CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ ŞI rangul 33

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

30                                                                  EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

De asemenea criptul din textele Măhăcene. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 210) ne arată la finele legendelor de origine bogomilă o anume Kirena Simina, ca traducătoare. Cum data criptului este 1524 şi cum în Istoria noastră acest mume este necunoscut, rămâne neîndoios că el este din aceeaşi epocă a Asanilor. Cine va fi această Doamnă Simina?

 

Fig. 13

În acelaşi caz intră şi criptul din manuscrisul lui Radu Grămăticul* de la Londra. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 216) (fig. 13). Făcut pentru Petre Cercel în Archipelag, după vechi izvoare, cum se pronunţă însuşi copiatorul, manuscrisul celor patru evanghelii se termină cu alfabetul cirilic sub care se află patru puncte (secta pământeană) şi rangul 33 al aceleiaşi secte. Rangul este dat de trei grupe, compus fiecare din două liniuţe paralele şi orizontale (5+5 = 10) şi separate de câte o liniuţă verticală (i). În unghiul drept, plecând de sus în jos şi apoi la stânga, stă scris: Kos. d. d Vat.ţ.zs. adică Constantin Vatatzas. Primul cuvânt e prescurtat şi uşor de citit, al doilea nu scrie vocala “a” decât odată pentru cele două repetări. Controlul este dat de cei doi “d” de la Constantin (Radu Grămăticul este de pe malul Oltului) iar Vatatzes, împăratul de la Nicea***, era cuscrul lui Ioniţă

* Alt manuscris din acest secol este Evangheliarul lui Radu Grămăticul, care se găseşte în biblioteca British Museum din Londra. A fost semnalat de un scriitor rus în 1878 şi cercetat de Hasdeu, care a publicat asupră-i un studiu urmat de extrase, în "Columna lui Traian" (1882 şi 1883). Are 276 foi format in 8 mic şi cuprinde cele 4 evanghelii precum şi câteva pagini slavoneşti.

Într-o notiţă slavonească de la finele manuscrisului, "Radu Grămăticul, fiul lui Drăghici din Măniceşti pe lângă oraşul Ruşi pe râul Vede" spune că, fiind fugit în satul Novaiceni pe râul Osma, a aflat că Pătraşcu-Vodă (Petru Cercel) este la Rodos şi s-a dus acolo ca unul ce-i era devotat. Pătraşcu i-a zis să scrie evanghelia; el a început-o la 3 iunie şi a sfârşit-o la 14 iulie 7082 (1574). Petru Cercel (domn în Ţara Românească între anii 1583 şi 1585) a purtat cu sine manuscrisul prin toate ţările pe unde a călătorit, după ce pierduse tronul, şi l-a lăsat moştenire fiului său Marcu. De la acesta, nu se ştie cum, a ajuns în 1721 în posesia unui german şi în fine a căzut în mâna vestitului iubitor de cărţi R. Harley**, a cărui bibliotecă se găseşte la numitul muzeu din Londra.

Timpul scurt pe care zice Radu că l-a întrebuinţat ca să sfârşească lucrarea face, cu drept cuvânt, pe Hasdeu să afirme că nu poate fi vorba de o traducere a lui Radu însuşi, ci de o copie. Nu posedăm textul de pe care a copiat el, dar d-l N. Iorga socoteşte că trebuie să fie acelaşi cu textul pe care l-a reprodus Coresi când a tipărit în 1560-61 Evanghelia.

În ce priveşte tipăriturile din sec. XVI, sarcina cercetătorului este mult uşurată prin preţioasa lucrare: Bibliografia românească veche de I. Bianu şi N. Hodoş, pe care o publică Academia română din anul 1898. Cercetarea a ajuns la anul 1817 şi trebuie să se oprească la 1830.

** Robert Harley, primul conte de Oxford și conte Mortimer KG ( 5 decembrie 1661 – 21 mai 1724 ) a fost un politician britanic.

*** Familia de ofițeri bizantini Vatatzes sau Vataches ( greacă: Βατάτζης, Vatatzes, Batatzes, Vataches) a avut trei împărați în secolul al XIII-lea, mai întâi la Niceea, apoi la Constantinopol. Cel de-al II-lea împărat pomenit în text, este Teodor al II-lea Vatatzes (1254-1258), cu numele complet Teodor al II-lea Doukas Laskaris. Teodor al  II-LEA Lascaris ( greacă medievală: Θεόδωρος Βʹ Δούκας Λάσκαρις ), născut înDecembrie 1221sau la începutul anului1222 și a murit pe18 august 1258a fost un împărat bizantin al Niceei care a domnit între 1254 și 1258.

A fost fiul lui Ioan  AL III-LEA Doukas Vatatzes și al Irenei Lascarine, fiica cea mare a lui ^Teodor I  LASCARIS, fondatorul Imperiului de la Niceea ca stat succesor al Imperiului Bizantin în urma celei de-a patra cruciade din 1204. Teodor  AL II-LEA a primit o educație excelentă de la doi savanți renumiți, Nicephorus Blemmydes și George Acropolis, iar în timpul vieții sale s-a împrietenit cu mai mulți intelectuali. A scris chiar și tratate teologice, precum și scrieri istorice și filosofice care mărturisesc dinamismul intelectual al lumii bizantine din acea vreme.

În 1235, tatăl său i-a aranjat căsătoria cu Elena a Bulgariei, ca parte a unei alianțe cu cel de-al Doilea Imperiu Bulgar și conducătorul său, Ivan Asen  AL II-LEA, împotriva Imperiului Latin de la Constantinopol, care ocupa capitala fostului Imperiu Bizantin. Teodor însuși afirmă în scrierile sale că mariajul a fost unul fericit și că a avut cinci sau șase copii cu soția sa. Din 1241, a luat parte activă la guvernarea Imperiului, intervenind în numele tatălui său în Asia Mică, când acesta se afla în campanie în Balcani . Pe de altă parte, au apărut tensiuni cu figuri ale aristocrației, inclusiv Teodor Files și Mihail Paleologul.

Teodor i-a succedat tatălui său4 noiembrie 1254Domnia sa, scurtă din cauza problemelor de sănătate, a marcat o consolidare a granițelor Imperiului. În Est, a semnat o alianță defensivă cu Kay Kâwus  II, conducătorul Sultanatului Rum, pentru a se opune Imperiului Mongol. Per total, acest front nu a fost un motiv de îngrijorare, iar Imperiul de la Niceea s-a putut dedica recuceririi teritoriilor sale istorice din Europa. Teodor  AL II-LEA a respins o invazie bulgară a Traciei și Macedoniei și l-a forțat pe Mihail  AL II-LEA Doukas, care conducea Despotatul Epirului, un alt stat rezultat în urma împărțirii Imperiului Bizantin, să-i cedeze Dirahiumul . În timp ce prezența niceeană s-a consolidat în regiune, Constantinopolul a rămas în mâinile Imperiului Latin de la Constantinopol. În cele din urmă, s-a aliat cu Mihail  AL II-LEA împotriva lui Stefan Uroš  I ^al Serbiei și a lui Manfred  I ^al Siciliei, care aveau planuri asupra Balcanilor. Cu toate acestea, când acesta din urmă a debarcat în 1257, nu a reușit să-l respingă.

Pe frontul intern, dincolo de o anumită neîncredere față de aristocrație, care i-a adus mulți dușmani, a încercat să impună anumite reforme. Apărător fervent al unei renașteri a elenismului, pe care îl considera cimentul identității imperiale în fața umilințelor provocate de latini, a încurajat recrutarea în rândul țărănimii din Asia Mică. Apărarea sa a grecilor și a lumii bizantine amenințate a fost ilustrată și de respingerea celei mai mici concesii făcute papalității în chestiunea schismei dintre catolicism și credința ortodoxă.

În ultimele luni ale vieții sale, Teodor  AL II-LEA s-a îmbolnăvit grav și a fost din ce în ce mai incapabil să participe la guvernarea Imperiului. L-a numit pe Georges Mouzalon regent al său și al fiului său, Ioan  AL IV-LEA Lascaris, care era încă minor. În cele din urmă, acesta a murit, victima cancerului sau a epilepsiei cronice. Câteva zile mai târziu, fragila regență care fusese instituită s-a prăbușit în fața unui complot aristocratic condus de Mihail Paleolog, care a preluat rapid controlul asupra destinelor Imperiului.

Surse

Mai mulți cronicari, adesea contemporani ai lui Teodor  AL II-LEA, relatează evenimentele domniei sale, cu opinii divergente. Astfel, George Acropole a fost un actor notabil în timpul domniei lui Ioan  AL III-LEA și apoi a lui Teodor  AL II-LEA, la a cărui educație a participat. Cu toate acestea, scriind marea sa cronică sub Mihail  AL VIII-LEA, un adversar politic al lui Teodor, relatarea sa nu este foarte favorabilă acestuia din urmă, pe care îl descrie ca fiind irascibil și nepotrivit pentru guvernare și își propune mai presus de toate să glorifice realizările succesorului său ^[ 2 ]. George Pachymeres, un alt cronicar care a scris sub Mihail  AL VIII-LEA, nu este foarte sincer în ceea ce privește domnia lui Teodor  AL II-LEA, pe care o relatează sub forma unei introduceri la opera sa principală ( Relațiile istorice ). Cu toate acestea, el este mai imparțial decât Acropole, chiar dacă tinde să supraestimeze realizările împăraților de la Niceea ^{[ 3 ] , [ 4 ]}. Nu ezită să folosească registrul Patimilor lui Hristos pentru a descrie agonia împăratului ^[ 5 ]. Teodor Skoutariotes este adesea inclus printre cronicarii  secolului al XIII-lea, iar ^un text anonim, o completare a operei lui Acropolit, care era mult mai favorabilă lui Teodor  AL II-LEA, este adesea asociat cu el ^{[ 6 ] , [ 7 ]}. Deși nu a scris o cronică istorică în sens strict, textele lui Nicephorus Blemmydes sunt valoroase pentru înțelegerea perioadei din jurul domniei lui Teodor al  II-LEA. Cu toate acestea, întrucât a scris mult și sub Mihail  AL VIII-LEA, el tinde să minimizeze apropierea sa de Teodor  AL II-LEA pentru a nu înstrăina noua putere, subliniind dezacordurile pe care le-ar fi putut avea cu acesta ^[ 8 ]. Scrierile lui Teodor Lascaris, numeroase și de diverse feluri, pun în lumină aspecte importante ale personalității sale și în special poziția sa de lider, precum și gândirea sa filosofică și religioasă ^{[ N 1 ]}. Acesta este un fapt rar pentru un împărat bizantin, care îmbogățește notabil perspectiva biografică asupra sa ^[ 9 ]. Ulterior, scrierile lui Nicephorus Gregoras oferă completări interesante la înțelegerea domniei lui Teodor. II, adesea mai neutru ^[ 4 ].

Biografie

Origini

Hiperperă de aur  bătută sub Ioan AL III- lea Vatatzes.

Teodor, fiul împăratului Ioan  AL III-LEA Doukas Vatatzes și al Irenei Lascaris, s-a născut la Niceea la sfârșitul anului 1221 ^[ 10 ] sau începutul anului 1222 ^[ 11 ]. Nepot pe linie maternă al lui Teodor  ^I LASCARIS, și-a petrecut tinerețea în Imperiul de la Niceea, statul succesor al Imperiului Bizantin spulberat în 1204 de a patra cruciadă, ai cărui conducători sperau să recucerească Constantinopolul și să restabilească puterea bizantină. Ioan  AL III-LEA a fost al treilea soț al Irenei și provenea dintr-o familie aristocratică înrudită cu Comnenii și Angelii, două familii imperiale antice. Când s-a căsătorit cu Irene, a fost șeful gărzii imperiale și a devenit moștenitorul prezumtiv al socrului său în urma morții celor doi frați ai soției sale. Cu toate acestea, Teodor  I a sperat mult timp la un alt fiu cu a treia sa soție, Maria de Courtenay, dar fără succes. Când a murit în noiembrie 1221, ^Ioan Vatatzes a trebuit să se impună prin forță împotriva celor doi frați ai împăratului decedat, Alexius Lascaris și Isaac Lascaris. A obținut o victorie decisivă asupra lor în Bătălia de la Poimanenon în iarna anilor 1223-1224, în timpul căreia i-a învins și pe aliații lor latini, contribuind astfel la slăbirea prezenței Imperiului Latin al Constantinopolului în Asia Mică ^[ 12 ].

După ce Irene a suferit un accident de călărie care a lăsat-o incapabilă să mai aibă copii, tânărul Teodor a rămas singurul fiu al cuplului imperial ^{[ 13 ] . A adoptat numele de familie al mamei} sale, care l-a legat de Teodor  I, bunicul său, și a primit o educație princiară care avea să-l pregătească pentru domnie. El însuși a scris că a avut o copilărie fericită și că s-a bucurat de afecțiunea tatălui său, amintind că părinții săi au refuzat să-l pedepsească chiar și atunci când tutorele său l-a acuzat de comportament greșit ^[ 14 ].

Educaţie

Hartă a Imperiului de la Niceea la câțiva ani după împărțirea Imperiului Bizantin în 1204. Sub Ioan  AL III-LEA, acesta a recuperat o parte din teritoriile din jurul Tesalonicului și regiunea vestică a Imperiului Latin al Constantinopolului, în jurul Adrianopolului, precum și o mare parte din posesiunile asiatice ale aceluiași Imperiu.

Educația sa a fost evident marcată de religie și de învățarea textelor sacre: până la sfârșitul vieții, s-a dovedit capabil să recite secțiuni întregi din acestea ^[ 15 ]. Deși îl ura pe principalul său tutore (sau baioulos ), pe care îl descria drept un „maestru al bolboroselii”, acest lucru nu l-a împiedicat să studieze intensiv gramatica, poezia, retorica, logica, matematica, astronomia, geometria și muzica. Din studii, a păstrat un gust puternic pentru literatură și a admirat în special orațiile lui Demostene și Hermogene din Tars, precum și operele teologului Grigore de Nazianz. Uneori batjocorit de tutorele său pentru intelectualismul său și încurajat să se intereseze mai activ de afacerile militare și diplomatice, s-a dovedit a fi pasionat de vânătoare și un jucător de polo apreciat ^[ 16 ].

La o vârstă foarte fragedă, i s-a promis rapid o căsătorie cu prințesa bulgară Elena, fiica țarului Ivan Asen  AL II-LEA, care tocmai obținuse o victorie zdrobitoare în Bătălia de la Klokotnica din 1230 împotriva Imperiului Tesalonicului și a Despotatului Epirului, devenind astfel un jucător central în jocul diplomatic regional. Prin slăbirea Despotatului Epirului, care spera și el să recucerească Constantinopolul, Ivan Asen a întărit indirect pretenția Imperiului Niceea de a reînființa lumea bizantină ^[ 17 ]. În 1235, uniunea a fost pecetluită și a confirmat alianța bulgaro-niceeană împotriva Imperiului Latin al Constantinopolului. În același an, cele două armate au asediat Constantinopolul, dar nu au reușit să-i spargă zidurile. Doi ani mai târziu, Ivan Asen s-a întors chiar împotriva lui Ioan  AL III-LEA, aliindu-se cu latinii pentru a opri înaintarea Imperiului Niceea în Tracia, care amenința să slăbească puterea bulgară. Deși țarul a revenit rapid la alianța sa cu Ioan  AL III-LEA, schimbările de poziție au avut un impact de durată asupra lui Teodor  AL II-LEA, care a dezvoltat o neîncredere profundă față de bulgari ^{[ 18 ] , [ 19 ]}.

Pe măsură ce creștea, Teodor și-a păstrat gustul pentru erudiție și s-a apropiat de Nicephorus Blemmydes, un mare intelectual al timpului său, de la care a cerut lecții de filosofie. Blemmydes era pe atunci egumenul unei mănăstiri din Efes și, pentru a beneficia de învățăturile sale, Teodor s-a stabilit o perioadă în Nymphaion, unde tatăl său avea o reședință de iarnă. Mare admirator al lui Aristotel, Blemmydes a influențat foarte mult gândirea lui Teodor  AL II-LEA, care nu a ezitat să-l citeze pe marele filosof antic în scrierile sale. Cu toate acestea, Blemmydes a sfârșit prin a fi acuzat de corupție de către unul dintre studenții săi și, deși Ioan  AL III-LEA a intervenit pentru a-l cruța de închisoare, s-a retras din predare. Cu toate acestea, Teodor a menținut contactul scris cu el și a continuat să-l viziteze ori de câte ori putea. George Acropolitul, un tânăr intelectual, a devenit noul tutore al viitorului împărat și i-a completat cunoștințele în logică și matematică ^{[ 20 ] , [ 21 ]}.

La sfârșitul anului 1239, mama lui Teodor a murit, iar Vatatzes s-a recăsătorit în anul următor cu o fiică nelegitimă a lui Frederic cel Mare, Constance, redenumită Anna, în vârstă de doar zece ani. Ioan  AL III-LEA a provocat un scandal când a fost dezvăluită relația sa cu una dintre doamnele de companie italiene ale prințesei, Marchesina. Ioan  AL III-LEA i-a acordat rapid statut la curte, autorizându-l să poarte pantofi violet, culoarea imperială, rezervată celor mai apropiați suveranului ^[ 22 ].

Un tânăr aproape de putere

Introducere în managementul imperiului

Bătălia de la Kose Dağ, în care turcii anatolieni au suferit o înfrângere grea în fața mongolilor. Acest eveniment a contribuit la stabilizarea graniței de est a Imperiului de la Niceea, deoarece puternicul său vecin, Sultanatul de Rum, era mai preocupat de amenințarea mongolă.

Ca mulți dintre predecesorii săi, Vatatzes și-a asociat fiul cu puterea foarte devreme. Conform Acropolei, Teodor a devenit co-împărat între 1235/1237 și 1242. Încă din 1242, Teodor scrie referindu-se la sine ca fiind „majestatea sa imperială”. Cu toate acestea, rămân îndoieli cu privire la statutul său oficial și dacă a fost într-adevăr încoronat ca și co-împărat, o practică destul de comună în politica bizantină pentru a consolida principiul succesiunii familiale. În această privință, cronicarii, precum și istoricii moderni nu sunt de acord, deoarece George Pachymeres și Nicephorus Gregoras par să concluzioneze că a existat o asociere reală cu puterea tatălui său, dar că aceasta nu a dus la o încoronare. Într-un articol dedicat special acestei chestiuni, Michel Stavrou consideră că contradicțiile dintre cronicari sunt doar aparente și că o serie de indicii ar atesta o încoronare sub tatăl său, facilitând succesiunea în fața unei aristocrații uneori ostile ^[ 23 ]. În orice caz, el avea prerogative largi, întrucât conferea proprietăți și pensii și nu ezita să intervină în dispute. La cererea lui Blemmydes, l-a obligat pe mitropolitul Efesului să restituie mănăstirii Blemmydes un teren pe care se presupune că îl dobândise în mod neregulamentar. În plus, în absența tatălui său, el conducea ședințele consiliului privat și propunea candidați pentru posturile religioase vacante ^[ 24 ].

În mai 1241, Ioan  AL III-LEA a asediat din nou Constantinopolul, dar și-a dat seama curând că nu avea mijloacele necesare pentru a cuceri orașul. A început discuțiile, iar Teodor  AL II-LEA l-a însoțit în negocierile cu latinii. Un armistițiu de doi ani a fost semnat pe 24 iunie. Simultan, moartea lui Ivan Asen a slăbit Bulgaria, iar Vatatzes a profitat de acest lucru pentru a ataca Despotatul Epirului la sfârșitul anului. Fiul său a rămas în Asia Mică cu responsabilitatea guvernării și a lucrat pentru a ține o curte itinerantă care să viziteze diferite orașe și regiuni ale Anatoliei niceene ^[ 25 ].

În această perioadă, generalul mongol Baiju a atacat Sultanatul Rum și a cucerit Erzurum. Teodor l-a informat pe tatăl său, care a asediat Tesalonicul, dar Ioan  AL III-LEA a refuzat să se întoarcă în Asia Mică. Într-adevăr, era pe punctul de a câștiga puterea și a obținut în cele din urmă supunerea lui Ioan Komnenos Doukas, care condusese acest important oraș grecesc timp de mai mulți ani și revendicase, de asemenea, titlul de împărat, dar îl abandonase în favoarea celui de despot. La rândul lor, mongolii și-au continuat avansul și au câștigat în bătălia de la Kose Dağ din 1243. Turcii au fost obligați să plătească un tribut anual mongolilor, în timp ce Imperiul de la Niceea, care rămăsese în retragere, a fost păstrat ^[ 26 ].

În 1246, Vatatzes s-a întors în Tracia, iar Teodor a preluat din nou regența în Anatolia. După ce a cucerit orașul Serres, a preluat în cele din urmă controlul direct asupra Tesalonicului, ai cărui locuitori i-au deschis porțile și i-au adus omagiu. Această campanie a fost un succes major pentru Imperiul de la Niceea, care se impunea din ce în ce mai puternic în Balcanii de Sud ^{[ 27 ] , [ 28 ]}.

Relații tumultuoase cu clasa conducătoare

Teodor  AL II-LEA s-a înconjurat de timpuriu de un cerc de intelectuali destul de tineri, care nu cunoscuseră rușinea exilului pe care o trăiseră părinții lor în 1204. Acest cerc social l-a ajutat pe Teodor să treacă prin perioadele dificile în care a simțit greutatea exercitării guvernării. Cel mai apropiat prieten al său a fost George Mouzalon, un om de extracție relativ modestă pe care îl cunoștea din copilărie ^{[ N 2 ]}. Nicephorus Blemmydes i-a descris pe el și pe frații săi ca fiind oameni umili, dar talentați. Ceilalți favoriți ai lui Teodor, precum Joseph Mesopotamites sau Konstas Hagiotheodorites, proveneau din linii mai prestigioase, dar, în general, el a menținut o anumită distanță față de marile familii aristocratice ^[ 29 ]. Dimiter Angelov vede în această trăsătură de caracter a lui Teodor  AL II-LEA, care a favorizat în mod clar prieteniile sale strânse în detrimentul legăturilor nobiliare, o influență a educației sale aristotelice și, mai precis, a învățăturilor Eticii Nicomahice. Potrivit viitorului împărat, „noblețea nu se măsoară după sânge, ci după virtute și după o conduită umilă și pură” ^[ 30 ].

În același timp, Teodor și-a exprimat un anumit dispreț față de episcopi, pe care îi considera aroganți, needucați, chiar neîndemânatici. Dar el însuși a fost supus criticilor din partea clerului și a elitelor în general. Mitropolitul Nichifor al Efesului i s-a opus și i-a învinovățit nerespectarea postului. Generalul Kalothetos pare să-i fi arătat și el o lipsă de respect, dar mai ales cu Teodor Files, guvernatorul Tesalonicului, relațiile erau execrabile ^{[ 31 ] , [ 29 ]}. Files a răspândit poezii defăimătoare împotriva moștenitorului tronului, implicându-l într-o afacere morală, în timp ce Teodor îl acuza de uciderea unuia dintre prietenii săi, Tribides. Când Blemmydes a aflat de acuzațiile răspândite de Files împotriva lui Teodor, s-a arătat deosebit de intransigent. El le interzisese deja Marchesinei și anturajului ei să meargă la mănăstirea sa din cauza aventurii ei cu Ioan  AL III-LEA, iar acum se adresa direct lui Teodor și tatălui său pentru a-i avertiza împotriva desfrâului și a risipirii excesive. Deși a încercat să se autoexonereze, Teodor  AL II-LEA nu pare să-l fi convins pe fostul său mentor ^[ 32 ].

Spre tron

Hiperperă de aur din timpul domniei lui Teodor  AL II-LEA Lascaris, reprezentându-l pe Hristos Pantocrator pe o față și pe Teodor  AL II-LEA, încoronat de Fecioara Maria, pe cealaltă.

Încă concentrat pe restaurarea Imperiului Bizantin, Vatatzes a țintit din nou spre Constantinopol, dar s-a confruntat cu o invazie a Macedoniei de către Mihail  AL II-LEA Komnenos Doukas în primăvara anului 1252. Încă o dată, Teodor a acționat ca regent în Asia Mică în timp ce tatăl său a plecat să lupte în Europa, unde a reușit să-l respingă pe Mihail  AL II-LEA. În august același an, Elena a murit subit, ceea ce l-a cufundat pe Teodor într-o durere profundă. S-a închis în palatul său și s-a concentrat asupra operei sale filozofice, reluându-și vizitele în orașele Asiei Mici abia în 1253. ^[ 33 ] Probabil la această dată a compus Operele sale morale, o colecție de doisprezece eseuri în care a pus sub semnul întrebării, printre altele, scurtimea vieții și vanitatea ei. ^{]34[ [ 35 ]}. Când au încercat să-l încurajeze să-și ia o nouă soție, le-a scris un răspuns în care reafirma că binele Imperiului nu-l putea abate de la o viață dedicată filosofiei, mergând până acolo încât să proclame că singurele femei cu care se va asocia de acum înainte vor fi Sophia ( înțelepciunea ) și Philosophia ( filosofia ). Cu toate acestea, nu a mers până acolo încât să renunțe la putere ^[ 36 ].

La începutul anului 1253, fiul și succesorul împăratului Frederic cel Mare, Conrad, a forțat majoritatea rudelor amantei tatălui său, Bianca Lancia, să se exileze. Aceștia s-au refugiat la Niceea la Anna, soția lui Ioan  AL III-LEA, ea însăși fiica Biancăi. Teodor i-a primit în absența tatălui său, iar curând Conrad și-a schimbat decizia și l-a trimis pe Berthold de Hohenburg să înceapă negocierile la Niceea. Teodor a profitat de această ocazie pentru a purta discuții filosofice cu ambasadorul german, care era și un mare savant. Studiul filozofilor greci antici a început să ia avânt în Europa, iar Hohenburg a fost curios să consulte anumite texte păstrate de bizantini, ceea ce l-a flatat în mod deosebit pe Teodor și l-a convins să-și difuzeze propriile opere. ^[ 37 ]

Vatatzes s-a întors la Niceea în iarna anului 1253, dar s-a îmbolnăvit curând și nu s-a mai recuperat niciodată complet. Teodor a devenit conducătorul de facto al Imperiului, dar totuși și-a făcut timp să-și publice lucrările filozofice. Curând, s-a răspândit vestea că mongolii se pregăteau să lanseze o invazie majoră în Asia Mică, în timp ce Ioan al  III-LEA a murit pe 4 noiembrie 1254, forțându-l pe Teodor să se dedice în întregime rolului său de șef al statului. ^[ 38 ]

Domnia

O putere care trebuie consolidată

La moartea tatălui său, Teodor  AL II-LEA a fost imediat aclamat împărat și înălțat pe rangul de scutier, o practică reînviată de mult, dar nu a fost încoronat deoarece tronul patriarhal era vacant. În discursul său de la înmormântarea lui Ioan  AL III-LEA, Acropole și-a exprimat speranța că Teodor  AL II-LEA va putea recuceri cu succes Constantinopolul, comparându-l cu stâlpul de foc care îi călăuzește pe evrei din Cartea Exodului. Cu toate acestea, deși Imperiul de la Niceea era o putere în ascensiune, Teodor nu avea încă mijloacele de a lansa un atac direct asupra orașului imperial, mai ales că amenințările la adresa granițelor erau încă numeroase. ^[ 39 ]

Încă de la începutul domniei sale, i-a interzis văduvei  lui Ioan AL III-LEA, Anna, să se întoarcă în Sicilia natală. Fratele ei, Manfred al Siciliei, a perceput acest lucru ca pe o insultă și a devenit rapid un dușman major al Niceei. În același timp, Teodor a trebuit să prevină orice pericol la granița sa de est și a încheiat un pact defensiv cu Kay Kâwus  AL II-LEA împotriva mongolilor. Într-adevăr, deși sultanul selgiucid recunoștea suzeranitatea mongolă, a refuzat să meargă personal la curtea Marelui Han Möngke pentru a-i aduce omagiu ^{[ 40 ] , [ 41 ]}.

Pe plan intern, s-a grăbit să ocupe postul vacant din patriarhat, principala autoritate religioasă din lumea bizantină. I-a oferit funcția lui Blemmydes, dar acesta din urmă a refuzat în ciuda eforturilor sale de a-l convinge, poate pentru că se temea să fie un instrument al dorințelor împăratului în chestiuni religioase. Apoi s-a adresat unui pustnic de origine aristocratică, Arsenios Autorianos, care a acceptat. ^[ 42 ] Michael Angold subliniază că numirea lui Autorianos a făcut obiectul unui sinod deosebit de amplu, care a inclus un număr mare de reprezentanți ai clerului dincolo de mitropoliți, permițându-i lui Teodor să profite de această ocazie pentru a-și afirma autoritatea religioasă. ^[ 43 ] La urcarea sa în patriarhat, Arsenios  AL IV-LEA l- a încoronat pe Teodor  AL II- lea, aparent de Crăciunul din 1254. Pe tot parcursul domniei lui Teodor, patriarhul s-a dovedit un aliat loial.

În același timp, Teodor  AL II-LEA a trebuit să se confrunte cu o elită conducătoare în care nu avea încredere, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă lui Georges Mouzalon în decembrie 1254. Potrivit lui Michael Angold, politica împăratului Frederic  AL II-LEA l-a inspirat să-și impună autoritatea asupra unei aristocrații care protesta de bunăvoie. L-a numit pe prietenul său fidel Mouzalon Mare Domestic, sau șef al armatelor, apoi i-a creat titlul de Mare Stratopedarc ^[ 44 ]. L-a ridicat pe fratele său, Andronic Mouzalon, la rang de Protovestiar ^{[ N 3 ]}. Ambii frați proveneau dintr-o familie modestă, la fel ca și Constantin Margarites, care se bucura și el de favoarea imperială, ocupând curând funcțiile de Mare Arhonte, o poziție creată tot de Teodor  AL II-LEA și destinată persoanei care conducea escorta imperială ^[ 45 ]. Cu toate acestea, el a oferit funcții importante și nobililor care fuseseră marginalizați în timpul domniei tatălui său și s-a bazat mai ales pe nobilimea din nord-vestul Anatoliei. Astfel, i-a rechemat pe unchii mamei sale, Michael și Manuel Lascaris, pe care i-a plasat în înalte comenzi militare ^[ 46 ] și i-a promovat la gradul de general pe doi membri ai familiei Nestongos (Georges și Isaac), cunoscuți pentru că i s-au opus lui Ioan  AL III-LEA ^[ 47 ]. Aceste diverse numiri au dus la tensiuni semnificative în rândurile aristocrației marginalizate, precum Paleologii, Strategopoulos sau Tornikios ^[ 48 ].

Un caz de trădare a fost raportat de Blemmydes împotriva lui Teodor  AL II-LEA Lascaris. Se presupune că ar fi fost comis de servitorul unui înalt demnitar, care a făcut remarci virulente la adresa împăratului, jurând în special că domnia sa nu va fi nici prosperă, nici lungă. Demnitarul, considerat responsabil, a apărut apoi în fața unui fel de tribunal care a reunit cele mai înalte figuri ale Imperiului, inclusiv patriarhul și mai mulți comandanți militari, care au convenit asupra unei condamnări la moarte. Cu toate acestea, Teodor  AL II-LEA a fost, se pare, convins de Nicephorus Blemmydes să comute această pedeapsă, în ciuda opiniei contrare a lui Mouzalon ^[ 49 ].

Prima campanie împotriva Bulgariei

Teodor  AL II-LEA Lascaris dintr-un manuscris al Istoriei lui George Pachymeres păstrat la Muzeul de Stat Bavarez din München.

Dacă Teodor  AL II-LEA a căutat să-și consolideze granița de est, principalul său adversar a apărut rapid la granița de vest. Tânărul țar bulgar Mihail  AL II-LEA Asen dorea să recucerească teritoriile dobândite de Ioan  AL III-LEA în Tracia și Macedonia ^[ 50 ]. În decembrie 1254 sau ianuarie 1255, a lansat o invazie a acestor regiuni, împotriva cărora micile garnizoane niceene erau neputincioase. Mai multe fortărețe și orașe, precum Skopje sau Veles, au căzut. Rapid, consiliul de război, convocat de împărat, a urmat recomandările lui George Mouzalon pentru un răspuns imediat ^[ 51 ]. Teodor  AL II-LEA a decis să conducă personal campania și i-a încredințat lui Mouzalon guvernul în absența sa. În februarie 1255, neașteptându-se la un contraatac atât de rapid, bulgarii s-au retras în dezordine, urmăriți de generalii Alexis Strategopoulos și Demetrius Tornikes. Au pătruns în inima Munților Rodopi, temându-se de ambuscade, ușor de organizat pe acest teren. Astfel, când au auzit ecoul coarnelor folosite efectiv de simpli păstori și țărani, s-au retras confuzi, lăsând în urmă echipamentul prea greu pentru a fi transportat. Teodor  AL II-LEA, consternat de o astfel de atitudine, i-a chemat imediat pe cei doi generali, care au refuzat să se predea în fața împăratului la Adrianopole ^[ 52 ].

Situația s-a înrăutățit când un mercenar bulgar în slujba Imperiului, Dragotas, a decis să schimbe tabăra și să asedieze Melnikul în timpul verii. Teodor a trebuit să părăsească Adrianopolul pentru a veni ca întăriri. Bulgarii l-au atacat prin ambuscadă la Pasul Rupel, dar el a evitat-o și a reușit să-i forțeze pe Dragotas și pe oamenii săi să fugă. Din Melnik, Teodor s-a dus la Tesalonic pentru a-l demite pe Teodor Philes, vechiul său rival, care era încă guvernator. În același timp, a pus capăt emisiunii locale de monede, deoarece dorea să stabilească un sistem centralizat de producție monetară, din Asia Mică, la Astritzion, pe malul asiatic al Hellespontului. Apoi, s-a dus în Macedonia pentru a obține capitularea bulgarilor la Veles. În cele din urmă, confruntat cu seceta persistentă, nu a putut continua până la Ovče Pole. Apoi s-a dus la Serres, unde a confirmat avantajele fiscale de care se bucurau orașele macedonene. De asemenea, a ordonat arestarea lui Constantin Kabasilas, arhiepiscop de Ohrida, din cauza sprijinului acordat lui Mihail  AL II-LEA al Epirului ^{[ 53 ] , [ 54 ]}.

Întoarcerea triumfătoare și afacerile de la curte

Când s-au răspândit zvonuri despre o invazie mongolă, Teodor a fost forțat să pornească spre Asia Mică la sfârșitul toamnei anului 1255, dar informațiile s-au dovedit în cele din urmă false, iar împăratul a putut să-și concentreze din nou atenția asupra Occidentului. S-a îndreptat spre fortăreața Tsepina, dar a fost forțat să se retragă, deoarece trecătorile înguste și acoperite de zăpadă i-au blocat trecerea. De data aceasta, campania din 1255 se încheiase, iar Teodor s-a întors la Niceea, unde și-a copleșit rudele cu daruri și onoruri. I-a numit pe Manuel Lascaris și Constantin Margarites comandanți ai trupelor cu baza în Tracia și i-a cerut lui Mouzalon să îndeplinească reforma militară. În schimb, i-a pedepsit pe membrii familiilor aristocratice care nu au avut încredere [în Teodor  AL II-LEA ]. Constantin Strategopoulos și Teodor Philes au fost orbiți ^{[ 55 ] , [ 31 ]}, în timp ce fiii lui Alexis Strategopoulos și Alexis Raoul au fost închiși. Mihail Paleologos a decis să fugă la selgiucizi, iar Teodor  AL II-LEA a profitat de acest lucru pentru a se amesteca în deciziile matrimoniale dintre familiile elitei conducătoare ^[ 56 ]. Astfel, el a favorizat uniunile cu linii mai modeste, precum căsătoria dintre George Mouzalon și Theodora Raoulaina, o nepoată a lui Mihail, și cea a lui Andronic Mouzalon cu o fiică a lui Alexis Raoul ^[ 57 ]. Cu siguranță spera să legitimeze pozițiile rudelor sale, dar aceste decizii, percepute ca insultătoare de marile familii ale Imperiului, au contribuit la adâncirea prăpastiei dintre Teodor  AL II-LEA și aristocrație ^[ 58 ].

Negocierile cu papalitatea

Pe plan religios, Teodor a relansat negocierile pentru a pune capăt schismei persistente dintre Biserica Ortodoxă și papalitate. În acest scop, a trimis emisari Papei Alexandru  AL IV-LEA în primăvara anului 1256. Încă o dată, discuțiile au eșuat pe fondul unor diferențe teologice, în special cu privire la natura Duhului Sfânt și la controversa Filioque. Pentru ortodocși, aceasta purcede doar de la Tatăl, în timp ce catolicii apărau principiul unei duble procesiuni, atât de la Tatăl, cât și de la Fiul. Blemmydes a fost trimis să apere punctul de vedere ortodox, adoptând în același timp o poziție conciliantă, în care teza unei procesiuni a Tatălui prin Fiul era considerată în conformitate cu canoanele Bibliei și cu operele Părinților Bisericii. În această privință, el se deosebește de Teodor  AL II-LEA, care a fost mai intransigent în apărarea particularităților credinței bizantine, ceea ce nu este lipsit de promovarea de către el a specificităților lumii elenistice. Astfel, când îl primește la Tesalonic pe legatul papal, Constantin de Orvieto, nu se poate ajunge la niciun acord. Într-adevăr, legatul nu are nicio latitudine de negociere, iar împăratul refuză orice concesie, păstrând în același timp posibilitatea de a convoca un sinod al episcopilor ortodocși pentru a discuta condițiile Unirii ^[ 59 ]. Dacă discuțiile nu sunt întrerupte, nu se înregistrează progrese până la moartea lui Teodor ^[ 60 ]. Dincolo de această problemă, Teodor  AL II-LEA se caracterizează printr-o viziune foarte intervenționistă asupra rolului împăratului în chestiuni religioase, ceea ce dă naștere anumitor critici, inclusiv cele ale lui Nicephorus Blemmydes ^[ 61 ].

A doua campanie împotriva bulgarilor

Pe frontul militar, din 1256, Teodor  AL II-LEA a trebuit să reia lupta împotriva bulgarilor, care tocmai trimiseseră cavaleria cumană să jefuiască Tracia. În timp ce Teodor le ordonase generalilor săi să adopte o poziție defensivă, aceștia au lansat o urmărire a cumanilor și au suferit o înfrângere grea. Teodor a trebuit să adune o nouă armată, recrutată din rândul țărănimii anatoliene, care a traversat Helespontul și a învins de două ori forțele bulgare ^[ 62 ]. Au fost apoi inițiate negocieri de pace cu Mihail  AL II-LEA, prin intermediul lui Rostislav  AL IV-LEA de Kiev, prinț de Macsó. Acesta din urmă era căsătorit atunci cu Ana a Ungariei, verișoara lui Teodor, iar fiica sa tocmai se căsătorise cu Mihail  AL II-LEA. Pe partea bizantină, Acropole a fost cea responsabilă de redactarea unui tratat care a restabilit status quo-ul ante bellum. Rostislav a acceptat termenii și l-a semnat pe...29 iunie 1256, în numele lui Mihail  AL II-LEA. Acesta din urmă a trebuit să cedeze orașul Țepina niceenilor, dar fără a evacua imediat garnizoana bulgară. Teodor a fost nemulțumit de această clauză și a concluzionat în grabă că fusese înșelat de Rostislav. El a biciuit public Acropola înainte de a afla de retragerea bulgară din septembrie. Conștient de eroarea sa, l-a trimis pe George Mouzalon la Acropole pentru a-și transmite regretele ^{[ 63 ] , [ 64 ]}.

În Bulgaria, tratatul a fost văzut ca o înfrângere, iar vărul lui  Mihail AL II-LEA, Koloman  AL II-LEA Asen, l-a folosit ca pretext pentru a complota detronarea țarului. Apucând tronul, nu a reușit să obțină sprijinul armatei și a fost la rândul său înlăturat de Rostislav și Mitso Asen, cumnatul lui  Mihail AL II-LEA. Cu toate acestea, un al treilea candidat, susținut de boieri, aristocrația bulgară, a apărut în cele din urmă, în persoana lui Constantin Tikh, deși acesta nu era înrudit cu dinastia domnitoare ^{[ 65 ] , [ 66 ]}.

Extinderea granițelor balcanice

Războiul cu Bulgaria a favorizat, de asemenea, o apropiere între Epir și Serbia. Mihail  AL II-LEA al Epirului a încheiat o alianță cu Stefan Uroš și a căutat, de asemenea, să-i seducă pe liderii albanezi care juraseră credință Niceei, trimițându-le daruri. În ciuda acestor tensiuni, fiica lui Teodor, Maria, a rămas legată de fiul și moștenitorul lui Mihail, Nikephoros. După ce a făcut pace cu bulgarii, Teodor i-a ordonat lui Mihail  AL II-LEA să-și trimită fiul la Tesalonic pentru a celebra căsătoria cu Maria. Nikephoros era însoțit de mama sa, Theodoros, iar Teodor a profitat de ocazie pentru a o lua ca ostatică. În schimbul eliberării ei, el a cerut ca Mihail să cedeze Dyrrhachium și Servia, două orașe strategice care îi permiteau să controleze Via Egnatia dintre Constantinopol și Marea Adriatică. Dacă Mihail  AL II-LEA acceptă, ruptura dintre cele două state bizantine este completă ^{[ 13 ] , [ 67 ]}.

Afaceri asiatice și reforma armatei

Pe 14 octombrie 1256, selgiucizii au suferit o înfrângere în fața mongolilor, iar Teodor a fost forțat să se întoarcă în Anatolia pentru a pregăti apărarea Imperiului. Sultanul turc a găsit refugiu la Niceea, în timp ce fratele său, Kilic Arslan  AL IV-LEA, a fost instalat de mongoli în fruntea sultanatului selgiucid vasalizat.

Teodor și-a adunat trupele lângă Magnesia și a primit o ambasadă de la Ilkhanul Hulagu Khan. Acesta din urmă a fost de acord să-și retragă armatele din Anatolia în schimbul împărțirii Sultanatului de Rum între Kilic Arslan și Kay Kawus în primăvara anului 1257. La părăsirea teritoriilor Imperiului de la Niceea, Kay Kawus a cedat patru orașe din Valea Lycus lui Teodor  AL II-LEA în schimbul unui detașament de 300 de soldați. Este semnificativ apoi faptul că, în scrierile sale, Teodor  AL II-LEA nu-i mai considera pe turci (pe care îi numea „perși”) o amenințare din cauza supremației dobândite de mongoli ^[ 68 ]. Împăratul nu a ezitat să se laude cu acest succes, ceea ce i-a permis să susțină că domnea peste un Imperiu care se întindea de la Dyrrhachium pe Marea Adriatică până la Capul Karambis pe Marea Neagră. Mai mult, era acum convins că armata sa trebuie să se bazeze pe recrutarea de țărani anatolieni, asigurându-l în special pe Blemmydes că „elenii” erau mult mai fiabili decât mercenarii ^{[ 69 ] , [ 70 ]}. Nu a ezitat să pună la îndoială unele dintre privilegiile acestora din urmă și s-a bazat pe Mouzalon pentru implementarea acestor măsuri, cu o creștere a impozitelor ^[ 71 ]. Cu toate acestea, în studiul său despre rolul mercenarilor occidentali în armata Imperiului de la Niceea, Savvas Kyriakidis temperează parțial observația făcută privind respingerea soldaților latini de către Teodor  AL II-LEA, care a continuat să lupte în diferitele sale campanii ^[ 72 ]. Distincția dintre o armată de câmp profesionistă, compusă în mare parte din mercenari și armatele tematice sau provinciale, recrutate local, a avut tendința de a dispărea ^[ 73 ]. Fără a vorbi despre naționalism, această viziune merge mână în mână cu o valorizare crescândă a elenismului în lumea bizantină și, mai precis, a componentei sale anatoliene, care constituie inima Imperiului de la Niceea ^[ 74 ]. În lucrarea sa „Elogiul Niceei”, el celebrează astfel grandoarea orașului Asia Mică ca nouă capitală bizantină, fără ezitare să dea vina pe Constantinopol, pe care îl consideră responsabil pentru căderea sa în 1204, când Niceea a îndrăznit să se ridice împotriva „putregăciunii provenite de la forțele italiene”. În acest sens, Teodor  AL II-LEA întruchipează o nouă generație care a cunoscut doar Imperiul Bizantin reorganizat la Niceea și pentru care Constantinopolul nu mai apare drept capitala prin excelență ^{[ 75 ] , [ 76 ]}.

Boală și moarte

Ioan  AL IV-LEA Lascaris, manuscrisul Zonaras ( gr. 122, fol. 294r ) din Biblioteca Estense, Modena, a doua jumătate a ^secolului al xv -lea  [ ^77 ] .

În noiembrie 1257, Teodor s-a îmbolnăvit grav. George Pachymeres l-a diagnosticat cu epilepsie, invocând pierderea frecventă a cunoștinței împăratului. De asemenea, el a sugerat că unele numiri neobișnuite și dorința sa de a promova căsătoriile între aristocrați și oameni de rând erau simptome ale bolii sale. Acropole descrie doar o pierdere severă în greutate care l-a redus pe Teodor la un schelet, în timp ce Blemmydes descrie o boală ciudată, alimentând temerile și melancolia lui Teodor. Teodor vorbește despre dureri insuportabile și paralizie a brațelor. Istoricii moderni consideră că este dificil să determine natura exactă a bolii de care suferea. John Lascaratos și Panaghiotis V. Zis concluzionează că avea epilepsie, de tip tonico-clonic, care s-a dezvoltat spre sfârșitul vârstei de douăzeci de ani. ^[ 78 ] Donald Mac Gillivray Nicol, care a preluat ideea epilepsiei, a remarcat că aceasta provoca schimbări bruște de dispoziție, făcându-l nervos, cu un comportament mai autoritar și încăpățânat ^[ 79 ]. Istoricul medical Georgios Makris pune la îndoială teoria epilepsiei, în timp ce Dimiter Angelov susține posibilitatea cancerului cerebral sau pulmonar ^[ 80 ].

Indiferent de boala sa, Teodor  AL II-LEA nu-și mai putea comanda trupele. În Macedonia, generalii nou numiți erau în funcție și lipsiți de experiență. Aceștia nu au putut împiedica Despotatul Epirului, sârbii și albanezii să lanseze raiduri împotriva Imperiului. Astfel, Stefan Uros a obținut un succes lângă Prilep. Prin intermediul cumnatei sale, Maria Petraphilaina, Mihail  AL II-LEA a reușit să-l păcălească pe generalul Constantin Chabaron. Acesta din urmă credea că i se va oferi în căsătorie prințesa care i-a trimis scrisori, dar când a întâlnit-o, a fost luat prizonier de soldații lui Mihail ^[ 81 ]. Mai mult, armata nou formată a lui Teodor a fost înfrântă la Edessa. Împăratul a trebuit să-l cheme pe Mihail Paleologos, care se întorsese din exil, pentru a prelua comanda trupelor din Macedonia. Deși acesta din urmă a fost inițial victorios, a primit ordine să nu marșeze asupra Prilepului, ceea ce i-a permis lui Mihail  AL II-LEA să-l cucerească și să-i ia prizonieră guvernatorul, Acropola. Despotul a plănuit apoi un asalt asupra Tesalonicului, dar a trebuit să se confrunte cu o altă amenințare, cea a lui Manfred al Siciliei, care traversa Marea Adriatică și care râvnea la Constantinopol. Mihail  AL II-LEA a decis să se alieze cu el și a alungat garnizoana niceeană din Dyrrhachium și din celelalte fortărețe din jur înainte de sfârșitul lunii februarie 1258 ^{[ 82 ] , [ 83 ]}.

Între timp, Teodor era izolat în palatul său din Magnesia, unde și-a petrecut ultimele luni. Convins că vrăjitoria era cauza chinurilor sale, a început să-și acuze curtenii. Mai mulți dintre ei au fost interogați, inclusiv Maria Martha, sora lui Mihail Paleologul. Împăratul își forțase fiica să se căsătorească cu bătrânul Vasile Kaballarios, dar căsătoria nu a fost niciodată consumată. Kaballarios a dat vina pe mama sa vitregă pentru impotența sa, pe care a acuzat-o de vrăjitorie. Teodor a aruncat-o apoi pe Maria Martha într-un fel de sac plin cu pisici, care au zgâriat-o feroce, înainte de a fi eliberată. Teodor l-a închis apoi pe Mihail Paleologul pentru a nu se răzbuna, dar l-a eliberat rapid. ^[ 84 ] Conștient de probabilitatea crescândă a morții sale, și-a numit tânărul fiu, Ioan  AL IV-LEA Lascaris, drept unic moștenitor și l-a desemnat pe Gheorghe Mouzalon drept regent. Apoi s-a retras din viața politică pentru a deveni călugăr și și-a rezumat păcatele într-un tratat, înainte de a cere absolvirea de la un sinod patriarhal. A murit în palatul său pe16 august 1258 și este înmormântat alături de tatăl său în mănăstirea Sosandra de pe Muntele Sipylus. Mormântul său a fost distrus ulterior, împreună cu mănăstirea, în timpul cuceririi turcești a regiunii în ^secolul  al xiv -lea. ^[ 85 ]

Sfârșitul familiei Lascaris

Moartea lui Teodor  AL II-LEA și regența care a început au dus la tensiuni crescânde între George Mouzalon și o aristocrație care își pusese resentimente față de domnia împăratului decedat. La doar zece zile după urcarea pe tron a lui Ioan  AL IV-LEA, cu ocazia unei ceremonii în memoria lui Teodor, Mihail Paleolog a condus un complot cu sprijinul aristocrației și al mercenarilor latini, care l-a eliminat pe Mouzalon și i-a permis să preia regența ^{[ 86 ] , [ 87 ]}. El a reușit să convingă elita că Imperiul nu putea fi condus de un băiat tânăr și s-a încoronat co-împărat la începutul anului 1259, alături de Ioan  AL IV-LEA, consacrând revenirea în forță a elitei bizantine puse deoparte de Teodor  AL II-LEA ^[ 88 ]. Curând, și-a concentrat forțele asupra recuceririi Constantinopolului prin Tratatul de la Nymphaeon (1261) cu Republica Genova. Apoi l-a trimis pe Alexis Strategopoulos să inspecteze apărarea orașului imperial, dar generalul și-a dat seama mai presus de toate că armata latină era în campanie și, prin urmare, că orașul era aproape lipsit de apărare. Orașului imperial a fost luat prin surprindere pe 25 iulie 1261. Acest succes a consacrat poziția lui Mihail  AL VIII-LEA, care a putut apoi să scape de tânărul Ioan  AL IV-LEA, orbit ^[ 89 ] la 25 decembrie 1261, în timp ce cele trei surori ale sale s-au căsătorit cu prinți locali bulgari și italieni, ceea ce a pus capăt destinului imperial al familiei Lascaris ^[ 90 ].

Lucrări și acțiuni culturale

Elev la fel ca marele logofete Gheorghe de pe Acropole de către celebrul Nicefor Blemmydes, Teodor  AL II-LEA Lascaris a fost un învățat încoronat. El a făcut din Niceea un centru cultural unde arta și literatura au înflorit ^[ 91 ]. Deși nu a fost primul împărat bizantin care a produs scrieri, diversitatea operelor sale a fost fără precedent. Pentru el, Blemmydes a scris Statuia sa imperială ( Βασιλικός Άνδριάς ), un portret al împăratului ideal. Teodor însuși a scris o Cosmologie și, în domeniul religios, o Teologie creștină ( Χριστιανική θεολογία ), o expunere sistematică a doctrinei creștine. De asemenea, a scris tratate de teologie morală, discursuri, canoane și scrisori. Aceste texte ne permit să înțelegem aspecte ale personalității lui Teodor, precum și viziunea sa politică. Într-o scrisoare adresată Patriarhului Manuel  AL II-LEA al Constantinopolului, el și-a exprimat convingerea că Imperiul și Biserica erau două componente ale aceleiași unități, o viziune clasică a cezaropapismului bizantin ^[ 92 ]. Un alt tratat al său, intitulat Reprezentarea lumii, este o demonstrație a interesului său puternic pentru empirism, în care studiază natura și modurile sale de funcționare, examinând succesiv cele patru elemente, funcționarea cerului, a stelelor, a Soarelui și a Lunii, și apoi natura umană. În aceste scrieri, precum și în tratatul său despre Comuniunea naturală, are loc o sinteză între influența filosofiei antice și viziunea creștină care pătrunde în gândirea bizantină. El a fost influențat și de un anumit ocultism, pe care Nicéphore Blemmydès, el însuși un adept al alchimiei, i l-ar fi putut transmite. De asemenea, el a apărat încercarea fierului înroșit ca practică judiciară și i-a suspectat pe mai mulți dintre dușmanii săi de vrăjitorie.

De asemenea, a compus o orație funerară în onoarea lui Frederic  AL II-LEA, împăratul Sfântului Imperiu Roman, precum și una pentru propriul său tată, Ioan  AL III-LEA Doukas Vatatzes. Teodor  AL II-LEA s-a dedicat și el stilului satiric, pe care l-a legat ușor de filosofie, cum ar fi Satira despre Tutor, în care și-a batjocorit primul tutore. În ea, a subliniat virtuțile umorului și a criticat lipsa de interes a mentorului său pentru filosofie, pentru care avea o adevărată pasiune ^[ 94 ]. Opera cu cea mai largă posteritate este imnul său către Fecioara Maria, preluat în teologia ortodoxă și auzit în mod regulat la sărbătorile mariane ^[ 95 ] dar, în ansamblu, operele lui Teodor Lascaris nu au fost niciodată răspândite pe scară largă și uneori au supraviețuit doar într-un singur manuscris. O mare parte este păstrată în colecția Bibliotecii Laurențiene din Florența și doar Împărtășania sa Naturală a fost copiată și publicată în mod regulat, la fel ca o traducere din 1577 de Claude Aubery sau o ediție foarte timpurie din manuscris numită Parisinus suppl. gr. 460 ^{[ 95 ] , [ 96 ]}.

Mai mult, pasiunea lui Teodor pentru cultură și apropierea sa de marii intelectuali ai timpului său, a căror operă a contribuit la promovarea ei, au fost contribuții care au consolidat dinamismul intelectual al lumii bizantine. În timp ce lumea bizantină se confrunta cu dificultăți politice semnificative, pe care Imperiul de la Niceea încerca să le corecteze pe cât putea, cercurile intelectuale erau în plină expansiune, până în punctul în care Niceea era uneori descrisă drept noua Atena ^[ 97 ]. El a fondat acolo o școală destinată viitoarelor elite ale Imperiului, pe modelul altor instituții create în trecut de împărații din Constantinopol ^[ 98 ]. Figuri precum Blemmydes și Acropole s-au numărat printre cei mai mari savanți ai timpului lor, iar în deceniile următoare, acest dinamism abia a slăbit, după cum o demonstrează Renașterea Paleologică. În acest sens, primele acțiuni ale lui Ioan  AL III-LEA de promovare a educației sunt extinse și consolidate de Teodor  AL II-LEA ^{[ 99 ] , [ 100 ]}.

Promotorul elenismului

Templul lui Traian, una dintre rămășițele anticului Pergam, care a fost obiectul admirației lui Teodor  AL II-LEA.

Atât în scrierile sale, cât și în practica sa de guvernare, în special în politica sa militară, Teodor  AL II-LEA Lascaris s-a dovedit a fi un fervent apărător al elenilor. Această promovare a elenismului, fără precedent în această etapă a istoriei bizantine ^{[ N 4 ]}, a făcut obiectul unor analize din partea istoricilor, în special a celor greci, care au văzut uneori în ea începuturile naționalismului grec. El a fost comparat în mod special cu ^împăratul roman Iulian  din secolul al IV-lea, cunoscut pentru dorința de a restabili politeismul ^[ 101 ]. Apostolul Vakalopoulos merge până acolo încât îl face inspiratorul conceptului Marii Idei, care a pătruns politica greacă până la începutul ^secolului al xx-lea  și care urmărea reunificarea tuturor teritoriilor locuite de greci, în special prin recuperarea Constantinopolului, deja un obiectiv al împăraților de la Niceea în ^secolul  al xiii -lea ^[ 102 ]. Alți istorici, precum Dimiter Angelov, sunt mai nuanțați și evită să vadă în elenismul lui Teodor o prefigurare a unui naționalism mai modern, ci mai degrabă o adaptare a unei gândiri imperiale care continuă să irige lumea bizantină. Aceasta se caracterizează prin fuziunea dintre imperialismul roman, o cultură predominant greacă și o religie creștină care îi conferă o identitate specifică, descrisă mult mai târziu ca bizantină. Dacă Teodor folosește termenul „eleni” mult mai frecvent decât „romani”, el nu pune la îndoială viziunea romană a unui Imperiu multietnic ^[ 103 ]. Afirmarea elenismului având mai presus de toate vocația, în lumea bizantină de după 1204, de a marca diferența dintre greci și latini, ei înșiși moștenitori ai romanității în Occident, dar făcuți vinovați de cucerirea Constantinopolului. Astfel, el este deosebit de virulent față de aceștia în unele dintre textele sale, inclusiv într-o Orațiune împotriva latinilor în care laudă meritele elenilor ^[ 104 ]. Promovarea elenismului și a calificativului etnic de eleni merg apoi mână în mână cu o noțiune de țară, Elada. Mai mult, așa cum subliniază Anthony Kaldellis în studiul său despre elenismul în Imperiul Bizantin, Teodor  AL II-LEA este unul dintre primii care revendică moștenirea directă a Greciei antice, pe care o exprimă, de exemplu, în admirația sa pentru ruinele anticului Pergam într-o scrisoare către Acropolita sau într-o referință directă la Alexandru cel Mareîn omagiul adus tatălui său ^[ 105 ].

Familia

Stema familiei Lascaris din Vintimille, Nisa, o ramură a familiei Lascaris, descendentă din descendenții lui Eudoxie Lascaris, fiica lui Teodor  al II-lea, care s-a stabilit în regiunea Nisei.

Când s-au căsătorit în 1235, nici Teodor  AL II-LEA, nici Elena a Bulgariei nu împliniseră încă vârsta legală pentru o astfel de uniune, dar această practică nu era excepțională în Imperiul de la Niceea. Căsătoria a avut loc la Lampsacus și, doi ani mai târziu, cu puțin timp înainte de a-i ataca pe niceeni, Ivan Asen  AL II-LEA i-a cerut fiicei sale să se întoarcă în Bulgaria. În cele din urmă, pacea a fost restabilită rapid, iar Elena a putut să se întoarcă înainte de sfârșitul anului. Se pare că Teodor  AL II-LEA a avut o afecțiune profundă pentru soția sa, descrisă ca floarea tinereții sale, lăudând dragostea adevărată care îi lega și îi făcea mai fericiți decât orice în lume. Moartea ei subită în primăvara sau vara anului 1252 l-a afectat profund. Împreună, au avut patru sau cinci fiice și un fiu ^[ 106 ]:

·         Irene Lascaris (1244-circa 1270), s-a căsătorit în 1258 cu Constantin  I ^Tikh Asen, țarul bulgarilor ^[ 107 ].

·         Marie Lascaris (decedată între 1257 și 1265), s-a căsătorit în 1256 cu ^Nicephorus I  DOUKAS , despot al Epirului ^[ 108 ].

·         Ioan  AL IV-LEA Lascaris (1250-1305), împărat al Niceei.

·         Theodora Lascaris (decedată în 1273), căsătorită de Mihail  AL VIII-LEA după 1258 cu Matei de Mons, baron de Veligosti ^{[ 109 ] , [ N 5 ]}.

·         Eudoxie Lascaris (1248-1311), căsătorită înainte de 1262 cu Guillaume-Pierre  I, ^conte de Vintimille (1257-1278), apoi în 1281 cu Arnaud Roger  I ^de Comminges (1256-1288), conte de Paillars. Prin intermediul ei, familia Lascaris de Vintimille a supraviețuit sub acest nume până  în ^secolul al xix -lea în Franța și a fost în special la originea construcției palatului Lascaris din Nisa ^[ 110 ].

·         O ultimă fiică, anonimă, este menționată doar de George Pachymeres și a fost uneori considerată un copil nelegitim al lui Teodor  AL II-LEA. Se spune că a fost căsătorită cu Iacob Svetoslav, despot al Bulgariei, în jurul anilor 1261-1262 ^[ 111 ].

Istoriografie

Teodor  AL II-LEA Lascaris este subiectul unor judecăți contrastante în rândul istoricilor moderni, care remarcă gustul său pentru arte și cultură și faptul că domnia sa, deși nu a promovat neapărat obiectivul recuceririi Constantinopolului, nu a slăbit Imperiul de la Niceea. ^Edward Gibbon, probabil influențat de poveștile de pe Acropole, îi învinovățește caracterul coleric și suspicios, influențat de o boală care l-a adus tot mai aproape de un sfârșit prematur. Alți autori de la sfârșitul ^secolului al xix-lea  și al xx-lea  împărtășesc această judecată destul de negativă, precum William Miller, care îi critică academismul, care îl privează de orice originalitate intelectuală, și merge până la a-l descrie ca un caz patologic, care ar putea interesa specialiștii în boli mintale ^[ 112 ]. Unul dintre primii săi biografi, Pappadopoulos, spunea despre el că domnia sa, prea scurtă, „a fost cea a unui guvern înțelept al unui împărat care și-a dedicat toate eforturile întemeierii Imperiului Grec pe fundații solide și de nezdruncinat”, din păcate subminate de revoluția palatului condusă de Mihail  AL VIII-LEA ^[ 113 ]. Combinația de împărat filosof, iubitor de cultură și om de acțiune îl distinge, pentru Ostrogorsky, de Constantin  AL VII-LEA, o altă figură bizantină a suveranului intelectual ^[ 114 ]. Cu toate acestea, alți istorici sunt mai împărțiți. Louis Bréhier a remarcat că a fost perceput ca „suveranul visat” de contemporanii săi, dar că a dezamăgit prin „caracterul său fantezist, violent și autoritar”, contribuind la slăbirea stabilității interne a Imperiului prin înstrăinarea nobilimii, reușind în același timp cu greu să mențină granițele extinse de tatăl său ^[ 115 ]. Donald Nicol a împărtășit această observație, considerând că „nu era omul potrivit pentru această sarcină”, recunoscându-i contribuția la dinamismul intelectual al timpului său, dar afirmând și că nu era „nici politician, nici soldat”, două neajunsuri care i-au marcat domnia cu ezitări și decizii uneori riscante, în special în ceea ce privește nobilimea, chiar dacă scurtimea domniei sale a însemnat că echilibrul general al Imperiului de la Niceea nu a fost perturbat ^[ 116.^]. În biografia sa, Dimiter Angelov evidențiază caracterul atipic al personajului, ale cărui realizări intelectuale au fost de o amploare considerabilă pentru un suveran, dar care au rămas în mare parte incomplete, parțial pentru că eșecul politic a persistat, iar încercările sale de reformă au dispărut odată cu el, la fel ca și dinastia sa. El vorbește astfel despre un „impas” care ridică o serie întreagă de întrebări despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă Teodor ar fi putut trăi mai mult. ^[ 

 

 ---------------------------------------------------------------------------------CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ                               31

----------------------------------------------------------------------------------

Assan. Cine era acest Constantin? O rudă probabil a lor. Noutate extrem de interesantă şi de neaşteptată. Cum alfabetul conţine litera ţ, inventată de Valahi (Hâjdeu), probabil să fie el inventatorul şi introducătorul alfabetului însăşi la noi (tradiţia lui Paisie crede că slavonismul e din epocă).

                                                      *

*          *

Al doilea grup de cripte este cel de la Biserica Domnească din Argeş şi este din prima jumătate a sec. XIII. El se compune [din următoarele litere] :

Fig. 14

Fig. 14¹

din criptele de pe hainele arhidiaconilor din altar, în număr de şase, la care se adaugă portretul lui Ioniţă Assan cu criptul de pe burtă ; din criptele de pe hainele profeţilor de la intrare ; şi din criptele de pe morminte şi inele.

Acest grup [de unul] singur reprezintă un capitol din Istoria noastră medievală. Vom găsi în el, pe lângă datele corepunzătoare, o serie de domnitori necunoscuţi, cât şi probele irefutabile ale existenţei sectei pitagoriciene, în fruntea Statului muntean. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 132 (fig. 14 şi 14¹). Să luăm cele două din urmă de pe poalele arhidiaconilor. Ambele sunt deteriorate, din nenorocire pentru importanţa lor. Totuşi se vede pe cea de sus. Iota ; ni ; iota mai mare ; Kappa, cu un A format din ramurile inferioare şi cu aripa superioară ornamentată în formă de delta (cifra patru). Apoi N, cu o bară peste piciorul din stânga (cifra zece) ; sus un omicron* ; sub el un ita ; apoi

* Omicron (majusculă Ο, literă mică ο, în greacă Όμικρον, o mikron, „o mic”) este a cincisprezecea literă a alfabetului grec.^[1]

În sistemul de numerație alfabetică greacă avea valoarea 70. Omicron provine din litera feniciană  (ayin). Din litera Omicron au derivat ulterior litera O din alfabetul latin și litera O din alfabetul chirilic.

 

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------  

32                                                                  EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

un mi în formă de cârlig sus ; un beta mare ; un rho mare; un ipsilon* în formă de y ; un iota ; două litere şterse ; În sfârşit un psi peste un omicron evident. Alături un iot** cu un omicron la mijlocul barei la stânga; un u, ale cărui ramuri dau un delta mare pe stânga şi pe dreapta, acelaşi mi cu un cârlig sus ; lângă aceasta sus un rho mic ; jos la dreapta un taf *** ca un cârlig ; iar pe stânga jos, un iota. În tot avem : Inika 14 Novembrii (e). Iar dacă considerăm cea de a doua literă ştearsă drept sigma, avem cu omicron şi psi: 6770 =1261. Iar la urmă : Io Dumitru (acest nume scris în monogram curios după moda bizantină).

Fig. 15

       Acum să trecem la cea de jos (fig. 14¹). Avem la urmă un delta sub un u. Lipseşte un mi, care probabil era între cele două, poate şi s-a şters.

          Avem în tot data : Duminika 14 Novembrii (e) 6770. Io Dumitru. Ziua de 14 Noemvrie 1261 corespunde exact unei Duminici, deci proba calendaristică demonstrează până la un punct citirea criptului. Dumitru este zugravul, care după tipic semnează întotdeauna, în acelaşi loc cu datarea bisericii, adică în altar, jos.

Să citim şi restul [celui de-] al doilea cript. Un compact, compus din : pi de forma cu două bucle şi cu bară deasupra ; o bară (i) peste el la stânga ; iar buclele reprezentând un Sigma majuscul orizontal şi întors în jos. Apoi un rho ; un A fără tăietură ; un B întors la stânga şi tăiat ca să rămână un E din buclele lui ; un csi**** ; un taf, o literă ştearsă. Continuă un omega ; un iot-, un Sigma orizo­ntal şi întors în sus ; o bară drept lambda şi iarăşi ştersătură.

În tot am avea : Ispravecste Voislav, cu csi drept şt, şi cu omega drept dublu V.

 

 

* Epsilon (majusculă Ε, minusculă ε, formă lunulată/uncială ϵ; greacă: έψιλον) este a cincea literă a alfabetului grecesc corespunzătoare literei E din alfabetul latin. În sistemul de numerație alfabetic grecesc aceasta posedă valoarea 5. Litera a derivat din consoana feniciană (He). Ca majoritatea literelor grecești poate fi scrisă atât de la stânga la dreapta cât și de la dreapta spre stânga.

Numele „e psilon” (ἒ ψιλόν, „e simplu”) a apărut în Evul Mediu pentru a distinge litera de digrama „αι”, un fost diftong care ajunsese să fie pronunțat la fel ca epsilon.

** Iota (majusculă Ι, literă mică ι, în greacă Ιώτα, „iota”) este a noua literă a alfabetului grec.^[1]

În sistemul de numerație alfabetică greacă avea valoarea 10.^[2]

Iota provine din litera feniciană  (yōdh).^[3] Din litera Iota au derivat ulterior literele I și J din alfabetul latin, precum și literele I și Ї din alfabetul chirilic.

*** Tau (majusculă T, literă mică τ, în greacă ταυ, [taf]) este a nouăsprezecea literă a alfabetului grec.^[1][2]

În sistemul de numerație alfabetică greacă avea valoarea 300. Tau provine din litera feniciană  (taw). Din litera Tau au derivat ulterior litera T din alfabetul latin și litera Te din alfabetul chirilic (Т, т).

**** Csi (literă mare: Ξ; literă mică: ξ) este a paisprezecea literă a alfabetului grec. Numele literei se pronunță /ksi/ în greaca modernă și în limba română. În sistemul de numerale grecești, are valoarea de 60. Provine din litera feniciană samekh .

Csi nu trebuie confundat cu litera grecească χ Hi, care a dat forma literei latine X.

În limba greacăO variantă scrisă de mână a lui Ξ.

Și în greaca antică, și în cea modernă, Ξ reprezenta sunetul /ks/. În unele variante locale arhaice ale alfabetului grec, csi lipsea. De fapt, în special în Grecia continentală și Evia, se folosea litera hi (Χ și χ), folosită în prezent pentru /x/ sau /kʰ/. Pentru că în Italia se folosea această variantă, în alfabetul latin a împrumutat X și nu Ξ ca litera latină x.

În alfabetul chirilic

Forma lui csi mic (ξ) a dat forma literei chirilice ksi, Ѯ (mare) și ѯ (mic), acum ieșită din uz.

Xi ( Ξ majusculă, ξ minusculă; ξι în grecescă ) este a paisprezecea literă a alfabetului grecesc, precedată de nu și urmată de omicron. Derivată din litera samech a alfabetului fenician, o variantă grafică a acestei litere este strămoșul literei X din alfabetul latin și este, de asemenea, strămoșul literei copte eksi Ⲝ, al literei chirilice ksi Ѯ sau al literei latine xi. 

Utilizare

În greaca modernă, litera xi reprezintă o consoană dublă, ks : o oclusivă velară surdă, k, urmată de o fricativă alveolară surdă, s, precum și o consoană dublă, gz : o oclusivă velară sonoră, g, urmată de o fricativă alveolară sonoră, z.

În sistemul numeric grecesc, xi este 60; de exemplu, ‹  ξʹ  › reprezintă numărul 60.

Istorie

Origine

Litera xi provine de la litera corespunzătoare din alfabetul fenician. Aceasta ar putea proveni din alfabetul proto-sinaitic , o scriere folosită în Sinai acum mai bine de 3.500 de ani, probabil derivată din anumite hieroglife egiptene . Alfabetul fenician a atins o formă mai mult sau mai puțin standard în jurul ^secolului al xi-lea î.Hr.  A  15-a literă  este o ^consoană ( alfabetul fenician este un abjad care nu notează vocalele), probabil corespunzătoare sunetului [ s ].

Litera corespondentă în alfabetul sud-arab este , s, corespunzând literei ሰ , sä, din alfabetul ge'ez. În alfabetele semitice, litera feniciană duce la siriacă ܣ, ebraică ס, aramaică 𐡎, arabă ﺱ și berberă ⵙ.

Stâlpul Djed R11 este probabil hierogliful care i-a inspirat pe canaaniți pentru litera din care derivă xi. ^{[ref. necesară]}

Alfabete arhaice

Distribuția tipurilor de alfabet „verde”, „roșu” și „albastru”, conform lui Adolf Kirchhoff (1867). Alfabet grecesc arhaic pictat pe burta unei cupe atice cu figuri negre; acest alfabet nu include un xi, trecând direct de la nu la omicron.

Alfabetul grec este derivat direct din alfabetul fenician. Cu toate acestea, a ^15-a literă  a acestuia din urmă nu devine sistematic a ^15-a în toate alfabetele grecești arhaice (litera arhaică digamma, abandonată de atunci, este inserată în ^poziția a 6-a  ).

Alfabetele epihorice grecești sunt împărțite practic în patru tipuri majore, în funcție de modul în care sunt tratate literele suplimentare pentru consoanele aspirate (pʰ, kʰ) și grupurile de consoane (ks, ps) ale limbii grecești. Aceste patru tipuri sunt denumite în mod convențional „verde”, „roșu”, „albastru deschis” și „albastru închis”, urmând legenda unei hărți publicate într-un articol fundamental din ^secolul al xix -lea  pe această temă, Studien zur Geschichte des griechischen Alphabets de Adolf Kirchhoff (1867) ^[ 1 ]. Tipul „verde” (sau sudic) este cel mai arhaic și cel mai apropiat de fenician. Tipul „roșu” (sau vestic) este transmis ulterior spre vest și este strămoșul alfabetului latin. Tipul „albastru” (sau estic) este cel din care a rezultat ulterior alfabetul grec standard; acesta este împărțit în două grupuri, numite „albastru deschis” și „albastru închis”.

Tipul „verde” folosește doar simboluri feniciene și, de obicei, renunță la litera Ξ (/ks/). Grupul /ks/ se scrie simplu ΚΣ. Acest sistem se găsește în Creta și în unele insule din sudul Mării Egee, în special în Santorini, Milos și Anafi ^[ 2 ].

Tipul „roșu” nu folosește nici el Ξ pentru /ks/, ci introduce un semn suplimentar la sfârșitul alfabetului pentru această combinație de sunete, Χ. În plus, introduce o literă pentru consoana aspirată „kʰ”, Ψ (asemănătoare cu psi actuală ). Tipul „roșu” apare în majoritatea zonelor din Grecia centrală ( Tesalia, Beoția și cea mai mare parte a Peloponezului ), pe insula Eubeea și în coloniile asociate, inclusiv majoritatea celor din Italia. ^[ 2 ]

Tipul „albastru deschis” încă nu folosește litera Ξ (/ks/) și adaugă doar litera Χ pentru „kʰ”; prin urmare, nu are o literă separată pentru grupul /ks/, de obicei scris ΧΣ. Acest sistem se găsește în Atena (înainte de 403 î.Hr.) și pe mai multe insule din Marea Egee ^[ 2 ].

Tipul „albastru închis” are toate simbolurile consonantice ale alfabetului grecesc modern: pe lângă Χ (comună cu tipul „albastru deschis”), adaugă Ξ (în poziția alfabetică a samekhului fenician). Acest sistem se găsește în orașele Confederației Ionice, Cnidos în Asia Mică și la Corint și Argos în nord-estul Peloponezului ^[ 2 ].

În tipurile care folosesc o literă dedicată pentru /ks/, aceasta ia forme foarte diverse ^{[ 3 ] , [ 4 ]}  :

·         ( Laconia, Arcadia, Ahaia, Rodos, Eubeea )

·         ( Tesalia, Eubeea )

·         ( Cnidus )

·         ( Ionia )

·         ( Argos )

·         ( Delos, Megara, Corint, Sicion, Tirint, Ionia, Argos )

În alfabetele care nu folosesc o literă dedicată pentru /ks/, se găsesc următoarele scrieri pentru acest sunet:

·         Κ Ϻ ( Milos, Creta, Santorini, litera Ϻ fiind litera arhaică san, pronunțată /s/)

·         Χ Σ ( Beotia, Attica, Egina, Paros )

·         ΨϺ ( Itaca )

·         ΗΣ ( Naxos )

Evoluţie

Forma actuală a literei provine din alfabetul folosit în Ionia, care a fost adoptat treptat de restul lumii grecești antice ( Atena a adoptat un decret formal pentru adoptarea sa oficială în 403 î.Hr.; utilizarea sa  era comună în orașele-stat grecești înainte de mijlocul secolului al IV-lea  î.Hr. ). ^{Odată cu} abandonarea digammei, xi a ocupat poziția ^{a 14-a}  în alfabet.

Alfabetul grecesc a rămas unicameral mult timp. Formele cu litere mici provin din uncialul grecesc, o scriere specială creată din majusculele și cursiva romană în jurul ^secolului al iii-lea  și adaptată pentru scrierea cu pana de scris, și au fost create în jurul ^secolului al ix- lea. În timpul Renașterii, tipografii au adoptat forma cu litere mici pentru fonturile cu litere mici și au modelat literele majuscule după formele inscripțiilor antice, ceea ce a dus la bicamerarea limbii grecești.

Nume

Spre deosebire de majoritatea alfabetului grecesc, termenul „xi” nu provine de la numele literei feniciene din care derivă: litera greacă își primește numele de la pronunția sa. Se presupune că numele literei feniciene corespunzătoare, semka , înseamnă „pește”.

În greaca modernă, litera se numește ξι (xi), pronunțată /ˈksi/.

În greaca veche, litera se numește ξῖ (xî), pronunțată în atică /ˈkʰsiːˌ/, sau ξεῖ (xeî), pronunțată /ˈkʰseː/.

Derivate

Alfabetul etrusc este derivat din alfabetul grecesc folosit în Eubeea - un alfabet pe care etruscii l- au învățat la Pithecusae ( Ischia ), lângă Cumae. Alfabetul grecesc eubean folosește o variantă epigrafică a lui xi care seamănă cu chi-ul grecesc modern :. Alfabetul latin descinde din alfabetul etrusc; xi duce astfel la litera X. Alfabetul eubean plasează litera în ultima poziție, o ordine care se repetă în etruscă și latină.

În alfabetul chirilic, xi dă naștere literei ksi, Ѯ; folosită pentru a reprezenta litera greacă xi, în special în cuvinte împrumutate din greacă sau în vocabularul religios ortodox, a dispărut din limba rusă în timpul reformei ortografice din 1708 ordonate de Petru cel Mare, odată cu literele Ѱ, Ѡ, Ѧ și Ѫ.

În alfabetul copt, litera duce la litera eksi,

 ----------------------------------------------------------------------------------------------------

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ                                                   33

----------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Ne aflăm deci în faţa unui domnitor Voislav, care este îngropat în biserică şi care a isprăvit biserica la anul 1261, Duminică 14 Noemvrie, fiind zugrav Dumitru, adică un român (după maniera de a picta şi după inscripţii, au fost doi zugravi). Unul scrie greceşte, probabil adus de la Bizanţa, celălalt scrie slavoneşte - probabil - Dumitru, român). Pentru ca să fie isprăvită biserica, trebuie ca cineva s-o fi început. Cine este acesta?

Îl vom decripta de pe inscripţia ce se află pe gâtul primului arhidiacon (Vezi «Ad. lit.» Nº. 91, 1922) (fig. 15). Începe cu un Zita,

 

 

Fig. 16

 

aproape latin, compact eu o bară la stânga, care-1 transformă în

ipsilon. Apoi un delta neisprăvit jos formând compact cu un U mare 

ornamental ce este luat drept ipsilon; lângă el jos un taf ; apoi un alfa

arhaic cu o bară lipsă sus. După asta o bară (iota) cu un semicerc jos

(omicron). Până acum zidit’a Io. Urmează Rho mare, alfa, fără

 buclă, care se leagă cu o bară la mijlocul căreia e un cârlig.

Compactul dă alfa ; delta ; u latin ; deci Radu, cu bara următoare:

Radul. În fine, un pi (compus din două bucle verticale pe o bară); un 

M cu o buclă peste piciorul din dreapta (sigma şi rho tot odată 

inversate) trei cârlige ori semicercuri (alfa) ; iar peste dungă

 aceleaşi bucle peste ea (pi). Cei doi MP ne dau doi de B, trei de a,

un S, un R: deci Basarab.

În tot : Zidit’a Io Radul Basarab, din care cuvântul Radu este evident. Criptele acestea sunt scrise cu litere greceşti în majoritate amestecate cu litere latineşti, cu compacte şi inversări de caractere ; mai sunt ornamentate şi formează cele mai încurcate cripte, ce am avut de descifrat. Cel mai uşor dintre ele este cel conţinând data. Pe măsură ce ne apropiem de timpurile moderne vedem deci, că sistemele se complică, pentru a fi mai greu de desluşit.

Aşadar, până acum ştim, că biserica a fost zidită de Radu Ba­sarab*, care nu este Radu Negru, cum s-a crezut. El este anterior datei de 1261. Nu cred să fie cel de la 1128, căci s-ar fi scris numele

 *Bezerenbam a fost un conducător muntean menționat la 1241 în cronica persană a lui Fazel-Ullah-Rașid, alături de Mișelav. Era stăpânitorul Țării Ilaut, unde l-au întâlnit tătarii în timpul invaziei lor. Unii cercetători presupun că a fost predecesorul lui Litovoi ^[1], alții însă nu se hazardează în asemenea afirmații, datorită traseului greu de determinat, potrivit relatărilor cronicii:

“

Ordul, trecând prin țara Ilaut, a întâlnit pe Bezerenbam și l-a bătut. [Și, în continuare, Bugek] trece Munții Sassanilor [2] ca să intre în Kara-Ulag, înfruntă popoarele karaulaghilor (probabil, vlahii), trece munții și intră în țara lui Mișelav, unde bate pe dușmanul care-l aștepta.

”

Bogdan Petriceicu Hasdeu a considerat că este vorba despre banul Basarab, un conducător local, în vreme ce Constantin C. Giurescu a opinat că în fapt numele ar fi doar o stâlcire a titulaturii banului de Severin (Terra Zeurino)^[3].

 ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

34                                                                  EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Negru, ca pe inel şi nu Basarab. Acela este altul. Mai ştim că la 1261 domnea Voislav.

 

 

Fig. 16¹

Celelalte trei cripte, de pe poalele şi gâturile arhidiaconilor, spun : Io Nikolai V V zugravit (cuvântul Nicolai aproape nu e criptat) ; Io Ugoditos V V. tîrnosit ; Io Voislav V. V. gătit viserika ; (Vezi «Ad. lit.» Nº. 91 din 1922).

Avem deci, doi domni noi, din acea epocă : Nikolai şi Voislav. Iar biserica, cu certitudine, a fost construită în mai multe periode, poate chiar să fi fost începutâ de Radu Negru cel de la 1128. Ţin 

 ---------------------------------------------------------------------------------------------------

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ                            35

----------------------------------------------------------------------------------------------------

 

sa remarc, că pe nici o inscripţie nu am puncte ; deci aceşti domni nu au fost în secta Templierilor.

Dacă luăm însă (fig. 16) pretinsa icoană a Sf. Mina după «Buletinul Monumentelor istorice» (număr special) găsim pe ea un cript. El conţine semnătura: Io Ioniza Assan, cu cele trei puncte ale sectei şi cu primele litere ale celor două cuvinte ornamentate în 3, ceea ce ne dă rangul 33. Iar dacă observăm icoana, vedem uşor, că numai Sf. Mina nu e zugrăvit în ea. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 171) (fig. 16¹). Avem un bărbat cu părul şi barba mare, creţe şi negre, cu figura energic -balcanică. El trage sabia din teacă, ceea ce nu face nici un sfânt. Are ilic* ; brasieră** cu ochiuri în faţă; cameşoi***, gen fustanelă****; mânecuţe de stofă, peste mânecile cămeşoiului; şi peste ele, betiţele albe ; are şi getre***** albe, adică este exact îmbrăcat cu costumul, ce-1 poartă şi azi indigenii dimprejurul Pindului. Sf. Mina era soldat roman din Frigia şi era de origine Egipteană, deci departe de asemenea îmbrăcăminte. Dacă mai socotim, că are şi mantia pe umeri şi aureolă, ca toţi împăraţii bizantini şi bulgari, nu mai putem avea îndoială că ne alfăm în faţa portretului lui Ioniţă Assan.

Acest cript complectează pe cel de la Târnova, ne dă portretul în îmbrăcămintea epocii a primului fondator de stat românesc, şi distruge complect legenda cu separarea totală a celor două maluri dunărene. Dar ce caută el în această biserică? Răspunsul este uşor de dat, având în vedere cenotaful****** din faţă, cu mantia împărătească. Desigur este un prinos de recunostinţă al celor ce au reuşit la mijlocul sec. XIII să închege un stat românesc, pentru autorul tentativei, în mai mare, de la Târnova.

De altfel, mai sunt o serie de sfinţi, care scot sabia din teacă în acea biserică şi pe care «Buletinul Monumentelor istorice», îi gratifică cu titulatura de «sfinţi martiri militari». Cum au toţi aureolă, probabil că sunt, ori Asani de la Craiova, ori de la Târnova. Şi deoarece am pomenit numele oraşului Banilor, de data aceasta crai, care înseamnă împărat, este la locul lui în derivaţia cuvântului.

Dar cine vor fi fost aceşti Asani ? Problema este tot atât de pasionantă, după cum va fi şi cea a Basarabilor, după cele ce vor urma.

Mai este de adăugat un cuvânt. Am găsit mai sus, că pe unul din zugravii bisericii 1-ar fi chemat Dumitru şi că ar fi fost român. Proba, ne-o dă tot criptografia. Se ştie într-adevăr mania pictorilor mai vechi de a-şi pune chipul lor, ori al prinţilor în compoziţiile ce le făceau. Ei bine, la Argeş există în icoana alungării negustorilor din templu (vezi acelaşi număr special al Bulet. Mon. Ist.) doi inşi: unul

 

* haină țărănească de aba, numită și mintean, fără mâneci și împodobită cu găitane (ilicul poate fi bărbătesc și femeiesc):

** un articol de îmbrăcăminte de protecție conceput pentru a menține capul purtătorului plutind deasupra suprafeței apei.

*** CĂMEȘOI, cămeșoaie, s. n. Augmentativ al lui cămașă (1); cămașă lungă. – Cămeșă + suf. -oi.

**** FUSTANELĂ, fustanele, s. f. Fustă scurtă, largă și creață, făcând parte din costumul național al grecilor și albanezilor.

***** „Ghetre” (pluralul lui ghetră) sunt definite în DEX (Dicționarul Explicativ al Limbilor Române) ca un tip de încălțăminte, în special o acoperire protectoare pentru glezne și partea superioară a pantofilor, confecționată în mod tradițional din fetru sau pânză. Pot fi, de asemenea, benzi de piele folosite de metalurgiști pentru protejarea gleznelor. Din punct de vedere istoric, au fost folosite și ca un tip de încălțăminte care acoperea partea superioară a pantofului și trecea peste glezne. Un alt termen înrudit, „ghete” (pluralul lui gheată), se referă la încălțăminte scurtă din piele sau sintetică care acoperă piciorul până la gleznă, adesea fixată cu elastic sau nasturi.

****** Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut.

 -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- 

36                                                                  EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

bătrân, altul tânăr şi cu barba neagră, care de altfel, revin în toate massele* din celelalte icoane. Dar aici cel tânăr poartă căciulă dintr-o oaie. Cum ceilalţi figuranţi sunt perfect în costumele epocii, rămâne ca el să fie zugravul român Dumitru, cel bătrân cu capul gol - poate fi unul dintre domnii din domnii din cripte.

Deci [din ceea ce-am prezentat, desprindem] o concluzie extrem de importantă: la 1260 aveam zugravi români, capabili de a face capodopera de la Curtea de Argeş.

Al doilea rând de cripte, din aceeaşi biserică, se compune din două piese. Aceste piese se află la intrare. Unul este pe haina profetului Zaharia, altul pe hainele a trei [persoane] din grupul marilor profeţi. Nu voi descripta nici aceste cripte, căci importanţa lor nu este deosebită, le reproduc numai. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 142). Criptarea este cea mai complicată, deoarece, peste cele arătate până acum, se întrebuinţează din abundenţă punctele. Cum, pe unul din cripte, avem data 1273**, acesta este cel mai aproape de noi, şi deci, după cele afirmate, este şi cel mai complicat. Data, mai ales, este redată prin suma: 400+800+70 + 3, ceea ce este iarăşi unic în acele timpuri şi în această artă.

Pe [scrierea de pe] Profetul Zaharia avem în cap : Ugorska Ekli, adică Biserica Valahă. Iar pe două rânduri dedesubt, găsim : Karo Asan (Asan Caloian) ot Grokovo¹, cu exclamaţia: Okale mie o vimi a om, probabil : ochii mei văzură un om***. Limba aceasta curioasă, ori este cea francă, de care pomenim mereu, creată special pentru criptare, ori este una românească dispărută din Balkani. În orice caz, ca [şi] curiozitate, este mai mult decât extremă. Apoi avem Kiril ot Gelpem (Gelpi fiind în limba goţilor râul Jiii). Urmează Roks ot Roman (probabil Romanul din Moldova). După aceasta: Burilă ot Ilirio şi Luka ot Sibi okn (ocnă). În fine: Kiril ot Brno, ie ot Kazerskvi (Cazarii de la Caspica) Sotir Ekli Ke Ongario Bane (salvator al Bisericii şi Ban al Ungariei). Acestea sunt probabil calificativele lui Kiril (fig. 17).

Toate numele descifrate par a fi ale unor personalităţi din biserica românească. Importanţa criptului constă în aceea că ne arată la 1273 existenţa elementului românesc în Iliria. Moravia, Kazaria, Mol­dova, Transilvania şi Balkani. Numele lui Sf. Ciril (sec. IX) care a predicat la Brno şi la Kazari, poate să arate origina lui valahă în afară de aducerea la ortodoxie probabilă a Valahilor din Mo­ravia. În orice caz, citarea acestui Ciril este de o extremă curiozi­tate. Nu cumva traducerea psaltiri scheiene se datorează impulsurilor lui? Aceasta ar fi şi logic. Un strateg bizantin, dând peste Valahi în Moravia, de ce nu le-ar fi făcut acelaşi serviciu ca şi

*Mulțime compactă de oameni, considerată ca o unitate; grupare mare de oameni cu anumite caractere comune; cercuri largi ale populației.

**1273 Vedem că Basarab I se naşte la 1271 deci la doar doi ani depărtare de acest an scris în formă codificată. Lansând ipoteza că tatăl lui Basarab I era Constantin Tih Asan (Tihomir)*** vedem că istoricul bizantin George Pachymeres l-a descris ca fiind pe „jumătate sârb”.^[7]

Potrivit istoricului Srdjan Pirivatrić.^[8] dacă a fost o rudă patrilineală a lui Nemanja, tatăl său, Tih, ar fi fost fiul fratelui lui Nemanja, Tihomir.

*** Constantin Tih Asan^[3] (în bulgară Константин Тих Асен) sau Constantin I (în bulgară Константин I), (n. secolul al XIII-lea, Shkupi, Țaratul Vlaho-Bulgar – d. 1277, Țaratul Vlaho-Bulgar) a fost țar al Bulgariei din 1257 până în 1277.

Tinerețe

Constantin Tih a fost un boier bogat bulgar (sau nobil) ale cărui moșii erau situate în regiunea Sofia sau Skopje.^[4][5] Constantin a declarat în scrisoarea sa către Mănăstirea Sf. Gheorghe de lângă Skopje că Ștefan Nemanja al Serbiei a fost bunicul său.² ****^[6] Istoricul bizantin George Pachymeres l-a descris ca fiind pe „jumătate sârb”.^[7] Ar fi putut fi legat de casa regală sârbă, fie prin mama, fie prin tatăl său.^[7] Dacă a fost o rudă patrilineală a lui Nemanja, tatăl său, Tih, ar fi fost fiul fratelui lui Nemanja, Tihomir, potrivit istoricului Srdjan Pirivatrić.^[8] Pirivatrić^[9] și alți cercetători^[10][11] consideră, de asemenea, că ar fi putut fi un fiu sau un nepot al boierului bulgar John Tihomir, care a condus Skopje la sfârșitul secolului al XII-lea. Dacă Constantin a fost legat de casa regală sârbă prin mama sa,^[12] fiica sau nepoata lui Nemanja trebuie să fi fost mama lui.^[13]

Domnie

Ascensiune

Constantin Tich a ajuns pe tronul bulgar după moartea lui Mihail al II-lea Asan,^[14] dar circumstanțele ascensiunii sale sunt obscure.^[4] Mihail Asan a fost ucis de vărul său, Kaliman Asan (Koloman) la sfârșitul anului 1256 sau începutul lui 1257.^[5][4] Apoi, și Kaliman a fost ucis, iar linia masculină a dinastiei Asan (sau a Asăneștilor) a dispărut.^[5]

Rostislav Mikhailovici, banul de Macsó (care era socrul lui Mihail și al lui Kaliman) și boierul Mițo Asan (care era cumnatul lui Mihail), au revendicat tronul Bulgariei.^[4] Rostislav a cucerit Vidinul, Mițo s-a oprit asupra sud-estului Bulgariei, dar niciunul dintre ei nu și-a putut asigura sprijinul boierilor care controlau capitala Tarnovo,^[15] aceștia din urmă au oferit tronul lui Constantin care a acceptat.^[4]

Constantin a divorțat de prima sa soție (al cărei nume nu este cunoscut) și s-a căsătorit cu Irene Doukaina Laskarina în 1258.^[4] Irene a fost fiica lui Teodor al II-lea Laskaris, împăratul Imperiului Bizantin de la Niceea și a Elenei a Bulgariei, fiica lui Ioan Asan al II-lea al Bulgariei.^[4][16] Căsătoria cu un descendent al familiei regale bulgare i-a consolidat poziția.^[4][16] A fost numit ulterior Constantin I Asan.^[16] Căsătoria sa a dus și la o alianță între Bulgaria și Imperiul de la Niceea,^[14][16] care a fost confirmată un sau doi ani mai târziu, când istoricul și oficialul bizantin George Akropolites a venit la Tarnovo.^[17]

Conflictul cu Ungaria

Prințul rus kievean Rostislav Mikhailovich (în bulgară Ростислав Михайлович)^[18] a invadat Bulgaria cu ajutor maghiar în 1259.^[19] În anul următor, Rostislav și-a părăsit ducatul de Macsó (Mačva) pentru a se alătura campaniei militare a socrului său, Béla al IV-lea al Ungariei, împotriva Regatului Boemiei.^[19][20] Profitând de absența lui Rostislav, Constantin a intrat în ținuturile sale și a ocupat Vidinul.^[20] Constantin a trimis o armată să atace și Banatul Severinului, dar comandantul maghiar, Laurențiu de Transilvania, a luptat cu invadatorii și i-a respins cu succes.^[20][19]

Invazia bulgară a Severinului l-a revoltat pe Béla al IV-lea.^[20] Curând, după ce a încheiat un tratat de pace cu Ottokar al II-lea al Boemiei, în martie 1261, trupele maghiare au luat cu asalt Bulgaria sub comanda fiului și moștenitorului lui Béla al IV-lea, Ștefan al V-lea.^[20] Au cucerit Vidinul și au asediat Lom pe Dunărea de Jos,^[19] dar nu au putut să-l provoce pe Constantin la o luptă deschisă, deoarece acesta s-a retras la Tarnovo.^[20] Armata maghiară a părăsit Bulgaria înainte de sfârșitul anului, dar campania i-a readus lui Rostislav controlul asupra nord-vestul Bulgariei.^[20]

Războiul cu Imperiul Bizantin

Bulgaria c.1260

Cumnatul minor al lui Constantin, Ioan al IV-lea Lascaris, a fost detronat și orbit de fostul său tutore și co-împărat, Mihail al VIII-lea Paleologul, înainte de sfârșitul anului 1261.^[14] Armata lui Mihail al VIII-lea a ocupat deja Constantinopolul în iulie, astfel că lovitura de stat l-a făcut singurul conducător al Imperiului Bizantin restaurat.^[14] Renașterea imperiului a schimbat relațiile tradiționale între puterile din Peninsula Balcanică.^[21] Mai mult, soția lui Constantin a decis să răzbune mutilarea fratelui ei și l-a convins pe Constantin să întoarcă armele împotriva lui Mihail al VIII-lea.^[20][22]

Mițo, care încă stăpânea sud-estul Bulgariei, a făcut o alianță cu bizantinii, dar un alt nobil puternic, Jacob Svetoslav (sau Iacov, în bulgară Яков Светослав), care a preluat controlul regiunii de sud-vest, i-a fost loial lui Constantin.^[23] Profitând de un război între Imperiul Bizantin, Republica Venețiană, Principatul Achaea și Despotatul Epirului, Constantin a invadat Tracia și a capturat Stanimaka și Filipopolis (acum Asenovgrad și Plovdiv în Bulgaria) în toamna anului 1262.^[23][24] Mițo a fost obligat să fugă în Mesembria (acum Nesebăr în Bulgaria).^[25] După ce Constantin a asediat orașul, Mițo a cerut ajutorul bizantinilor, oferindu-se să le predea Mesembria în schimbul unor proprietății în Imperiul Bizantin.^[26] Mihail al VIII-lea a acceptat oferta și l-a trimis pe Mihail Ducas Glabas Tarchaneiotes să-l ajute pe Mițo în 1263.^[25]

Astfel, o a doua armată bizantină a luat cu asalt Tracia și a recucerit Stanimaka și Filipopolis.^[26] După ce a preluat Mesembria de la Mițo, Glabas Tarchaneiotes și-a continuat campania de-a lungul Mării Negre și a ocupat Agathopolis, Sozopolis și Anchialos (acum Ahtopol, Sozopol și Pomorie în Bulgaria).^[25] Între timp, flota bizantină a preluat controlul asupra orașului Vicina și a altor porturi din Delta Dunării.^[26] Glabas Tarchaneiotes l-a atacat pe Jacob Svetoslav care nu a putut rezista decât cu ajutor maghiar, astfel el a acceptat suzeranitatea lui Béla al IV-lea.^[27][28]

Ca urmare a războiului cu bizantinii, la sfârșitul anului 1263, Bulgaria a pierdut teritorii semnificative în mâinile celor doi dușmani ai săi, Imperiul Bizantin și Regatul Ungariei.^[29] Constantin nu a putut decât să solicite ajutor din partea tătarilor din Hoarda de Aur pentru a pune capăt izolării sale.^[29] Astfel, hanii tătari au fost stăpânii monarhilor bulgari timp de aproape două decenii, cu toate că stăpânirea lor a fost doar formală.^[21] Un fost sultan din Rum, Kaykaus al II-lea, care a fost încarcerat la ordinul lui Mihail al VIII-lea, a dorit să-și recapete tronul cu ajutorul tătarilor.^[29] Unul dintre unchii săi a fost un lider de seamă al Hoardei de Aur și i-a trimis mesaje pentru a-i convinge pe tătari să invadeze Imperiul Bizantin cu ajutorul bulgarilor.^[30] Potrivit istoricului bizantin, Nichifor Gregoras, Kaykaus al II-lea i-a trimis un mesaj și lui Constantin, prin care îi oferea mulți bani dacă va veni să-l elibereze.^[31]

Mii de tătari au traversat Dunărea de Jos care era înghețată pentru a invada Imperiul Bizantin la sfârșitul anului 1264.^[31][29] Constantin s-a alăturat curând lor,^[32] deși anterior a căzut de pe un cal și și-a rupt piciorul.^[33] Armatele unite ale tătarilor și ale bulgarilor au lansat un atac surpriză asupra lui Mihail al VIII-lea, care tocmai se întorcea din Tesalia la Constantinopol, dar nu l-au putut prinde pe împărat.^[34] Constantin a asediat cetatea bizantină din Ainos (acum Enez în Turcia), forțându-i pe apărători să se predea.^[34] Bizantinii au acceptat, de asemenea, eliberarea lui Kaykaus (care a plecat curând la Hoarda de Aur), dar familia sa a fost ținută încarcerată chiar și după aceea.^[32][35]

Dezintegrare

Alianța lui Constantin cu tătarii i-a întărit poziția.^[36] Jacob Svetoslav a acceptat din nou să fie vasalul lui Constantin.^[37][36] Profitând de un război civil în Ungaria, Jacob Svetoslav a invadat și Banatul Severinului.^[37] [36] Războiul civil maghiar s-a încheiat cu divizarea țării între Béla al IV-lea și Ștefan în martie 1266.^[36] Ștefan a lansat o campanie militară împotriva Bulgariei și a cucerit Vidinul în iunie.^[36] Constantin a încercat să reziste, dar maghiarii i-au învins armata și au jefuit regiunea Tarnovo.^[36] Maghiarii au cucerit Plevna și alte cetăți de pe Dunăre și l-au obligat pe Jacob Svetoslav să fie din nou vasalul lui Ștefan.^[38] După aceea, Jacob Svetoslav a fost numit „împărat al Bulgariei” în hrisovurile regale maghiare.^[38][37]

Sigiliul de aur al lui Constantin Asan. Inscripție în bulgară: „+ Constantin, în Hristos Dumnezeul, un țar credincios și autocrat al bulgarilor, Asan”.

Carol I de Anjou al Siciliei și Balduin al II-lea (de Courtenay), împăratul latin al Constantinopolului, au făcut o alianță împotriva Imperiului Bizantin în 1267, la Viterbo.^[39] Pentru a împiedica Bulgaria să se alăture coaliției anti-bizantine, Mihail al VIII-lea a oferit-o de soție pe nepoata sa, Maria Palaiologina Kantakouzene, văduvului Constantin, în 1268.^[33] Împăratul a promis, de asemenea, că va da înapoi Mesembria și Anchialos Bulgariei, ca zestre, dacă aceasta îi va naște un fiu.^[33][40] Constantin s-a căsătorit cu Maria, dar Mihail al VIII-lea și-a încălcat promisiunea și nu a renunțat la cele două orașe după nașterea lui Mihail, fiul lui Constantin și al Mariei în 1270.^[40] Indignat de trădarea împăratului, Constantin a trimis soli lui Carol I la Napoli în septembrie 1271. ^[40] Negocierile au continuat în anii următori, arătând că țarul bulgar era dispus să-l susțină pe Carol I împotriva bizantinilor.^[40]

Constantin a năvălit în Tracia în 1271 sau 1272, dar Mihail al VIII-lea l-a convins pe hanul Nogai, figura dominantă în cel mai vestic teritoriu al Hoardei de Aur, să invadeze Bulgaria.^[33][41] Tătarii au jefuit țara, forțându-l pe Constantin să se întoarcă și să renunțe la pretenția sa asupra celor două orașe.^[33][41] Nogai și-a pus capitala la Isaccea în apropiere de Delta Dunării, astfel încât să atace cu ușurință Bulgaria.^[41]

Constantin, care a fost grav rănit în urma unui accident de călărie, nu se putea deplasa fără ajutor, deoarece a paralizat de la talie în jos.^[42][43] Soția sa ambițioasă a preluat controlul statului.^[44] După ce trimișii lui Mihail al VIII-lea au acceptat propunerea papei Grigore al X-lea la o uniune bisericească la cel de-al doilea conciliu de la Lyon în vara anului 1274,^[45][46][47] ea a devenit unul dintre adversarii principali ai uniunii ecumenice.^[44][43] Ea a încercat chiar să-l convingă pe Baibars I, sultanul mameluc din Egipt, să atace Imperiul Bizantin.^[48] Maria a fost, de asemenea, hotărâtă să asigure tronul fiului ei.^[49] Jacob Svetoslav, cu toate acestea, a venit cu o solicitare puternică de a-l urma pe Constantin la tron, deoarece soția sa era nepoata lui Ioan Asan al II-lea al Bulgariei.^[49] Maria a discutat prima dată cu Jacob Svetoslav pentru a-l convinge să recunoască dreptul fiului ei la tron, dar mai târziu ea l-a otrăvit.^[43] Au fost și alți nobili prinși sau executați, ceea ce a făcut ca domnia lui Constantin să nu (mai) fie populară.^[49]

Țarul Constantin paralizat nu a putut împiedica tătarii lui Nogai să jefuiască periodic Bulgaria.^[50] Locuitorii regiunilor care au fost expuse cel mai mult atacurilor și jafurilor tătarilor au trebuit să-și organizeze apărarea fără sprijinul monarhului.^[50]

Datorită războaielor scumpe și nereușite, al raidurilor tătarilor repetate și a instabilității economice (Constantin a fost primul conducător bulgar care și-a împrăștiat monedele pe o scară vastă), guvernul a fost confruntat cu o răscoală în 1277 condusă de Ivailo (în bulgară Ивайло, supranumit Bardokva sau Lahana în limba greacă).^[51] Aspectele sociale și economice ale acestei răscoale au fost subliniate de istoricii marxiști,^[52] dar adevăratul său caracter este evaziv. Ceea ce este clar este că un fermier (sau un crescător de porci), numit Ivailo, a devenit conducătorul nemulțumiților și a atras (probabil) mulți adepți, în mare parte din clasa inferioară,^[53] ajungând să controleze o zonă semnificativă a țării. Constantin a pornit împotriva lui Ivailo cu trupele sale, dar a fost învins și ucis în carul său de luptă. Ivailo a ajuns țarul Bulgariei o perioadă scurtă, în 1278 - 1279, dar când țarul Ivailo a mers la curtea hanului tătar Nogai, care se afla în cetatea Isaccea din Delta Dunării, a fost ucis în cele din urmă la insistențele bizantinilor și ale lui Ioan Asan al III-lea, următorul țar.^[54]

Familie

Constantin I a fost căsătorit de trei ori. Nu sunt cunoscute numele primei sale soții și ale copiilor cu aceasta. Cu a doua sa soție, Irene din Niceea, Constantin nu a avut copii. Cu a treia soție, Maria Kantakouzene, a avut un fiu, Mihail, care a reușit să ajungă ca co-împărat al (unei părți a) Bulgariei între 1277–1279, un an cu tatăl său și apoi în timpul răscoalei lui Ivailo.^[55][54]

*** 29. Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace,

30.       Că ochii mei văzură mântuirea Ta,

31.       Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor,

32.       Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. Luca 2: 29 – 32.

****Ștefan Nemanja Născut 1113 Depedogen⁠(d), Municipiul Podgorica, Muntenegru Decedat 13 februarie 1199 (86 de ani) Mănăstirea Hilandaru, Republica Monastică de la Muntele Athos, Grecia, Biserica Ortodoxă Sârbă l-a canonizat pe Ștefan Nemanja, la scurt timp după moartea sa, sub numele Sfântul Simeon*****, Izvorâtor de Mir (Свети Симеон Мироточиви), după numeroase minuni.

El a fost inclus pe locul 1 în lista și cartea din 1993 a celor mai proeminenți 100 de sârbi (în sârbă: 100 најзнаменитијих Срба). Cartea cu cele 100 de biografii a fost redactată de membri ai Academiei Sârbe de Științe și Arte.

*****De aici a şi pornit acea trimitere alambicată de la versetul « ochii mei văzură un om » iniţial ducând cu gândus spre Sfântul și Dreptul Simion, cunoscut și sub numele de Simeon Bătrânul sau Simeon cel Bătrân, sărbătorit 3 februarie. Potrivit Sfintei tradiții a Bisericii ortodoxe, Simeon a fost unul dintre cei 70 de traducători din Septuaginta a textului de referință pentru Biserică. Tradiția spune că a ezitat în traducerea pasajului din Cartea Isaia, vrând să șteargă cuvântul „fecioara” și să-l înlocuiască cu „tânăra”:^[2]

„Domnul vă va da un semn. Iată Fecioara va rămâne însărcinată și va naște un fiu, și Îl va numi Emanuel”

—(Isaia: 7:14) și atunci un înger i-a apărut, spunându-i că nu va muri până când nu-l va vedea pe Mesia născut din fecioară.^[3] Conform Sfintei tradiții a Bisericii ortodoxe, Simeon ar fi avut aproape trei sute de ani când l-a luat în brațe pe pruncul Iisus și a dat slavă lui Dumnezeu.  

¹ Gurkovo (în bulgară Гурково, în română Rasoviceni) este un sat în comuna Balcik, regiunea Dobrici, Dobrogea de Sud, Bulgaria. Asan (Asan Caloian) ot –de- Grokovo – o uşoară deformare a toponimului.

² În anul 1200 Sinodul de la Muntele Athos l-a canonizat pe fostul conducător al principatului sârb medieval Rascia ^drept Sfântul Simeon Mironosicul. 

 

 ----------------------------------------------------------------------------------------------------

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ                             37

----------------------------------------------------------------------------------------------------

 

Fig. 17

 

 --------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

38                                                                        EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Slavilor — el ori urmaşii lui ? Şi atunci, data de 823 ar mai avea şi această probabilitate în favoarea posibilităţii ei. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 159).

Criptul de pe marii profeţi, foarte alterat, nu permite decât descoperirea bisericii egiptene ca şi la Târnova, etc., şi aceea a unui rege* indian, Kuyula, din epoca lui Hrist. Mormântul lui Radu V. V. ne va da o oarecare explicaţie şi în privinţa acestui rege. Curioziatea criptului de pe marii profeţi constă în aceea, că reproduce titulatura regelui şi numele arab al Cairului. Aşa, zice : Kirano (rege)

 

Fig. 18

Kuyula ot Saka (dinastia scitică) ot Lahor (capitala ei în Bactriana). Iar al doilea : Igipta iglisia, Misr –el - Kahira (Cairo). La mijloc pare a se găsi şi numele lui Nabucodonosor. De remarcat este, după cum am spus, că, pe acelaşi profet Zaharia, se află un cript la Argeş, ca şi la Boiana şi Studeniţa. Coincidenţă mai mult decât curioasă (fig. 18).

Al treilea rând de cripte de la Argeş, se compune din criptele de pe morminte. Se ştie într-adevăr, că sub cele două pardoseli ale acestei biserici, s-au descoperit o seamă de morminte, din care unul sau două

* Kujula Kadphises a fost un conducător al Imperiului Kushan care a domnit între anii 30 și 80 d.Hr. El poate fi considerat adevăratul fondator al Imperiului Kushan.

Kujula Kadphises este cunoscut din diverse surse. Înregistrările chinezești ale lui Hou Hanshu sunt deosebit de valoroase. Acestea relatează că conducătorul a reușit să unească cele patru triburi Yuezhi și să construiască un imperiu prin cucerire. El i-a atacat pe parți (ceea ce se referă probabil la Regatul Indo-Part ) și a cucerit regiunea din jurul Kabulului și regiunile din jurul orașului Peshawar. Se spune că avea 81 de ani când a murit. Succesorul său a fost fiul său, Vima Takto. Un alt fiu a fost Sadaskano, despre care se știe dintr-o inscripție.

Monedele sale poartă în mare parte legende grecești, unele dintre ele bazate pe modele romane. Kujula Kadphises este primul conducător al kusanilor care a purtat titlul de Rege al regilor.

 

 ----------------------------------------------------------------------------------------------------

CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ                               39

----------------------------------------------------------------------------------------------------

 au resturi de inscripţii. S-au ghicit mai mult, cele ale lui Voislav şi Vladislav (Vezi «Bulet. Mon. Ist.» număr special).

În schimb însă, au pe ele cripte, dintre care unele foarte grele pentru necunoscătorii în chestiunile ştiinţelor oculte.

Fig. 19

 

Astfel pe mormântul lui Radu V. V., acel cavaler care a stârnit senzaţie prin bogăţia veşmintelor sale, se află sculptate: o coloană lată, împărţind piatra funerară în două, iar în capul acestei coloane, un eptagon*, în care se află înscris un cerc. Două ramuri apoi sub acest eptagon, iar deasupra, o stea în 12 colţuri. Coloana şi cercul sunt : coloana lunii, eptagonul este numărul teosofilor (numărul 7 a fost mereu al lor), iar steaua are de 3X4 colţuri.

Am spus că numărul 4 şi multiplii săi erau simbolici la secta pitagoricienilor.

Pe mormântul lui Voislav, aceeaşi coloană, supramontată însă de un triunghiu (desigur în loc de cerc).

Pentru a demonstra fără apel, existenţa acestei secte, reproduc inelul găsit pe degetul cavalerului, care nu este decât Radul V. V., după cum vom arăta mai jos (Vezi «Ad. lit.» Nº. 132) (fig. 19).

El are pe scaun, la o parte, o stea în opt colţuri, deci de 2 x 4=8 (numărul perfecţiunii) ; iar pe de lături ornamente cu ramuri. Sub [eptagon] există un cript. El a fost greşit citit de toată lumea. Iată ce ascunde : un A evident ; un Kappa (probabil Kh) de forma unui E, fără bara de sus ; un V, a cărui ramură dreaptă se îndoaie şi face

* Un heptagon este un poligon cu șapte vârfuri, deci șapte laturi și paisprezece diagonale.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------    

40                                                                          EM. C. GRIGORAŞ

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

un dreptunghi deschis jos (v este ipsilon grecesc). Peste acest dreptunghi deschis vine ramura unui U grecesc, de forma unei acolade foarte răsfirată, şi a cărei a doua ramură lungeşte colţul stelei din dreapta. Dreptunghiul cu coada la mijloc dă un M cu trei craci. Avem în tot Akimu, care în limba egipteană înseamnă stea, şi de care vorbeam mai sus. El este controlat de steaua de deasupra lui, prin urmare, fără rezervă, bine citit.

 

                                              Fig. 20

El demonstrează - după cum am scris mai sus - existenţa sectei pitagoriciene din Egipt, la care toţi multiplii lui 4 erau simboluri, aşa cum sunt cei ai lui 3 la Zidarii liberi. Cum pe giulgiul cavalerului s-au găsit multe Svastika şi cum secta teosofică a Egiptului are legături cu cea a Indiei, nu mai sunt de mirare şi numele lui Kuyula*, găsit în criptul citat şi semnele de pe morminte.

Pentru importanţa şi gloria ziditorului Capodoperei de la Curtea de Argeş, voi decripta şi criptul de pe Statul de piatră, ce se afla deasupra mormântului lui, iar azi, este la Muzeul Naţional. Reproduc după fotografia Academiei, din lucrarea D. A. Marinescu asupra lui Negru V. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 164) (fig. 20).

Criptul se compune din : Rho mare întors la dreapta ; alfa fără buclă ; delta cu o latură prelungită [urmărind ca printr-un] E întors să dea [rezulte] un U grecesc. Apoi un L latin întors la stânga. Urmează un v latin şi un V în formă de U.

În tot avem : Radul V. V. Nu poate fi cel Negru, căci i-ar fi pus numele, după cum a făcut pe pecetea lui. Totuşi n-ar fi exclus ca mormântul să fie dintr-o biserică mai veche, a cărei urme au fost dealtfel descoperite odată cu ultimele săpături.

Asupra existenţei bisericii egiptene mai avem o dovadă. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 208). Pe haina lui Carol V** sicilianul avem criptat : Igipsia Iglisia anno 1239, cript reprodus şi în cifre arabe orientale dedesupt. Deci cele citate pe leul de la Pireu se probează pentru Calabria, adică partea de jos a Italiei care pe atunci era ortodoxă.

 *Kujula Kadphises

Kadphisès I ^sau Kujula Kadphisès (în limba Kuchane: Κοζουλου Καδφιζου, sau Κοζολα Καδπες,  în chineză丘就却 ; pinyin  : qiūjiùquè ; în Wade : K'iu-tsiu-k'io ) a fost un conducător Kouchan care a domnit între anii 30 și 80. El a unificat confederația Yuezhi, din care Kushanii fuseseră anterior doar unul dintre cele cinci principate sau triburi, și a jucat un rol decisiv în formarea Imperiului Kushan prin cucerirea unor vaste teritorii. El este bunicul ^lui Kanishka I.

Kadphises apare pe inscripția de pe stela lui Takht-i-Bahi scrisă cu scriere Kharoṣṭhi (la 50  km nord-est de Peshawar), unde apare sub numele de erjhuna Kapa (prințul Kapa) [ 1 ] ca subordonat regelui indo-part ^Gondophares I [ 1 ] . Inscripția este datată în al 26-lea ^an  al domniei acestuia din urmă și în al 103-lea ^an al erei Azes/ Vikrama, care începe în 58 [ 1 ] sau 57 [ 2 ] î.Hr.

Conform Hou Hanshu (Cartea Hanului ulterior): „prințul ( xihou ) din Guishuang [3 ] ( Kuei-shang [1 ], actualul Badakhshan și teritoriile adiacente la nord de Oxus ), numit Kujula Kadphises (丘就却, qiūjiùquè, Wade : K'iu-tsiu-k'io [1]) i-a atacat și exterminat pe ceilalți patru prinți ( xihou ) [1]. S-a proclamat rege al unui regat numit Guishuang. A invadat Anxi (Parthia de Est ) și a cucerit regiunea Gaofu ( Kabul )1 ]. De asemenea, a învins complet regatele Puda și Jibin (Kapisha- Gandhâra ). Qiujiuque (Kujula Kadphisès) a murit la peste optzeci de ani [1].»

Aceste cuceriri au avut loc probabil între anii 45 și 60 și au pus bazele Imperiului Kushan, care a fost rapid extins de urmașii săi.

Istoria

Originile lui Kujula Kadphises sunt destul de obscure și este adesea considerat un descendent al regelui kushan Heraios. ^[ 1 ] Este însă interesant faptul că Kujula împarte numele (Kushan: Κοζουλου în unele monede „Hermaeus” sau Κοζολα în monedele lui Augustus ) cu unii dintre conducătorii indo-sciți de mai târziu , cum ar fi Liaka Kusulaka (greacă: Λιακα Κοζουλο ) sau fiul său Patika Kusulaka, ceea ce ar sugera legături de familie. ^[ 2 ]

Ascensiunea la putere a lui Kujula Kadphises este descrisă în cronica chineză intitulată Cartea Hanului ulterior :

„Mai mult de o mie de ani mai târziu (după invazia Yuezhi a Bactriei ), prințul [ xihou翖侯] din Guishuang, numit Qiujiuque [丘就卻 = Kujula Kadphises], i-a atacat și exterminat pe ceilalți patru xihou. S-a instalat în fruntea unui regat numit Guishuang. A invadat Anxi [adică Imperiul Arsacid ] și a cucerit regiunea Gaofu [Kabul]. De asemenea, a învins regatele Puda și Jibin [罽賓 = Kapisa și Gandhāra ]. Qiujiuque [Kujula Kadphises] avea peste 80 de ani când a murit.”

( Cartea Hanului Târziu )

În expansiunea sa spre est, Kujula Kadphises și fiul său, Vima Takto, par să fi atacat regatul indo-part , stabilit în nord-vestul Indiei de conducătorul Gondophares în jurul anului 20:

Fiul său, Yangaozhen [閻高珍 = Wima Tak(tu)], a devenit rege în locul său. A cucerit Tianzhu [nord-vestul Indiei] și a numit generali care să-l controleze și să-l conducă. Dinastia Yuezhi a devenit apoi extrem de bogată. Toate regatele îl numeau [regele lor] Regele Guishuang [Kushan], dar dinastia Han îl numea pe numele său original, Da Yuezhi.

Se crede că această invazie a lui Kujula Kadphises a avut loc în timpul domniilor lui Abdagases și Sases, succesorii lui Gondophares, după anul 45.

Monedă

Multe dintre monedele lui Kujula au fost de inspirație greacă. Aceste monede poartă imaginea, numele și titlul regelui indo-grec Hermaeus pe o parte, demonstrând că Kujula dorea să se proclame conducătorul regatului indo-grec. Întrucât Kushanii și predecesorii lor Yuezhi adoptaseră limba și moneda greacă, utilizarea numelui Hermaeus nu putea fi accidentală: exprimă o legătură de alianță între Kujula Kadphises și Hermaeus (probabil datorită lui Sapadbizes sau Heraios ) sau pur și simplu o dorință de a se prezenta ca moștenitor al tradiției și prestigiului indo-grecesc. Aceste monede poartă numele Kujula Kadphises în Kharoṣṭhī, cu o reprezentare a semizeului grec Heracles pe cealaltă parte și titluri („Yavugasa”) care îl prezintă pe Kujula ca „conducător” (nu rege) și probabil budist („Dharmathidasa”, adept al Dharmei ). Ultimele monede, poate postume, îl indică drept „Maharajasa” sau „Marele Rege”.

Majoritatea monedelor lui Kujula Kadphises sunt de inspirație elenistică, purtând pe avers portretul, numele și titlul regelui indo-grec Hermeus. Întrucât atât Kushanii, cât și Yuezhiii foloseau deja greaca în inscripțiile monedelor lor, adoptarea numelui Hermeus nu a putut fi accidentală. Este posibil să exprime o presupusă afiliere cu Kujula sau pur și simplu dorința de a se prezenta ca moștenitor al tradiției și prestigiului indo-grecesc, pentru a-și mulțumi supușii greci.

Reversul poartă numele Kujula Kadphises cu reprezentări ale lui Heracle. Kujula este descris ca un conducător (nu un rege) și un adept al Dharmei. Monedele ulterioare, posibil postume, îl intitulează maharaja sau „Mare Rege”.

Inscripțiile grecești de pe monede sunt barbare sau deformate, cu litere incorecte.

Câteva monede adoptă stilul roman, cu o efigie care amintește de Caesar Augustus, dar cu text referitor la Kujula Kadphises. Această influență este legată de schimburile comerciale cu Imperiul Roman.

Kujula a bătut o serie mare de monede și a avut cel puțin doi fii, Sadaṣkaṇa (care este cunoscut doar dintr-o inscripție și probabil nu a domnit niciodată) și Vima Takto, care a urcat pe tronul Imperiului.

Monedele sale poartă în mare parte legende grecești, unele dintre ele bazate pe modele romane. Kujula Kadphises este primul conducător al kusanilor care a purtat titlul de Rege al regilor.

Scrierea greacă

Scrierea greacă de pe monedele lui Kujula (și ale tuturor Kushanilor odată cu el) este o formă barbară. De exemplu, se crede că ΣΤΗΡΟΣΣΥ de pe monedele sale Hermaeus este o derivare a lui ΣΩΤΗΡΟΣ (Sotiros), titlul tradițional al lui Hermaeus de pe monedele sale. Cuvântul grecesc pentru „rege” este scris ΒΑϹΙΛΕΩΣ, cu o sigma în formă de semilună (Ϲ) și o sigma obișnuită (Σ) în același cuvânt.

Kushanii au adăugat și un caracter alfabetului grecesc: litera Ϸ, corespunzătoare sunetului „Sh”, ca în „Kushan”.

** Frederic al II-lea (n. 26 decembrie 1194, Jesi, Marchia Anconitana, Statele Papale – d. 13 decembrie 1250, Castel Fiorentino^⁠(d), Apulia, Italia) din dinastia Stauferilor (descendent al lui Frederic I Barbarossa), a fost fiul împăratului Henric al VI-lea și al Constanței de Sicilia. Frederic a fost ales „Rex Romanorum” (rege al Romanilor) după dorința tatălui său, ceea ce i-a ușurat ascensiunea în anii 1211–1215 pe tronul de împărat, fiind unanim recunoscut după moartea împăratului Otto al IV-lea din dinastia Welfilor (1175–1218).

Rege al Siciliei
Domnie	1198–1250
Încoronare	3 septembrie 1198 (Palermo)
Predecesor	Henric al VI-lea
Succesor	Conrad I