TĂBLIȚELE DE LA SINAIA STUDIU, PARTEA A II-A

^{http://prehistoricdacia.info/ISTORIE%20IN%20PLUMB/1.PRIMA%20PAGINA%20SI%20CUPRINS.htmuzi}

VI. DECEBAL:  44 D. Hr. – 106 d. Hr.

PLĂCILE nr. 72, 69, 119, 96, 17 (?), 131 (?), 110 (?), 114 (?), 116 (?), 18, 84, 98, 94, 124, 121, 130, 6, 65, 22, 28, 16^[1]

     Odată cu moartea lui Boerebista, nucleul dacic sub conducerea lui Deceneu rămâne într-o coeziune puternică, în timp ce ciocniri ale geto-dacilor cu armata romană se vor produce mai mult la periferia ‘imperiului’ și se vor datora unor ‘regi locali’ din regiunile ‘autonome’, în special în Oltenia și Banat. Se știe că sub conducerea unuia Cotyso, un rege local din Banat, probabil get, geții obișnuiau să coboare și să pustiască ținuturile vecine ori de câte ori Dunărea îngheța. Urmașii lui se vor amesteca chiar în politica romană, trecând când de o parte, când de cealaltă în luptele pentru succesiunea lui Cezar^[2]. Conform informațiilor lui Jordanes și Dio Chrisostomos, până la Decebal au fost doar cinci regi ai dacilor, ceilalți regi locali ne fiind pomeniți.

     Perioada după cca 28 î. Hr.

     Dacă se iau în considerare textele unui număr de plăci, după moartea lui Boerebista trei personalități au fost contemporane, în afară de Deceneu: ‘COSENDO’ (care după cum s-a văzut în cap. V. PLACA nr.40 pare să fi fost un general dac al lui Deceneu, care luase parte la campania din Balcani a lui Boerebista), ZUREU (poate același Zoirase despre care s-a spus că a fugit din Genucla în Dacia intracarpatică atunci când a fost cucerită de romani în 28 î. Hr.) și COTIZONIEO (Cotyso). Acesta era un rege local, probabil tot get, care în perioada imediat următoare morții lui Boerebista a acționat contra romanilor în zona Banatului, unde pare să fi fost stăpânirea lui de baștină.

     PLACA nr. 72 – Textul acestei placi pare obscur în traducerea originală. Cu toate acestea Cosendo pare că ocupă cu forța o ‘ORĂŞTIA GEŢILOR’ (poate întemeiată de geții lui Boerebista în spațiul intracarpatic) și templul dedicat zeului ‘DE E ÎN DREPT AICI’ (probabil Zamolxis, zeul dacilor), și o transformă într-o fortăreață punct strategic, în scopul de a lua vamă  ‘...AȘEZARE ÎNTĂRITĂ, TRIBUT SĂ IA’. Pe preoții zeului vechi (Apollo, zeul geților dobrogeni?) și pe locuitorii rămași credincioși vechilor lor tradiții îi relochează în ‘MAREA POIANĂ’, unde se întemeiază o nouă comunitate getă, cu un nou templu servind vechiului zeu. Zoirase preia rolul de preot în noul lăcaș din noua orăștie, peste care este numit conducător militar Cotyso ‘...STĂPÂNITOR GEȚILOR ORĂŞTENI...SLUJITORUL (probabil ‘guvernatorul’) LOCURILOR, COTISONIU’. Este interesant faptul că împuternicirea are loc ‘...ÎN KO(topolia) DOCIOI’ (tradus ipotetic ca reședința marelui preot), stare de fapt ce ar susține ipoteza separării geților de daci.

     Se poate specula deci că acțiunea se petrece după aproximativ 15 ani de la moartea lui Boerebista, în Dacia intracarpatică, unde este posibil ca geții așezați acolo să fi fost de-acum marginalizați, deposedați și strămutați cu forța.

     Dar unde se aflau oare acele două așezări din Munții Orăștiei, cea ocupată cu forța de Cosendo și cea nouă, condusă de Cotyso?

     Așezarea ocupată de Cosendo nu era Grădiștea Muncelului (Sarmisegetuza de Munte). Un oraș întărit în scopul taxării traficului de bunuri trebuia să fie strategic locat, pe un drum principal și pe un râu important, cu siguranță Mureșul. Este clarificator faptul că, după cucerirea Daciei, romanii au construit un castru la fosta Micia, astăzi Vețel, care se găsește la cca 10 km. vest de Deva, ‘unul dintre cele mai mari din Dacia... trupele făcând poliția de frontieră, adunau taxele pentru traficul pe Mureș și păzeau căile de acces la minele de aur, care începeau de la Băița, la numai 19 km. spre nord’^[3]. Pe lângă castru exista pe malul Mureșului și o așezare civilă, și este foarte posibil ca locul să fi păstrat funcția de vamă încă din vremea imediat următoare morții lui Boerebista.

     Pe de altă parte, o ‘sarmigietuso’ a lui Cotyso este menționată ca aflându-se undeva pe Mureș (PLACA nr. 69 mai jos), dar cum acțiunea acelei plăci se petrece undeva în Mica Panonie pe timpul lui Deceneu, care domnea în noua capitală a lui Boerebista, este sigur că nici acel nou oraș al geților deposedați condus de Cotyso, nu era Grădiștea Muncelului. În consecință, este foarte posibil să fi fost Deva, o altă localitate în Dacia intracarpatică ce nu a primit un nume propriu adecvat.

     Figurația plăcii este foarte frumoasă. Acțiunea se desfășoară într-o pădure de foioase (redată într-un stil foarte fin), pe un teren plat ce sugerează ‘marea poiană’ menționată în text. În colțuri opuse sunt plasate vechiul templu get caracteristic Genuclei (vezi IV. Det. 4) și un nou tip de templu cu un sfinx deasupra.

PLACA nr. 72

     PLACA nr. 69 - Textul redă următoarele: ‘COTIZO SE ÎNTOARCE CU ALE LUI PRĂZI. EL, LA RÂNDUL SĂU ESTE ATACAT DE ROMANI LA TRECEREA VADULUI, ACI UNDE SE LĂRGEȘTE ISTRUL ÎNAPOI DE OCHIUL ÎN NOUA PANONIE, ACI UNDE APELE NU FIERB’ (probabil mai sus de Cazane, în zona Banatului Sârbesc / Mica Panonie). Geții orășteni se luptă, trec apa în bărci, Cotizo și fiul său sunt răniți, dar cei ce pot se întorc la ‘SARMIGIETUZO’ (care precis trebuie să fie noul lor oraș–capitală). Cotizo moare și inima lui este înălțată în suliță pe zidul orașului (același obicei cu scosul inimii ca și cel descris în plăcile referitoare la Genucla) poate în semn de îmbărbătare și ‘PENTRU CA ORĂŞTIA LOR SĂ SE RIDICE PE MUREŞ’ (în loc de ‘DE PE’ Mureș), ca faima cetății lor de pe Mureș (Deva?) să crească. În figurație apare între altele și templul get strămoșesc.

     După moartea lui Boerebista, Deceneu a luat conducerea ca rege și mare preot, fiind urmat de Comosicus (cca 20 î. Hr. – 28 d. Hr.), de asemenea rege și mare preot. În timpul lui Comosicus, Octavian Augustus a cucerit în anul 10 î. Hr. regiunea stăpânită de daci în sudul Dunării, între fluviu și creasta munților Haemus. Hotarele diferitelor formațiuni ale regilor geto-daci au devenit mai flexibile decât pe timpul lui Boerebista. Nu există suficiente date despre ce s-a întâmplat în Câmpia Moldovei și în Transnistria (în afara celor expuse la sfârșitul cap. V), dar hotarele din Panonia erau apărate cu dârzenie, în acest scop dacii întreprinzând o serie de expediții contra romanilor. De aceea, în jurul anului 20 d. Hr. romanii au strămutat pe iazigii sarmați din est (zona Dobrogei probabil, deja cucerită) în vest, așezându-i între Dunăre și Tisa, ca un tampon împotriva Daciei.

     După Comosicus a urmat Scorilo (cca 28 – 68 d. Hr.), apoi a domnit Diurpaneus numit și Duras (cca 68 – 86 d. Hr.), care a fost urmat de Decebal (86 – 106 d. Hr.), ultimul rege al dacilor.

     Pe vremea lui Diurpaneus se intensifică conflictele dintre daci și romani. Conștienți de pericolul roman, dacii își consolidează și își amplifică punctele fortificate, în special ansamblul întăriturilor din Munții Orăștiei, începute sub Boerebista. Ultima campanie a lui Diurpaneus (de devastare a malului Dunării în Moesia) contra romanilor lui Domițian (84 – 85 d. Hr.) se încheie cu învingerea întregii armate romane condusă de guvernatorul Gaius Oppius Sabinus. După această victorie Diurpaneus cedează tronul nepotului său de frate Decebal (care se pare că deja condusese ultima campanie militară) în anul 86 d. Hr.

     PLACA nr. 119 - Decebal se impune ca rege al geto-dacilor după ce învinge cu forța opoziția celor zece mari ‘CĂPETENII ALE ORAŞULUI GEŢILOR’ / ‘DABO GIETO’, după ce ‘I-A BĂGAT (îi ține) ÎN SARMIGIETUSO’ (care de astă dată trebuie să fie adevăratul oraș-capitală Sarmisegetuza din Munții Orăștiei). După cum s-a văzut deja în PLACA nr. 72 de mai sus, există posibilitatea ca geții intracarpatici rămași din vremea lui Boerebista să fi fost organizați separat, cu un oraș ‘DABO GIETO’ și cu căpeteniile lor, poate chiar fosta capitală a lui Cotyso, construită cca 100 de ani înainte.

     În figurația plăcii apare o emblemă compusă din alte două, interpretate de dl. Dan Romalo ca reprezentând, una pe geții pontici din zona Genuclei (un șarpe mare cu cap de mamifer și coadă globulată), a doua pe geții din Munții Orăștiei (capul de bovideu). Cele două sunt împreunate printr-un stativ înalt, capul de bovideu plasat deasupra iar șarpele încolăcit între picioarele stativului, un ansamblu interpretat ca simbolizând poate statul get centralizat (Detaliul 10). Studiind totuși cele cinci piese în care apar aceste două embleme, se poate trage o altă concluzie.

                                                                                 Detaliul 10                                              Piesa nr.112

      Şarpele și bovideul apar pentru prima data în cap. V. PIESA nr.112 în formă de medalie, textul de pe revers sugerând că astfel de medalii erau date de Boerebista sfetnicilor de încredere. Cele două simboluri sunt diferite de alte plăci ca reprezentare grafică, dar este interesant că șarpele înconjoară capul de bovideu, sugerând că pe vremea lui Boerebista geții aveau supremație asupra dacilor. În cap. V. PLACA nr. 40 textul se referă (în noua interpretare) la întoarcerea geților lui Boerebista din campania dezastruoasă din Balcani, la care dacii nu au participat (Detaliul 11).

Detaliul 11

     În figurație șarpele este reprezentat în colțul din dreapta al plăcii, iar bovideul în colțul din stânga, deci în completa opoziție, sugerând schisma produsă între geți și daci. Simbolul cu capul de bovideu pe stativ și șarpele încolăcit mai este figurat în PLACA nr. 117 în care se vorbește de ‘orăștioara’ marelui preot Cieneu în Munții Orăștiei și în cap. V. PLACA nr. 118 în care Boerebista a fost înlăturat. Considerând și textul acestei plăci, în care Decebal se impune ca rege supunând zece căpetenii ale geților, se ajunge la concluzia că prin această emblemă se exprimă clar nu statul geto-dac centralizat, ci faptul că dacii au luat puterea și geții au fost marginalizați. Placa era destinată afișării.

     87 d. Hr.: Prima ofensivă romană și bătălia de la Turnu Roșu.

     Domițian (prin generalul roman Cornelius Fuscus) îi atacă pe daci pe valea Oltului, și romanii sunt bătuți în munți la Turnu Roșu. Dacii iau mulți prizonieri și Fuscus este ucis.

     PLACA nr. 96 – Textul este destul de confuz, dar se înțelege că Decebal i-a învins pe romani și a luat o mulțime de prizonieri. Se înapoiază de pe câmpul de luptă la ‘KOPONO’ (presupus a fi cetatea Căpâlna), unde prizonierii se tem pentru viața lor și i se roagă în genunchi. Decebal le dă garanții de protecție, iar prizonierii se roagă zeului ‘MITRA’, căruia i-au construit un altar pe care au aprins un foc. Decebal se scaldă în apa lui Zamolxis (ritual de curățire?). După două zile Decebal se întoarce la ‘SARMIGIETUZO’ și împuternicește pe ‘MARELE PREOT AL BOICERILOR’ (probabil Diegi, fratele lui, după cum va apărea în textele ulterioare) în piața de pe ‘...VÂRF ÎNALT / TALIPIKO A M(arii) S(armigietuza).

     Figurația este bogată deși foarte neclară: se distinge templul cel vechi al geților, care la acea dată sugera poate doar cultul strămoșilor, un altar pe roți și o figură telurică interpretată de dl. Dan Romalo ca fiind o divinitate feminină, Ceres sau Fortuna. O altă figură interesantă este cea interpretată ca fiind Zamolxis (Detaliul 12), un chip figurat cu o căciula ciudată în triunghiuri, cu soarele și luna pe piept și probabil un luceafăr deasupra capului. În plăcile de plumb această figură este asociată cu marele preot al dacilor, atât în Genucla, unde Cieneu (preot dac) oficiază un ritual (cap. IV. 52), cât și în Munții Orăștiei, la Orăștioara aceluiași Cieneu (cap. V. 117). În acest text Decebal îl investește în funcția de mare preot la Sarmigetusa pe Diegi, fratele său. Este posibil deci ca Zamolxis să fi fost divinizat mai ales de daci și cultul lui să fi fost larg răspândit. Şi este posibil ca, știindu-se că omul existase cândva cu adevărat, marele preot să fi preluat simbolic, prin ritualul împuternicirii, și puterile divine cu care se credea că Zamolxis fusese înzestrat datorită cunoștințelor ieșite din comun pe care le căpătase în timpul vieții sale. De aceea această figură reprezenta poate cultul lui Zamolxis preponderent la acea vreme, dar și o așa-zisă reîncarnare a sa în făptura marelui preot, care îi prelua atributele și manifestările, printre care și controlul asupra elementelor naturii. De ce această afirmație? Forma acoperământului de pe cap ilustrat în aceste plăci s-a transmis de-a lungul secolelor în tradițiile poporului român. Această apropiere a fost sugerată absolut întâmplător de un detaliu văzut într-un vechi film realizat în Rusia, intitulat ‘Umbrele strămoșilor uitați’. După cum spunea și titlul, acțiunea se desfășura într-un cadru de obiceiuri străvechi din țara Huțulilor, în Bucovina de nord, astăzi Ucraina. Unul dintre personaje era un ‘solomonar’, un vrăjitor care printre altele aducea și furtuna. Acesta purta o căciulă caracteristică având exact aceeași formă și dimensiune ca cea figurată în aceste trei plăci.

                                                                                                     Detaliul 12                          Detaliul 13

      PLĂCILE nr. 17, 131, 110, 114, 116 - Deși netraduse, plăcile următoare par să se încadreze în această perioadă din cauza figurației lor, care, ca și în PLACA nr. 96 de mai sus, pare să se refere la variatele religii și culturi practicate la acea data atât de geto-daci, cât și de soldații recrutați în armatele romane. În PLACA nr. 17 apare printre altele, într-un mare cartuș central, aceeași ștanță cu templul cel vechi (IV. Det. 4), ca și figura interpretată ca fiind o divinitate feminină, Ceres sau Fortuna. Cartușul central al PLĂCII nr. 131 prezintă un cap ce seamănă perfect cu reprezentarea tradițională a lui Cristos, așezat deasupra unui ansamblu în care într-un fel de încăpere la intrarea căreia stă o vită culcată, un copil mic pare că salută lumea, o scenă foarte sugestivă a nașterii Mântuitorului. Același cartuș  se repetă identic în PLACA nr. 110 (Detaliul 13) unde este înconjurat și de patru medalioane, dintre care cele din stânga și dreapta reprezintă soarele și luna, poate cultul lui Zamolxis. În această placă apar și presupusele cuvinte descifrate de dl. Dan Romalo: DROIZO…ZALMOXIOY (druidul…măritul Zamolxis), GIMINOS (Geminos, filozof stoic, astronom și matematician grec, 10 î. Hr. – 60 d. Hr.) și COBIRII [KABIRII]* (cultul cărora a atins apogeul după moartea lui Alexandru cel Mare, inițierea în misterele lor avȃnd loc în insula Samotrace). În PLACA nr. 114 se deslușește vag figura aceleiași zeități feminine, Ceres sau Fortuna. PLACA nr. 116 are un text greu de interpretat, dar se disting anumite cuvinte ca DAB, TROPEO, NOBALO, DABO GIETO, SARMIUGIETUZO, iar ca figuraţie se repetă capetele presupuse ale lui Pitagora și Zamolxis din cap. III. PLACA nr. 2 și chipul ianiform din multe alte plăci.
* KABIRII

În mitologia greacă, zeitățile Cabiri (în greaca antică Κάβειροι  / Kábeiroi, Kabirim, “zei puternici” sau Khaberim, «zei asociați») sunt zeități minore, obiect al unui cult al misterelor în mai multe locuri din Grecia, și mai ales în insulele Samotrace, Lemnos și Imbros. Aceste zeități puțin cunoscute ale grecilor înșiși, supraviețuitori ai unui trecut din Marea Egee, suferind influențe feniciene, au devenit protectori ai navigației¹.

Aceștia au fost importați în Grecia de către fenicieni, dar modificându-se, până în punctul în a fi confundați cu zeitățile cultului pelasgian. Inițial, zeii Cabiri după modelul tetradelor lunare* (*reprezintă o serie de patru eclipse totale de Lună care se produc la un interval de câte șase lunații, în doi ani consecutivi) au format o tetradă purtând numele de: Axiéros, Axiocersos, Axiocersa și Cadmillos sau Casmillos. Ulterior, au fost adoptați de mitologia romană: Vulcan, Marte, Venus, Amor sau Armonie; numele lor au fost traduse în următoarea formă: Ceres, Pluto, Proserpine sau Mercur. Adesea Cabrii au fost confundați cu Cureții, Corybanții, Dactylii și Dioscurii.

rezumat

1          Misterele Cabrilor

2          Alte semnificații

3          Note și referințe

3.1       Bibliografie

3.2       Surse

   

Misterele Cabirilor

Basorelief în marmură găsit la Samothrace, c. 560 î.Hr., Muzeul Luvru, reprezentându-l posibil pe Agamemnon inițiindu-se în cultul Cabirilor.

Nu putem spune nimic sigur despre divinități al căror nume nu a fost lăsat să fie pronunțat și nici despre un cult care conținea o parte ocultă, chiar și pentru majoritatea inițiaților săi.

Inițierea devenise o cutumă tradițională în rândul navigatorilor din antichitatea grecească, iar apoi la Roma, unde Eeneas - potrivit tradiției - a făcut cunoscută locuitorilor din actuala Italie, Cabrii, unde s-au organizat sărbători în onoarea lor. Tradiția coboară în timp momentul începerii inițierii în tainele cultului Cabirilor, tocmai în perioada prințului mitic de origine tracă Orfeu, cultul ocrotind de pericole  pe mare; Marele preot al cultului cabiric, numit Eues, primea mărturisirea celor inițiați. Ultima ceremonie a inițierii, deschizând inițiatului accesul în cultul misterelor, a fost numită tronism: inițiatul, după ce a suferit cele mai groaznice încercări, era așezat pe un tron ​​de lumină strălucitoare, cu fruntea acoperită cu un văl, încununat cu o ramură de măslin și încins cu o eșarfă, în timp ce toți preoții și mystii², ținând mâinile reciproc, îndeplineau dansuri simbolice în jurul lui.

Unii susțin că cabanele sunt jumătate de zei, fiul lui Hefestus, care l-a însoțit pe Dionysos \ Bacchus în India .
¹ Louis Gernet et André Boulanger, Le Génie grec dans la religion, Albin Michel, 1970, p. 270-271.
2 Terminologie

Cuvântul mysterion trimite în primul rând la verbul myein (”a închide“, “a încuia”). Myesis se pare că desemna - conform acestui înțeles - o inițiere preliminară în cadrul misterelor eleusine. Inițiații în aceste mistere purtau denumirea de mystes, transmisă împreună cu adjectivul mysticos și cu substantivul mysterion de către dramaturgii greci clasici.

Un alt termen central al cultului de la Eleusis este cel de teleté, înrudit cu telos (“țel”, scop"), prin care era desemnată atât inițierea în sine cât și ritualurile care o însoțeau. Conform acestei semnificații templul din Eleusis se numea Telesterion. Cea mai înaltă treaptă a inițierii era Epopteia (“vederea de sus”).

Ta orgia caracteriza festivitățile secrete în cinstea lui Dionis și a Demetrei prin accentuarea laturii emoționale a cultului (orgé înseamnă “înflăcărare”, “pasiune”, “mânie”). Derivat din orgé, orgiazein putea însemna atât “a sărbători orgii” cât și, mult mai general, “a îndeplini un act solemn”.

     PLACA nr. 18 – Textul face o referință la ‘FUSCUS’. Poate este vorba de o localitate din zona Turnului Roșu pe Olt, pe unde romanii i-au atacat pe daci. Placa pare să fi fost destinată afișării.

     PLACA nr. 84 - Înțelesul textului nu este foarte clar, dar considerând și evenimentele relatate ulterior, s-ar putea interpreta în felul următor: Decebal domnește de un an. Se pare însă că există o partidă potrivnică de daci care sunt acuzați de nesupunere față de conducerea centralizată a ‘AŞEZĂRILOR ÎNTĂRITE’ (fără îndoială o referință la cetățile din munții Orăștiei) datorită romanilor care urmăresc să-i dezbine. Textul pare să se refere la un conflict între dacii de la munte și cei de la șes. Decebal primește o delegație a nobililor răsculați pe care îi închide în cetate. Împreună cu marele preot și cu cei zece conducători geți, aliați acum cu el, se duce ‘PE CÂMPIE’ (în loc de ‘PE JII’, textual ‘GIE’), posesia acestei CÂMPII fiind aparent chiar obiectul discordiei.

     Decebal își așează tabăra în fața armatei dacilor răsculați, care vin împotriva lui. Se retrage în ‘TALI (înalta) SARMIGIETUSO’ de unde îi anunță că ‘HILIARHII’ (solii) lor fuseseră deja neutralizați in ‘TALIPIKO’ (cetatea de sus a orașului) și îi îndeamnă la supunere. Sunt menționați doi hiliarhi ai lui Decebal, DIEGI, fratele lui, care este numit și mare preot al boicerilor, și VEZINA, care din sensul textelor următoare pare să fi fost conducătorul sau protectorul dacilor răsculați de la câmpie (așa zișii pro-romani).

    Stilul figurației este asemănător celui din cap. V. PLACA nr. 21, înfățișând o pădure de foioase în mijlocul căreia se regăsește în partea stângă ștanța cu ‘capitala’ lui Boerebista, dar fără perimetrul zidurilor și fără drumuri. În dreapta ei, dar poate pe un alt deal, este reprezentată o altă cetate, aparent privită din interiorul zidurilor, ca și prima, deslușindu-se clar o scară monumentală ducând la un turn. Ambele cetăți sunt reprezentate pe stânci, iar pe stâncile de la baza noii cetăți (cea din dreapta) se văd niște structuri / instalații militare, ca și în PLACA nr. 94 ce urmează. Numele ‘TALI SARMIGIETUSO’ (înalta sarmigietuso) este înscris în linie continuă sub ambele cetăți.

PLACA nr .84 – și detaliul structuri militare

Cetatea Costești-Cetățuie

     Este posibil ca după moartea lui Boerebista, cetatea de scaun servind ca reședință regală să fi fost mutată la Costești pe dealul ‘Cetățuia’, în imediata apropiere a cetății Costești-Blidaru, dar într-o poziție mai avantajoasă strategic. Se poate specula că Deceneu, în lunga perioadă de relativă pace ce a urmat după înlăturarea lui Boerebista, și-a construit o nouă cetate înzestrată cu locuințe mai confortabile și mai majestuoase decât cea a predecesorului lui.

     În acest studiu se propune ipoteza că cele două cetăți surori, Costești-Blidaru și Costești-Cetățuie, alcătuiau împreună ‘orașul de sus’ / ‘talipiko a sarmigietuso’, după cum este înscris și în textul plăcii, și după cum însăși poziția lor relativă figurată pe placă corespunde cu realitatea de pe teren, dacă sunt privite dinspre valea râului Grădiște. Împreună, cele două cetăți puteau servi ca CETATE DE SCAUN a regilor daci ce i-au urmat lui Boerebista, Costești-Cetățuie ca reședință regală, iar Costești-Blidaru ca fortăreață militară. În cap. VIII se va vedea că această unică schemă ‘urbanistică’ repeta la o scară redusă pe aceea a unei civilizații avansate ce existase în preistoria Munților Orăștiei.

     PLACA nr. 98 - Decebal înapoiază ‘CÂMPIA’ cu pricina (în sens de ‘PĂMÂNTUL CÂMPIEI’ în loc de ‘JIUL DIN CÂMPIE’ textual ‘GIE DI GIEONO’) localnicilor daci care se opuneau ‘...CETĂŢII SARMIGIETUZA…’ și conflictul armat se încheie. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 94 - Decebal cheamă la judecată pe ‘NOBILII RĂZVRĂTIŢI’ chiar și din tabăra lui, ‘CEI CE HRĂNESC MĂGARUL ZEULUI RĂZBOIULUI’. DIEGI (fratele lui Decebal și mare preot al boicerilor) îl cheamă la judecată pe VEZINA, hiliarhul protector al răsculaților (pro-romanilor). Acestea se petrec pe ‘VÂRFUL ÎNALT / TALIPIKO AL SARMIGIETUZO’. Apare și ciudata mențiune ‘MARELE PREOT AL GOLFULUI SOENOE, REGE AL CELOR 1000(?) DIN GENUCLA’, mențiune care poate fi interpretată în mai multe feluri: ori în urma cuceririi Genuclei în anul 28 î. Hr. o parte din populația din zona fostei Genucla s-a refugiat în Dacia intracarpatică odată cu Zoirase, marele lor preot încă păstrând acest titlu, ori în urma activității reînoite a romanilor în zona Barboși la acea dată (cca 87 d. Hr.) o parte din localnicii geți de acolo se refugiaseră în Dacia intracarpatică împreună cu marele lor preot, care păstrase titlul tradițional.

     Din punctul de vedere al figurației, pe lângă o parte din citadela propriu-zisă se vede în prim plan zidul înconjurător al cetății ce se desfășoară pe orizontală, deci este construit pe aceeași curbă de nivel a terenului. Sunt semnificative două mari turnuri de pază, unul aparținând zidului, celălalt identic și aparent conectat cu primul printr-o pasarelă sau un zid crenelat plasat la un nivel mai jos, așa încât sugerează un drum de acces în cetate în pantă, prevăzut cu turnuri de pază. Platoul citadelei este situat pe un teren stâncos. Considerând situația actuală de pe teren, această reprezentare nu poate fi decât o vedere dinspre sud-est a cetății Costești-Cetățuie (vezi mai sus PLACA nr. 84). Pe aceeași latură a zidului de apărare sunt din nou reprezentate un număr de structuri neidentificate de gen militar.

PLACA nr. 94 - și detaliul structurii militare

   În “Columna lui Traian”, Radu Vulpe^[4] descrie scenele de asediu ale Sarmizegetusei Regia. În toate aceste scene zidurile cetății asaltate au forme rotunjite, exact ca ale cetății Costești-Cetățuie. Şi ceea ce este mai interesant este că în scena CXIV este reprezentată la baza zidului, în exterior, pe stâncă, o ciudată mașină de război, alcătuită din trei grupuri de (poate) furci și seceri de fier. În plus, în scena XXV este prezentată cetatea în care dacii păstrau trofeele romane luate cu ocazia înfrângerii lui Fuscus la Tapae, cetate pe care mulți istorici o consideră să fi fost cea de la Costești-Cetățuie. Și aici zidurile cetății apar curbe, paralele unele cu altele și apărate de astă dată de ‘gropi de lup’. Aceleași trofee pot fi identificate, se poate spune, deasupra zidurilor din cetatea reprezentată în grafica PLĂCII nr. 94 de mai sus.

Columna lui Traian, scena CXIV

 Columna lui Traian, scena XXV

     PLACA nr. 124 - Textul are înțeles confuz, dar se pot discerne următoarele: este vorba tot de judecata lui VEZINA. Nu există daruri pe măsură să-l cumpere pe ‘ZEUL NOBILILOR’ (Decebal?). Nevasta lui Vezina se duce să-i dea ‘...MOŞTENITORULUI DE E SUB EL...’ (lui Diegi, ca frate al lui Decebal?)  ‘ÎNSĂŞI CÂMPIA DE UNDE EL ÎNSUPȘI ESTE (se trage?)’, interpretat în acest fel în loc de ‘ÎNSUȘI JIUL’ textual ‘GIE’. Dar ea cere în schimb să i se înapoieze cantitatea de grâu apropiată (mâncată în ‘KOPONO’ – referire probabil la fortăreața Căpâlna) de cei ce au înăbușit răscoala. ‘ZEUL RĂZBOIULUI DIN CÂMPIE’ (în loc de ‘...DE PE JIU..’ textual ‘GIE’) adică răsculații, s-au supus orăștenilor și sunt speranțe că toți simpatizanții lor vor face la fel. Decebal își recapătă autoritatea peste supușii săi, este înscăunat din nou ‘...ÎN VÂRFUL ÎNALT / TALIPIKO /  AL SARMIGIETUZO...’, existând posibil și referința că acum aparține la linia legală a regilor dacilor: ‘MARII ÎNMORMÂNTAȚI (sau strămoșii) AI: DACILOR’.

     Această CÂMPIE ce pare să facă obiectul conflictelor descrise în PLĂCILE nr. 84, 98 și 94 de mai sus pare să fi avut o importanță ieșită din comun. Este mai mult decât ciudat că în cadrul aceleiași geografii locale, pe malul stâng al Mureșului, între Orăștie și Șibot, există până în ziua de astăzi o vastă câmpie numită ‘CÂMPUL PÂINII’. În anul 2010 s-a întâmplat ca autoarea să se afle în localitatea numită Vinerea (lângă Șibot*), județul Alba, unde pe 21-22 august s-a celebrat împlinirea a 700 de ani de la prima atestare documentară a așezării (1310). Numele vechi al Vinerei a fost în ungurește Felkenyer (Câmpul pâinii de sus), sau Oberbrodsdorf în germană, în timp ce Șibotul era Alkenyer (Câmpul pâinii de jos). Câmpul Pâinii propriu-zis a devenit vestit în 1479, când a avut loc o mare bătălie soldată cu o mare victorie a armatelor creștine asupra turcilor.
* ŞIBOLET. Un termen de încercare prin care cei din Ghilead sub conducerea lui Iefta i-au descoperit pe efraimiţii învinşi care au încercat să fugă peste Iordan după luptă (Judecători 12:5-6). Deoarece în dialectul local semitic al efraimiţilor sunetul ş în poziţie iniţială s-a transformat în s, identitatea lor adevărată a fost descoperită când ei pronunţau sibbolet cu s iniţial în loc de ş. Ambele cuvinte înseamnă „un râu revărsat" (vezi Psalmul 69:2; Isaia 27:12), cu toate că primul poate fi uşor confundat cu Sibbolet, „un ştiulete de porumb". Aceşti efraimiţi care au fost astfel descoperiţi, au fost omorâţi imediat (v. 6). În uzul modern, cuvântul este folosit ca şi cuvânt caracteristic atribuit unei secte sau unui partid, deseori cu o conotaţie negativă. Dicționar biblic.

     88 d. Hr.: A doua ofensivă romană și bătălia de la Tapae.

     Domițian organizează o nouă ofensivă în anul 88 d. Hr., condusă de generalul Lucius Tettius Iulianus, care acum îi ataca pe daci prin Banat și după lupte înverșunate îl bate pe Decebal la Tapae. Dacilor li se impune tribut.

     PLACA nr. 121 – Textul este cam confuz, dar pare să fie vorba despre ‘TRIBUTURILE DE PACE (ale) ORĂŞTIEI’. Populația locală, dacii ‘CE STAU BĂTUȚI ÎN DOUĂ RÂNDURI’, împreună cu femeile și copiii lor care au suferit lipsurile războiului, se plâng de pacea încheiată, prin care stăpânirile dacilor sunt sub control roman. DIEGI, reprezentantul localnicilor, dă romanilor tribut în grâu. La ‘VÂRFUL ÎNALT / TALIUPIKO li se înapoiază armele capturate de către daci, și ‘...ÎMPĂRȚITE SUNT PĂMÂNTURILE, CU EXCEPȚIA PARCELELOR OPRITE PENTRU NOBILII DACILOR ÎMPUTERNICIȚI, ÎN GENUNCHI, CA MARI BĂRBAȚI DIN SARMIGIETUSO’. Sunt menționați DECEBAL, DIEGI, M(are preot) AL BOICERILOR, VEZINA, S(tăpânitorul) RO(manilor) DOMIŢIAN; G(eneral) FUSCUS; G(eneral) IULIANUS.

     Se știe din istorie că romanii au considerat campania începută de Fuscus (și sfârșită cu moartea lui la Turnu Roșu în anul 87 d. Hr.) ca fiind terminată numai cu victoria lor la Tapae, deci menționarea lui Fuscus face sens.

     89 d. Hr.: Înfrângerea romanilor în Panonia și pacea ce a rezultat.

     După numai un an însă, Domițian este nevoit să oprească ofensiva contra dacilor și să înceapă un nou război cu iazigii și marcomanii din Panonia, care își păstraseră neutralitatea în ultima lor campanie împotriva dacilor. Domițian este pus pe fugă în Panonia și în consecință înfrângerea dacilor la Tapae se transformă într-o adevărată victorie. Noua pace încheiată de Decebal cu Domițian a fost în termeni extrem de favorabili pentru daci. Nu numai că dacii nu au trebuit să returneze prizonierii romani de război, dar urmau să primească anual mari sume de bani, plus meșteșugari, constructori, etc, pe care i-au folosit timp de 10 ani la fortificarea propriilor poziții.

     PLACA nr. 130 - Este posibil ca textul să se refere la perioada de după încheierea păcii foarte favorabile cu Domițian. Este știut că până la încheierea păcii s-au tot plimbat soli între Decebal și Domițian (care el însuși nu era la Roma ci prin Panonia, unde fusese învins după cum s-a văzut).

     Textul plăcii spune că generalul ‘GHIAOCO’, ‘CEL MAI MARE (dintre) SUBHILIARHI, a murit ‘...FU EL ÎNSUŞI LUAT, LA APUS, DE ZÂNELE PĂMÂNTULUI...’ (în loc de ‘ZÂNELE REGELUI’ sau domniei, textual ‘ZINO GIEO’). Nu se știe ce a provocat moartea lui (poate a murit în bătălia de la Tapae?) dar se deduce din text că a fost timp destul ca pentru înmormântarea lui în ritul lui Zamolxis să poată fi aduse articolele exotice comandate la cererea nevestei lui. Se vorbește despre ‘TURNUL CEL DE APUS’, deci acțiunea se petrece probabil în aceeași cetate - capitală ‘sarmigietuso’ (Costești Blidaru-Cetățuie), cu atât mai mult cu cât sunt menționați și pro-romani și prizonieri romani de război care ‘...PRINŞI ÎN LANŢURI...’ sunt folosiți la munci de terasare rapidă a ‘TALEPIHO’ / vârf înalt.

     Figurativ, placa prezintă un ritual funerar foarte interesant: sicriu cu imaginea și armele decedatului, cele două stindarde, get și dac, călăreți, pedeștri, VEZINA și DECEBAL.

     101 – 102 d. Hr.: Primul război dacic - nu pare să figureze în textele plăcilor prezentate în cartea Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?

     105 – 106 d. Hr.: Al doilea război dacic. Învingerea definitivă a dacilor de către romani sub conducerea lui Traian. 

     În ultima fază a celui de-al doilea război cu romanii, când Traian îi presează pe daci în chiar munții lor unde cucerește fortăreață după fortăreață, este probabil că mulți daci, dându-și seama că nu mai au nici o șansă, se predau.

     PLACA nr. 6 – Se înțelege că ‘...MARELE PREOT AL BOICIERILOR...DIEGI...’ (fratele lui Decebal) îl trădează, îndemnând pe toți dacii care acceptă stăpânirea romană să rămână pe loc. Încheie o pace separată cu romanii, le predă ‘sarmigietuzo’ / orașul de jos / Orăștie (în ipoteza prezentată în acest studiu) și este împuternicit de romani ‘...HILIARH AL CETĂŢII SURPATE’ (dovedind că în prealabil se purtaseră lupte acolo și că orașul fusese parțial distrus). ‘ZEIŢEI PĂCII I SE FACE UN ALTAR LIPIT (de cel) AL ZEULUI RĂZBOIULUI’. Placa era destinată afișării.

     106 d. Hr.: sfârșitul lui Decebal

     PLACA nr. 65 – Decebal, cu oastea risipită sau învinsă, ‘ACASĂ SE ÎNTOARCE  DE LA CETE (în sens de oaste) ŞI DE LA RĂZBOIRE ŞI DE LA DAREA DE ÎNALTE PORUNCI ÎN TABERE, ÎNSOŢIT DE TOVARĂŞII SĂI’. Este surprins de dacii pro-romani (cei ce deja s-au predat) ‘ZĂCÂND LA IEŞIREA DIN SARMIGIETUZO’ (orașul de jos, Orăștie, în această ipoteză). ‘...A FOST LUAT AL SĂU CAP...’. Hiliarhul Diegi este împuternicit din nou de către cuceritorii romani ca ‘MARE PREOT AL BOICERILOR’.

PLACA nr. 65

    Placa are o ornamentație deosebită care descrie trădarea lui Diegi, foarte plauzibilă, care a făcut o pace separată cu romanii și a îndemnat și pe ceilalți să facă la fel. În figurație VEZINA pare să conducă grupul de daci trădători care cer pace și se predau romanilor. Sunt prezente numai cele două turnuri legate cu o pasarelă sau un zid crenelat din PLACA nr. 94 de mai sus, presupusa cetate Costești-Cetățuie, cu populația de pe turnuri predându-se soldaților romani din vale. Este foarte posibil ca, după ce a predat ‘orașul de jos’ / Orăștie în lipsa lui Decebal, Diegi să-i fi îndemnat și pe dacii ce apărau Cetatea de scaun Costești-Blidaru-Cetățuie să se predea, ceea ce - conform ornamentației acestei plăci - s-a și întâmplat. (Costești-Cetățuie a fost ulterior distrusă de romani, spre deosebire de Costești-Blidaru, care fiind foarte fortificată, deci necesară lor, a fost cruțată).

     PLACA nr. 22 - Decebal ‘SUPUSU-SA LUI DIEGI...’ își acceptă soarta stabilită de zei. Diegi îi așează capul într-un copac. În centrul plăcii sunt figurați față în față Diegi (mare preot) și un soldat Roman (în noua interpretare).

     PLACA nr. 28 - Pe placă sunt înregistrate două texte, probabil scrise la date diferite. În textul principal se vorbește despre dezarmarea dacilor și înrolarea cu forța în armata romană a celor mai viteji, care vor forma un contingent dac. Aflăm și de ‘...DUCERE SOLEMNĂ LA PARUL SĂU A CAPULUI LUI DECEBAL’ și de ‘SOSIREA CAVALERULUI...’ (Tiberius Maximus, soldat roman care a dus lui Traian, la Ranistorum, capul lui Decebal).

     Cel de al doilea text, incizat printre rândurile primului, spune cum Decebal, care ‘DIN SARMIGIETUZO PE ASCUNS A IEŞIT SĂ SE DUCĂ, PE MUREŞ, LA KOPONO (Căpâlna?)’, doborât la pământ de cei trimiși de Diegi să-l prindă, ‘BLESTEAMĂ PE ÎNSOŢITORII LUI DIEGI, PRO-ROMANII ÎNOBILAŢI. ÎŞI TAIE...GÂTLEJUL’.

    Un al treilea text incizat între rânduri spune că ‘DIEGI, CARELE A FOST STĂPÂN PESTE ORĂŞTIE...’ a încheiat pe ascuns războiul prin trădare (deci printr-o pace separată). Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 16 – ‘DECEBAL, ÎN SLUJIREA ARMATEI DACE CE O A (con)DUS-O, ESTE AŞEZAT SĂ PUTREZEASCĂ SUB SARMIGIETAUSA, ACI UNDE EL A DEPUS SUFLET SĂ STĂVILEASCĂ ARMATA PRO-ROMANILOR’. Placa era destinată afișării.

     Un scurt rezumat a stării de fapt ce se poate desluși din textele plăcilor de plumb cu privire la ultima fază a războiului de cucerire a Daciei, ar fi deci următorul:

     În PLACA nr. 28 se afirmă că Diegi fusese stăpân peste ‘DABO’ / Orăștia de astăzi / ‘orașul de jos’ (conform acestui studiu), în timp ce Decebal (probabil) lupta în munți. Orăștia fiind plasată la șes, în valea Mureșului, era partea cea mai vulnerabilă a orașului capitală ‘sarmigietuza’, explicând de ce Diegi, atacat, a făcut pace separată cu romanii. În PLACA nr. 6 Diegi îi anunță pe daci că ‘sarmigetuzo’ s-a supus, și-i îndeamnă să nu fugă, ci să rămână pe loc, în stăpânirile lor, drept care romanii îl împuternicesc ‘HILIARH AL CETĂŢII SURPATE’, cetatea surpată fiind probabil însăși Orăștia, ‘orașul de jos’, în care e de presupus că se dăduseră lupte înainte de predare. În urma trădării lui Diegi, cetățile Costești-Cetățuie și Costești-Blidaru (‘cetatea de scaun’) se predau și ele (urmând ca Costești-Cetățuie să fie distrusă de romani). Se poate specula că între timp Decebal a luptat, sau a organizat apărarea altor cetăți din munți, după care se întoarce în necunoștință de cauză la Orăștie. Află de ‘PACEA LUI DIEGI’ (PLACA nr. 22) și iese prin spatele orașului ‘SĂ SE DUCĂ PE MUREŞ, LA KOPONO’ (PLACA nr. 28). Este surprins de dacii trădători ai lui Diegi (pro-romani) la ieșirea din oraș (PLACA nr. 65), are loc o luptă (PLACA nr. 16) și e învins. Îi blesteamă pe pro-romani (PLACA nr. 28), își acceptă soarta hotărâtă de zei (PLACA nr. 22) și își taie gâtul (PLACA nr. 28). I se taie capul (PLACA nr. 65) care e dus lui Diegi. Acesta îl pune într-un par (PLACA nr. 22) până sosește ‘CAVALERUL’, Tiberius Claudius Maximus, care îl va duce lui Traian (PLACA nr. 28). Corpul lui Decebal e pus să putrezească ‘...SUB SARMIGIETAUSA, ACI UNDE EL A DEPUS SUFLET SĂ STĂVILEASCĂ ARMATA PRO-ROMANILOR’ (PLACA nr. 16).

     Decebal nu putea fi îngropat la Sarmisegetuza așa-zisă Regia de la Grădiștea Muncelului, pentru că toată zona Munților Orăștiei și Sebeșului fusese cucerită de Romani. După ce s-a sinucis, capul (împreună cu corpul probabil) a fost dus fratelui său Diegi, stăpân peste dabo / Orăștie, oraș care se predase și nu fusese complet distrus. Acela este singurul loc unde putea fi îngropat trupul său, după ce capul i-a fost trimis lui Traian.

     În ultimele texte se vorbește continuu de pro-romani, partida dacilor conduși de Diegi care, opuși continuării unei rezistențe armate, acceptaseră înfrângerea și pacea impusă de romani. Acești daci, mai mult decât armata romană, par să fie ținuți responsabili pentru sfârșitul lui Decebal și al războiului și implicit pentru ocupația romană a Daciei.

    Această relatare a evenimentelor descrise în plăcile de plumb pare să fie mult mai realistă decât cea a scenelor de pe Columna lui Traian, interpretarea cărora este confuză și plină de presupuneri și contradicții, cel puțin în privința fugii și prinderii lui Decebal^[5], ne fiind exclus ca autorii romani ai monumentului să fi inventat multe dintre detaliile înfățișate, cu intenția de a-l glorifica pe cuceritorul Traian. Este păcat că nu au supraviețuit mai multe plăci tratând această perioadă, deoarece nararea celor de mai sus nu pare să confirme istoria oficială.

     Conform interpretării lui Radu Vulpe a scenelor de pe columnă^[6], marșul armatei romane s-a desfășurat pe valea Oltului prin pasul de la Turnu Roșu până în regiunea Sibiului, dar atacul Sarmisegetuzei Regia (considerată ca ‘supremul refugiu al lui Decebal’) a venit dinspre masivul Sebeșului, unde trebuiau luate mai întâi cetățile Tilișca sau Căpâlna. Afirmația că Traian încerca să-l încercuiască pe Decebal în cetatea sa contrazice o alta, că alte cetăți, terminând cu Costești Blidaru de pe valea Grădiștei au fost luate după căderea Sarmisegetuzei Regia și că numai atunci au cucerit romanii restul văilor Cugirului, Sebeșului și Apei Orașului până la Mureș. Cât despre Decebal, este menționat doar odată că ‘ieșise la timp din reședința sa asediată, își organizase o nouă oaste...’ cu care a continuat pentru un timp să atace puncte fortificate de romani pe malul drept al marelui râu, dar a fost eventual învins. Totul fiind pierdut, a fugit împreună cu o mică ceată (în care se aflau și cei doi fii ai săi împreună cu educatorul lor) încercând să se refugieze peste Carpați. Dacii făcuți prizonieri au dezvăluit lui Traian intenția lui, a fost urmărit, prins, s-a sinucis, iar capul și  mâna dreaptă i-au fost duse lui Traian la Ranistorum de Tiberius Claudius Maximus. Este incert totuși dacă a fost prins de romani după ce a trecut Mureșul sau înainte, deoarece Dio Cassius, care a relatat despre aceste războaie, nu este precis în acest sens. Cu toate acestea legenda s-a perpetuat.

     Cititorul este liber să-și formeze propria opinie despre care dintre cele două scenarii descrise ar fi mai plauzibile, cel din plăcile de plumb sau cel interpretat din scenele Columnei lui Traian, ținând cont că veridicitatea niciunuia nu este suportată de documente.

URMEAZĂ

 ^[1] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, Buc. 2005;

 ^[2] Iosif Constantin Drăgan, Noi, Tracii, Scrisul românesc, Craiova, 1976, p. 271–287;

 ^[3] Paul Mac Kendrick, Pietrele Dacilor vorbesc, Buc. 1978, p.105.

 ^[4] Radu Vulpe, Columna lui Traian, CIMEC, Buc. 2002;

 ^[5] Idem, p. 100-102;

 ^[6] Idem, p. 95-98;

VII. GENUCLA

Plăcile de plumb ce se referă la Genucla (după modul de interpretare a textelor în prezentul studiu), sunt: III. PLACA nr. 1; IV. PLĂCILE nr. 126, 80, 52; V. PLĂCILE nr. 120, 79, 5, 11, 62, 118, 92, 122, 10;

     După cum s-a văzut în capitolele precedente, în interpretarea plăcilor s-a pornit de la premisa că Genucla - sau cel puțin citadela ei - era amplasată pe locul vechii cetăți Tirighina, peste ale cărei ruine dispărute a crescut orașul modern Galați. Pentru susținerea acestei ipoteze se va începe cu citarea unor materiale relevante din N. Densușianu, Dacia Preistorică, XXVI. 3. Este o prezentare destul de lungă, dar foarte interesantă, mai ales pentru cei ce o citesc pentru prima oară:

     “XXVI.3. Capitala și reședința regelui Aiete (Dia, Dioscurias, Sevastopolis - astăzi Tirighina)

     În fine, în orașul lui Aiete, ne spune Valerius Flacc, se aflau și altarele Soarelui, iar templul acesta era pe cât de strălucitor, pe atât de inundat de lumină, încât se putea crede că este însuși palatul Soarelui…Ne putem acum întreba, în ce parte a vechiului Oceanos potamos - sau a Istrului - se afla situată această magnifică capitală, ale cărei fortificații, palate și temple, prin modul lor de construcție și splendoarea lor fabuloasă, uimise lumea eroică, o reședință a unui rege deosebit de glorios, de avut și luxos, încât dobândise ilustrul titlu de ‘fiu al Soarelui’.

     Faimoasa capitală a regelui Aiete se afla, după cum am amintit mai sus, situată pe înălțimile unde cele două râuri memorabile, Phasis unit cu Saranges (adică Buzăul împreunat cu Siretul) se vărsau în Oceanos potamos ori Istru. Într-adevăr, pe țărmul stâng al Siretului, aproape de punctul unde apele sale se unesc cu ale Dunării, se aflau încă până în zilele noastre ruinele unei vechi și puternice cetăți, ce mai poartă și astăzi numele de Tirighina.

 Harta împrejurimilor Tirighinei

 (După Harta Romȃniei Meridionale 1856)

     În anii 1836 și 1837 profesorul Seulescul din Iași, unul dintre cei mai erudiți bărbați romȃni ai epocii sale, studiase cu deosebit interes aceste ruine antice de la gura Siretului și avem  a-i mulțumi dânsului (pentru) prețioasele date ce le avem astăzi despre resturile arhitectonice ale acestei cetăți atât de glorioase (Descrierea istorico-geografică a cetății…Ghertina, 1837. Seulescul era însă de părere că aceste ruine ar reprezenta vechiul oraș al Daciei romane numit Caput Bubali / Caput Bovis. O eroare de altminteri scuzabilă pentru timpurile sale).

     Spre miazăzi de Galați, scrie dânsul, la o depărtare de o jumătate de milă de acest oraș, se află ruinele situate pe țărmul stâng al Siretului, aproape de gura unde acest râu se varsă în Dunăre. Aceste ruine poartă în zilele noastre numele de Ţiglina, ori Triclina (mai corect însă Tirighina). Acest oraș prin poziția sa cea favorabilă și prin lucrările de fortificații ce-l înconjurau, se pare că a fost capitala acestei provincii. Abia numai în secolul al XVIII-lea au început a se ataca ruinele acestui oraș spre a se construi cu materialele de aici fortificațiile de la Brăila și unele biserici din Galați; tot de asemenea s-au folosit oamenii și în zilele noastre ca să extragă din aceste ruine pietrele trebuincioase pentru a pava străzile și calea națională a acestui oraș din urmă. Lucrări de construcție executate într-un gen cu totul particular înconjurau acest vechi oraș. După temeliile descoperite cu ocazia ultimelor săpături, vechia Tirighina se compunea dintr-o cetățuie și oraș, ce se împărțea în orașul vechi situat sub castel și în orașul nou, alături cu cel vechi, în partea de apus. Cetățuia se afla pe o movilă (A) a cărei înălțime, după cum se afla surpată pe la anul 1837, era cam de 40 stânjeni, iar padina formată de ruinele cetății prezintă o întindere cam de 35 stânjeni în diametru^[1]. Poalele ca și zarea acestei movile au fost înconjurate și întărite cu zid. Movila pe care se afla cetățuia, este ieșită spre sud ca un promontoriu către șesul Siretului și împreunată cu podișul vecin printr-un istm închis între două ziduri paralele. Pe culmea podișului din partea dreaptă și din partea stângă a istmului (2) se vedeau de asemenea temelii de ziduri și valuri. În partea de miazănoapte, pe unde apropierea era mai la îndemână, cetățuia Tirighinei era înconjurată cu 4 valuri semicirculare (13). De lângă valul circular al doilea se întindea în partea de răsărit, pe coborâș în jos, un zid drept până în apa Siretului (15). Un al doilea mur asemenea celui dintâi începea în partea de apus din sprânceana dealului prelungindu-se și acesta până în râpa Siretului (4). Iar la o depărtare cam de 100 stânjeni se aflau construite alte două ziduri în direcția celor precedente, unul la răsărit și altul la apus, întinzându-se de la culmea dealului până în țărmul Siretului (3, 16), astfel că orașul rămânea închis și apărat spre miazănoapte, spre răsărit și apus de înălțimea dealurilor, a castelului și de fortificațiile pe uscat, iar în partea de miazăzi se afla încins cu apa Siretului, care aici în mărimea sa cea mai cumplită face un semicerc și o insulă (22) dinaintea Tirighinei.

     În interiorul castelului, ale cărui temelii până la anul 1837 încă nu se sfărâmaseră, s-a descoperit, după cum ne spune Seulescul, o criptă subterană alcătuită din catacombe (10). Forma acestei cripte era pătrată, cu laturile de câte 2 stânjeni, în care din lipsa spațiului, mormintele erau clădite în rânduri, unele peste altele, cum sunt celulele fagurelui. Însă pe la anul 1837 bolțile catacombelor erau surpate și toate rămășițele împrăștiate. Baso-reliefuri, urne, lămpi și alte ornamente prețioase aflate în catacombe, dovedesc că persoanele ale căror resturi fuseseră depuse aici aparțineau claselor mai înalte ale societății. În partea de apus a orașului vechi se mai vedeau încă pe la anul 1836 temeliile unui templu (18) pe ale cărui ruine zăceau împrăștiate trunchiuri de coloane și diferite bucăți de capiteluri, de origine ionică și corintică. S-au mai descoperit aici o mică coloană de marmoră porfirică, o statuetă de aramă a Cybelei ținând în mâna stângă cornul abundenței și mai multe lespezi dreptunghiulare de marmoră (12 x 24cm) cu reliefuri, ce reprezentau diferite scene din războaiele ce le avusese acest oraș. Probabil că aceste tablete serviseră odată spre a decora pereții templului. Lustrul,  măiestria și mărimea acestor clasice bucăți, continuă Seulescul, dovedesc magnificența templului ce înfățișa cândva maiestatea unei divinități.

 Planul general al citadelei și orașului Tirighina (Dia, Dioscurias, Dinogeţia, Diogeţia, Diogenia), vechea capitală a regelui Aiete (După săpăturile făcute în anii 1836 și 1837 de Prof. G. Seulescul).

LEGENDA

A – Castelul;

B – Orașul vechi;

C – Orașul nou;

D –Suburbii;                                                                            

1 – Drumul spre Barboși;                                                                                  

2 – Val și zid întăritor al culmii dealului;                                             

3, 4 – Zidurile de apărare ale orașului spre apus;                         

5 – Drumul de comunicație între Orașul vechi și castel;             

6 – Comunicație subterană între oraș și castel;             

7 – Zidul de apărare a movilei pe care se afla castelul;

8 – Zidul de apărare al castelului;                                  

9 – Puțul de comunicație cu drumul subteran;             

10 – Catacombele;                                                              

11 - Porțile castelului;

12 - Drumul de intrare în fortăreață;

13 - Valurile, sau șanțurile de apărare;

14 - Drumul spre Brăila;

15 - 16 - Zidurile de apărare ale orașului spre răsărit;

17 – Drumul spre Galați;

18 – Templul Cybelei;

19 – Postamentul unui monument roman;

20 – Ruinele unui templu (Cupido);

21 – Baie cu țevile de plumb;

22 – Insulă;

     Alte notițe cu privire la construcțiile și opulența acestei cetăți dispărute, ne comunică învățătorul G. A. Murgeanu din comuna Filești, pe al cărei teritoriu se află aceste ruine. După cum scrie dânsul: ‘în jurul cetății Tirighina se află un șanț adânc, având aceeași formă ca și șanțul numit Troian. Cetatea are conturul rotund și ocupă capul unui deal. Bătrânii de la care am luat aceste informații, au săpat ei înșiși de beilic (din ordinul autorității) găsind aici bani vechi, pietre cu inscripții și alte odoare, care le-au luat Rușii și în parte Pȃrcălăbia Galaților. La cetatea Tirighina poporul bătrân i-ar fi zis Cetatea uriașilor’.

     Am expus aici principalele rezultate ale cercetărilor serioase făcute de profesorul Seulescul la Tirighina în anii 1836-1837. Ele ne prezintă o valoare reală neprețuită pentru știința istorică, cu atât mai mult cu cât aspectul terenului de aici astăzi s-a schimbat cu desăvârșire, resturile acestor interesante fortificații au dispărut de pe suprafața pământului, chiar și râul Siretului și-a schimbat aici cursul său ... Rămâne acum a ne da seama despre numele vechi al acestui important oraș de la confluența Siretului cu Dunărea. În tradițiile poporale române ruinele orașului și ale cetății de lângă gurile Siretului poartă numele de Tirighina (la Seulescul Terighina) și Gherghina. Adevărata și singura explicație a acestor numiri arhaice o aflăm numai în legenda Argonauților…”

     N. Densușianu povestește în continuare secvența din legenda Argonauților în care pe câmpul de lângă capitala lui Aietes ies uriași din sânul pământului “…uriași numiți în legenda argonautică Gegenees (Apollonius Rhodius, Argon. Lib. III), iar de autorii latini Terrigenae, adică oameni născuți din pămȃnt. Numirea de Tirighina sau Terighina ce o mai poartă și astăzi cetatea ruinată de lângă gurile Siretului, este astfel numai o formă arhaică poporală a cuvântului pelasgo-latin Terrigena…Această cetate-regină de la gurile Siretului, prin poziția sa favorabilă, prin fortificațiile sale puternice între Delta Dunării și Carpați, dominase odată întreg Pontul occidental, de la Hem și până în părțile superioare ale Moldovei de astăzi. Capitala unui stat puternic riveran, ea a fost în timpurile eroice cheia marii mișcări comerciale pe Dunăre; ea avusese chiar și drepturi de suveranitate asupra Pontului Euxin...”.

     În D. P. XXVI. 6 autorul dă mai multe detalii referitor la numele cetății: “Geografii Strabo și Ptolemeu amintesc în părțile de răsărit ale Daciei o grupă etnică însemnată cu numele de Tyregetae (cu variantele Tyrigetae, Tyragetae, Tyrangitae, Tyrangotae). Locuințele acestor Tyregeți se aflau după Strabo mai depărtate de mare, en ta mesogaia, însă în apropiere de gurile Istrului, lȃngă Peucini, britolagi și Harpi sau Carpi. Apelativul de Tyregetae, după cum o probează terminația geografică de tes și tai, este o formă grecească care corespunde formei latine de Tyregenae. O probă decisivă în această privință o avem în ruinele orașului de la gurile Siretului, care ne apare sub formele de Dinogeția și Dinogenia, Diogeția și Diogenia. Astfel că după nume și după poziția lor geografică, Tyregeții (s. Tyrangoții) lui Strabo și ai lui Ptolemeu, erau locuitorii de lângă gurile Siretului, al căror centru politic a fost Dinogeția, numită în manuscriptele vechi și Dirigothia, sau Tirighina...”.

     Densușianu continuă cu interpretarea a două monede descoperite în ruinele de la Tirighina. Prima figura lupta unei Amazoane cu Hercule, lângă capul ei apărând litera D (delta) și inscripția ‘Metro(polis) Pontou tou Eucs(einou)’; a doua figură pe avers numele și efigia lui Marcus Aurelius și pe revers pe Dea Mater sau Cybele, litera D, și inscripția de pe prima. El continuă: “Diferite orașe autonome ale antichității, cu deosebire din provinciile Asiei mici și ale Syriei, purtau numele, ori titlul, de Metropolis, unele fiindcă se aflau sub tutela particulară a divinității Cybele, a Mamei zeilor, altele fiindcă erau cetăți-mame ale coloniilor, ori capitale ale provinciilor.... titlul de metropolă a Pontului Euxin...îl aflăm exclusiv numai pe monumentele [monedele] descoperite la Tirighina. Aici avem un titlu de suveranitate maritimă. Aiete ne apare ca cel mai puternic rege al Scythiei vechi. El era în stare - după cum ni-l descrie Apollonius Rhodius - să se ridice cu război și asupra Greciei. Renumele său străbătuse departe în apus până la Marea Adriatică. Pe de altă parte, Pontul Euxin este adeseori numit de autorii antichității Scythicus Pontus, Scythicum și Sarmaticum Mare, adică supus suveranității regilor Scythiei. Însă cum se explică litera izolată D pe aceste monete descoperite în ruinele Tirighinei? Ea este fără îndoială litera inițială din numele orașului autonom ori suveran care bătuse aceste monete. Glorioasa capitală a lui Aiete ne apare la geografii antichității sub numele de Dia, Dioscurias, Sebastopolis, adică Sebasta polis, orașul venerabil, sfânt sau august. Acest oraș ruinat de lângă gurile Siretului mai exista și în epoca romană, însă despre numele său adevărat avem numai simple variante. La Ptolemeu ne apare ca Dinogeția, Diogeția, Dinogenia, Diogenia; în itinerariul lui Antonin, Diniguttia, în Notitia Orientis, Dirigothis, la Ravennas Dinogessia. Putem presupune așadar că litera D de pe monetele descoperite la Tirighina cu inscripțiile de ‘metropolis Pontou Euxeinou’ ne indică numele vechi al acestui oraș, Dia, prefăcut de geografii grecești în Dioscurias, iar în epoca romană în Dinogeția, Dinogenia, Diniguttia, Dirigothia....”

     IPOTEZE PRIVIND LOCAȚIA CETĂȚII, NUMELE ȘI VECHIMEA EI:

     Toate cele expuse mai sus susțin ipoteza că orașul și cetatea Genucla au fost amplasate pe locul cetății Tirighina vizitată și descrisă de N. Seulescul în 1836-1837, material reprodus de N. Densușianu în Dacia Preistorică, XXVI. 3, deși - după cum spune chiar Densușianu - în anul 1913 râul Siret își schimbase deja cursul și nu mai rămăsese nimic din acel loc atât de important arheologic. Orașul modern Galați, cu marele său șantier naval, s-a întins peste toată zona înconjurătoare și orice amintire a ruinelor s-a șters.

     Dar ce conexiune poate fi între mitologica ‘cetate regină de la gurile Siretului’, cetatea GENUCLA din textele plăcilor de plumb și Genucla din cele câteva menționări ale istoricilor din antichitate?

     Mitul Argonauților relatat de Apollonius Rhodius (cca 260 î. Hr.) trebuie că se baza pe locuri și fapte reale (ca orice alt mit de altfel), distorsionate desigur de trecerea multor secole. Nu numai că regele Aietes era descris ca ‘cel mai puternic rege al Scythiei vechi’ și că orașul capitală al regatului lui purta (pe monedele descoperite la Tirighina) titlul de ‘metropolă a Pontului euxin’ / Scythicus Pontus, dar însuși acest nume TIRIGHINA ancorează incontestabil mitul în realitate.

     După cum s-a văzut mai sus, numele Tirighina sau Terighina (astăzi Ţiglina) al cetății de lângă gurile Siretului s-a păstrat de-a lungul veacurilor până în vremurile noastre. De ce? Pentru că era o formă arhaică poporală a vechiului cuvânt pelasgo-latin Terrigena, cuvânt derivat din latinul Terrigenae (Gegenees în greacă), oameni născuți din pământ, adică pământenii noștri. Se poate presupune că vechii locuitori se considerau și se numeau Tirighini, ceea ce explică rezistența în timp a acestui cuvânt, în ciuda altor nume pe care le-a avut orașul lor și a schimbărilor și distrugerilor prin care a trecut.

     Numele Genucla este menționat pentru prima dată în plăcile de plumb ca ‘vestitul oraș scit’ unde Zamolxis se întoarce din peregrinările lui prin anul 530 î. Hr. Era fără îndoială un oraș foarte important, dotat cu un ansamblu politico-religios, ca turn / citadelă, templu și observator astronomic, lucru coroborat și cu alte izvoare transmise de istorie, menționând ‘casa pentru adunarea bărbaților de seamă din oraș’ dăruită de Zamolxis la întoarcerea în ținuturile natale. Se poate trage concluzia că la acea vreme numele Genucla era deja un nume vechi pelasg, folosit de populația locală până la distrugerea cetății în anul 28 î. Hr., un nume care ar fi putut să sugereze cotul / îndoitura / genunchiul Dunării sau Siretului la intersecția cărora era plasat orașul. Imposibil de știut.

     Trăsătura esențială de identificare a cetății Genucla cu Tirighina este portul de la Barboși.

      În spatele dealului Tirighina se afla așezarea Barboși, azi situată la 6 km SV de Galați. Săpăturile au stabilit că peste așezarea geto-dacă originală de la Barboși romanii au construit în anul 84 d. Hr., probabil sub împăratul Domițian, un castru întărit cu pământ, constituind principala bază a flotei romanilor la acel timp și în acel spațiu geografic. Așadar, portul Genuclei gete despre care textele plăcilor de plumb spun că fusese amenajat pe vremea lui Boerebista (cam pe la 50 î. Hr.) în spatele Genuclei, se găsea în același loc unde mai mult de 100 de ani mai târziu (cca 84 d. Hr.) romanii au construit portul lor. În plus, în cap. IV. PLACA nr. 80, se spune că portul Genuclei era la vărsarea Tocioarei, un râu neidentificat, care ar putea fi însă pârâul de pe harta lui Seulescul, care se vărsa în Siret între dealul Tirighina și Barboși. În sfârșit, chiar și prezența insulei menționată în cap. V. PLACA nr. 79 corespunde cu insula din râul Siret arătată pe aceeași hartă în dreptul citadelei Tirighina.

     După cum s-a văzut mai sus însă, faimoasa capitală a lui Aietes mai apărea în antichitate cu numele de Dia, Dioscurias, Sebastopolis (orașul sfânt sau august), mai târziu cu variantele Dinogeția, Diogeția, Dinogenia, Diogenia, etc. Dacă se acceptă teoria lui N. Densușianu că faimosul oraș capitală a lui Aietes a fost amplasat aici în antichitatea îndepărtată, numele Dia face sens, orașul fiind o metropolă, adică cetate-mamă, capitală a provinciei, explicând și litera D de pe cele două monezi descoperite la Tirighina. 

     Dar cum se poate demonstra că Genucla și Dinogeția reprezentau aceeași cetate și unde este locația exactă a lor? Istoricii și geografii antichității sunt nesiguri. 

     În legătură cu zona respectivă există o dată istorică precisă: anul 28 î. Hr., când Genucla este menționată ca fiind cucerită de romani cu ocazia ocupării întregii Dobroge.

     Conform ipotezei prezentată în acest studiu, Genucla, un ultim bastion al rezistenței geților din acea zonă, era situată la vremea aceea pe Siret și pe malul stâng al Dunării^[2] (însuși Dio Cassius afirma că cetatea Genucla se afla pe Istru), vis-à-vis de trupele romane ce cuceriseră întreaga Dobroge. Romanii au asaltat-o (probabil după ce Zyraxes se salvase fugind spre interiorul Daciei, luând poate și trofeele lui Hybrida cu el) și au distrus-o. Poziția cetății fiind însă prea expusă, romanii s-au retras dincolo de Dunăre în Dobrogea, care devenise provincie romană, apărată de legiunile romane.

     Privitor la Dinogeția, situația este neclară. Ptolemeu (3.8.2) o plasează pe malul stâng al Dunării (lângă gura Siretului), în timp ce Itinerariul Antonin (225.5) o atestă pe malul drept, între Arrubium și Noviodunum. Se pare că o așezare romană mai timpurie având același nume a fost transferată din poziția mai expusă a malului stâng, în vecinătatea sitului de mai târziu de pe malul drept al unei mici insule stâncoase în mlaștinile Dunării, menționată de Notitia dignitatum (39.24)^[3]. Unii istorici consideră ca Dinogeţia de pe malul stâng al Dunării ar fi fost plasată de fapt la Barboși, de unde a fost strămutată pe malul drept.

     În schimb există date sigure, transmise și coroborate de săpături arheologice, care se referă la cetatea-castru Dinogeția de pe malul drept al cotului Dunării, actualmente localitatea Bisericuța. Aceste date sunt următoarele: în urma săpăturilor arheologice efectuate s-au identificat câteva nivele de așezare, cele mai importante fiind însă din perioada romană din secolele I – III când Dinogeția făcea parte din provincia romană Moesia inferior, perioada Imperiului roman târziu (sec. IV – VI) când ținea de Sciția Minor, și perioada Bizantină de mijloc din sec XII. Inițial a fost un ‘castellum’, o mică fortăreață, suprapusă pe o așezare getică, fortăreață care prin poziția sa strategică în colțul de NV al Dobrogei a jucat un rol important în sistemul defensiv al provinciei. Alte fortărețe romane importante din zonă erau cele de la Barboși, de la Troesmis (Tulcea) și Noviodunum (Isaccea). Această Dinogeția și-a mărit importanța spre sfârșitul secolului II când au început marile invazii ale barbarilor și mai ales după abandonarea provinciei Dacia în timpul lui Aurelian (270 – 273). Portul de la Barboși a fost abandonat odată cu retragerea romanilor, în timp ce castrul Dinogeția (care în timp a fost extins și a cuprins și o așezare civilă) a continuat să existe până în anul 559 când a căzut sub valul invaziei avarilor.

    Existau așadar în aceeași zonă geografică o Genuclă și o Dinogeția separate și aproape contemporane la acea dată (sec. I î. Hr. – I d. Hr.), stare de fapt ce contrazice ipoteza că cele două ar fi alcătuit un același oraș-capitală, cu atât mai mult cu cât chiar și în cap. V. PLACA nr. 120, se spune că Boerebista a numit la Dinogeția (‘DINOGETO’) pe hiliarhul Goiuero, în timp ce pe Dapiegi îl numise la Genucla.

     Este necesară deci o explicație logică:

     Este posibil ca în ultima parte a existenței sale cetatea Genucla să fi purtat cele două nume concomitent. Numele vechi autohton al cetății (încă de pe vremea lui Zamolxis) era Genucla, dar grecii din cetățile grecești de pe țărmul Mării Negre o numeau pe limba lor Diogeția, nume poate sugerat de templul vestit al zeului geților (dio geto) ce se afla în cetate, sau de vechea tradiție legată de fosta Dia (metropolis, capitala provinciei). Este probabil ca, în urma creșterii populației orașului ca rezultat al războaielor victorioase ale lui Boerebista, și mai ales după construirea portului get de la Barboși, să se fi întemeiat o nouă așezare (gen satelit) la poalele dealului Tirighina, pe șesul Siretului. Această așezare, poate ‘orașul nou’ din harta lui Seulescul, în care locuitorii greci ar fi putut fi preponderenți, putea să fi adoptat numele de Dinogeția (validând astfel și numirea unui hiliarh diferit, probabil responsabil și cu apărarea portului de la Barboși). Datorită poziției ei pe malul stâng al Dunării și al asocierii cu portul de la Barboși este mai mult decât probabil că această Dinogeția a fost cea despre care a auzit și pe care a menționat-o geograful grec Ptolemeu în sec. I d. Hr..

     După cucerirea în anul 28 î d. Hr. a întregii Dobroge, dar și a Genuclei de pe malul stâng al Dunării, ceea ce mai mult ca sigur a însemnat cel puțin distrugerea fortăreței orașului, poziția cetății ocupate fiind prea expusă, romanii se retrag dincolo de Dunăre în Dobrogea, aflată complet sub stăpânirea lor. Numele Genucla dispare din istorie, dar ‘orașul nou’ Dinogeția de pe malul Siretului, deși probabil ruinat, continuă să existe poate și datorită unui mare influx de populație refugiată din zona Dobrogei ocupate.

     După alți cca 100 de ani, pe vremea lui Domițian, romanii, cucerind întreaga zonă, acaparând și mărind portul de la Barboși (pe la cca 84 d. Hr., dată atestată istoric), colonizează și o populație civilă romană în acea Dinogeția locală - poate în ‘suburbii’. În aceeași perioadă construiesc peste Dunăre, în Dobrogea (la Bisericuța), acel castru / ‘castellum’, care are inițial doar o funcție militară. Se poate specula că această fortificație a primit același nume Dinogeția deoarece ținea administrativ de localitatea Dinogeția de pe Siret, peste Dunăre, unde se desfășura viața civilă a populației și unde poate trăiau și familiile legionarilor ce serveau castrul (cel puțin în prima fază). După anul 273 însă, portul de la Barboși, așezarea Dinogeția și întreaga provincie Dacia sunt abandonate odată cu retragerea romanilor, iar locuitorii autohtoni (care poate continuaseră chiar la acea dată târzie să se numească între ei tirighini) redenumesc așezarea cu numele ancestral Tirighina. Aceasta va fi părăsită definitiv, nu se știe când și din ce motive, considerând că în 1853 stadiul de ruinare și demantelare a sitului era foarte avansat și localnicii nu mai știau nimic despre el - în afară de câteva vorbe transmise din gură în gură. Castrul Dinogeția însă - a cărui existență a fost bine documentată deoarece a jucat un rol important de-a lungul secolelor, și ale cărui ruine s-au păstrat în bună stare - a continuat să existe până în anul 559.

     Între timp însă orașul Galați a crescut în apropiere, iar în ziua de azi acoperă toate obiectivele antice ce fac obiectul acestui capitol.

     Orașul este menționat documentar pentru prima dată în 1445, dar nu este nici o îndoială că așezarea este mult mai veche, fiind plasată la un asemenea nod de comunicații rutiere și riverane. În legătură cu populația care l-a întemeiat și când, există diferite opinii, dar ipoteza ce susține întemeierea așezării de către celți pare cea mai aproape de adevăr, sau în orice caz cea mai logică.

     Se spune că grecii au dat numele Geției, după cum și celților tot ei le-au atribuit numele de Galați. Există în acest sens exemplul unei ramuri de celți / gali care au năvălit prin Panonia și Tracia la începutul secolului III î. Hr. ajungând până la Delphi, de unde o ramură s-a separat și a trecut în Asia Mică, unde prin anul 278 î. Hr. au constituit o aristocrație militară la est de vechia Frigia, întemeind Galatia (numită după locul lor de origine Galia). O altă ramură erau britolagii, veniți prin nord (trăgând după ei și două triburi germane, skirii și bastarnii – vezi cap. IV - au ajuns și în părțile răsăritene ale Daciei, unde o parte s-ar fi așezat în zona Dobrogei, deci nu departe de zona de influență a cetăților grecești de pe țărmul Mării Negre. Cum britolagii erau numiți în antichitate și britogali, localnicii autohtoni ar fi putut să-i cheme ‘galați’. Se poate presupune deci că britogalii din estul Daciei au întemeiat o așezare în vecinătatea Genuclei, așezare care a avut o ocupație continuă (poate și datorită naturii lor războinice) în decursul multelor secole de invazii barbare care au urmat retragerii romanilor, și care a intrat în istorie în timpul evului mediu purtând numele populației originale care o întemeiase: Galați.

     Această posibilitate este clar confirmată în cap. V. PLACA nr. 115, din textul căreia se înțelege că după înlăturarea lui Boerebista prin 48-47 î. Hr., Oroles (tot celt și el) ‘...A LUAT 100 DE BRITOLAGI DIN ARRUBIUM (Măcin în Dobrogea) ȘI ÎI ÎMPĂMÂNTENEȘTE LA APA TULBURE A BASTARNILOR’. Nu se știe care era apa tulbure a bastarnilor (‘TUL BU AKO’), dar se știe pe unde locuiau ei, prin sudul Moldovei și Basarabiei, așa că nu este exclus ca acești britolagi din Arrubium să fi fost relocați lângă lacul Brateș (apa tulbure?) la confluența Prutului cu Dunărea.

URMEAZĂ

 ^[1] 1 stânjen = 1.96 m - 2.23m;

 ^[2] În antichitate cursul Siretului și joncțiunea lui cu Dunărea puteau fi diferite față de situația prezentată pe harta lui Seulescul, când chiar Densușianu remarca o schimbare pe teren la data la care el a vizitat locul, numai cca 70 de ani mai târziu.

 ^[3] Internet, Princeton Encyclopedia of Classical Sites;

VIII:  SARMISEGETUZA

O NOUĂ IPOTEZĂ

     În Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?^[1] există multe referințe la SARMI(SE)GETUSA și variantele ei într-un mare număr de plăci, plăci deja abordate în capitolele precedente, al căror text se referă atât la Helis (Dobrogea), cât și la Genucla (Muntenia) și cetățile din Munții Orăștiei (Transilvania). Acestea sunt:

     1. HELIS – apare pentru prima dată sub numele de ‘sarmgitioza’ în cap. III. PLACA nr. 42 care se referă la capitala lui Dromihete.

     2. GENUCLA – un oraș existând încă din timpuri îndepărtate (cca 450 î. Hr.) și capitala inițială a lui Boerebista (cca 60 î. Hr.). În textele ce se referă cronologic la Genucla, acest cuvânt cu semnificația de ‘oraș-capitală a geților’ apare cu formele: sarmigitzo în PLACA nr. 12; samiugietoiuzo în PLACA nr.25; sarmigitoiuzo în PLACA nr. 39; sarmigietuso în PLACA nr. 11; sarmigitozo în PLACA nr. 129; sarmigietuzo în PLĂCILE nr. 62 și 92; sarmiugitozo în PLACA nr. 45; sarmigituziuo în PLACA nr. 10; sarmigietoiuzo în PLACA nr. 95. Referințele la citadela Genuclei, deci la ‘orașul de sus’, apar constant sub formele ‘talipiko’ (‘vârf înalt’) în PLĂCILE nr. 52, 79, 62, 115 și ‘topo’ (vȃrf) în PLĂCILE nr. 126, 40.

     3. SARMIGETUZA LUI COTYSO - după cum s-a văzut în cap. VI. PLACA nr. 69, mai este menționată o ‘sarmigietuzo’ în legătură cu Cotyso, care după moartea lui Boerebista a fost activ prin munții Banatului. Nu se știe unde era această capitală a lui dar este menționată în legătură cu Mureșul, așa încât  se poate specula că ar fi putut fi Deva (dabo), oraș care ca și Orăștie nu a primit niciodată un nume propriu.

     4. SARMIGETUZA în MUNŢII ORĂŞTIEI - capitala întemeiată de Boerebista în Munții Orăștiei apare cu formele: sarmigi(e)toiuzo în PLĂCILE nr. 21, 2 și 120; srmigietozo în PLACA nr. 128; sarmigietuso în PLĂCILE nr. 119, 84, 121; sarmigietuzo în PLĂCILE nr.124, 94, 96, 28; sarmigietausa în PLACA nr. 16. Referințele la citadelă, deci la ‘orașul de sus’ al capitalei apar sub formele ‘tali’(înalta) în PLĂCILE nr. 84, 98 și ‘talipiko’ (vârf înalt) în PLĂCILE nr. 124, 94, 96, 121. 

     S-a scris mult atât despre originea numelui Sarmisegetuza (sau Sarmizegetusa) cât și despre presupusa locație a cetății de scaun a lui Decebal, și multe au fost variantele prezentate și argumentate de istorici și arheologi în decursul timpului. Și asta pentru că, la fel ca în cazul Genuclei, nici puținii istorici ai antichității romane de la care ni s-au păstrat relatări despre daci și războaiele lor, nu știau cu precizie. În zilele noastre însă se consideră ca fapt incontestabil că locația Sarmisegetuzei Regia (capitala și cetatea de scaun a lui Decebal) a fost la Grădiștea Muncelului în Munții Orăștiei, deși dovezile concrete lipsesc și acum ca și în antichitate. Această ipoteză a fost lansată odată cu descoperirea ruinelor cetății și încet, încet, pe măsura avansării săpăturilor arheologice și descoperirii unui nivel avansat de civilizație, a fost transformată în fapt cert, acceptat de majoritatea istoricilor români. Cu toate acestea, dubiile persistă. Unii au propus localizarea Sarmisegetuzei Regia la Costești, mai la vale de Grădiștea Muncelului, alții pe locul Sarmisegetuzei Ulpia Traiana în depresiunea Hațegului, iar N. Densușianu^[2] o plasează chiar la Haeg, argumentând că Hațegul încă mai păstrase în sec. XV statutul de reședință regală (domo regia).

     Există de asemenea dubii referitoare și la forma adevăratului nume.

     Traian își numește noua capitală Sarmizegetusa, dar asta nu înseamnă că numele era pronunțat la fel în limba populației locale dace și gete. După cum afirmă dl. Dan Romalo^[3], într-o hartă a lui Briet (1665) undeva între Olt și Mureș apare toponimul Sarmigethusa și este foarte posibil ca aceasta să fi fost pronunția numelui în limba populației locale. Este de remarcat că nici în ziua de azi istoricii și lingviștii nu sunt siguri de pronunția numelui Sarmisegetuza, lucru demonstrat și de imprecizia denumirii chiar pe Google Earth, unde există Sarmisegetusa Regia (la Grădiștea Muncelului), Sarmizegetusa și Sarmisegetusa Ulpia Traiana și din nou Sarmizegetusa, sat în apropiere.

     Nenumărate ipoteze s-au propus de asemenea și în legătură cu originea acestui nume. Cea avansată de N. Densușianu^[4] spune: “Regii Traciei (după cum scrie Herodotus) venerau pe Hermes ca fiind strămoșul și începătorul dinastiei lor. Sciţii păstori îl numeau Armes (Val. Flaccus, Argon. VI. 530)”, și în continuare: “Numele de Sarmisegetusa ce-l avea în geografia romanilor capitala cea veche a Daciei, este un termen grecizat, compus din ‘Armis’ sau ‘Sarmis’ cu aspirație și din titlul grecesc al lui Armis ‘agator’ sau ‘agatos’, duce al popoarelor sau al oștirilor; iar usa este o terminație toponimică, uzitată la Greci și în diferite alte provincii pelasge. Numele de Sarmis-eget-usa (la Orelli, nr. 3527: Zermiegete) are astfel înțelesul de Curtea sau reședința lui (S)Armis egetes, a lui Sarmis ducele”. Tot de la el aflăm^[5] că “existența unui vechi rege al Daciei cu numele de Arimus sau Armes, este în afară de orice îndoială… Despre același rege ne vorbește și Valeriu Flaccus, unul din preoții însărcinați cu păzirea cărților sibylline. În Argonauticele sale Valeriu Flaccus amintește de un Armes din Scyția, adorat ca zeu de populațiunile pastorale ale acestor ținuturi…Această tradiție o aflăm mai pe larg dezvoltată în literatura epică grecească ce se referă la Hermes, zeul cel vechi al păstorilor pelasgi…” și din nou: “zeul Hermes, care a avut un rol foarte însemnat în cultul Pelasgilor din părțile de răsărit ale Europei, este unul și același cu Armes, zeul populațiilor pastorale ale Scyției, despre care ne face amintire Valerius Flaccus; și este unul și același cu Armis sau Sarmis”, rege figurat pe monedele vechi descoperite în Transilvania încă de pe la sfârșitul sec. al XVI-lea.

     În pofida diverselor interpretări ale numelui Sarmisegetuza, trebuie pornit de la cele câteva informații considerate certe, menționate de istorici și verificate de istorie:

     1. Conform celor de mai sus, sciții și tracii (deci și dacii și geții) au divinizat un rege mitic, Armes, Armis sau Sarmis, fiind un fapt dovedit că urme despre un cult foarte vechi în onoarea divinității Armin mai există și astăzi la Carpați. E cert că pe teritoriul Transilvaniei s-a descoperit un număr foarte mare de monede vechi dacice, având legendele ARMIS și SARMIS BASIL(eus), acompaniate de simboluri caracteristice zeului Hermes, ca broasca țestoasă și capul cu două fețe gen Ianus, care se pare ca îl reprezentau^[6].

    2. Se spune că sciții erau considerați ca un popor de origine tracă și că autorii grececi mai numeau pe vechii locuitori ai Sciției și sauromatae, în timp ce romanii numeau sarmatae toate populațiile Sciției europene^[7]. Deci este un fapt cert că înaintea erei noastre membrii unei populații scite din zona de NV a Mării Negre se numeau ‘sarmați’, nume care indica fără îndoială ca divinitate tutelară pe acel rege mitic Sarmis.

     3. Sarmații, ca populație scită și tracă, erau în același timp înrudiți cu marea familie a geților, sau viceversa. Hecateu din Milet numește pe tracii localnici din preajma Dunării și a Mării Negre cu precădere geți, ca și pe cei din câmpiile Munteniei și Moldovei, de la Gurile Dunării și din Geția Minor^[8]. Iar N. Densușianu afirmă^[9]: “În poemele lui Ovidiu, geții și sarmații ne apar ca două popoare vecine și înrudite, având aceleași moravuri și aceeași limbă barbară latină”. Ovidiu se referea desigur la geții și sarmații din zona de NV a Mării Negre.

     În baza acestor date a fost construită următoarea IPOTEZĂ privind atât originea numelui, cât și locația Cetății de Scaun a Sarmisegetuzei, adică a adevăratei Sarmisegetuza Regia, ipoteză la fel de probabilă sau improbabilă ca și celelalte avansate până acum. Textele traduse de dl. Dan Romalo în Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? au inspirat această ipoteză, dar poate fi de sine stătătoare chiar în cazul în care plăcile de plumb ar reprezenta un fals. Va fi folosită pronunția Sarmisegetuza, deși se poate spune la fel de bine și Sarmisegetusa ori Sarmizegetusa.

     1. Cuvântul (numele de astăzi) Sarmisegetuza își are originea în zona de NV a Mării Negre, cuprinzând estul Munteniei, Dobrogea, sudul Moldovei și Basarabiei. Această zonă a fost populată cel puțin din primul mileniu înaintea erei noastre de nenumărate triburi, multe dintre ele înrudite, locuitorii acestei zone fiind preponderent sciți, geți și sarmați. Privitor la ultimii, este foarte posibil ca în limba localnicilor numele sauromați / sarmați să fi fost pronunțat ‘sarmi’ (o terminație tipică în limba română). În unele zone anumite triburi de sarmați sau sarmi și de geți trăiau cot la cot, amestecându-se în timp, înrudindu-se și ajungând să formeze o singură populație de sarmi-geți (numele dublu fiind în fapt precursorul altor nume similare pe care populația autohtonă din spațiul Carpato-Pontic-Dunărean le-a adoptat în timp, ca scito-geți, geto-sciți, geto-daci, daco-geți și daco-romani). Acești sarmi-geți au format în timp așezări, numite ‘sarmi-get-usa’, cuvânt care după cum indică toponimul ‘usa’ (vezi mai sus), desemna doar ‘așezarea (sau comunitatea) sarmi-geților’ din acel loc. În acest fel cuvântul ‘sarmigetusa’ a trecut și în vocabularul unora dintre celelalte populații înrudite dintr-o zonă mai largă, ca geții și scito-geții, și s-a păstrat în vocabularul lor (cu multele variante menționate în plăcile de plumb) în ciuda schimbărilor aduse de evenimentele istorice la care au participat în secolele următoare.

     2. În timpul lui Dromihete și Boerebista (sec. II - I î. Hr.), cuvântul ‘sarmigetusa’ ajunsese deja să se refere în vocabularul localnicilor doar la așezarea ce îndeplinea funcția de CAPITALĂ a unei zone politico-administrative din perimetrul geografic menționat mai sus. Această capitală era tipic alcătuită din două zone urbane: ‘orașul de jos’, în care locuia majoritatea populației civile, și ‘orașul de sus’ / citadela, centrul fortificat politico-religios al așezării, locuit de conducători, preoți și soldați, construit pe o înălțime în mijlocul sau în vecinătatea orașului de jos (un prototip de așezare urbană continuat până în evul mediu). Cele două zone urbane alcătuiau împreună așezarea propriu-zisă, sarmigetusa (capitala), care avea în plus și un nume propriu adecvat (ca Helis, sau Genucla).

     3. În timpul lui Boerebista acest cuvânt a intrat și în vocabularul dacilor din Munții Orăștiei din Transilvania. Această afirmație se poate susține considerând situația pe teren la vremea respectivă, folosind ceva logică și ținând cont și de informațiile deslușite în plăcile de plumb.

     Se știe despre Boerebista că era mai mult ca sigur get și avea capitala la Genucla, undeva pe Dunăre în zona Dobrogei. De asemenea este foarte probabil ca Deceneu să fi fost dac din Transilvania, care, aliindu-se cu Boerebista, a participat alături de acesta la toate campaniile lui militare, nu numai în calitate de conducător spiritual al contingentului dac adus din Transilvania, dar ulterior și în calitate de conducător spiritual (mare preot) și rege al tuturor daco-geților. Că Deceneu dorea, după succesul campaniilor militare conduse de Boerebista și după înființarea marelui stat centralizat Geția, să se întoarcă în țara lui și printre ai lui, e normal. De asemenea este rezonabil de presupus că hotărârea lui Boerebista când a atins apogeul puterii sale, să-și mute capitala în Transilvania, a fost parțial influențată și de Deceneu, care se bucura el însuși de o mare influență datorită serviciilor aduse geților. Ca urmare a construirii unei noi capitale în Munții Orăștiei, într-o poziție aleasă cam la jumătatea distanței dintre limitele de vest și de est (Panonia și Marea Neagră) ale puternicului său stat, Boerebista a strămutat desigur și o mare parte din armata și administrația getă, fiind urmat și de o mare parte dintre geții credincioși lui, împreună cu familiile lor. Toți acești geți, stabiliți probabil în majoritate în și în jurul noii capitale a regelui lor în Munții Orăștiei, au adus cu ei desigur și modul lor de a vorbi, inclusiv vocabularul lor. În consecință, pentru locuitorii geți proaspăt imigrați în Munții Orăștiei cuvântul ‘sarmigetusa’ a continuat să-și păstreze înțelesul de ‘oraș-capitală’, care însă nu a mai primit un nume propriu adecvat, poate pentru că era prea recent și încă nu se înfiripase suficient când Boerebista a plecat în ultima campanie de susținere a lui Pompei contra lui Cezar, terminată dezastruos. Boerebista a fost omorât, marele stat get s-a dezmembrat și în Munții Orăștiei lucrurile au luat o întorsătură diferită.

     Luând în considerare relieful muntos în care noua capitală / Sarmigetusa lui Boerebista a fost construită pe valea Grădiștei cu intenția ca întreaga zonă să fie puternic fortificată, se propune în acest studiu că schema urbanistică tradițională getă a suferit o modificare:

     a. ‘orașul de jos’ al ‘sarmigetusei’ (sau al capitalei), unde locuia marea parte a populației civile, era chiar jos, la poalele munților, deci localitatea de astăzi Orăștie (este semnificativ faptul că în apropierea Orăștiei se găsește și comuna Orăștioara de jos). Deși inițial orașul din vale răspundea (parțial, după cum s-a văzut) la numele ‘sarmigetusa’, după ocuparea și distrugerea fortificațiilor din Munții Orăștiei de către romani și construirea capitalei noii provincii romane, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, cuvântul ‘sarmigetusa’, ne mai fiind aplicat fostei capitale daco-gete, va dispărea din vocabularul populației locale, care va păstra doar cuvântul ‘orăștie’ (dabo) pentru noțiunea generală de așezare / localitate, folosit ca nume propriu doar pentru Orăștia de astăzi, lucru ce sugerează rolul important jucat odată de această localitate.

     b. ‘orașul de sus’ al ‘sarmigetusei’ (sau al capitalei), reședința fortificată, cetatea lui Boerebista și sediul politico – militar al statului, se afla pe valea Grădiștei în sus, la Costești-Blidaru. Amplasat pe un platou, cam la jumătatea văii Grădiștei, la o altitudine de 705 m. și puternic fortificat, era un loc suficient de accesibil pentru populația getă și dacă, lucru indispensabil unui centru al puterii statale, dar în același timp suficient de inaccesibil străinilor (este semnificativ faptul că cetatea este situată astăzi la SV de comuna ‘Orăștioara de sus’).

     c. Sanctuarul de la așa-zisa Sarmisegetuza Regia (Grădiștea Muncelului), construit la o altitudine de 1000 m. în capătul cel mai de sus al văii Grădiștei, într-o poziție foarte greu accesibilă, reprezenta centrul religios al ‘capitalei’ lui Boerebista și îndeplinea un rol special.

     Acest ansamblu grandios (poate doar început în timpul lui Boerebista) a fost construit mai mult ca sigur la insistența lui Deceneu, mare preot al lui Zamolxis, care revenind în Transilvania după mulți ani de campanii militare alături de Boerebista, și deținând înalta funcție de mare preot al marelui stat centralizat get, putea acum să se dedice în pace construirii unui ansamblu religios vrednic de puterea și renumele dobândite, la nivel personal și național.

     În baza vestigiilor arheologice descoperite la Grădiștea Muncelului, în baza a ceea ce istoricii antichității au transmis despre personalitatea și ambițiile lui Deceneu, și din perspectiva altor  complexe religioase similare ce se construiau la vremea aceea în alte locuri, se poate specula că acel complex a fost conceput în așa fel încât pe lângă multele funcțiuni pe care trebuia să le îndeplinească era și aceea de loc de pelerinaj al geto-dacilor. Pe lângă sanctuare, unde era asigurat serviciul religios, exista probabil un centru de instruire într-o serie de științe și filozofie, un observator astronomic, o bibliotecă, un colegiu de preoți, un așezământ gen mănăstire, un refugiu pentru nevoiași. În același timp deservea și populația de pretutindeni ca și centru de închinare în zilele sfinte și în cele de sărbătoare, servind și ca focar de păstrare a tradițiilor (muzică, dansuri, mese festive, târguri, etc). Bineînțeles că toate acestea necesitau un personal permanent de întreținere, meșteșugari, horticultori, păstori, servitori, etc, care locuiau și lucrau în așezarea civilă adiacentă zonei sacre (unde s-au descoperit grupuri de locuințe, ateliere meșteșugărești, depozite, hambare, etc), sau în alte așezări civile din împrejurimi. Toate acestea alcătuiau probabil o însemnată concentrare semi-urbană, care totuși nu ar fi putut face față și tuturor cerințelor unei capitale de stat. Accesul fiind atât de dificil (și astăzi se face în două etape și durează o zi), se făcea probabil în mai multe etape la vremea aceea (‘stații de odihnă’), pornind de la Orăștie, Orăștioara de jos, Orăștioara de sus, Grădiște, Grădiștea Muncelului și sfârșind la sfântul sanctuar, tot acest trafic trecând pe lângă citadela de la Costești-Blidaru, reședința regelui, de unde putea fi urmărit și mai mult ca sigur taxat.

     Din cele de mai sus rezultă deci că ‘Orașul de jos’ (Orăștie), ‘orașul de sus’ (Costești-Blidaru, cetatea de scaun) și sanctuarul (Grădiștea Muncelului) alcătuiau ‘çapitala’ administrativă, politică, militară și religioasă / ‘sarmigetusa’ lui BOEREBISTA, care a fost, cel puțin inițial, un oraș get care nu a primit însă niciodată un nume propriu adecvat, fapt care a cauzat atâtea dureri de cap istoricilor din vechime și mai ales celor moderni. Poate că dacii, în dorința lor aprigă de a-și apăra independența cu orice preț, aveau obiceiul de a nu da un nume cetății de scaun a regelui lor, preferând să semene confuzie în mintea străinilor.

    După asasinarea lui Boerebista, Deceneu a profitat direct, asumându-și puterea supremă politică, militară și religioasă asupra dacilor intracarpatici, în timp ce geții lui Boerebista este posibil să fi fost marginalizați. Dacia propriu-zisă intră în istorie. Deceneu a fost urmat de patru regi daci, Comosicus, Scorilo, Diurpaneus (Duras) și Decebal, timp în care conflictele dintre daci și romani s-au intensificat până la înfrângerea totală și ocuparea Daciei.

     După cum s-a văzut în cap. VI. PLACA nr. 84, este foarte posibil ca DECENEU să fi mutat reședința regală de la Costești-Blidaru la Costești-Cetățuie, un loc cu vedere la mare distanță, care domina valea râului Grădiște (sat care astăzi ține tot de comuna ‘Orăștioara de sus’, nu departe de Blidaru, situat la o altitudine de 561 m. pe culmea unui deal numit azi ‘Cetățuia’). Arheologii consideră că aici a fost reședința unora dintre regii geto-daci (care în total au fost doar cinci), deoarece construcțiile erau mai ample și mai de calitate, fapt ce ar confirma această ipoteză, considerând că Deceneu a domnit în pace cam 25 de ani după moartea lui Boerebista. Nu numai atât, dar este probabil că la un moment dat (dacă nu chiar de la început) cele două cetăți, Costești-Blidaru și Costești-Cetățuie au alcătuit împreună ‘orașul de sus’ al ‘sarmigetusei’, servind drept CETATE DE SCAUN a regilor daci următori, deci și a lui Decebal, Costești-Cetățuie ca reședință regală, iar Costești-Blidaru ca fortăreață militară.

     Grădiștea Muncelului (așa-zisa Sarmisegetuza Regia) este mult prea greu accesibilă, deci nepotrivită pentru cerințele unei reședințe regale, care trebuia să fie în același timp și centru politic, militar și administrativ al statului dac, cu atât mai mult cu cât în caz de asediu posibilitatea de evacuare ar fi fost foarte redusă. În suportul afirmației de mai sus trebuie menționat și faptul că încă din timpul lui Boerebista pericolul potențial al înaintării romane în Dacia s-a menținut continuu, regii daci fiind într-o stare permanentă de alertă, sau de hărțuială cu romanii la sudul Dunării. Pe lângă aceasta, se știe că dacii erau în permanente lupte civile, deoarece regii daci erau aleși pentru meritele lor, deci existau întotdeauna partide potrivnice care susțineau pretendenți diferiți. Ca atare, este greu de crezut că în intervalul de cca 130 de ani scurs de la moartea lui Boerebista (care a început construcțiile fortificate din Munții Orăștiei) și ridicarea pe tron a lui Decebal, să se fi inițiat construirea unei alte capitale (la Sarmisegetuza Regia), ci că mai degrabă a avut loc consolidarea și amplificarea punctelor fortificate, în special a ansamblului întăriturilor din Munții Orăștiei (după cum se știe că a făcut și Diurpaneus, predecesorul lui Decebal). Din cauza conflictului permanent cu Roma, Decebal, urmașul lui (cca 86 d. Hr.), nu a avut la începutul domniei răgazul necesar pentru a se dedica administrării statului. Abia după anul 89 d. Hr. și pacea favorabilă încheiată cu Domițian, Dacia va vedea o perioadă de 12 ani de liniște și consolidare, timp în care, pe lângă întărirea armatei și încheierea de alianțe, Decebal a dispus extinderea și construirea multor alte fortificații, incluzând mai mult ca sigur și ultimele lucrări la marele sanctuar de la Grădiștea Muncelului.

     În lumina celor de mai sus, este foarte probabil că Sarmisegetuza Regia (Grădiștea Muncelului) este greșit identificată ca CETATEA DE SCAUN a lui Decebal.

     În legătură cu numele și funcția celor două cetăți Grădiștea Muncelului și Costești-Blidaru (fortăreața militară) se poate aduce un argument în plus: există o tradiție orală^[10], mai ales în zona Munților Orăștiei, pentru perpetuarea ambelor toponime de Cetate și Grădisce (Grădiște), termeni folosiți până azi de către țăranii din zonă, care demonstrează memoria de milenii a unor funcții diferite ale așezărilor respective, exprimate în toponime distincte. Toponimul de Grădisce (ori Grădiște) din zona colinară și muntoasă diferă de cel de Cetate prin faptul că ‘rolul prioritar al unei Cetăți era cel militar, defensiv, pe când la Grădiște funcția așezării era eminamente civilă’.

     După victorie, Traian construiește în depresiunea Hațegului, pe teren plat și în loc deschis, orașul Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Există posibilitatea ca prin acest nume Traian să fi continuat (cu știință sau fără știință) tradiția locală în care cuvântul ‘sarmigetusa’ era echivalent cu cel de ‘capitală’, căreia i-a adăugat și numele ‘Ulpia Traiana’, nume adecvat unei capitale a noii provincii romane.

     Revenind la Sarmisegetuza, capitala regilor daci, concluzia că ‘Orașul de jos’ (Orăștie), ‘orașul de sus’ (Costești-Blidaru împreună cu Costești-Cetățuie) și sanctuarul (așa-zisa Sarmisegetuza regia) au alcătuit capitala civilă, administrativă, politică, militară și religioasă, adică ‘sarmgietusa’, o capitală care nu a primit niciodată un nume propriu adecvat, conține ideea că întreaga zonă de pe apa Grădiștei, începând cu cetățile fortificate din munți și terminând cu Orăștia din vale, a constituit capitala Daciei, cu centrul principal de comandă pe vremea lui Decebal la Costești-Cetățuie (ca reședință regală) și Costești Blidaru (cu rol militar și defensiv). Conceptul nu era nou. În urma unor cercetări intensive efectuate în ultimii 25 de ani, efectuate de specialiști geotehnicieni, geologi, arheologi, etc, s-a demonstrat^[11] că pe lângă ansamblul fortărețelor dace din piatră din Munții Orăștiei “cuprins între Valea Mureșului, Valea Streiului, Carpații Meridionali și Valea Sebeșului, un areal de 70 x 70 km. este considerat cel mai important din Dacia”, acești munți au cunoscut o civilizație avansată încă din preistorie, când un întreg areal de 400 km² alcătuise o posibilă capitală a unei zone și a unei formațiuni politico-administrative despre care astăzi nu se știe nimic.

     Deși la vremea lui Boerebista aceste vechi fortificații erau probabil în ruine, este clar că ideea originală de oraș-capitală răspȃndit pe o întinsă arie strategică se păstrase, reînviind la o scară mai mică în planul noii capitale ‘sarmi(se)getusa’.

URMEAZĂ

 ^[1] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, Buc. 2005;

 ^[2] N. Densușianu, Dacia Preistorică, XXXIX. 1;

 ^[3] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, Buc. 2005, p. 336;

 ^[4] N. Densușianu, Dacia Preistorică, XXXIX. 1;

 ^[5] Idem, XXXIII. IV;

 ^[6] Idem;

 ^[7] Idem, XXIII. 10; XXIII. 5; XLI. 8;

 ^[8] Iosif Constantin Drăgan, Noi, tracii, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 236- 7;

 ^[9] N. Densușianu,  Dacia Preistorică, XLI. 8;

 ^[10] Silvia Păun, România, valoarea arhitecturii autohtone, Per Omnes Artes, Buc. 2003, p. 193;

 ^[11] Idem, p.180- 182;

ÎNCHEIERE

     Deoarece dintr-un număr total de 74 de plăci studiate, numai 21 au găuri destinate afișării, cred că majoritatea acestor plăci nu au fost executate cu intenția popularizării diverselor fapte istorice, ci au fost destinate unei așa-zise biblioteci ce urma să documenteze în principal istoria geților din zona de nord-vest a Mării Negre, zonă cuprinzând după cum s-a văzut, Dobrogea, estul Munteniei, sudul Moldovei și Basarabiei (proporțional aceste plăci fiind în majoritate). Datorită emigrării pe vremea lui Boerebista a unui număr important de geți în Dacia intracarpatică, această cronică a continuat să urmărească și evenimentele legate de activitatea lor, cel puțin în timpul vieții lui Boerebista și imediat după aceea, considerând că între geții rămași acasă și cei emigrați trebuie să se fi păstrat un contact continuu. Poate aceasta explică de ce (cel puțin în plăcile existente și studiate în cartea d-lui Dan Romalo) dacii sunt menționați ca atare doar de câteva ori și istoria Daciei intracarpatice, de la domnia lui Deceneu (cca 44 î. Hr.), când se pare că geții au fost marginalizați, și până la domnia lui Decebal (86 d. Hr.), nu este acoperită (deși nu trebuie să uităm că piesele studiate reprezintă doar o mică parte din ceea ce se spune că a existat inițial). Este probabil deci ca plăcile referitoare la istoria geților propriu-ziși să fi fost produse în citadela Genuclei, un proiect și o responsabilitate a colegiului de preoți ai templului. Plăcile ar fi putut supraviețui cuceririi și distrugerii cetății de către romani în anul 28 î. Hr., salvarea lor fiind foarte posibilă având în vedere că asediul și luarea citadelei putuseră fi prevăzute și fuseseră de fapt ultimele acțiuni militare romane în campania de cucerire a Dobrogei (în ipoteza că Genucla se afla pe malul stâng al Dunării și că romanii s-au retras dincolo de Dunăre destul de curând după această dată). Deși zona Genuclei a fost liberă până la recucerirea zonei de către romani în jurul anului 84 d. Hr. (când tezaurul a fost probabil ascuns din nou) se pare că producția plăcilor a încetat în acea perioadă.

     Este posibil deci ca execuția plăcilor să fi fost preluată în Munții Orăștiei (de preoții Marelui Sanctuar de la Grădiștea Muncelului) datorită felului în care au evoluat evenimentele istorice. Decebal era în ascensiune și în curând se impunea ca rege al dacilor și al Daciei, devenită o mare putere la vremea respectivă, care ținea piept și provoca chiar Roma. Plăcile au relatat probabil fapte despre domnia lui până la ultima fază a războiului de cucerire a Daciei, când au fost posibil trimise în secret la Genucla (sau noua așezare Dinogeția / Tirighina), un loc sigur, deși sub ocupație romană. Acolo au fost executate poate ultimele plăci relatând despre prinderea și moartea lui Decebal, fiind apoi ascunse sau îngropate și supraviețuind în ruinele așezării până la descoperirea lor în sec. XIX și eventuala (ipotetică) ducere a originalelor în Rusia.

Părerile sunt încă împărțite asupra veridicității plăcilor de plumb, deși nu s-a putut dovedi deocamdată că ar reprezenta un fals. În plus există o mare consistență în limba în care sunt scrise și în faptele pe care le narează, atât în ansamblu cât și în detaliu. Textele lor nu fac decât să umple niște mari goluri lăsate în istoria care ne-a parvenit de-a lungul veacurilor, înlesnind o mai mare înțelegere a unor evenimente ce au avut loc fără îndoială.

ÎNAPOI LA CUPRINS

http://povestea-locurilor.ro/2018/09/09/tablitele-de-la-sinai