGRAFIEI

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------   

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ                                9

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Dar dacă acest cript nu are valoare istorică pentru noi, decât doar că Goţii erau atunci pe meleagurile acestea, şi criptau ca Valahii de mai târziu, al doilea document este însă de o importanţă desăvârşită. El constă în criptograma de la pag. 483 din textul Psaltirei Scheiane*. Cunoscută de mult, această criptogramă a dat loc la multă trudă cercetătorilor. Bănuiala documentului de preţ, împingea pe mulţi către dezlegare. Dar împrejurările i-au împiedecat pe toţi aceştia să-şi ajungă scopul. Păcat, căci ar fi fost de un mare folos în mijlocul luptelor acerbe pornite contra continuităţii elementului romanic în Dacia. (Vezi «Adevărul literar» No. 175, 1924) (fig. 2).

Cheia acestui cript este de acelaşi ordin ca şi precedenta. Se compune tot din amestec de litere, însă cu intervenirea de inversări, fie de caractere, fie de silabe, fie în ordinea literelor din cuvinte**.

După cum se vede, criptografia se complică pe măsură ce înaintăm către epoca modernă, ceea ce dealtfel era un lucru ştiut. Aici suntem la a doua etapă a ei, la noi în ţară.

Iată decriptarea: I slavon ; un semn mic sus (n). Avem In. Apoi alfa, s latin, phi, un punct (i) taf, de formă curioasă şi ornamentală, sus aruncat a slavon şi peste el semnul prescurtării. Avem cu inversările necesare. Sfiată.... De remarcat este punctul, unic în acest cript, în timp ce mai târziu criptarea cu puncte formează o a treia fază a criptografiei la noi. Continuu. M, compus din trei picioare ; E ; T fenician (acest t a încurcat pe toţi cercetătorii, căci nu se aşteptau la el. Pe noi nu trebuie să ne mire, după a [este] de diferite tipuri vechi, găsit mai sus. Cel ce a tradus Psaltirea era desigur un bun cunoscător al limbilor vechi, ceea ce se întâmpla până mai deunăzi*** cu călugării noştri). Apoi vine, o bară sub t (i) ; omega, cu un hi deasupra. Avem iarăşi Metohi. Apoi M latin ; E ; alfa ; rho mic ; omega ; E ; în rândul al doilea zita****, ornamentat şi a slavon. Împreună: Meroeţa sau Meareuţă (omega este foarte des luat în text drept u). După aceasta : omega ; delta ; l slavon ; hi***** ; o bară sub el ; (i) o ; i ; rho ; omega.

Cu inversări : Dorohoi plus doi i. Mai departe : hi, omega, M, E, rho mic, E, sau : homere. Deoarece u este foarte des scris cu omega în text putem citi Humere. Apoi j slavon; Kappa cu o coadă sus la stânga (taf) ; alfa : supramontat [dominant]; t ; alfa ; hi cu bară la mijloc ( i) ; e cu bucla ruptă ; rho mic, omega.

Cu inversări: au etahorikit. Apoi iarăşi psi ; alfa ; j slavon ; kappa cu coamă sus (taf) ; lambda, cu coada neterminată ; şi în rândul al patrulea ia ornamentat; Citirea dă : psaltikia. Ultimul cuvânt este : E, omega, lambda, o, g latin întors în jos (mai târziu se întâlnesc mai curent aceste răsturnări de litere), t fenician ; i între ramurile lui. Avem : Teologio. Şi în fine, cu liniuţele

* Psaltirea Scheiană este un manuscris românesc din secolul al XVI-lea, care face parte dintre cele trei culegeri rotacizante ale psalmilor, alături de Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki.

Generalități

Manuscrisul a aparținut lui Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, care l-a dăruit Academiei Române în 1884 (ms. rom. 449). Are 265 de file și este o copie realizată de trei scribi a unei traduceri din slavonă în limba română a psalmilor lui David, la care se adaugă zece cântări scriptuare (8 cântari ale lui Moise în care se cuprind: Rugăciunea Anei, mama proorocului Samuel, Cântarea lui Isaia proorocul, Rugăciunea lui Iona Proorocul, Cântarea Prea Sfintei de Dumnezeu Născatoare, după care urmează Rugăciunea proorocului Zaharia^[1]), precum și Simbolul atanasian al credinței. La sfârșitul psalmului 151 se află o criptogramă care a fost descifrată în diferite moduri. Textul a fost editat, în facsimil, de Ioan Bianu (1889) și de I.-A. Candrea (1916).

Datare și localizare

Opiniile asupra datării manuscrisului sunt diverse, propunându-se fie sfârșitul secolului al XV-lea (Aron Densușianu), fie anul 1515 (Sextil Pușcariu, P. P. Panaitescu) sau intervalul 1563-1570 (I.-A. Candrea). Mai recent, pe baza analizei hârtiei de proveniență sileziană, având ca filigran „mistrețul“, G. Blücher a datat textul între anii 1573-1574, iar Alexandru Mareș între anii 1573-1578. Multă vreme s-a încetățenit ideea localizării Psaltirii, la fel ca a celorlalte texte rotacizante, în Maramureș. Cercetările asupra limbii textului întreprinse de Ion Gheție au stabilit că manuscrisul a fost copiat în Moldova, unde s-a descoperit, de altfel, și unde a circulat tipul de hârtie respectiv. Traducerea originală s-a efectuat însă în colțul sud-vestic al Dacoromaniei, adică în Banat-Hunedoara și zonele limitrofe.

Particularități lingvistice

·         Fonetice: rumpe, frâmt, dzise, ledzea „legea”, câri „câini”, oamirilor;

·         Morfologice: mârule „mâinile”, sem „suntem”, seți „sunteți”;

·         Lexicale: agru „câmp”, apuți „a mirosi”, auă „strugure”, beseadă „vorbă”, inie „zăpadă, brumă”, îmă „mamă”, mărit „mire”, pobedi „a învinge”.

 

** Anagramă se numește un cuvânt sau o frază care se obține prin schimbarea ordinii literelor unui alt cuvânt sau ale unei alte fraze.

Prezentare

Termenul de anagramă (ανάγραμμα) provine de la cuvintele grecești ανά („ana“) = „întoarcere, răsturnare” și γραμμα („gramma“) = „literă”. Procedura în sine se numește anagramare.^[1] Când în noul cuvânt format prin anagramare există mai mult de două litere care se succed identic ca în cuvântul de bază, rezultă o anagramă imperfectă.^[2]

Primele anagrame cunoscute au rămas de la poetul grec Lycophron (sec. III î.Hr.), care a trăit în Egipt, fiind unul dintre cei șapte înțelepți care formau pleiada poetică de la curtea lui Ptolemaios Philadelphul. Din numele regelui Ptolemaios (Πτολεμαϊος), Lycophron a realizat anagrama Apomelitos (απο μελιτος = „care provine din miere”), iar numele reginei Arsinoe (Αρσινοη) l-a anagramat ca Ion Eras (ϊον ‘Ηρας = „violeta Iunonei”), pentru a-i flata și a le câștiga bunăvoința.^[3]

În secolele 12-13 anagrama a fost mult utilizată de evreii cabaliști. „Themura“ („schimbare”), a treia carte a Cabalei, prezintă arta de a face anagrame. Cabaliștii credeau că anagramele obținute asfel, denumite Zeruph, ascund semnificații mistice.^[4]

În Europa, în Evul Mediu, anagramiștii s-au străduit mai ales să formeze anagrame din textele religioase. Un exemplu celebru este „Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum“ = „Virgo serena, pia, munda et immaculata“.^[5]

O altă anagramă medievală faimoasă se întemeiază pe întrebarea lui Pilat din Pont la judecarea lui Iisus din Nazaret: „Quid est veritas ?“ („Care este adevărul ?”). Răspunsul poate fi obținut prin anagramare: „Est vir qui adest“ („Este omul dinaintea ta”) .^[6]

Când regele Carol al IX-lea al Franței i-a prezentat-o pe Marie Touchet (amanta sa) lui Henric de Navarra, i-a cerut acestuia să compuna o anagramă din numele ei. Henric a realizat următoarea: „Je charme tout“ („Eu farmec totul”). ^[7]

O anagramă rămasă celebră provine de la Galileo Galilei care, studiind mișcarea planetei Saturn, a observat două corpuri cerești de dimensiuni reduse care păreau a se mișca odată cu planeta. Pentru a nu lăsa dubii cu privire la paternitatea descoperirii, pe care era însă insuficient pregătit să o anunțe în mod public, i-a trimis pe 25 iulie 1610 lui Johannes Kepler, și celorlalți astronomi ai vremii, următoarea anagramă smaismrmilmepoetaleumibunenugttauiras. Kepler a găsit următoarea soluție a anagramei Salve umbistineum geminatum Martia proles („Salutări, sfere duble, copii ai lui Marte”) fapt constat ulterior a fi adevărat de astronomul Asaph Hall, care a descoperit că planeta Marte are două luni mici numite, Phobos și Deimos. În fapt, anagrama originală trimisă de Galilei nu avea absolut nicio legătură cu Marte, ci cu planeta Saturn, soluția reală a anagramei fiind „Altissimum planetam tergeminum observavi”, adică (Am urmărit cea mai înaltă dintre planete [Saturn] formată din trei părți). ^[8], ^[9]

Scriitorul francez François Rabelais și-a anagramat numele, obținând pseudonimul Alcofribas Nasier, cu care și-a semnat unele lucrări.^[10]

După căderea lui Napoleon, anagramiștii au născocit următoarea anagramă a numelui său: Napoléon Bonaparte = Bona rapta leno pone („Înapoiază bunurile furate pezevenghiule”)^[11].

Scriitorul clasic englez Samuel Butler (1835 - 1902) a scris, între altele, o utopie fantastică, cu titlul "Erewhon". Cuvântul Erewhon, inexistent în limba engleză, este anagrama cuvântului "nowhere" (nicăieri) și se referă la o țară imaginară, Țara de nicăieri. ^[12]

Scriitorul francez Boris Vian a folosit chiar mai multe pseudonime literare obținute prin anagramarea numelui său: Bison Ravi (bizon încântat), Baron Visi (baronul Visi) și Brisavion (fonetic: sfarmă avion). ^[13]

În 1939, poetul francez André Breton i-a găsit lui Salvador Dalí anagrama „Avida Dollars”, care, fonetic, are aceeași pronunție ca „avide à dollars”, care în franceză înseamnă „avid de dolari”.

Anagrame în România

Mulți autori români și-au semnat operele cu pseudonime ce reprezintă anagrama numelui lor:

·         Scriitorul Ion Budai-Deleanu a semnat cu pseudonimul Leon Dianeu, anagrama numelui Ion Deleanu.^[2]

·         Poetul George Coșbuc a debutat în 1884 publicând în revista Tribuna din Sibiu sub pseudonimul C. Boșcu, anagrama numelui Coșbuc.^[2]

·         Octavian Goga și-a anagramat prenumele: Nic. Otavă.^[2]

·         Istoricul și criticul literar român Perpessicius a debutat ca poet în 1913 în revista „Versuri și proză”, semnând cu pseudonimul D. Pandara, un fel de anagramă compusă din inițiala prenumelui său și din începutul numelui de familie al tatălui, Pan(ait) și al mamei sale Dara(ban).

·         Teatrologul și prozatorul Ioan Massoff a publicat între anii 1931 - 1938 în revista „Rampa“ sub pseudonimul Fosam, o anagramă a numelui Massoff.

·         Poetul Mircea Ivănescu a scris poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conține o anagramă a cuvintelor poet și poem.

·         Sergiu Fărcășan a publicat sub pseudonimul Crișan Făgerașu lucrări ca O iubire din anul 41.042 sau Secretul inginerului Mușat.

Cea mai lungă anagramă din limba română are 16 litere: Electronavigație = Lactovegetarieni.

Nicolae Steinhardt remarca faptul că „România” este o anagramă pentru „om în rai”.

O altă anagramă pentru „România” este „armonia”.

*** zilele trecute, nu demult, acum câteva zile.

**** Litera zeta ( Z majusculă , ζ minusculă ) este a șasea literă a alfabetului grecesc modern. ^[ 1 ] În greaca modernă corespunde fricativei alveolare sonore /z/, care se realizează cu vocala corespunzătoare [z]. De asemenea, participă la litera dublă <τζ>, care simbolizează fonemul fricativ similar /d͡z/ și vocala. ^[ 2 ] Nu este clar cum se pronunța în greaca veche, cele mai probabile versiuni fiind cele ale fricativei [d͡z] și secvența [zd]. ^[ 3 ]

Provine de la litera feniciană zagin < > și a fost folosită ca bază pentru <Z> latină și <З> chirilică.

În sistemul de numerație grecesc are valoarea numerică ζ´ = 7, în timp ce în matematică simbolizează funcția zeta.

***** Litera χι ( Χ majusculă , χ minusculă ) este a douăzeci și doua literă a alfabetului grecesc . În greaca veche simboliza fonemul palatal închis surd /kh ^/, în timp ce în greaca modernă corespunde fricativei palatale surde /x/, care se realizează fie cu sunetul corespunzător [x] ( χ άνο), fie ca o literă palatală [ç] pe lângă vocalele anterioare (de exemplu, έ χ ει). ^[ 1 ] La fel ca Φ și Ψ, Χ a fost adăugată în alfabet de către greci și nu are echivalent în alfabetul fenician. Provine fie din <Τ> (reprezentat ca <+>), fie din <Θ>. ^[ 2 ]

În alfabetele grecești occidentale, era folosită pentru a reprezenta secvența /ks/, care era continuată în litera latină corespunzătoare X, x. Pe de altă parte, pentru transcrierea în alfabetul latin a cuvintelor grecești care o conțin, litera dublă <ch> sau alternativ <kh> este utilizată prin metode standardizate, deși în viața de zi cu zi este mai frecvent să fie redată ca <x>. ^[ 3 ] În alfabetele chirilice corespunde consoanelor /k/ sau /h/, în timp ce în Alfabetul Fonetic Internațional o variantă a acesteia, cunoscută sub numele de χι latină, reprezintă consoana fricativă stafilică surdă /χ/. ^[ 4 ]

În sistemul numeric grecesc are valoarea numerică de χ´ = 600.

Într-un sistem numeric grecesc mai vechi, sistemul numeric acrofonic, simboliza numărul o mie [1000].

În matematică, denotă un factor sau o variabilă necunoscută.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

10                                                                  EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

caracteristice şi fără semnul miilor, data, compusă din trei litere capitale* ; Omega, aşezat vertical ; Kappa şi gamma, ceea ce ne-ar da [anul] 823. Nu putem adăuga 6000 în faţă, căci criptul nu procede cu suprimări de litere. Data de 1314 ar conveni de minune filologilor, dar nu şi criptografiei. Cu privire la cript că este posterior anului 1000 este cert, căci astfel putem explica şi alfabetul slav în tot textul. Dar prima traducere a fost eu siguranţă făcută la acea dată.

Citirea întregii criptograme, este deci: În sfiată ( ..... ) mitohi Meareuţă, i Dorohoi, i Humere, a metahorikit psaltikia Teologio: 823, sau în sfintele mănăstiri Mearăoţa, i Dorohoi, i Humoru, au etaforisit psaltikia Teologu la 823; cu etaforisi; a traduce.

Din acest cript reiese limpede că în Nordul Moldovei exista în secolul X un puternic centru românesc, ceea ce dealtfel era cunoscut din cronicarii ruşi de mai târziu. Mai existau şi trei puternice mănăstiri, care au dat apoi loc la crearea a trei oraşe. (Mirăuţii şi Dorohoi se ştiu a fi foarte vechi). Acest centru românesc renaşte cam înacelaşi timp cu Slavii lui Metodiu în Moravia, unde Românii erau iarăşi foarte numeroşi. Probabil aceleaşi cauze au produs acelaşi efect la ambele popoare. Cu ce caractere va fi fost scrisă prima traducere, e greu de afirmat, după cum e greu de ştiut din ce limbă s-a făcut. Din punct de vedere istoric, împingem cu acest script limitele cunoştinţelor noastre în Moldova cu cinci secole îndărăt. Din punct de vedere etnic, avem un punct luminos în noianul de întuneric al Evului nostru Mediu. Nu probăm numai existenţa noastră în acel secol şi în cel mai ameninţat colţ al ţărilor româneşti, acolo unde nimeni nu s-ar fi gândit să o afle, ci, odată cu existenţa mănăstirilor şi pe acea a trebuinţelor culturalo -naţionale însoţite de o organizaţie destul de înaintată şi ca atare destul de veche. O cronică de la Muntele Athos (Smyrnakis) arată că în acest secol Vlahii au fugit în parte şi s-au stabilit la acel munte. Aceşti Vlahi veneau de peste Dunăre şi fugeau din faţa triburilor mongolice. Ei erau păgâni şi cu toată creştinarea lor, mergeau cu iconoclaştii. În puţin timp, au întors Muntele Athos pe dos. Ţipă Grecii ca din gură de şarpe, că le-au stricat republica. Pentru a avea această putere, trebuia ca Vlahii să fi avut o civilizaţie.

Pe de altă parte şi limba întrebuinţată în cripte pare un soi de limbă francă creată adhoc pentru criptografie**. Această [stare de fapt] este unică în ştiinţa scrierii ascunse, şi este un argument foarte puternic în favoarea civilizaţiei înaintaşilor noştri de atunci. Ea este întrebuinţată apoi în acest gen de scriere până în sec. XIII.

Citirea acestui cript mai trebuie pusă de acord şi cu studiile şi concluziile istoricilor şi filologilor, care s-au ocupat de Psaltirea

* Literele de tipar (cunoscute și sub numele de scris de tipar sau litere bloc) sunt un stil de scriere alfabetul latin fără serife, în care literele sunt scrise ca glife separate, fără a adera una la cealaltă. În țările vorbitoare de limbă engleză, copiii sunt deseori învățați mai întâi să scrie cu litere de tipar, iar mai târziu învățați scrisul cursiv (cu litere împreunate). În unele state germane, copiii încep să scrie cu litere de tipar în clasa I și învață scrierea cursivă din clasa a doua. În alte state germane și alte țări (de exemplu Republica Dominicană, Polonia, Italia, Austria, Franța, România etc.) scrierea cursivă se învață din clasa I.

În formularele oficiale, uneori se solicită să „scrieți cu majuscule” sau „scrieți cu litere de tipar”. Acest lucru se datorează faptului că scrierea de mână este mai greu de citit, iar glifele sunt unite astfel încât acestea nu se încadrează perfect în căsuțe separate.

Denumirea de litere de tipar poate fi de asemenea folosită ca un sinonim al majusculelor, cuvânt care înseamnă scrierea cu litere capitale sau cu capităluțe, imitând prin scrierea de mână felul în care literele apar atunci când sunt tipărite.

****Limba protoromână^[1] (numită și: română comună^[2], română primitivă^[3], română primitivă comună^[4], străromână^[5], romano-balcanică sau tracoromanică^[6]) este considerată de lingviști o limbă unitară din care s-au desprins ulterior idiomurile considerate de unii lingviști^[7] limbi aparte: româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna, iar de către alți cercetători^[8] – dialecte ale limbii române: dacoromân, aromân, meglenoromân și istroromân.

Protoromâna s-a format pe un teritoriu și într-o perioadă controversate. Ceea ce este cert este că a evoluat din limba latină vulgară numită dunăreană. Nu este o limbă atestată, trăsăturile ei fiind considerate cele comune idiomurilor romanice de est actuale.

Formarea limbii protoromâne

Prezența latinei vulgare dunărene a început în anul 229 î.Hr., odată cu debutul cuceririlor Imperiului Roman în Peninsula Balcanică. Atestările acestei variante a latinei sunt circa 3.000 de inscripții găsite pe teritoriul fostei Dacii și alte circa 3.000 pe cel al fostei Moesii^[9].

Din lipsa unor surse scrise suficiente și fiabile, precum și din cauza unor interese politice contrare, teritoriul de formare a protoromânei este controversat. În decursul timpului s-au confruntat mai multe teorii. În principal au existat/există părerile că s-a format: numai în sudul Dunării, numai în nordul Dunării, și în sudul, și în nordul Dunării.

Formarea în sudul Dunării

Prima teorie a fost dezvoltată de istoricul austriac Eduard Robert Rösler, pornind de la idei ale lui Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder și Johann Christian von Engel, fiind adoptată de lingviști ca Gustav Weigand sau Alexandru Philippide^[10]. Conform acestei teorii, protoromâna a fost consecința romanizării populațiilor supuse de romani între Dunăre și așa-numita linie Jireček, proces care a durat timp de șase secole, începând cu al III-lea î.Hr.. Acesta este unul din argumentele în sprijinul teoriei, opus faptului că stăpânirea romană în Dacia a durat numai un secol și jumătate, timp care ar fi fost insuficient pentru romanizarea populației dace. Chiar dacă au fost coloniști romani și localnici romanizați, aceștia ar fi părăsit Dacia împreună cu autoritățile romane, la retragerea acestora în anul 271 d.Hr.. Această teorie este adoptată și în prezent, mai ales de istorici străini, în special maghiari, care consideră că românii din nordul Dunării ar fi migrat aici venind din sud, începând cu secolele XI-XII, stabilindu-se mai întâi la sud de Munții Carpați, și ar fi început să pătrundă în Transilvania cel mai devreme pe la sfârșitul secolului al XII-lea^[11].

Acestei teorii i s-au opus celelalte două. Susținătorii lor constatau că teoria lui Rösler avea intenția de a delegitima revendicările de egalitate în drepturi ale românilor din Transilvania epocii, fundamentate inclusiv pe argumentul că românii s-au aflat deja pe acel teritoriu înaintea venirii ungurilor la sfârșitul secolului al IX-lea.

Formarea în nordul Dunării

Teoria opusă celei a lui Rösler cel mai puțin acceptată în prezent este cea a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Conform acesteia, protoromâna s-ar fi format numai la nord de Dunăre, în Dacia, după cucerirea acesteia de către romani în anul 106, și de aici s-ar fi răspândit și în sudul Dunării prin migrații de populație^[10].

Teoria istoricului Nicolae Densușianu^[12] a pornit de la cea a lui Hasdeu, ajungând la concluzii fanteziste. După el ar fi existat o civilizație pelasgică pe întreg teritoriul dintre Oceanul Atlantic și Munții Urali, al cărei centru s-ar fi aflat pe teritoriul actual al României, iar latinii și celții ar fi fost daci emigrați încă din preistorie. Limbile lor ar fi fost dialecte ale limbii dace, din care ar fi evoluat direct și româna, aceasta fiind limba cel mai bine păstrată după cinci milenii^[13].

Formarea de ambele părți ale Dunării

Teoria cel mai larg acceptată de către istorici și lingviști, mai ales români, este cea a formării protoromânei și la sud, și la nord de Dunăre, ca o consecință a supunerii de către romani, începând cu anul 229 î.Hr., a unor popoare indo-europene precum, mai întâi, ilirii și tracii, apoi geții și, în final, dacii, în anul 106 d.Hr.. Colonizarea de către romani a dus la un proces de romanizare a populațiilor locale, deoarece pentru numeroșii coloni originari din toate regiunile Imperiului Roman, latina vulgară era singura limbă de comunicare cu aceste populații, care au adoptat-o și ele până la urmă. De aceea, limbile traco-ilirice, printre care cea a dacilor, au dispărut, în afară de cea vorbită în Albania actuală, în română rămânând din ea doar puține cuvinte^[14]. Această teorie se opune în special celei a lui Rösler, în cadrul teoriei continuității daco-romane, general răspândită printre istoricii români, conform căreia dacii au fost romanizați, iar majoritatea lor nu și-au părăsit țara la plecarea autorităților romane^[11], ceea ce implică ideea că românii erau deja în Transilvania la venirea ungurilor. Această teorie a fost adoptată și de majoritatea lingviștilor români actuali, care îi continuă prin aceasta pe înaintașii lor: Ovid Densusianu, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Gheorghe Ivănescu etc.^[15].

Epoca formării limbii protoromâne

Epoca formării protoromânei este și ea controversată^[10]: secolele V-VII/VIII^[16], secolul al VI-lea^[17], secolele VI-VIII^[18], secolele VII-VIII^[19] sau secolul al VIII-lea^[20].

Singura atestare a protoromânei ar fi, după unii autori^[21], fraza: torna, torna, fratre („întoarce-te, întoarce-te, frate”). Primul cuvânt, repetat, apare la cronicarul bizantin Teofilact din Simocatta^[22], în jurul anului 630. Toată fraza a fost transcrisă de alt cronicar bizantin, Teofan Spovednicul, prin anii 810-814^[23]. Ar fi fost rostită în anul 587, în timpul unei campanii împotriva avarilor, de către un ostaș al armatei bizantine care, observând că povara purtată de catârul tovarășului ce mărșăluia înaintea lui căzuse, a vrut să-l atenționeze. Ceilalți ostași ar fi interpretat aceasta ca o comandă de întoarcere și ar fi transmis-o mai departe în față, ceea ce ar fi provocat deruta oastei. Această atestare ar fi dovada că populația locală vorbea protoromâna în secolul al VI-lea. Alți autori^[24] însă o consideră că este deja o frază în aromână, pe când după alții^[25] ar fi încă în latina vulgară dunăreană.

În secolul al VI-lea au început să pătrundă pe teritoriul protoromânei slavii, prezența lor devenind masivă în secolul următor. Treptat, aceasta a provocat dislocarea maselor de protoromâni, ceea ce a dus până la urmă la dezmembrarea limbii protoromâne în idiomurile romanice de est actuale. Se presupune că aromâna s-a desprins din ea spre sfârșitul secolului al X-lea^[26], iar a doua care a devenit o entitate distinctă a fost meglenoromâna, în secolele XII-XIII. Despre separarea instroromânei, părerile sunt împărțite, atât în ce privește entitatea din care s-a separat, cât și perioada procesului: dacoromâna și secolul al X-lea, sau un idiom sud-dunărean și secolul al XIII-lea^[27].

Trăsăturile protoromânei

Conform teoriei celei mai răspândite, substratul protoromânei este traco-dac. Acesta este atestat numai de urme incerte: notații sporadice ale unor autori din Antichitate, unele cuvinte de pe inscripții și monede grecești și romane, nume proprii (de locuri, de ape, de munți, de persoane), nume de plante medicinale din lucrări de botanică și de medicină grecești și latine^[28].

În general, se consideră de origine tracă-dacă cuvintele românești de origine indo-europeană care se găsesc și în limba albaneză, nefiind în niciuna din ele de origine latină, greacă sau slavă. Referința la albaneză se bazează pe faptul că aceasta provine din tracă (după unii lingviști) sau din iliră (după alții)^[29].

Din acest substrat au rămas puține cuvinte, al căror număr este controversat^[30], câteva elemente de formare a cuvintelor, morfologice și sintactice, care nu au influențat caracterul latin în esență al limbii^[31].

Limba protoromână a avut ca suprastrat slava comună, care a influențat-o între secolele al VII-lea și al al XI-lea^[32], manifestându-se mai mult prin cuvinte și afixe lexicale, și mai puțin prin unele trăsături fonetice, morfologice și sintactice^[31].

Principalele trăsături ale protoromânei moștenite din latină sau date de evoluții pornind de la aceasta sunt^[33]:

·         desinență specifică de genitiv-dativ feminin singular la substantive și adjective. Exemplu: o casă (nominativ) vs. unei case (genitiv-dativ);

·         articol hotărât enclitic: lup → lupul;

·         frecvența mărită a terminației de neutru plural -uri: cuib → cuiburi;

·         formă de viitor analitică, cu latinescul volo „a voi” ca verb auxiliar: voi cânta;

·         formă de condițional prezent analitică: aș cânta;

·         vocala ă^[34].

 

10

 

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------ 

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ               11

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Fig. 3 şi 4

Scheiană. Operaţiunea nu este grea. Nu sunt doi inşi care să se fi înţeles între ei, nici asupra secolului în care a fost scrisă, nici asupra locului. Ion G. Sbiera* o pune în sec. XII în Macedonia; Creţu în sec. XIV

* Ion G. Sbiera (n. 1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava – d. 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un folclorist și istoric literar român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și literatura română la Cernăuți, una dintre personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

12                                                                  EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

în Nordul Transilvaniei ; Candrea* afirmă că este o copie după un manuscris mai vechi şi că ar fi fost scrisă de trei copişti, dar nu spune când ar fi fost tradusă, etc. Cum primele noastre documente în limba românească sunt de pe la 1500, desigur că-i vine greu oricui să ducă rotacismele mai jos de sec. XII. Dar, oricare ar fi formele lingvistice (după cum s-a constatat în diferitele copii ulterioare, continuă modificările aduse de copişti) este sigur, după cum am spus, ca şi copia Scheiană să fi fost la rândul ei, unul din inelele lanţului acestuia şi astfel această copie să poată fi datată la 1430. Din copiile de după anul 1000 singur criptul ar fi subsistat aproape intact. Totuşi limba în multe locuri este atât de departe de cea a sec. XIV, încât numai mergând foarte aproape de Ciril şi Metodiu şi la începutul influenţei slavone savante se poate pricepe existenţa ei.

Din acelaşi secol mai avem încă un document, de o importanţă tot atât de mare. El este primul dintr-o serie de piese, ce vor urma, şi din care reiese că Valahii. aparţineau unei secte religioase, în legătură cu Egipetul. Încercăm la celelalte cripturi să explicăm legătura aceasta bizară. În criptul prezent constatăm numai, că şi Ephesul a fost de aproape amestecat în secta Valahilor. Nu cred că vechiul templu - una din cele şapte minuni ale antichităţii - să fie cel cu pricina. Nu ştiu ca în acest lăcaş să se fi petrecut mistere ca la Eleusis**. Cred mai curând că Nestorianismul, cu dubla personalitate a lui Hristos, să fie o reeditare a Arianismului, cu două secole mai târziu. Se ştie într-adevăr că consiliul de la Ephes a condamnat în sec. IV pe patriarhul Bizanţei, al cărui nume*** a trecut apoi sectei. Cele două secte în chestiune, ca şi mai târziu Templierii, sunt concurente creştinismului oficial, şi atacă fără înconjur Persoana divină a Mântuitorului. Din punct de vedere românesc amestecul Valahilor şi în această mişcare, probează pe lângă existenţa lor necontenită în Balcani, puterea şi importanţa lor în aceste regiuni. Lucruri extrem de noi şi de neaşteptate pentru trecutul nostru. (Vezi «Ad. lit.» N°. 180) (fig. 3 şi 4)

Desenul pe care îl dau, este după o fotografie obţinută graţie deosebitei amabilităţi a domnului [Gabriel] Millet [Preşedintele Institutului de Artă şi de Archeologie, născut pe17 aprilie 1867 în Saint -Louis, Senegal și a murit pe 8 mai 1953 în arondismentul 14  din Paris - arheolog și istoric francez.], reputatul bizantolog francez. Ea îl reprezintă pe profetul Zaharia, din icoana «Intrării în Biserică», şi pe primul din marii profeţi. Ambele icoane se află de o parte şi alta a uşii de intrare din biserica cea mare de la Studeniţa (Serbia). Această biserică, se ştie, a fost zidită de ţarul Ștefan Uroș al II-lea Milutin, cam pe la 1312 (cea de a doua, datând din sec. XI).

Este cea mai reputată mănăstire a vecinilor noştri şi se află drept în mijlocul ţării, pe un afluent al Moravei. După cum vom vedea

* Ion-Aurel Candrea (numele la naștere Iancu Hecht; n. 7 noiembrie 1872, București, România – d. 15 septembrie 1950, Paris, Franța) a fost un lingvist, filolog și folclorist evreu român, profesor universitar la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București.

Biografie

Copilăria și tinerețea

Candrea s-a născut în anul 1872 într-o familie de evrei din București, sub numele Iancu Hecht. Părinții săi, Marcu Hecht, tehnician constructor, și Rachel, erau originari din Galați. El și-a adăugat în tinerețe numele de familie românesc Candrea, sub care a devenit cunoscut. A urmat cursurile Liceului „Gh. Lazăr” din București, apoi ale Facultății de Litere și Filosofie (1892-1896), unde l-a avut profesor pe B. P. Hasdeu. În vremea studiilor în România a publicat mai multe lucrări în domeniu, între care „Poreclele la români” și „Influența țiganilor asupra literaturii poporane românești”. Și-a continuat specializarea în romanistică, lexicografie și geografie lingvistică, între 1897-1902, la Sorbona și la École Pratique des Hautes Études din Paris, avându-i ca profesori pe Gaston Paris, Antoine Thomas, Paul Meyer, Émile Picot și Jules Gilliéron. Și-a susținut în 1902 teza de doctorat intitulată Les éléments latins de la langue roumaine. Le consonantisme (Elementele latine ale limbii române.Consonantismul). Vreme de trei ani Candrea-Hecht a predat, între altele, limba română la Școala Specială de Limbi Orientale vorbite la Paris, unde l-a suplinit pe Émile Picot.În timpul șederii sale la Paris l-a cunoscut pe Sextil Pușcariu, cu care a avut numeroase discuții rodnice reciproc în probleme de etimologie românească. Pușcariu, în pofida ostilității sale față de evrei, l-a amintit și apreciat ca om și cercetător în memoriile sale „Călare pe două veacuri" (București, 1968), scrise în anii de după cel de-Al Doilea Război mondial.

Activitatea științifică și pedagogică în România

Din 1903 a lucrat ca profesor de limba franceză la liceul „Frații Buzești” la Craiova și la liceul „Mihai Viteazul” din București, iar în 1913, după strădanii din partea colegului său, profesorul Ovid Densusianu, a fost cooptat în postul de conferențiar la catedra de filologie romanică la Universitatea din București. Apoi în 1922 a devenit docent și, din 1927, profesor universitar la catedra de dialectologie și folclor românesc. Alături de Ovid Densusianu, a participat la fondarea, în 1905, a Societății Filologice Române, precum și la publicarea „Buletinului” acesteia. A avut preocupări în diverse domenii ale lingvisticii (lexicologie, lexicografie, dialectologie, toponimie, antroponimie), filologiei (critică textuală) și ale folclorului.

În anul 1938 a ieșit la pensie. În iulie 1943 regimul Antonescu a decis să-l includă, ca „român”, alături de Henric Sanielevici, printre cele câteva zeci de evrei care nu și-au pierdut drepturile în urma legilor rasiale împotriva evreilor adoptate în anul 1940.^[7] În 1948, în perioada consolidării regimului comunist în România, Candrea a emigrat în Franța. A murit la Paris în anul 1950.

Contribuții la etimologia limbii române

Candrea s-a interesat în mod deosebit de etimologia cuvintelor romanesti, mai ales a celor de origine latină, începând cu studiul său din 1893 „Câteva substrate latine vulgare”. El a reconstruit după metoda istorică-comparatistă cuvinte prototip din latina vulgară care au putut sta la baza unor cuvinte românești, și care au fost acceptate în literatura de specialitate, ca de pildă „a alerga” de la „allagare”, „cheag” - de la „clagum”, „găleată” de la „galleta”, „ghem” de la „glemus”, „maț” de la „matia”, „viață” de la „vivitia” etc. A continuat aceste studii cu articolul sau Étymologies roumaines (1902) și cu „Din elementele latinești ale limbii române” publicat în Convorbiri literare în anul 1905, între altele găsind originea latină a unor cuvinte ca „a dărâma”, „a adia”, „anin”, „mistreț”, „mesteacăn”, „adăpost”, „adevăr”, „arăta”, „călca”, „deștept”, „flămând”, „a mușca” etc.^[8] A avut o contribuție substanțială la redactarea, împreună cu Ovid Densusianu, a „Dicționarului Etimologic al limbii române” (1907-1914), în care a prezentat soluții sofisticate pentru numeroase dileme etimologice. Dicționarul, care a rămas neterminat, încheindu-se cu verbul „a putea”, și-a păstrat relevanța până în zilele noastre și a fost reeditat în secolul al XXI-lea sub îngrijirea lui Grigore Brâncuș.

Dicționarul Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească”

Împreună cu Densusianu, Candrea a început să lucreze la scrierea „Dicționarului general al limbii române din trecut și de astăzi” care a rămas și el neterminat, dar a servit drept bază la partea linguistică a Dicționarului Enciclopedic Ilustrat. pe care l-a publicat în 1931 împreună cu Gheorghe Adamescu în editura Cartea Românească. Adamescu a scris partea istorică-geografică a dicționarului. Candrea a lucrat la acest dicționar vreme de 22 ani, el incluzând 43,269 cuvinte românești, însoțite de definiții, citate și de explicații etimologice. Deoarece în timpul Primului Război Mondial cartelele pe care a lucrat s-au distrus, el le-a reconstituit cu ajutorul soției, vreme de trei ani, ajungând la 425.000 cartele aranjate în ordine alfabetică în 140 cutii. Dintre miile de ilustrații ale dicționarului, 500 le-a desenat Candrea însuși. Tudor Arghezi s-a numărat printre cei care au elogiat dicționarul la apariția lui.^[9] Din cauza originii etnice a lui Candrea ^[10], în perioada interbelică au fost oameni de știință și conducători de instituții de învățământ și culturale din România care s-au străduit să evite citarea din dicționarele pe care le-a redactat și nu le-au recomandat studenților.^[11]

Cercetări ale limbii române vechi

Candrea a adus contribuții însemnate și la cercetarea limbii române vechi din veacurile al XVI-lea- al XVII-lea, trecând în revistă principalele texte ale epocii. Se evidențiază în acest domeniu publicarea studiului său despre Psaltirea scheiană și comparația pe care a făcut-o între aceasta și alte psaltiri contemporane.

Contribuții la dialectologia română și studiul folclorului românesc

În spiritul învățăturii unuia din dascălii săi francezi, Jules Gillieron, Candrea a efectuat pe teren activități numeroase de colectare de date lingvistice și etnologice, incluzând completarea a 700 chestionare in circa 250 de așezări din România. În anii 1906-1908 el a publicat împreună cu Ovid Densusianu și Theodor Speranția două volume intitulate „Graiul nostru.”

Distincții

·         Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor (31 mai 1932)^[12]

Scrieri

·         Graiul din Țara Oașului, București, 1907 (prima monografie dialectală românească)

·         Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică, București, 1944; reeditare, Iași, Editura Polirom, 1999 ISBN 973-683-182-5

·         Dicționar de proverbe și zicători, București, 1912; ediția a II-a de Ion Bratu, Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2002 ISBN 973-9426-79-4

·         Straturi de cultură și straturi de limbă la popoarele romanice, București, 1914

·         Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI și XVII traduse din slavonește, vol. I-II, edițiune critică, București, 1916

·         Lumea basmelor. Studii și culegeri de folclor românesc, ediție îngrijită de Antoaneta Olteanu, București, Editura Paideia, 2001 ISBN 973-8064-76-7

·         Iarba fiarelor. Studii de folclor din datinile și credințele poporului român. Preminte Solomon. Poreclele la români, ediție de Dan Horia Mazilu, Alexandru Dobre, Petre Florea, București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2001 ISBN 973-85486-1-6

·         Dicționarul etimologic al limbii române. Elementele latine (A - putea) (în colaborare cu Ovid Densusianu), București, 1907-1914; ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Pitești, Editura Paralela 45, 2003; 2006 ISBN 973-697-640-8

·         Graiul nostru. Texte din părțile locuite de români, vol. I-II, București, 1906-1908 (în colaborare cu O. Densusianu și Th. D. Sperantia)

·         Dicționarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească (în colaborare cu Gheorghe Adamescu), tipărit între 1926 și 1931 în 7500 de exemplare

*** Nestorie sau Nestorius (n. c. 386 — d. 451) a fost un arhiepiscop al Constantinopolului (428 - 431), care a dezvoltat doctrina ce-i poartă numele, nestorianismul,^[6][7] considerată drept eretică de către tabăra proto-ortodoxă. A fost condamnat de Sinodul III ecumenic de la Efes din anul 431.^[8] Conciliul de la Efes din anul 431 l-a demis din onoarea de a fi episcop și a emis interzicerea ca el să facă parte din cler.

** Misterele din Eleusina au fost sărbători bianuale ținute în Grecia antică în templul din Eleusina dedicate zeiței Demetra și fiicei ei Persefona din recunoștință pentru darul agriculturii. Conform legendei, eleusinii erau protejați de Demetra fiindcă se arătaseră primitori față de ea când luase înfățișarea unei bătrâne sărmane, atunci când o căuta pe fiica ei Persefona.

Aspectele cultice

Asemeni misterelor orfice, alături de care probabil s-a dezvoltat în mod paralel, festivitățile misterelor din Eleusis aveau parțial un caracter esoteric, care presupunea inițierea și prin mitul Persefonei denotau credința în nemurirea sufletului. Conform surselor, misterele eleusine se celebrau încă din sec. al VII-lea î.Hr.. Antichitatea lor este confirmată și de descoperirile arheologice^[1].

Pe lângă cele două zeițe htoniene, misterele au fost sărbătorite mai târziu la Elefsina și Dionis, numit acolo Iachos, era prezent drept reprezentant al forței creatoare a naturii. Cultul eleusin s-a răspândit în toată lumea, iar urmele sale se găsesc și în Egipt. Sacerdoțiul eleusin era transmis ereditar. Preoții care oficiau misterele erau: Hierofantul (preotul suprem), Daducos (purtătorul făcliei), Hierokeryx (crainicul sfânt) și Epibomios (preotul celebrant). Inițierea în cult se făcea prin mai multe ceremonii tainice de purificare și prin rostirea unor formule magice. Ca participanți au fost admiși inițial doar atenienii, mai târziu cercul adepților s-a extins și au fost incluși toți cei devotați cultului Demetrei.

Cercetările actuale explică popularitatea serbărilor și longevitatea lor prin implicarea subiectivă a participanților, bazată pe o experiență personală a transei. Walter Burkert afirmă chiar caracterul prevalent al acestei experiențe în raport cu doctrina inițiatică, date fiind interesul obsesiv pentru moarte și ritualurile extatice^[2].

Desfășurarea

"Micile Mistere" (Myesis) se țineau primăvara, în aparență numai în onoarea lui Heracle, care, ca străin, nu a putut fi inițiat în "Marile Mistere" (Teletai). Acestea aveau loc toamna, timp de nouă zile, începând cu cea de-a 15-a zi a lunii Boedromion (la începutul lui octombrie) și comemorau coborârea Persefonei în infern pentru perioada pe care era obligată să fie alături de Hades.

Participanții trebuiau să-și anunțe cu mult timp înainte venirea, își asumau cheltuieli însemnate din cauza animalelor destinate sacrificiilor și erau obligați să postească înaintea procesiunii timp de nouă zile^[3]. Festivitățile decurgeau în felul următor:

În prima zi se întruneau adepții dornici de inițiere.

Aceștia erau supuși în decursul celei de a doua zile unor procese de purificare.

În ziua a treia aveau loc sacrificiile.

În ziua a patra se purta în procesiune statuia Persefonei sau un "copil divin" într-un recipient (Kalathos) ornat cu șerpi, care simboliza coșul cu flori al zeiței. Răpirea ei de către Hades era deci repetată în mod alegoric. În procesiuni nu lipseau simboluri ale fertilității precum spice de grâu sau embleme falice^[4].

În cea de-a cincea zi se comemora prin lungi procesiuni cu făclii căutarea Persefonei de către Demetra.

În ziua a șasea, festivitățile ajungeau la apogeu: era strămutată columna lui Dionis-Iachos de la Atena la Eleusis de către o mare mulțime de oameni. Noaptea începeau inițierile în mistere, care constau și în dezvăluirea soartei celor drepți și a celor blestemați în lumea de apoi. Inițierile erau făcute, ca și purificările, de către sacerdoți mascați ca nimfe, satiri și sileni^[5]. Ceremoniile erau însoțite atât de muzica fluierelor frigiene și a timpanelor cât și de dans, creându-se astfel prin ritmuri monotone o atmosferă extatică^[6].

În ziua a șaptea se organizau întreceri în onoarea zeițelor.

Ultimele două zile erau consacrate inițierilor și ofrandelor.

În anul 382 d. Hr., împăratul roman Teodosiu I a interzis cultul eleusin, ca dealtfel toate cultele celebrate prin mistere^[7].

Participanți notabili

[modificare | modificare sursă]

·         Platon (î.Hr. 428/427 or 424/423–48/347)

·         Octavianus Augustus (63 î.Hr.– 14 d.Hr.)

·         Plutarh (c. 46– 119)^[8]

·         Hadrian (76–138)

·         Antinous (c. 111–130)

·         Marc Aureliu (121–180)

·         Commodus (161–192)

·         Gallienus (c. 218–268)^[9]

·         Iulian Apostatul (331–363)

 ------------------------------------------------------------------  

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ      13

------------------------------------------------------------------

aceeaşi biserică egipteană, pe aceeaşi icoană, o vom găsi atât la Curtea din Argeş cât şi la Boiana* Assanilor din Balcani. Deci Valahii erau stâpâni în acele epoci pe ambele maluri ale Dunării. S-ar putea de asemenea scoate drumul de legătură al Daciei cu Adriatica şi existenţa Românilor în Serbia, înaintea celor din Balcani. Ei ar fi venit de la Adriatica înspre Nord. Ţin să remarc, că, dacă cheia criptului este aceeaşi la cele trei biserici menţionate, totuşi nu ne aflăm în faţa unui calapod, pe care l-ar fi putut reproduce zugravii după decalchiere. Criptele diferă şi ca formă a cuvintelor şi ca inversări de litere. Deci zugravii, sau arhitecţii lor, criptau conştient. Ei erau din secta, pe care o înscriau pe ziduri şi deci secta exista mereu.

Dar iată descriptarea:

Pe profetul Zaharia. De la dreapta la stânga, primul rând V (din bulele papale) ; A de ornament ; H ; două puncte (a); lambda stricat sus ; la dreapta lui, un i ; o ; k ; şi peste haină la stânga E ; l gotic occidental.

În tot: Valahio Ekl, pentru Valahiho Ekli (Eklesia). Vom regăsi la Argeş de două ori aceeaşi prescurtare a cuvântului.

Rândul al doilea scris cu roşu, nu se poate desluşi pe fotografie.

Rândul al treilea, iar de la dreapta la stânga ne dă : I ; E ; O ; psi ; bara lui psi cu o bară sus dreaptă (gamma) ; un punct (i) Egipsiio. Apoi, E ; Z ; din ele format un H (i) phi ;

În tot: Ephiz. Deci Egipsiio- Ephiz.            

Rândul al patrulea, scris cu roşu, nu se poate iarăşi citi.

Rândul al cincilea ne dă iar [o citire] de la dreapta la stânga. 

Probabil ita de ornament ; E ; un compact : V (i), cu picior la 

dreapta (lambda), şi cu o tortă la stânga (sigma) ; alt compact K 

cu gamma legaţi ; un punct (i).

În tot: Ieglisia. Remarc forma cu gamma, care se va reproduce

 peste tot şi care în filologie este extrem de curioasă la Români.

Ultimul rând, scris cu roşu, dar lizibil, ne dă: Un Ia slavon peste

 haină la stânga ; un cârlig (u latin); un compact N ; A ; un Rho cu

bucla deschisă la dreapta ; şi E ornamentat ; apoi jos încă un E

culcat. În tot: Ianuaree formă românească pură. Apoi vine data

compusă din trei litere supramontate de trăsături reglementare. Un

O legat de un omega vertical şi acesta de un G latin, adică: 873.

 Altă citire nu poate fi, căci cu omega luat drept Z ar da 7073, ceea

 ce este imposibil.

De ce a fost însemnată data aceasta în raport cu biserica egip­teană a Valahilor, nu pot şti. Cine ştie ce eveniment necunoscut nouă ascunde acest cript. Pe noi ne interesează însă, după cum am spus, din punctul de vedere al existenţei Românilor la acea dată,

 

* Biserică ortodoxă bulgară medievală aflată la marginea Sofiei, capitala Bulgariei, în cartierul Boiana.

 -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------  

14                                                                         EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

în Serbia. Remarcăm mai ales coincidenţa râului Morava cu Mo­ravia locuită de Români.

Să trecem la partea din stânga uşii, adică la Marii Profeţi. Nu pot distinge decât ce e scris pe primul profet. Fotografia e prea slabă pentru a citi şi restul; decalchiez deci, numai ce e lizibil.

Pe partea dreaptă a figurii avem cu V cu S legat de el (Is); B slavon ; N ; Y ; I ; Y ; S adică Ibisinis pentru Abisinia*.

Pe partea stângă de jos în sus, avem scris: Alfa; E; X grecesc; Ni grecesc legat de E ; H grecesc legat [de] un alfa. Sau Aheieia** pentru Grecia.

 

Fig. 5

Aceste ţări sunt probabil menţionate ca având puternice organizaţii ale bisericii mai sus menţionate. Dealtfel, vom vedea mai pe urmă că de mai multe ori se citează asemenea ţări, probabil tot în acelaşi scop. Nu va scăpa [publicului] surprinderea şi importanţa faptului, că secta este tare într -o serie de ţări cu reputaţie pe atunci.

Al treilea cript în posesiunea noastră este cel de pe un val de mătase de la mănăstirea Catholicon din Muntele Athos. Figura noastră este dată după un desen al lui Sevastianov, fotografiat de G. Millet (fig. 5 şi 5¹). (Vezi «Ad. lit.» N°. 180) şi reprodus apoi de «Recueil des Inscriptions» publicat de şcoala franceză din Athena. Cele patru arcuri de cerc se găsesc la cele patru colţuri ale vălului, dimpreună cu cei

 

* Abisinia (sau Al-Habash) este o regiune din Cornul Africii. Situată în nordul actualului stat Etiopia, la est de Sudan și de Eritreea, ea este locuită de habasha sau abisinieni.^[1] Ei au fost pentru prima dată evocați în secolul I d.Hr. într-o povestire a unui călător grec, Periplul de la marea Eritreii, ca practicând un comerț vast cu Egiptul. Documentul evocă și o puternică relație cu „Țara tămâii”, regiunea Mehri din Yemen, care va fi marcată prin povestirile asociate Reginei din Saba. ^[2]

Abisinia a fost asimilată Imperiului Etiopian, ai cărei locuitori sunt desemnați sub numele de habasha.

** Achaia a fost o regiune a Greciei antice, în nordul Peloponezului, colonizată de ahei din Câmpia Argolică după ce dorienii au invadat regiunea. Se întindea de-a lungul coastelor golfurilor Patraean și Corint și se învecina cu Elis la vest, Sicyonia la est și Arcadia la sud. Achaia era formată din numeroase orașe care s-au unit treptat într-o federație, comunitatea aheeană, cu sediul la Aegio .

Istorie

Așezările aheilor

Istoria Ahaiei datează din cele mai vechi timpuri, în timp ce civilizația din regiune a apărut de la sfârșitul erei neolitice, după cum o demonstrează descoperirile. Primii locuitori au fost pelasgii, care fondaseră numeroase așezări în zona care atunci se numea Aegialeia, așa cum menționează Pausanias. Mai târziu, triburile grecești au venit în regiune, mai întâi ionienii din Atica în jurul anului 1406 î.Hr., care s-au impus prin împărțirea ei în doisprezece orașe cu capitala Helikon, redenumind în același timp fosta Aegialeia în Ionia. Zona era direct legată de cele mai importante centre ale marii civilizații miceniene, iar după Războiul Troian, la care au luat parte mai multe dintre orașele sale, dorienii au folosit-o ca punct de trecere dinspre Grecia centrală ( 1100 î.Hr. ), pentru a se răspândi în Peloponez. Dorienii au dominat în tot Peloponezul, cu excepția Ioniei numite pe atunci, forțându-i pe aheii din zona mai extinsă a Spartei și Argosului să caute azil în țara ionică. Aheii au cucerit în cele din urmă zona în 1088 î.Hr. și i-au dat numele lor, care a supraviețuit până în zilele noastre, și anume Achaia. Câțiva ani mai târziu, Achaia a fost cucerită de un trib dorian al cărui nume nu s-a păstrat, deoarece această populație a fost absorbită de ahei. Singura dovadă a prezenței sale în regiune este introducerea dialectului doric în Achaia ^[ 1 ]

Harta orașelor din Ahaia antică

Aheii au transformat așezările în orașe, fiecare dintre acestea fiind formată din șapte sau opt deme, pe care le-au fortificat. De asemenea, au fondat Patras și Leontio. Fondarea Patrasului este probabilă în 1082 sau 1041 î.Hr., odată cu unificarea așezărilor Aroi, Antheia și Messatida, la instigarea lui Preugenes și a fiului său, Patreas. Cu toate acestea, aheii au menținut două instituții ale ionienilor, cea administrativă, și anume unirea celor douăsprezece orașe cu capitala la Helice, și cea religioasă, care era așa-numita instituție amfictionică, care aduna toți locuitorii țării în Helice pentru un sacrificiu comun la sanctuarul lui Poseidon cel Heliconian.

Perioada de izolare

În jurul anului 800 î.Hr., Casa Atreidelor a fost răsturnată de la putere și a fost înființată „Republica Proprietarilor de Teritorii”, numită și Aristocrație. La acea vreme, aheii au fondat „Comunitatea Aheilor”, așa-numita „Prima Ligă Aheană”, al cărei sediu era capitala Helice. Mai târziu, sediul a fost mutat la Aegio. Acolo, reprezentanții celor douăsprezece orașe se adunau și deliberau pentru a-și reglementa interesele comune. Instituirea „Comunității Aheilor” a fost un model de federație democratică a orașelor atât pentru greci, cât și pentru străini, deoarece chiar și romanii erau interesați, atât de mult încât Senatul roman din secolul al V-lea î.Hr. a trimis ambasadori în „Comunitate” pentru a monitoriza procedurile.

Din secolul al VII-lea până în secolul al V-lea î.Hr., în țara aheilor se observă declin și izolare, deoarece este caracteristic faptul că aceștia nu au luat parte la războaiele persane, care au avut o importanță enormă atât pentru elenism, cât și pentru restul Europei. Curiosul izolaționism care i-a distins în acea perioadă este evident și din faptul că, după războaiele persane, când a început formarea celor două centre politico -militare din Grecia, Hegemonia ateniană și Alianța peloponeziană, aheii au fost din nou absenți, ocupându-se în principal de organizarea finanțelor țării lor, ceea ce era deja evident încă din 480 î.Hr., când au fost emise primele lor monede de argint, care au fost bătute de orașul Aigai, în timp ce mai târziu au urmat Dymi, Pellini, Aegira și Helike, precum și alte orașe din Ahaia actuală, care erau pe atunci arcadiene, precum Cliitorus și Psofida . În acea perioadă, Ahaia a demonstrat o prosperitate remarcabilă în sculptură, arhitectură și alte forme de artă.

Fondarea Commonwealth-ului Aheean

Commonwealth-ul aheu în anul 200 î.Hr.

Mai târziu, aheii au început să iasă din izolaționism și să participe la afacerile grecești, participând la Războiul din Corint ( 395 - 387 î.Hr. ), Războiul Teban ( 371 - 362 î.Hr. ) și Războiul Sacru ( 355 - 345 î.Hr. ). Cucerirea Ahaiei de către macedoneni a dus la plasarea de garnizoane în orașele ahee, care fuseseră divizate, în timp ce antica „Comunitate a Aheilor” a fost dizolvată. Sistemul democratic s-a schimbat și el, cetățenii au fost exilați și s-a observat o prăbușire a proceselor de producție, rezultând o dezorganizare economică. Au urmat raidurile devastatoare ale galilor, dar aceștia au epuizat și au învins armata macedoneană în 281 î.Hr., de care orașele ahee au profitat și s-au revoltat împotriva stăpânirii macedonene. Apoi, la inițiativa lui Dyme, a fost fondată o nouă federație a aheilor, Liga Aheeană, care își propunea să unifice toate orașele grecești. După ani de eforturi, 43 de orașe și aproape întregul Peloponez s-au alăturat acesteia, cu excepția Spartei, care s-a alăturat mai târziu. Multe orașe cheie din regiune au fost fortificate, cu excepția Patrasului, care și-a fortificat doar acropola.

Când reformatorul Cleomenes a triumfat în Sparta, ura lacedemonilor față de ahei a fost reaprinsă și datorită răspândirii Ligii lor, care i-a încurajat pe etolieni care s-au despărțit de ahei, în timp ce au urmat o serie de războaie care au slăbit orașele grecești, ceea ce a dus la implicarea romanilor în afacerile grecești și la încercarea de a reduce puterea „Ligii ahee a doua”, ale cărei forțe militare le-au zdrobit în 147 î.Hr. la Scarfia în Locris. În anul următor, întreaga Grecie se afla sub stăpânire romană, pe care au numit-o chiar Achaia. Multe orașe ahee, cum ar fi Dymi, au fost distruse, dar unele, în special Patras, au beneficiat enorm.

Coloniile aheilor

Aheii au fondat colonii în regiunea din sudul Italiei, în principal în regiunea Lucania și Calabria. Coloniile aheilor în sudul Italiei au fost Crotona, Sybaris, Metapontium și Caelonia. Ulterior, colonia lor Sybaris a fondat Poseidonia mai la nord, în Campania. Majoritatea au fost fondate la sfârșitul secolului al VIII-lea î.Hr.

 -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ                               15

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

patru lei, iar la mijloc trei medalioane, din cari unul cu motiograma lui Hrist. Celelalte două medalioane au fost citite «Andronikos Palailogos», iar criptele din arcuri au rămas nedescifrate. Ar fi fost preferabil pentru aceşti învăţaţi să nu fi descifrat nici cele două medalioane, căci nu ştiu unde au putut citi asemenea nume.

Pe medalionul din dreapta citim împrejurul crucii şi în sens retrograd: AC la capătul din dreapta; A sus; n la capătul din stânga; o ceva mai jos şi C la capătul de jos.

În tot avem: Asanos.

Fig. 5¹

 

Pe medalionul din stânga urmând la fel: KOC ; N ; H (slavon)

lambda; şi A.

În tot: Coşnila.

Deci Coşnilă -Asan.                                          

De remarcat sunt oasele de mort puse pe cruce şi cele patru

 cerculeţe împrejurul aceleiaşi cruci. (Secta pitagoriciană).

Să trecem la criptele însăşi.                         _

După cât se constată, ele seamănă, două câte două; Cu mici

 greşeli de desen cele două ne dau [rezultatele următoare:].

Cel de dedesupt, sărind trei litere, probabil prost copiate.  Gamma întors în jos; U ; 4 (p - din bule - întors la dreapta), un opt tăiat (teta); I ; Ia slavon.

În tot : Iguptia sau luând pe u drept i sla­von: Igiptia. Sărim după aceasta şase litere şi retrogradăm. I; E orizontal; G; L întors în sus şi la stânga ; I ; orizontal şi acelaşi Ia slavon întrebuinţat mai sus.

În tot : Ieglisia.

 

---------------------------------------------------------------------------------  

16                                                                  EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------

Apoi vine L cu un i sus şi patru de unu, cu un u mic la urmă. Cele patru beţe reprezintă cu siguranţă data [anul] IIII, căci se reproduce (ca şi cript) pe toate criptele; literele de la început şi sfârşit diferă pe aceste cripturi, ceea ce înseamnă că au fost desenate greşit. Cât despre cele trei litere de la începutul criptului, acestea ar putea să fie dinadins puse pentru a încurca pe decriptator, ceea ce şi azi se face foarte des în criptografie. Ceea ce dealtfel poate să fie şi cu L, i şi u dacă nu sunt litere couvenţionale.

Trec la criptul de deasupra. Am cu aceleaşi litere [soluţia]: Iguptia. Apoi un 4 (u) sau i slavon. Apoi retrogradând peste 5 litere. Un 4 (u) ;

I ; L ; un opt tăiat (teta); A. Cu inversări (anagrame) citim: i Ultia.

Apoi vin iarăşi cele 4 beţe cu L şi i sus.

Citirea acestui cript ne dă [soluţia]: Igiptia i Ultia ... I I I I ....

Ce poate fi acest Ultia şi ce poate fi această biserică egipteană ? A doua nu poate fi decât secta lui Pitagora originară din Egipet. Ne întemeiem [prezumţia] mai ales pe criptele ce vor urma. Găsim într-adevăr şi la Boiana şi la Curtea de Argeş (Boiana este zidită de Constantin Asan) [cu meşteri din] aceeaşi biserică egipteană. Nu trebuie să se confunde cu vreo sectă modernă cu nume de oraşe egiptene. Cât despre cuvântul Ultia, el nu poate fi decât Oltenia (metateza lui Alutia). Cei patru lei (cu cele 4 gheare vizibile) - astfel cum ni-i dau figura, sunt leii Olteniei. Deci aceasta ar fi forma veche a cuvântului derivând din Aluta, prin metateză.

Şi acum să legăm totul:

Dacă ţinem seamă de tradiţie şi anume că oraşul Craiova a fost creat (întemeiat) de Asani şi că biserica Sf. Dumitru din acel oraş a fost de asemeni zidită de Asani, putem pune la punct criptul nostru. Avem la [anul] IIII o Oltenie independentă (leii sunt cu coada în sus). Acolo domnea un anume Cosnilă Assan, probabil străbunicul lui Petru şi Ion. El se considera împărat roman, căci pe văl există şi vulturul Bicefal. Ori mai degrabă, aceşti Asani erau scoborâtori ai cine ştie căror împăraţi romani, originari din ţările noastre.

Remarcăm cifra patru, întrebuinţată mereu. Ea este numărul simbolic al sectei din Memfis, sectă adusă de Thales* în Grecia şi trecută de Pitagora** lui Zamolxis al Dacilor. Secta aceasta a fost una din propagandele religioase plecate din cetatea Faraonilor cu mult înaintea creştinismului. Reînviată de arianismul egiptean, în vremea Goţilor, ea a dat ocazie Valahilor să răstoarne secole de-a rândul, sub conducerea acestor triburi germanice, întreg Imperiul roman. Săpăturile arheologice din ultimul timp, făcute de Dl. Vasile Pârvan o con­firmă ca extrem de puternică în timpul Dacilor, ceea ce explică uşor puterea acestui din urmă popor.

* Thales din Milet se naşte în jurul anului 625-620 î.Hr., moare în jurul anilor 548-545 î.Hr., în Milet.

** Pitagora sau Pythagoras (în greacă: Πυθαγόρας; n. secolul al VI-lea î.Hr., Samos, Liga Ioniană^⁠(d) – d. anii 490 î.Hr., Metapontum^⁠(d), Basilicata, Italia)^[5] a fost un filosof și matematician grec, originar din insula Samos, întemeietorul pitagorismului, care punea la baza întregii realități, teoria numerelor și a armoniei.

 ----------------------------------------------------------------------------------------------------

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ                                                   17

----------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Dacă analizăm criptarea însăşi, vedem că ea s-a complicat. Întrebuinţează puncte între litere amestecate şi ornamentale, pentru a induce în eroare pe decriptor. De asemenea introduce litere inu­tile la început şi la sfârşit, cu acelaşi scop vădit.

Din punct de vedere istoric ne găsim în faţa unei surprinderi tot

 atât de mari ca şi în cazul precedent, căci, dacă existenţa

 Românilor acolo este mai veche, aici cel puţin avem de-aface cu

 un Stat independent cu cel puţin un secol jumătate înainte de Radu Basarab de la biserica domnească din Argeş.

Existenţa Asanilor dincoace de Dunăre, răstoarnă teoria lipsei de legături a celor două maluri înainte de pretinsa descălecare de la 1300. Ea explică până la un punct şi existenţa portretului lui Ioniţă la biserica mai sus pomenită, portret, ce are criptat pe cingătoare numele Împăratului român.

 

Fig. 6

Criptul dânsului are tovarăş la Athos, deci era în tradiţia

 familiei. Existenţa dânsului explică mai ales, ieşirea acestor

 Asani înainte de 1200 şi încercarea lor de a se face împăraţi

 ai Românilor şi Bulgarilor. Originea şi secta concurentă

creştinismului, îi împingeau la acest pas.

Al patrulea cript se află pe flancurile leului din faţa

Arsenalului Dogilor din Veneţia. Se ştie, că acest leu

 străvechi a fost ridicat la anul 1687 de amiralul Moronzini*

 din Pireu şi dus în patria sa natală. Criptul de pe el se

 compune din două părţi: pe fiecare flanc [existând] câte o

 inscripţie. (Vezi «Ad. lit.» No. 180) (fig. 6).

Cea de pe partea stângă este mai bine conservată. Pe

 aceasta am putut-o descifra.

 

* Francesco Morosini (născut pe26 februarie 1619la Veneția – a murit pe 6 ianuarie 1694în Nafplio ) a fost al ^108-lea doge  al Veneției. A fost ales în 1688, iar dogatul său a durat până în 1694.

Biografie

Francesco Morosini a fost fiul lui Pietro și al Mariei Morosini (o verișoară a tatălui său). A avut doi frați. Conform cronicilor contemporane, viața lui Francesco Morosini a fost tulburată în copilăria sa din cauza morții mamei sale în circumstanțe neobișnuite - aceasta s-a înecat în timp ce încerca să-și salveze soțul care căzuse în apă - ceea ce a dus mult timp la suspiciuni cu privire la tatăl său. Ancheta a fost nereușită și a fost închisă. Poate că acest episod și relația dificilă cu mama sa vitregă au dat naștere unui spirit rebel.

A studiat studii clasice și a fost mai interesat de bătălii și strategie, înrolându-se destul de repede în forțele armate venețiene. Prea preocupat de cariera sa militară, nu s-a căsătorit niciodată.

Portret înainte de 1688 Museo Correr

 

Statuie ecvestră din bronz - Muzeul Correr

Carieră militară

Articole similare: Asediul Candiei și Războiul din Morea.

Francesco Morosini urmărește armada turcească, aprilie 1659, Muzeul Correr

Tânăr marinar în anii 1630, doar izbucnirea războiului împotriva otomanilor în 1644 și averea considerabilă a familiei sale i-au permis să-și exprime pe deplin aspirațiile și abilitățile. Cu insula Creta pierdută aproape în întregime, venețienilor le-a rămas doar Candia, capitala, care a fost rapid asediată de inamic. Numit comandant al forțelor terestre ale Candiei de două ori (1646–1661 și 1667–1669), a reușit să-și galvanizeze trupele și să le facă să reziste timp de 23 de ani.

Teribila bătălie a redus orașul la o grămadă de moloz și a umplut cimitirele militare ale insulei (venețienii au pierdut 30.000 de oameni, în timp ce otomanii au pierdut 80.000) fără ca situația să se schimbe semnificativ.

La 6 septembrie 1669 din cauza imposibilității de a continua rezistența, Morosini a semnat o pace cu inamicul și a cedat orașul, protejând însă unele fortărețe ale insulei.

Capitularea a fost onorabilă și glorioasă pentru cei învinși: venețienii au putut să-și ia artileria, au păstrat fortărețele Souda, Spinalonga și Gramvoussa (Carabusa) de pe insula Creta, iar otomanii au returnat Clissa în Dalmația; în cele din urmă, soldații otomani au fost de acord să intre în oraș la doar douăsprezece zile după capitulare și să-i lase pe toți cei care doreau să plece liber. Când au intrat în Candia, au găsit doar doi preoți greci, trei evrei și o bătrână săracă; pe insulă, populația era formată din 22.000 de suflete.

Independența sa excesivă și utilizarea neglijentă a banilor publici i-au adus lui Francesco Morosini un proces pentru insubordonare în 1670, de care a fost exonerat. A fost transferat pentru o perioadă în Friuli după calmul relativ de după sfârșitul războiului.

Republica, deși slăbită economic și militar, neacceptând tratatul din 1669, a ales oportunitatea oferită de intrarea în război a Imperiului Otoman împotriva Sfântului Imperiu Roman în 1683, pentru a intra în război în scopul răzbunării afronturilor suferite.

Morosini, unul dintre ultimii mari comandanți venețieni, a fost numit imediat la comanda expediției. În anii următori (1683–1687), cu o flotă relativ mică și echipaje de calitate medie, a reușit să organizeze operațiuni menite să recucerească insule și fortărețe considerate inexpugnabile.

A obținut mai multe succese și a amenințat bazele Imperiului Otoman în Marea Mediterană. În 1684, a cucerit insula Lefkada; în 1685, a ocupat Coron și Mani. În 1686, împreună cu locotenentul său Otto Wilhelm von Königsmark, un soldat suedez care intrase în slujba Republicii, a cucerit Pilos, Modon, Argos, Nafplio și, în 1687, întregul Peloponez, cu excepția Monemvasiei.

În timpul asediului Atenei, un atac cu mortiere a distrus parțial Partenonul, care era folosit de otomani ca magazie de pulbere.

În 1687, datorită acțiunilor sale pe câmpul de luptă, a obținut de la Senatul venețian , lucru care nu se mai întâmplase niciodată înainte sau după, titlul de „  Peloponeziaco  ” și un bust de bronz în onoarea sa, lucru interzis persoanelor încă în viață și foarte rar chiar și pentru cei decedați. Inscripția spune „Senatul lui Francesco Morosini, Peloponeziaco , încă în viață” ( Francisco Morosini Peloponesiaco, adhuc vivendi, Senatus ).

Câinele

După ce candidatura sa a fost respinsă în 1684, a fost ales doge în primul tur de scrutin. Pe 3 aprilie 1688după moartea lui Marcantonio Giustinian, 23 martieanterior. El este informat despre acest lucru în timpul unui asediu și, în onoarea sa, încoronarea sa are loc în mijlocul unor soldați entuziaști.

Întors la Veneția abia în 1690, Morosini, obosit după atâtea expediții, s-a bucurat de tratament preferențial și de privilegii neacordate niciodată până atunci. În această perioadă, s-a observat la el o anumită vanitate, care se ciocnea cu marele om care obținuse atâtea victorii. Prea arogant pentru senatori și prea vanitos pentru popor, s-a decis trimiterea lui înapoi la comanda trupelor sale, generalii care îl înlocuiseră nefiind la înălțimea sarcinii.

ÎnMai 1693, a părăsit Veneția cu flota sa și s-a aruncat imediat în bătălii și asedii, obținând trei victorii în câteva luni. Morosini, pe atunci în vârstă, nu a putut face față oboselii fizice și mentale a expediției militare. S-a îmbolnăvit și a fost dus în orașul Nafplio, unde a murit pe 6 ianuarie 1694Rămășițele sale au fost transferate la Veneția, iar el a fost înmormântat în biserica Santo Stefano.

·         Francesco Morosini părăsește Lido pentru Levant de către Muzeul Alessandro Piazza Correr

 

·         Înmormântarea dogului Francesco Morosini la Nafplio de către Muzeul Alessandro Piazza Correr

Prin testamentul său, el a lăsat averea sa descendenților fraților săi, care nu aveau urmași direcți, cu condiția ca aceștia să-și numească toți fiii Francesco pentru totdeauna.

După moartea sa, un arc mare de marmură a fost ridicat în onoarea sa în Palatul Dogilor, în timp ce pisica sa, de care Morosini era foarte atașat, a fost îmbălsămată și expusă la Muzeul Correr.

 

 --------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------   

18                                                                  EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Partea centrală a [consoanei] S, de la stânga la dreapta, începe cu o cruce mare. Apoi semnul miilor; o cruce (alfa); Kappa (cursiv) [scriere cursivă], I şi R. Ceea ce dă: 1128, cu I drept H slavon. O stea apoi. Pe urmă: taf ; A fără bară; adică ta*. Pe urmă I ; G (cursive); I ; Psi ; alfa ornamentat. Urmează sărind şase litere şi revenind : I ; lambda ; I ; sigma** arhaic ; A ; gamma întors ;

În tot: (ta) igipsia iglisia. Apoi I ; alfa ; legat de el un ita [Eta (literă)***] (H), o cruce (alfa), lambda ; A ; V arhaic grec ; o cruce (a) şi k cursiv.

În tot: i Valakia.

Deci citind linia întreagă: 1128, egipsia iglisia i Valakia. Adică biserica egipteană şi valahă. Vedem deci, ca şi în cazul precedent, în aceeaşi epocă, apărând la Pireu, criptat pe leul cel mare, aceeaşi biserică egipteană şi Valahă. Că Valahii vor fi fost, în acea epocă, prin acele regiuni, faptul este cert, căci după cum am scris din cronica lui G. Smyrnakis**** reiese că în sec. VII şi VIII, Valahii, alungaţi, de peste Dunăre, fug până în fundurile Greciei. Ce se va fi întâmplat însă la începutul sec. XII să apară în localităţi atât de de îndepărtate, criptată, această biserică egipteano -valahă ? Întrebarea atrage după sine destul de greu un răspuns. Afară dacă tocmai invazia Vlahilor păgâni n-ar fi atras după ea reînvierea vechilor credinţe teosofice egiptene. Este probabil ca adevărul să fie acesta. În cazul de faţă, aşadar, Vlahii fugăriţi din Dacia, aruncă în tot Imperiul bizantin un ferment nou de disensiuni religioase, ca şi când iconoclaştii n-ar fi creat destule încurcături. Ei joacă un rol însemnat în consecinţă, rol de care ar trebui ţinut seamă, şi care ar putea explica multe întâmplări din imbrogliul***** bizantin din acea epocă. Epoca - după cum vom vedea imediat - coincide şi cu începuturile de Stat valah la Dunăre şi în aceste condiţii s-ar mai putea induce, [ideea] că o Renaştere Valahă se pronunţă puternic în acest timp, renaştere care va da apoi loc, Imperiului Asăneştilor şi Ţărilor trans -dunărene. Nu cumva triburile mongolice, venind din ţările centrale asiatice, găsind în Carpaţi secte teosofice asemenea celor tibetane să fi ajutat pe Valahi în mişcarea lor ? Poate astfel s-ar explica şi miraculoasa salvare a poporului latin de pe malurile Dunării. Mai târziu Slavii nu se plâng oare, că Valahii ar fi ajutat pe Tătari, trecându-i Carpaţii în spatele regelui Ungariei ? De ce n-ar fi făcut-o şi mai înainte ? (Nestor).

Dar să continuăm decriptarea. Pe partea superioară a lui S de la stânga la dreapta, avem aceeaşi cruce mare de despărţire. Apoi e de formă ornamentală; I ; sigma ; t mic ornamentat : eti******. Apoi alfa, I, R, G. de formă arhaică. Data: 1113. Notăm data de la Hristos şi în cazul acesta. Apoi o cruce. Apoi : N ; ita ; o deschis jos; lambda ;

 

* Tau (majusculă T, literă mică τ, în greacă ταυ, [taf]) este a nouăsprezecea literă a alfabetului grec.^[1][2]

În sistemul de numerație alfabetică greacă avea valoarea 300. Tau provine din litera feniciană  (taw). Din litera Tau au derivat ulterior litera T din alfabetul latin și litera Te din alfabetul chirilic (Т, т).

 

** Litera sigma (majusculă Σ, minusculă σ, finală ς minusculă ) este a optsprezecea literă a alfabetului grecesc. În greaca modernă, reprezintă consoana alveolară fricativă surdă /s/ și alofonul corespunzător (de exemplu, péra σα ), având și realizări surde [z] înaintea consoanelor surde (de exemplu, Smyrna ). Fonemul este uneori simbolizat și prin dubla sigma (de exemplu, thalá σσα ). ^[ 1 ]

În alte alfabete grecești, se foloseau alografe precum *san * (<Ϻ>) și *sambi*, care era un alograf al sigma dublă. ^[ 2 ] Sigma finală <ς> seamănă și este identificată incorect cu� ( stigmă, <φ> sau sigma tau), care are însă o valoare numerică�´=6. Sigma finală nu este folosită ca număr.

<Σ> își derivă originea din litera feniciană Sin ^[ 2 ], în timp ce corespunde literei S s din alfabetul latin, care provine din S.

În sistemul de numerație grecesc are valoarea numerică σ´ = 200.

T.b 1.26.789.076.84.95.2.0.+9.7.D+

Sigma lunară

În alfabetul bizantin era scrisă și ca Κ ϲ, care este încă folosită în hagiografie și în unele publicații. În ciuda asemănării cu litera latină C c (și a faptului că reprezintă același sunet [s] în unele limbi), nu este aceeași literă. Latina provine dintr-o formă rotunjită a lui Γ. ^[ 3 ]

Procesul de acord

În dialogul lui Lucian Despre consoane, sigma personificată pare să dea vina pe tau pentru faptul că multe cuvinte din dialectul atic, care inițial erau scrise cu un dublu <σ>, și-au schimbat treptat pronunția și ortografia, iar dublul <σ> a fost înlocuit cu un dublu <τ>. ^[ 4 ]

https://fr.wikipedia.org/wiki/Êta

***Eta (literă) Eta (majusculă Η, literă mică η, în greacă veche ἦτα, în greacă ήτα, „ita”) este a șaptea literă a alfabetului grec.^[1]

În sistemul de numerație alfabetică greacă avea valoarea 8. Eta provine din litera feniciană  (heth). Din litera Eta au derivat ulterior litera H din alfabetul latin și litera И din alfabetul chirilic.

Eta ( Η majusculă, η minusculă; grecescă ήτα ) este a șaptea literă a alfabetului grecesc, precedată de zeta și urmată de theta. Derivată din litera het a alfabetului fenician, este strămoșul literei H din alfabetul latin, al literei И din alfabetul chirilic și al literei ēta din alfabetul copt. 

Utilizare

Greacă

În greaca modernă, éta reprezintă o vocală anterioară închisă, nerotunjită, /i/. Împărtășește această funcție cu alte câteva litere ( ι, υ ) și cu digrafele ει și οι, care se pronunță toate la fel.

În sistemul numeric grecesc, eta este 8.

În greaca veche, éta reprezintă, în funcție de dialect, vocala lungă, deschisă, din față, nerotunjită /ɛː/ sau fricativa glotală surdă /h/. În perioada koine, sunetul /ɛː/ reprezentat de éta a fost ridicat și contopit cu mai multe vocale anterior distincte, un fenomen numit iotacism, ducând la pronunția sa modernă.

Științe

Litera η (eta) este adesea folosită ca simbol:

·         în mecanica fluidelor, vâscozitatea dinamică a unui fluid;

·         în termodinamică:

·         eficiența energetică a unei mașini termice sau electrice,

·         eficiență energetică;

·         în chimie, hapticitate.

Istorie

Origine

Litera eta provine din litera corespunzătoare din alfabetul fenician. Aceasta ar putea proveni din alfabetul proto-sinaitic, o scriere folosită în Sinai acum peste 3.500 de ani, probabil derivată din niște hieroglife egiptene; hieroglifa pe care se bazează litera feniciană înseamnă „curte”: , „ḥwt”, „ḥtt”. Alfabetul fenician a atins o formă mai mult sau mai puțin standard în jurul secolului ^al  XI-lea  î.hr. A 7-a literă  este o consoană ( ^alfabetul fenician este un abjad care nu notează vocalele), probabil corespunzătoare sunetului [ ħ ].

Literele corespondente ale alfabetului sud-arab sunt , ḥ și , ḫ, corespunzătoare literelor ሐ, ḥauṭ și ኀ, ḫarm, ale alfabetului ge'ez. În alfabetele semitice, litera feniciană a condus la siriaca ܚ, ebraica ח, araba ح și berbera ⵃ.

Alfabete arhaice

Litera eta transcrie sunetul /h/ de pe ostraconul atenian al lui Megacles, fiul lui Hipocrate, 487 î.Hr.: ΜΕΓΑΚLES HIΠΠΟΚRATOS.

În alfabetele grecești arhaice, litera derivată din het fenician are două funcții diferite în dialecte diferite: majoritatea acestora o folosesc pentru consoana /h/, similar cu valoarea sa feniciană ([ħ]). Cu toate acestea, consoana /h/ se pierde treptat din limba vorbită (un proces cunoscut sub numele de psiloză ); în dialectele în care această pierdere a avut loc la începutul perioadei arhaice, Η este folosită pentru a desemna vocala lungă / ɛː /, al doilea element vocal al numelui său și, pentru dialectele fără /h/, valoarea sa acrofonică naturală. ^[ 1 ] Dialectele psilotice primitive includ ioniana orientală, dialectul eolic din Lesbos și dialectele dorice din Creta și Elis. ^[ 2 ]

Greaca arhaică are trei foneme distincte pentru „e”: o vocală medie deschisă / ɛː / (scrierea clasică „η”), o vocală medie lungă și închisă / eː / (ulterior fuzionată cu diftongul / ei /, scrierea clasică „ει”) și o vocală scurtă / e/ (scrierea clasică „ε”). În dialectele psilotice din Anatolia și insulele adiacente din Marea Egee , precum și din Creta , vocalica Η este folosită doar pentru / ɛː /. Într-o serie de insule din Marea Egee , inclusiv Rodos , Milos , Santorini și Paros , este folosită atât pentru / h /, cât și pentru / ɛː /, fără distincție. La Cnidos , este inventată o literă suplimentară pentru a distinge între cele două funcții: Η este folosită pentru / h / și pentru / ɛː /. În coloniile din sudul Italiei, în principal în Taras, după 400 î.Hr., se face o distincție similară între Η pentru / ɛː / și pentru /h/ ^[ 1 ].

În Naxos, sistemul este ușor diferit: aceeași literă este folosită acolo și pentru /h/ și o vocală lungă, dar numai dacă sunetul „e” provine din ridicarea unui vechi / aː /, nu dintr-un vechi / ɛː / moștenit din protogreacă. Aceasta înseamnă probabil că, în timp ce în celelalte dialecte vechiul și noul „e” lung s-au contopit deja într-un singur fonem, sunetul ridicat al lui Naxos este distinct de / aː / și / ɛː /, probabil un sunet [æ]. ^[ 3 ]

În concluzie, eta ia diverse forme, cum ar fi ^{[ 4 ] , [ 5 ]}:

·         ( Arcadia , Argos , Attica , Beotia , Corint , Creta , Delos , Egina , Eubeea , Ionia , Itaca , Laconia , Megara , Naxos ,  Paros , Rodos , Santorini ) , Tirynssa )​

·         ( Ahaia , Cnidus , Milos ,  Sicyon )

·         ( Cnidus )

·         ( Tirint )

·         ( Creta )

Evoluţie

Forma actuală a literei provine din alfabetul folosit în Ionia, care a fost adoptat treptat de restul lumii grecești antice (  Atena  a adoptat un decret formal pentru adoptarea sa oficială în 403 î.Hr.; utilizarea sa era comună în orașele-stat grecești înainte de mijlocul secolului al ^IV - lea î.Hr. ).

În dialectele care păstrează sunetul /h/, pentru o vreme s-au folosit diferite glife pentru heta consonantică, alături de noua eta vocalică. Una dintre acestea seamănă cu partea stângă a unui H, folosită în coloniile grecești din sudul Italiei, Heracleia și Tarentum. Când ortografia greacă a fost codificată de gramaticienii din epoca elenistică, aceștia au folosit un simbol diacritic derivat din această literă pentru a semnala prezența /h/ de la inițiala cuvântului și au adăugat un echivalent inversat pentru a nota absența acesteia. Aceste simboluri sunt originea spiritului grosolan și a spiritului blând în ortografia greacă clasică. ^[ 6 ] Litera este reintrodusă în reprezentarea academică modernă a scrierii grecești arhaice ca heta.

Alfabetul grecesc a rămas unicameral mult timp. Formele cu litere mici provin din uncialul grecesc, o scriere specială creată din majusculele și cursiva romană în jurul ^secolului al iii-lea  și adaptată pentru scrierea cu pana de scris, și au fost create în jurul ^secolului al ix- lea. În timpul Renașterii, tipografii au adoptat forma cu litere mici pentru fonturile cu litere mici și au modelat literele majuscule după formele inscripțiilor antice, ceea ce a dus la bicamerarea limbii grecești.

Nume

Ca majoritatea celorlalte nume de litere, „eta” nu înseamnă nimic în greacă și este pur și simplu o împrumutare directă din numele fenician al literei. Se presupune că numele literei feniciene corespunzătoare înseamnă „curte, zid”.

În greaca modernă, litera se numește ήτα (ếta), pronunțată /ˈita/. În greaca veche, se numește ἦτα (ễta).

Derivate

Litera eta este transmisă alfabetului latin prin intermediul alfabetului etrusc, el însuși derivat din alfabetul grecesc folosit în Eubeea - un alfabet pe care etruscii l- au învățat la Pithecusae ( Ischia ), lângă Cumae. În acest alfabet, litera reprezintă consoana fricativă glotală surdă /h/: prin urmare, etruscii atribuie această funcție literei derivate, ducând ulterior la litera latină H.

În alfabetul chirilic, eta dă naștere literei i.

În alfabetul copt, litera duce la litera ēta Ⲏ.

Este posibil ca alfabetul armean să derive din alfabetul grecesc. În acest caz, ho ar deriva din eta.

**** G. Smyrnakis “Άγιον” Όρος”. Atena 1903 reimprimată de Karye la Muntele Athos 1988.

***** Piesă de teatru sau episod dramatic cu acțiune sau intrigă complicată, voit confuză și cu deznodământ surprinzător și clarificator.

******Eta (majusculă Η, literă mică η, în greacă veche ἦτα, în greacă ήτα, „ita”) este a șaptea literă a alfabetului grec.^[1]

În sistemul de numerație alfabetică greacă avea valoarea 8. Eta provine din litera feniciană  (heth). Din litera Eta au derivat ulterior litera H din alfabetul latin și litera И din alfabetul chirilic.

 

 ----------------------------------------------------------------------------------------------------

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ                                                   19

----------------------------------------------------------------------------------------------------

 

a arhaic ; k cursiv ; peste ita la dreapta o buclă adică e mic.

În tot: Nicolae. Continuu: o cruce (a) ; R ; (cruce) (a) ; I ; B întors fenician ; cruce (a); o literă stricată; sigma arhaic.

În tot: Basarabi (...). Apoi o cruce. Urmează B slavon (V); delta (tăiat jos); I ; cruce ; o parte stricată; Apoi B ; R ; cruce ; o literă (?); Rho ; lambda. Probabil Vdi... Bâlgări (....). Adică toată linia: 1113 ; Nikolai Basarab... ot Vdi ot Bâlgăria. Vdi pentru Vidin.

 

 

 

Fig. 7

Controlăm deci citirea de pe inscripţia de la Curtea de Argeş. Mai avem un domn de la Vidin. De data aceasta domnul este din [anul] 1113. Legătura Basarabilor cu Vidinul şi cu partea cealaltă a Dunării, este probată. Ei au fost din secta pitagoriciană. Se va mai proba aceasta de multe ori ulterior. Au jucat deci un rol foarte însemnat în Balcani. În fine, unul dintre Nicolai Basarab, din încâlcita genea­logie a familiei în sec. XII şi XIII, este acesta. O neaşteptată concluzie : Basarabii sunt de peste Dunăre, iar Asanii de dincoace de Dunăre, adică exact contrariul celor admise până acum.

Continuăm decriptarea. Răsturnăm criptul pentru a citi partea de jos a lui S. Avem un taf * ornamentat ; R ; câteva litere acoperite în parte ; alfa arhaic**; I ; R. Slavon ; ita slavon; de el [este] legat lambda ; cruce. Partea de la urmă dă cu siguranţă Iliria, iar cea de la început Tra(        ). Probabil Traco -Iliria. Apoi R ; a ; gamma întors ; cruce (a); M format din două litere. Deci Agram. Apoi două cruci. Apoi rho, ipsilon ; ita ; sigma arhaic ; adică Siria. O serie de litere stricate.

 

* Tau (majusculă T, literă mică τ, în greacă ταυ, [taf]) este a nouăsprezecea literă a alfabetului grec.^[1][2]

În sistemul de numerație alfabetică greacă avea valoarea 300. Tau provine din litera feniciană  (taw). Din litera Tau au derivat ulterior litera T din alfabetul latin și litera Te din alfabetul chirilic (Т, т).

Provine din litera feniciană *taw *, care în feniciană însemna „marcă”; în alfabetul fenician era ultima literă, deoarece <υ,φ,χ,ψ,ω> sunt invenții grecești. ^[ 2 ] A stat la baza literei *T* din alfabetul latin.

În dialogul lui Lucian despre consoane, sigma personificată pare să dea vina pe tau pentru faptul că multe cuvinte din dialectul atic, care inițial erau scrise cu un dublu <σ>, și-au schimbat treptat pronunția și ortografia, iar dublul <σ> a fost înlocuit cu un dublu <τ>.

**Alfa ( majusculă Α, minusculă α; grecescă άλφα ) este prima literă a alfabetului grecesc. Derivată din litera aleph  a alfabetului fenician, este strămoșul literelor A și Ɑ (alpha) din alfabetul latin, al literei А din alfabetul chirilic și al literei Ⲁ din alfabetul copt.

Utilizare

Greacă

În greaca veche, alfa se pronunță [a] când este scurtă și [aː] când este lungă. În caz de ambiguitate, litera este uneori diacriticizată în zilele noastre cu un macron sau o scurtă: Ᾱᾱ, Ᾰᾰ.

·         ὥρα = ὥρᾱ ( hōrā, [hɔ̌ːraː]), „moment, oră”;

·         γλῶσσα = γλῶσσᾰ ( glôssa, [ɡlɔ̂ːssa]), „limbă”.

În greaca modernă, lungimile vocalelor au dispărut, iar alfa reprezintă sunetul scurt [a].

În dialectul atic - ionian al greciei vechi, litera alfa lungă /aː/ se transformă în /ɛː/ ( êta ). În ionică, această transformare are loc în toate cazurile. În atică, nu apare după epsilon, iota și rhô (ε, ι, ρ; e, i, r ). În doriană și eoliană, litera alfa lungă este întotdeauna păstrată ^[ 1 ]:

·         Dorian, Eolian, Atic χώρᾱ ( chṓrā ); Ionic χώρη ( chṓrē), „țară”

·         Dorian, eolian φᾱ́μᾱ ( phā́mā ); Mansarda, ionian φήμη ( phḗmē), „raport”

Alfa privativă  (en) este prefixul ἀ- sau ἀν- ( a- , an- ), adăugat cuvintelor pentru a le construi negația. Provine din pronumele indo-european comun  * n̥- ( nazal silabic ).

Prefixul copulativ alfa  (en) este ἁ- sau ἀ- ( ha- , a- ). Provine din cuvântul indo-european comun * sm̥.

Științe

Litera alfa reprezintă diverse concepte în fizică și chimie, inclusiv α-radioactivitatea, accelerația unghiulară, particulele α, poziția alfa în chimia organică și forța electromagnetismului ( constanta structurii fine ). Alfa denotă, de asemenea, expansiunea termică a unui compus în chimia fizică. Este frecvent utilizată în matematică pentru a desemna mărimi precum unghiurile, pentru a desemna aria de sub o curbă normală în statistică și pentru nivelul de semnificație. În zoologie, litera denumește individul dominant dintr-o haită de lupi sau câini.

Operatorul de proporționalitate ∝ este uneori confundat cu alfa.

Litera majusculă alfa nu este în general folosită ca simbol, deoarece redarea sa este cel mai adesea identică cu majuscula latină A.

În octombrie 2020, Alpha a devenit numele folosit pentru o nouă variantă a virusului SARS-CoV-2 Covid-19 care a apărut în Regatul Unit.

Alfabetul Fonetic Internațional

Articol principal: ɑ.

În Alfabetul Fonetic Internațional, o literă bazată pe forma minusculă a literei alfa reprezintă vocala nerotunjită, deschisă și posterioară: [ɑ].

Istorie

Evoluția generală a literei din alfabetul liniar proto-sinaitic.

Litera alfa provine probabil din alfabetul liniar proto-sinaitic, un alfabet folosit în Sinai acum peste 3.500 de ani, derivat la rândul său din hieroglife egiptene; sunetul [ʔ] ( oclusivă glotală ) este atunci reprezentat de un cap de bou stilizat. Prima literă a alfabetului fenician, adesea numită aleph (ʾālef ) prin analogie cu alfabetul ebraic, este o consoană (alfabetul fenician este un abjad care nu notează vocalele) corespunzătoare nu sunetului [a], ci oclusivei glotale [ʔ]. De asemenea, înseamnă „cap de bou”, iar scrierea sa provine dintr-o stilizare a caracterului proto-sinaitic.

Alfabetul grecesc a fost modelat după alfabetul fenician. Greaca veche nu folosea oprirea glotică, iar alfabetul său transcria vocalele: prima literă a alfabetului fenician era, prin urmare, folosită de alfabetul grec pentru a desemna sunetul [a]. În primele inscripții grecești de după Evul Mediu, în jurul  secolului al VIII-lea  î.hr. ^, orientarea literei corespunde cu cea a alfabetului fenician. În alfabetele grecești ulterioare, aceasta este în general rotită cu 90° și seamănă cu forma majusculă modernă. Diferitele alfabete grecești arhaice folosesc însă soiuri locale care pot fi distinse prin scurtarea unui picior sau prin unghiul liniilor ^[ 2 ]: ( Corint, Aegina, Sicyon ), ( Cnidus, Ionia, Milos, Rhodos, Santorini), ( Achaea, Arcadia, Ithainca, Dethlostica, Megara, Naxos, Paros ), ( Argos, Eubeea, Laconia, Tesalia, Tirint ), ( Aheea, Beotia), etc. 

Forma actuală a literei provine din alfabetul folosit în Ionia, care a fost adoptat treptat de restul lumii grecești antice (  Atena  a adoptat un decret formal pentru adoptarea sa oficială în 403 î.Hr.; utilizarea sa era comună în orașele-stat grecești înainte de mijlocul secolului al ^IV - lea î.Hr.).

În greacă, „alpha” provine din pronunția semitică antică (care nu poate fi reconstruită cu precizie) și nu înseamnă nimic, la fel ca celelalte litere ( beta, gamma, delta etc.). În greaca veche, litera se numește ἄλφα (álpha, pronunțat /ˈal.pʰa/); în greaca modernă, se numește άλφα (álfa, pronunțat /ˈal.fa/).

Litera alfa a fost transmisă alfabetului latin prin intermediul alfabetului etrusc, el însuși derivat din alfabetul grecesc „roșu” folosit în Eubeea - un alfabet pe care etruscii l-au învățat la Pithecusae ( Ischia ), lângă Cumae. Trecând la alfabetul latin, literele pierzându-și numele și fiind reduse cel mai adesea la sunetele lor, alfa grecească a fost redenumită a. Alfa latină Ɑ, folosită în unele limbi cameruneze, se bazează pe litera greacă mică. În alfabetul chirilic, alfa dă naștere literei А.

 

 -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

20                                                                  EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Apoi o cruce. Apoi a ; lambda ; V ; rho ornamentat; I ; b ornamentat arhaic ; compact de A cu K. Deci Calavria. Şi în fine I ; V ; cruce ; R; compact I sau A.

În  tot: Iviria.

Citirea totală ar fi deci: Traco –Iliria ; Agram ; Siria ; Calavria ; Iviria ; care n-ar fi decât ţările unde secta îşi avea cele mai puternice centre ale sale.

Pe criptul de pe flancul drept, la mijloc, se poate distinge iar cuvântul: Valaka. Mă mulţumesc cu atât.

Trebuie să adaug că acest cript a fost interpretat în runice scan­dinave, fără însă a obţine aprobarea lumii ştiinţifice. Şi pare, că controlul dă dreptate acestei lumi.

Criptul este cum am vâzut un amestec de alfabete, între care: arhaicele greceşti domină, ceea ce este în nota locală, adică la Pireu.

Al cincilea cript este cel de pe un inel -pecete, [aflat] în posesia domnului A. Maniu. El pare după factură, ornamentaţie şi mai ales după cript, perfect autentic. Ar fi trebuit un prea versat criptograf să poată plăsmui un asemenea fals. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 175 (fig. 7).

Cele ce vor urma, o vor proba -o. Figura arată faţa scaunului. O cameie* veche şi de jur împrejur: criptograma. Pe dosul scau­nului foi de palmier şi o cruce [formată] din patru stele. Apoi 31 de unghiuri pe muchie. Seamănă ca factură, perfect cu cel din degetul lui Radu Basarab de la Argeş. Şi acela are foi ornamentate pe dosul scau­nului. Numărul 31 este al sectei pitagoriciene ; îl vom găsi pe medalia lui Mihaiu -Viteazul din Muzeul de la Viena.

Acum să decriptăm:

Plec de la cruce, care poate fi un simplu cârlig. Io compus din o neterminat sus şi legat de i. Apoi Rho ; alfa; delta, cu coada uzată; u. Sărind patru litere şi retrogradând. N ; I slavon ; gamma întors la stânga , u.

În tot: Io Radu Nigu, cu r sărit ori suprimat la criptare pentru a încurca pe decriptor. Deci Radu Nigru, cu forma în i. Apoi un W ; un cerculeţ ; un pi ; un alt cerculeţ ; un N, un Rho ; un sigma orizontal fără linie de unire a celor trei braţe ; un I slavon. Cu inversări avem : W. Prsină, pentru Prstină. Vin apoi două liniuţe însemnând milesimul** datei - aici data. Plecăm de la cruce ori cârlig (alfa) ; apoi avem I ; Kappa ; şi Rho ; cu inversări APKI, cu I pentru H slavon, adică 1128. Totalul ne dă [următoarea soluţie]: Io Radu Nigru W. prstină 1128

Ne aflăm prin urmare precis în faţa inelului -pecete al descălecătorului Munteniei. El este criptat, deci Negru face parte din secta văzută. Crip­tul dă anul de la Hrist, nu este schimbat şi este asemenea celui de la Asan. Chiar şi inversările pentru cuvinte sunt la fel. Cheia lor ar fi : alternare de citiri directe şi inverse de la un cuvânt la altul, plus inversări de litere.

* Cameea este o piatră semiprețioasă, dură, uneori formată din straturi de culori diferite, sculptată în relief (tehnică opusă intaliei, intalia fiind o piatră dură, gravată în adâncime, folosită mai ales la inele ca sigiliu), cu figuri sau motive decorative^[1], purtată ca podoabă sau destinată a împodobi diverse obiecte.

Se folosește de cele mai multe ori calcedonie și onix, mai rar lavă sau moluște.

Această tehnică de gravură, respectiv de sculptură în basorelief, se aplică în special pe materiale care au straturi de culori contrastante, care sunt aduse la vedere în acele locuri în care pot crea forme. Arta de sculptare a pietrelor prețioase sau semiprețioase se numește gliptică.

Constantin C. Orghidan a donat Academiei Române colecția sa de pietre gravate (constând din 965 de geme și camee^[2]), în care se afla și cea mai interesantă piesă gliptică aparținând patrimoniului artistic al României. Este vorba despre o camee lucrată în sardonix policrom (maron, brun-violet, verde-brun, alb și brun-roșcat) de formă eliptică și de dimensiuni excepționale (17,5 cm înălțime, 13,6 cm lățime și 4,2 cm grosime) cu o greutate de 905 g. Este a cincea camee din lume ca mărime și greutate după cele păstrate la Paris, Viena, Haga și Neapole.^[3]

** Număr care exprimă numărul o mie dintr-o dată.

1.     

§  Adăugați un exemplu

2.   Set de numere care marchează anul pe medalii și monede .

§  Monedele ludovici de aur cu anul 1723 erau numite mirlitoni și sunt încă numite astfel de către numismații învățați, care le colecționează și le venerează datorită acestei singularități. (« Le Mirliton », dans le Petit courrier des dames: Journal des modes, du 5 avril 1849, tome 56, Paris : Imprimerie Dondet-Dupré)