luni, 27 aprilie 2015

COMNENO VLAHII

http://fr.wikipedia.org/wiki/Mitso_Asen
Mițu Asan
Țar al Bulgariei
Domnia                     1256-1257
Soția                          Maria
Antecesor                  Coloman (Călin) Asan al II-lea
Succesor                    Constantin Tikh
Dinastia                      Asan

Viața

Copii                     Ioan Asan al III-lea
Kira Maria fiica țarului Ioan Asan   al II-lea și al împărătesei Irina Comnen de Epir

Mițu Asan (în bulgară: Мицо Асен) Țarul 

 Bulgariei între anii 1257-1258.
Biografie

 Mițu este un boier bulgar care s-a căsătorit cu Maria, o fiică a lui Ioan Asan al II-lea și a Irinei, o fiică a lui Theodor I Angelo Ducas Comnen.

 După uciderea lui Călin al II-lea Asan, el încearcă să se afirme ca țar sub numele de Mițu Asan, cu sprijinul grecilor. Urât de aristocrație și disprețuit de popor, el trebui să fugă din Târnovo.

 El s-a menținut o vreme în provincie, la început în Preslav, apoi în Mesembria și contestă puterea lui Constantin I Asen care a fost ales țar cu sprijinul sârbilor, înainte de a se exila la Constantinopol.

Urmașii                     Ioan Asan al III-lea

                                   Kera Marija prima soție a lui

                                    George I Tartar
http://pl.wikipedia.org/wiki/Mico_Asen
 Związki Mico Asena z dynastią Asenowiczów[5]
[ukryj]
Asan I
(panował 1188–1196)
 2
Alexandru
sebastocrator		1
Ana (Anisja)		Ioan Asan al II-lea
(zm. 1241,
panował 1218–1241)
Ana Maria
Węgierska		3
Irina Komnen
 1 1 2 2 2 2 3 3 3
Biełosława (?)
∞ Ștefan Władysław		TamaraPetru
zm. 1237		Ana Teodora
∞ sebastocrator Petru
Koloman II Asan
(panował 1256)		Maria (?)
∞ Teodor Angelos		Elena
∞
Teodor al II-lea Laskarys		Koloman I Asan
(ur. 1235, zm. 1246
panował 1241–1246)		Maria
∞
Mico Asan
(panował 1256–1257)		MihaiI Asan
(ur. 1238/1241, zm. 1256
panował 1246–1256)
Irina
∞
Constantin Tich
(panował 1257–1277)		Ioan Asan al III-lea
(panował 1279–1280)		 Kermaria
∞
Jerzy I Terter
(panował 1280–1292)

Referințe

Dimitrina Aslanian Istoria Bulgariei, din antichitate până în zilele noastre Trimontium, 2004 (2951994613 ISBN).
https://es.wikipedia.org/wiki/Mar%C3%ADa_Asenina_de_Bulgaria

                   Maria Asan de Bulgaria                                        

 Maria Asan de Bulgaria a fost o prințesă și împărăteasă consoartă bulgară. Ea a fost consoarta împăratului Mițu Asan de Bulgaria.

 Era fiica împăratului Ioan Asan al II-lea al Bulgariei și a împărătesei Irina Comnen Duca. Prin mama ei, ea a fost o nepoată a lui Theodor Comnen Duca. Ea a fost mama împăratului bulgar Ioan Asan al III-lea al Bulgariei și a împărătesei Kira Maria Asan, ce se va căsători cu țarul  George I al Bulgariei.

Surse

·         Ruvigny's  Titled Nobility of Europe, by Burkes Peerage Ltd., 1914
·         Cawley, Charles (2006–2007). «Ivan Asen II 1218–1241, Koloman I 1241–1246, Mihail II Asen 1246–1257». Medieval Lands. Foundation for Medieval Genealogy.
·         John V.A. Fine, Jr., The Late Medieval Balkans, Ann Arbor, 1987.
·         Este artículo es una obra derivada de la edición de 1911 de la Encyclopædia Britannica, disponible sin restricciones conocidas de derecho de autor. Esta obra derivada se encuentra disponible bajo las licencias GNU Free Documentation License y Creative Commons Atribución-CompartirIgual 3.0 Unported.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Ivan_Asen_III

Ioan Asan al III-lea

împărat al Bulgariei


Domnia                    1279-1280
Antecesor                 Ivailo
                                  Mihail Asan al II-lea
Succesor                   George Tartar I

Viața


Nașterea                  1259/1260

Decesul                    1303 (44 ani)

Copii                         Mihai Asan

                                  Andronic Asan

                                  Isaac Asan

                                  Maria Asan
                                  
                                  Ana Asan

                                  Manuel Asan

                                  Constantin Asan

                                  Teodora Asan
                                 
Tatăl                         Mițu Asan
Mama                       Maria Asanina prințesă, fiică     a țarului Ioan Asan al II-lea        și a împărătesei Irina 
                                  Comnen de Epir

Consoartă                 Irina Paleologu

Ioan Asan al III-lea sau Ivan Asan al III-lea, a domnit ca împărat al Bulgariei din anul 1279 până-n anul următor 1280. El a fost fiul lui Mițu Asan și al Marija, o fiică a lui Ioan Asan al II-lea și al Irinei de Tesalonic. El s-a născut probabil în jurul anilor 1259-1260, și a murit în exil în [anul] 1303.

Cuprins


1 Biografie

2 Familia și urmașii

3 Legături interne

4 Surse
Biografie

 Temându-se de succesul rapid al țarului Ivaylo de Bulgaria, Mihail al VIII-lea Paleologul îl chemă pe Ioan Asan la curte, acordându-i titlul de despot și căsătorindu-l cu fiica sa cea mare, Irina în [anul] 1277 sau 1278. El a trimis mai multe armate pentru a încerca să-l urce pe tronul ​​bulgar pe Ioan Asan al III-lea. Ivailo învinse mai multe dintre aceste armate, dar a fost blocat timp de trei luni în Drăstăr (Silistra), de către mongolii aliați ai lui Mihail al VIII-lea. Între timp, o forță militară bizantină asedia capitala bulgară Târnovo și nobilimea locală, înșelată de zvonuri despre moartea lui Ivailo, a fost de acord să-i dea titlul de împărat lui Ioan Asan al III-lea.
http://pl.wikipedia.org/wiki/Iwan_Asen_III#/media/File:Bulgaria-second_half_of_the_13th_century.png

Limitele teritoriale ale Bulgariei în timpul acestei 

domnii

Pentru a consolida poziția sa în Tărnovo, Ioan Asan al III-lea o căsători pe sora sa Marija (Kira Marija) cu nobilul bulgaro-cuman George I Tartar. În ciuda acestui fapt, el n-a reușit să se impună în tot imperiul. Ivailo reapăru în fața zidurilor capitalei și învinse două încercări bizantine de a-i veni în ajutor lui Ioan Asan al III-lea. Disperat Ioan Asan al III-lea și Irina Paleologu au fugit în secret din Tărnovo cu o parte dintre comorile palatului, inclusiv trofeele împăraților bizantini învinși în victoriile vechi bulgare. Ajunși la Mesembria (Nesebar | Nesebar), cuplul imperial a luat o barcă pentru Constantinopol, unde Mihail al VIII-lea, exasperat de lașitatea lor, a refuzat să-i primească pentru mai multe zile.

În [anul] 1280 sau 1281 Ioan Asan al III-lea străbate teritoriul Hoardei de Aur, în căutare de aliați pentru a-și recupera tronul. Liderul mongol Nogai Khan a dispus asasinarea lui Ivailo dar nu i-a predat scaunul de domnie al lui Ioan Asan al III-lea al Bulgariei. Ea a revenit la posesiunile familiei sale, în Troa, unde a murit în [anul] 1303.


Familia și urmașii 

Ioan Asan al III-lea și Irina Paleologul, sunt strămoșii prin cei opt copii, a marii și influentei familii Asan (sau Asănești), care a ocupat poziții importante la curtea imperială și în provincii, până la sfârșitul Imperiului bizantin și a dependențelor sale în secolul al XV-lea.

Mihail Asan general bizantin în Macedonia.

Andronic Asan (a murit după [anul] 1355), ca guvernator în Morea în intervalul 1316-1322

Isaac Asan (decedat în jurul anului 13), mare comerciant la Constantinopol.

Maria Asan, soția lui Roger de Flor, căpitan al Companiilor catalane.

Ana Asan căsătorită cu Mihail – Duca - Angelo, fiul lui Ioan I Douka* [1240-1289 ]

Una dintre descendentele lui Ioan Asan al III-lea, Irina Asan (fiica fiului său Andronic Asan) s-a căsătorit cu viitorul împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino: fiica lor Elena, soția împăratului Ioan al V-lea Paleologul, este strămoșul împăraților bizantini de mai târziu.
http://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Asen_III_of_Bulgaria

Ancestors[edit]

Unknown
Unknown
Unknown
Mitso Asen of Bulgaria
Unknown
Unknown
Unknown
Ivan Asen III
Ivan Asen I of Bulgaria
Ivan Asen II of Bulgaria
Elena-Evgenia of Bulgaria
Maria Asenina of Bulgaria
Theodore Komnenos Doukas
Irene Komnene of Epirus
Maria Petraliphaina

Surse
·         Ch. Cawley: Medieval Lands. Foundation for Medieval Genealogy, 2006–2007.
·         John V.A. Fine, Jr., The Late Medieval Balkans, Ann Arbor, 1987.
·         W. Giuzelew: Bułgarskie średniowiecze. W: Bułgaria. Zarys dziejów. I. Dymitrow (red.). Warszawa: Książka i Wiedza, 1986, s. 91-92. ISBN 83-05-11583-6.
·         D. M. Lang: Bułgarzy. Warszawa: Państwowy Instytut Wydawniczy, 1983, s. 83. ISBN 83-06-00831-6.
·         G. Ostrogorski: Dzieje Bizancjum. Warszawa: Państwowe Wydawnictwo Naukowe, 2008, s. 430-433. ISBN 978-83-01-15268-0.
·         Steven Runciman: Nieszpory sycylijskie. Katowice: Wydawnictwo „Książnica”, 1997, s. 197-198. ISBN 83-7132-116-3.
·         T. Wasilewski: Historia Bułgarii. Wrocław: Ossolineum, 1988, s. 97-101.ISBN 83-04-02466-7.

* http://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Ier_Doukas

Ioan I Duca (greacă: Ιωάννης Α 'Δούκας, ° 1240-1289) este liderul Tesaliei din anul 1268 până la moartea sa survenită în anul 1289. Este numit uneori Ioan Angelo (un alt nume al familiei).


Biografie 
http://it.wikipedia.org/wiki/Manfredi_di_Sicilia#/media/File:King_Manfred_of_Sicily_Arms.svg
King Manfred of Sicily Arms.svg
Armele  regelui Siciliei, Manfred - dinastia 

Hohenstaufen

Ioan Duca era fiul nelegitim al lui Mihail al II-lea Duca, Despot al Epirului, și al amantei sale. El a fost probabil, mult mai în vârstă decât ceialți copii ai tatălui său.

Căsătorit cu fiica tesalianului valah Taronas, Ioan a fost în fruntea unei armate compuse în mare parte din vlahi.
http://la.wikipedia.org/wiki/Gulielmus_II_Villeharduinus#/media/File:Guillaume_II_de_Villehardouin_coin.jpg


Monedă emisă de Willam al II-lea de Villehardouin, cu inscripția: G[inițiala prenumelui său Willam, scris în franceză Guillaume] :PRINCE ACh[aia] :CLARENTIA

 A participat în calitate de comandant militar la operațiunile precedente bătăliei de la Pelagonia în anul 1259. În timpul acestei lupte, abandonarea de către el a alianței formată de către tatăl său și prințul de Ahaia William al II-lea Villehardouin, și regele Manfred de Sicilia a contribuit la înfrângerea suferită de aliați: Ioan Paleologul, fratele lui Mihail al VIII-lea Paleologul. Cu toate acestea, Ioan Duca s-a pocăit de faptele sale, a revenit pentru a-l sprijini pe tatăl său.
http://it.wikipedia.org/wiki/Manfredi_di_Sicilia#/media/File:Kr%C3%B6nung_Manfreds.jpg
 Manfred de Sicilia - miniatură

La moartea tatălui său, Mihail al II-lea Duca în jurul anului 1268, Ioan moșteni posesiuni în Tesalia și Grecia centrală cu capitala la Néopatras [actualmente Ypati în Grecia]. Ioan încercă inițial o alianță cu Imperiul Bizantin și i-a fost acordat titlul de Sebastokrator de către Mihail al VIII-lea atunci când acesta din urmă și-a căsătorit nepotul cu fiica lui Ioan.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Duch%C3%A9_de_N%C3%A9opatrie#/media/File:Ducado_neopatria.png


harta ducatului de Neopatras

Cu toate acestea, Ioan I Duca a rămas opus bizantinilor și a învins armatele trimise pentru supunerea sa [în anii] 1273 și 1275, cu sprijinul ducelui de Atena în timpul celei de-a doua tentative bizantine.* El s-a alăturat atunci coaliției formate de: despotul Epirului, Serbia, Bulgaria și Carol de Anjou pentru restaurarea Imperiului latin. Când Mihail al VIII-a a încercat unirea celor două biserici, Ioan convocă un sinod în care anti-unioniștii exilați din Imperiul Roman de Orient îi excomunicară pe Mihail al VIII-lea și pe Patriarhul Ioan al XI-lea Vekkos** din Constantinopol în [anul] 1277.

 O nouă invazie bizantină din Tesalia a avut loc în [anul] 1277 și a fost învinsă la Farsalia de Ioan; dar Nogai Khan, lider mongol aliat bizantinilor, jefui la scurt timp teritoriul lui Ioan Duca. În [anul] 1288, la moartea lui Mihail al VIII-lea, acesta planificase o nouă invazie a teritoriului lui Ioan. Dar urcarea pe scaunul de domnie a lui Andronic al II-lea Paleologul, un anti-unionist, trebuia să contribuie la îmbunătățirea relațiilor dintre cele două țări. Acest eveniment nu a avut loc datorită fratelui vitreg al lui Ioan, Nichifor I Duca de Epir: în [anul] 1283 sau 1284, Nichifor și soția sa Ana Cantacuzino (nepoata lui Mihail al VIII-la) l-au invitat pe Mihail, fiul lui Ioan în Epir, oferindu-i în căsătorie pe fiica lor (vărul ei). Când Mihail a ajuns în Epir, el a fost capturat și închis la Constantinopol, unde a murit în [anul] 1307. Ioan s-a răzbunat prin invadarea Epirului și sechestrarea mai multor cetăți de coastă. Ioan a murit în [anul]1289.

Familia

Din căsătoria lui, Ioan a avut mai mulți copii, și anume:

 Mihail Comnen, ce va muri în închisoare în [anul]1307;

 Constantin Duca, care i-a succedat ca lider de Tesalia;

 Theodor Angelo sprijinitor al lui Constantin în vederea accederii acestuia la funcția de guvernator de Tesalia;

 Elena Comnen, viitoarea soție a lui William I de Roch [se pronunță Roș în română], prinț de Atena, apoi viitoarea soție a lui Hugues de Brienne, conte de Lecca;

 O fiică anonimă ce se va căsători cu Tarchaneiotes, un nepot al lui Mihail al VIII-lea;

Elena Duca****, ce se va căsători cu Ștefan Uroš al II-lea Milutin rege al Serbiei;

 O altă fată anonimă, logodită cu viitorul țar Teodor Sviatoslav de Bulgaria.
http://bg.wikipedia.org/wiki/%D0%A2%D0%BE%D0%B4%D0%BE%D1%80_%D0%A1%D0%B2%D0%B5%D1%82%D0%BE%D1%81%D0%BB%D0%B0%D0%B2#/media/File:Silver_coin_of_Theodore_Svetoslav.png
Silver coin of Theodore Svetoslav.png  monedă bătută de țarul Teodor Sviatoslav de Bulgaria.

Surse

*    http://fr.wikipedia.org/wiki/Bataille_de_N%C3%A9opatras

Bătălia de la Neopatras

http://fr.wikipedia.org/wiki/Bataille_de_N%C3%A9opatras#/media/File:ByzantineEmpire1265.svg
L'Empire byzantin sous Michel VIII en 1265.    Imperiul Bizantin sub Mihail al VIII-lea în [anul]1265. 


Informații generale

Data                                                     1272-1273 sau 1274-1275

 Locația                       Néopatras, Grecia

 Rezultat                     Înfrângere bizantină
Beligeranții

   Imperiul bizantin  Coat of Arms of the Duchy of Athens (de la Roche family).svg   Ducatul de Atena

                                            Tesalia

Comandanții

Ioan Paleologul          Jean I de la Roche


Alexis Cavallarios      Ioan I Duca



Forțele prezente pe teatrul de operații

30000                         300 până la 500 de persoane



Pierderi


Grele                           Ușoare
Războaie bizantino – latine



Bătălii

Constantinopol (1203) · Constantinopol (1204) · Constantinopol (1235) · · Pelagonia Constantinopol (1260) · Constantinopol (1261) · Prinița Settepozzi · · · Makryplagi Néopatras Demetrias · · Campanii Licario Farsala · · · Berat Insulele Echinade

 Bătălia de la Neopatras are loc la începutul anului 1270 și prezintă confruntările unei armate bizantine niceene, asediind orașul Néopatras (în prezent Ypati), precum și forțele lui Ioan I Duca, despotul de Tesalia, ajutat de Jean I de La Roche, duce de Atena. Luați prin surprindere și învinși de o armată mult mai mică dar mult mai disciplinată, bizantinii cunosc o înfrângere completă.
Cuprins 

1 Preludiul
2 Bătălia
3 Urmările
4 Note și referințe
5 Surse

Preludiul

 În [anul] 1259, Imperiul de la Niceea condus de Mihail al VIII-lea Paleologul câștigă o importantă victorie în lupta dusă în bătălia de la Pelagonia împotriva unei coaliții formate din principalii săi rivali europeni, cum ar fi: despotatul de Epir, regatul Siciliei și principatul de Ahaia. Această victorie este datorată în mare parte de dezertării lui Ioan Duca, fiul nelegitim al lui Mihail al II-lea Duca1,2. Acest succes îi permite lui Mihail al VIII-lea să-și consolideze poziția în teritoriile sale din Europa, în timp ce slăbirea despotatului de Epir și a Imperiului latin de Constantinopol, îi permite recucerirea Constantinopolelui în [anul] 1261 și restaurarea Imperiului bizantin3. Cu toate acestea, forțele imperiale nu pot supune Epirul și Ioan Duca revine înapoi în sfera de influență a tatălui său, în timp ce populația locală rămâne loială lui Mihail al II-lea. Niceenii sunt expulzați din zonă în [anul] 1259, înainte de a fi învinși și alungați din Tesalia în [anul] 12604.

 În [anul] 1266 sau 1268, Mihail al II-lea Duca moare și bunurile sale sunt împărțite între fiii săi. Nichifor, cel mai mare fiu al său și succesor legitim, moștenește Epirul în sine, în timp ce Ioan, căsătorit cu o fiică a domnitorului valah de Tesalia (al «Valahiei Mari») primește Tesalia cu capitala la Néopatras5,6. Cei doi frați sunt ostili Imperiului Bizantin restaurant, ce revendică teritoriile Epirului și ale Tesaliei. De fapt, Ioan și Nichifor întrețin relații strânse cu principatele latine din sudul Greciei. Cu toate acestea, Mihail al VIII-lea a încercat acapararea teritoriilor râvnite prin căsătorii dinastice. Astfel el o dă pe nepoata sa Ana Cantacuzino lui Nichifor, în timp ce unul dintre nepoții săi, Andronic Tarhaniotès, se căsătorește cu fiica lui Ioan Duca ce va primi titlul de Sébastocrator7. Cu toate acestea, Mihail nu-și atinge obiectivul, pentru că frații rămân ostili imperiului. După proclamarea Unirii celor două Biserici ** în [anul] 1274, populația bizantină protestează ferm împotriva politicii imperiale și cele două teritorii grecești Epir și Tesalia, încep să devină un refugiu pentru oponenții politicii religioase a lui Mihail al VIII-lea Paleologu8.

 În pofida acestor concesii, datorită negocierilor actului de Uniune ce supune Biserica Ortodoxă autorității papei, Mihail avertizează asupra pericolului unui atac latin împotriva teritoriilor sale, și beneficiază de o mai mare libertate de mișcare împotriva dușmanilor săi. Astfel el lansează o ofensivă împotriva posesiunilor siciliene din Albania și o alta împotriva Tesaliei lui Ioan Duca9,10.
Bătălia

În ceea ce privește campania împotriva Tesaliei (a cărei dată este incertă, datele cele mai probabile sunt: 1272-1273 sau 1274-1275), Mihail reunește o forță importantă compusă în principal din mercenari. Estimările epocii sunt cu siguranță foarte exagerate și vorbesc despre 30.000 (Georges Pachymeres citează un număr de 40.000 de oameni, incluzând forțele navale). Acestă armată este plasată sub comanda fratelui său, despotul Ioan Paleologul și a generalului Alexis Kaballarios. Flota catolică este trimisă în Tesalia fiind susținută de o flotă bizantină condusă de generalul Alexis Filanthropenos [Alexis născut ≈ anul 1270. Este al II-lea fiu al protovestiarului și mare domestic Mihail Tarchaniotès] ce atacă principatele latine, pentru a le împiedica să-l ajute pe Ioan Duca11,12,8.

 Duca este luat prin surprindere de avansul rapid al forțelor imperiale. El reușește să se închidă în capitala sa cu câțiva oameni, și de îndată, bizantinii asediară Néopatras. Inventiv Duca folosește viclenia și coboară de pe zidurile cetății cu o frânghie. Deghizat în grăjdar, el a reușit să treacă de liniile bizantine. Trei zile mai târziu, el ajunse la Teba, unde solicită ajutor de la Jean I de la Roche, duce de Atena13.

 Cei doi lideri fac un legământ prevăzând ca fratele și succesorul lui Jean de la Roche, William, să se căsătorească cu Elena, fiica lui Ioan Duca. În plus, William primește cetățile: Gravia, Siderokastron, Gardiki și Lamia ca dotă12. În schimb, Jean de la Roche a trimis o trupă de la 300 până la 500 de cavaleri la Néopatras. Bizantinii sunt atunci mai puțin numeroși, deoarece mai multe detașamente au fost trimise să profite și să cucerească cetățile din jurul regiunii și să jefuiască. Mai mult decât atât, eterogenitatea componenței naționalităților armatei bizantine [de mercenari] nu facilita coeziunea acesteia13,12. Potrivit istoricului venețian Marino Sanuto cel Bătrân, când Ioan Duca și Willaum de la Roche escaladară un versant în pantă rapidă și se aflară în poziția de a vedea tabăra bizantină, la Roche strigă pe grecște: “Este o mare mulțime de oameni aici, dar câțiva oameni” (un citat din Herodot). Într-adevăr bizantinii sunt surprinși de atacul brusc al latinilor și cedară panicii după ce latinii, foarte disciplinați, au pus pe fugă contingentul de cumani. Deși Ioan Paleologul încercă să-și adune forțele, acestea se dispersară și fugiră13,12.

Consecințele 

 Articol detaliat: Bătălia de Demetrias.

 La aflarea știrii despre acest succes, latinii sunt încurajați și adună o flotă pentru a ataca flota bizantină situată la Demetrias (Volos azi) [într-un golf al Tesaliei]. Latinii obținură mai mult succese inițial, provocând pierderi grele echipajelor bizantine. Dar când victoria păru sigură, Ioan Paleologul sosi cu întăriri și inversează cursul luptei. În ciuda acestei victorii, generalul Ioan Paleologul este destabilizat de dezastrul de la Néopatras și își abandonează postul, înainte de a muri anul următor14,8.

Note și referințe

 (en) Mark C. Bartusis, The Late Byzantine Army : Arms and Society, 1204-1453,http://books.google.com/books?id=rUs-hHd89xAC Voir en ligne, Philadelphie, Pennsylvania : Université of Pennsylvania Press,‎ , poche (ISBN 978-0-8122-1620-2,LCCN 92014823) Ouvrage utilisé pour la rédaction de l'article.
(en) Deno JohnGeanakoplos, Emperor Michael Palaeologus and the West, 1258-1282 - A Study in Byzantine-Latin Relations,http://books.google.com/books?id=MPscAAAAYAAJ Voir en ligne, Harvard University Press,‎  Ouvrage utilisé pour la rédaction de l'article.
Donald MacGillivray Nicol(trad. Hugues Defrance), Les derniers siècles de Byzance, 1261-1453, Paris, Texto,‎ (ISBN 978-2-84734-527-8) Ouvrage utilisé pour la rédaction de l'article.(en) Kenneth Meyer Setton,Robert Lee et Harry W.Hazard, A History of the Crusades volume II : the Later Crusades, 1189-1311, Madison, University of Wisconsin Press,‎ , poche (ISBN 978-0-299-04844-0) Ouvrage utilisé pour la rédaction de l'article.
(en) Kenneth Meyer Setton,The Papacy and the Levant, 1204-1571 : Volume 1. The Thirteenth and Fourteenth Centuries,http://books.google.com/books?id=i4OPORrVeXQC Voir en ligne, Philadelphie, Independence Hall, Philadelphia : The American Philosophical Society,‎ (ISBN 978-0-87169-114-9,LCCN 75025476) Ouvrage utilisé pour la rédaction de l'article.
(en) John Van Antwerp Fine,The Late Medevial Balkans : A Critical Survey from the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest,http://books.google.com/books?id=Hh0Bu8C66TsC Voir en ligne, University of Michigan Press,‎ (ISBN 978-0-472-08260-5) Ouvrage utilisé pour la rédaction de l'article.
**  http://fr.wikipedia.org/wiki/Deuxi%C3%A8me_concile_de_Lyon
Unirea celor două Biserici sau Conciliul de la Lyon

http://fr.wikipedia.org/wiki/Jacques_Ier_d%27Aragon#/media/File:Chaime_I_d%27Arag%C3%B3n.jpg
Jacques le Conquérantpar Manuel Aguirre y Monsalbe (1885).  Iacov I de Aragon

Unirea celor două Biserici sau Conciliul de la Lyon, este un conciliu catolic ținut la Lyon în [anul] 1274. Acesta a fost prezidat de papa Grigore al X-lea, reunind aproximativ cinci sute de episcopi, șaizeci de stareți și mai mult de o mie de prelați. Prima sesiune a fost deschisă la data de 7 mai 1274, cu cinci sesiuni suplimentare la 18 mai, 7 iunie, 6 iulie 16 iulie și 17 iulie. Iacov I de Aragon, ambasador al împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul și membrii clerului grec și ambasadorii hanului tătar, erau prezenți.
http://it.wikipedia.org/wiki/Papa_Gregorio_X#/media/File:B_Gregor_X.jpg
B Gregor X.jpg     papa Grigore al X-lea

Principalele subiecte au fost:
cucerirea Țării Sfinte,

unirea bisericilor din Est și Vest,

alegerile papale.

 http://es.wikipedia.org/wiki/Tom%C3%A1s_de_Aquino#/media/File:St-thomas-aquinas.jpg
Toma de Aquino    St-thomas-aquinas.jpg
Toma de Aquino a fost chemat la conciliu, dar a murit pe drum, la Fossanova [prăpastia cea nouă]. Bonaventure din Bagnoregio a fost prezent la primele patru sesiuni, dar a murit la Lyon pe 15 iulie.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_al_VIII-lea_Paleologul#/media/File:Michael_VIII_Palaiologos_(head).jpg
  Mihail al VIII-lea Paleologul 

Cuprins


1 Recucerirea Țării Sfinte

2 Unirea celor două biserici

3 Alte subiecte discutate

4 Note și referințe

5 A se vedea, de asemenea

5.1 Bibliografie

 http://fr.wikipedia.org/wiki/Bonaventure_de_Bagnoregio#/media/File:Vittorio_Crivelli_001.jpg
Image illustrative de l'article Bonaventure de Bagnoregio   Bonaventure din Bagnoregio 
Recucerirea Țării Sfinte

 Conciliul deliberă aspectele financiare ale cruciadei. S-a decis că timp de șase ani zeciuiala de la toate câștigurile creștinătății trebuiau să revină cruciadei. Iacov I de Aragon vru să organizeze expediția imediat, dar templierii s-au opus. Ambasadorii hanului tătarilor erau în tratative cu papa, care dorea ca ei să lase creștinii în pace în timpul războiului împotriva islamului. În cele din urmă, un domn local, William de Roussillon, domn de Annonay, a fost numit de regele Franței Filip al III-lea cel Temerar. El a condus o trupă de 100 de călăreți și 400 de infanteriști.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Filip_al_III-lea_al_Fran%C8%9Bei#/media/File:Philippe3lehardi.jpg
Philippe3lehardi.jpg
regele Franței Filip al III-lea cel Temerar

Unirea Bisericilor 

 Dorind să pună capăt schismei dintre Roma și Constantinopol, Grigore al X-lea a trimis o ambasadă la Mihail al VIII-lea Paleologul și a cerut liderilor latini din răsărit să-și limiteze ambițiile. Fostul patriarh al Constantinopolelui Germanus al III-lea [1223-1240], logofătul, cronicarul și omul de stat Georgios Akropolitès și alți demnitari orientali ajunși la Lyon pe 24 iunie, prezentară scrisoarea împăratului. La data de 29 iunie, Grigore al X-lea celebră Liturghia în biserica Sfântul Ioan, unde ambele părți luară loc. Grecii citiră Crezul de la Niceea, cu adaosul controversat Filioque cântat de trei ori. Conciliul a fost aparent un succes, dar nu a oferit o soluție de durată schismei.
Pentru un articol detaliat, a se vedea: Tentativele uniunii dintre cele două Biserici http://fr.wikipedia.org/wiki/Michel_VIII_Pal%C3%A9ologue#Tentatives_d.E2.80.99Union_entre_les_deux_.C3.89glises


Alte subiecte discutate


Conciliul s-a ocupat de reforma Bisericii. Mai mulți episcopi și stareți au fost depuși pentru nedemnitate, iar unele ordine ale călugărilor cerșetori au fost suprimate. Pe de altă parte, au fost aprobate două noi ordine dominicane și franciscane. Ordinul de Carmel și al călugărilor Sfântului Augustin sunt menținute, dar 22 de ordine religioase născute după [anul] 1215 sunt suprimate și membrii lor atașați unuia din cele patru ordine monahale ale cerșetor oficial menținute1.

Întrucât au fost mai multe lungi vacanțe ale Sfântului Scaun, conciliul a decis în privința cardinalilor că nu ar trebui să părăsească conclavul atâta vreme cât un nou papă nu va fi ales. Această decizie a fost suspendată în [anul] 1276 de papa Adrian al V-lea, apoi retrasă de papa Ioan al XXI-lea. Acesta a fost de atunci restaurată, iar această obligație este la baza legislației în vigoare a alegerilor papale.

Conciliul reglementă biroul avocatului bisericesc.

El interzise utilizări profane ale Bisericilor (depozitare de recolte, reuniuni comune, dansuri și petreceri2.
http://de.wikipedia.org/wiki/Rudolf_I._(HRR)#/media/File:Rudolf_potomci.jpg
 minatură reprezentându-l pe Rudolf I

În cele din urmă conciliul trată subiectul tronului imperial, cerut de Iacov I de Aragon. El a fost depus de către papă, iar Rudolf I a fost proclamat rege al romanilor și viitor împărat, pe 6 iunie.


Note și referințe

  1. ↑ La spiritualité mariale [archive] sur le site carmel.asso.fr
  2. ↑ Romain Tellier, Les institutions de la France médiévale, Paris : Armand Colin, 2009. Collection « Cursus »,ISBN 978-2-200-35429-9,p. 159.
Bibliografie




*** http://fr.wikipedia.org/wiki/Roger_de_Flor
Roger de Flor

Ruggero da Fiore sau Rutger von Blum, cunoscut sub numele de Roger de Flor (Brindisi, Italia, ~ 1266 – Adrianopol, Imperiul bizantin, 1305) este un condotier mercenar italian și șef al almogavilor▫.

Cuprins


1 Biografie

2 Note

3 Referințe

4 A se vedea, de asemenea,

4.1 Articole conexe



Biografie 

http://fr.wikipedia.org/wiki/Fr%C3%A9d%C3%A9ric_II_(empereur_des_Romains)#/media/File:Frederick_II_and_eagle.jpg
Frédéric II et son faucon représentés dans son livre De arte venandi cum avibus (De l'art de chasser au moyen des oiseaux)   Friedrich al II-lea de Hohenstaufen

El este al doilea fiu al lui Richard de Flor, fauconnier [îngrijitor și dresor al păsărilor de pradă] al împăratului german Frederick (Friedrich) al II-lea de Hohenstaufen, decedat în lupta împotriva lui Carol de Anjou în bătălia de la Tagliacozzo, și al unei tinere din Brindisi, unde s-a născut și a crescut cu fratele său.
http://it.wikipedia.org/wiki/Federico_III_di_Sicilia#/media/File:Federico_III.jpg
Mosaico dell'abside dell'altare maggiore del Duomo di Messina   Frederic (Fadric) al II-lea de Sicilia

El a devenit un Cavaler al Ordinului Templului și a participat la ultima Cruciadă; se distinge prin apărarea orașului israelian cu port maritim Sfântul Ioan de Acra (Palestina) evacuând creștinii în timpul capturării orașului de către musulmani (1291). Ulterior, templierii l-au acuzat de deturnare a unei părți din comorile lor, excluzându-l din Ordin. Profitând de experiența sa militară, el a devenit un mercenar, punându-se în serviciul regelui Frederic (Fadric) al II-lea de Sicilia, fiul lui Pierre (Pere) al III-lea cel Mare de Aragon.

http://fr.wikipedia.org/wiki/Pierre_III_d%27Aragon#/media/File:Rey_Pedro_III_Arag%C3%B3n.jpg
Pierre III le Grand(Nuova cronica, f° 123v, ms. Chigiano, v. 1315, Bibliothèque vaticane).

Pierre (Pere) al III-lea cel Mare de Aragon

Frederic îl numește căpitan al companiei almogavre (almogàveri), de mercenari catalano-aragonezi care au participat la cucerirea Valenciei și a Mallorca, în numele Coroanei de Aragon, ajutând la consolidarea prezenței aragoneze în Sicilia împotriva Casei de Anjou (apărare de Messina, în [anul] 1301).

 http://ro.wikipedia.org/wiki/Andronic_al_II-lea_Paleologul#/media/File:Serres_IM_Prodromou_Andronicos.jpg
    Andronic al II-lea Paleologul

 Anul următor survine pacea de la Caltabellotta (1302) între Carol al II de Anjou și Frederic al II-a de Sicilia. Roger de Flor își oferă serviciile împăratului bizantin Andronic al II-lea Paleologul, pentru a ajuta la lupta împotriva turcilor ce se împrăștiaseră în Imperiul grec și amenințau să asedieze Constantinopole. Împăratul a fost de acord cu cererea lui, iar comandantul a ajuns în fruntea unei expediții de patru mii de almogavri și treizeci și nouă de nave, constituind marea companie catalană. Acesta intră imediat în acțiune și-i distruse pe genovezii din Constantinopol, spre deliciul împăratului, iritat de tutela lor. Apoi, în [anul] 1304, el trecu în Anatolia și cucerește orașele Filadelfia, Magnesia și Efes, respingându-i pe turci până-n Cilicia, spre munții Taurus. Ca o recompensă pentru serviciile sale, Andronic, în ciuda unor abuzuri ale trupelor catalane împotriva grecilor, îl numi megaduce▪ (marele amiral al flotei imperiale), și îi acordă mâna nepoatei sale Maria, fiica surorii sale Irina și a țarului detronat Ioan Asan al III-lea de Bulgaria1. Dar împăratul se sperie de ambițiile lui Roger de Flor care vrea să se autoproclame suveran al teritoriilor cucerite de el în Asia Mică. După negocieri, Andronic îi acordă titlul de Cezar al Imperiului și al senioriei teritoriilor bizantine din Anatolia, cu excepția orașelor. Ambiția tot mai mare a lui Roger de Flor și influența lui în creștere, sfârșiră prin a-l indispune pe Mihail al IX-lea, fiul cel mai mare al lui Andronic al II-lea, asociat la guvernarea Imperiului. Aceasta îl atrage la Adrianopol și-l asasinează în timpul unui banchet, simultan cu o sută treizeci de conducători almogavri (pe 5 aprilie 1305), cu intenția de a-i ataca apoi restul trupelor sale. Dar el nu-și poate duce la bun sfârșit strategia sa, deoarece almogavrii își aleg noi lideri și se angajează în represalii violente. Sub comanda megaducelui Berenguer de Entença, ei se îndreaptă spre Constantinopol, nimicind tot ceea ce găsesc în calea lor în Tracia și Macedonia; aceasta este ceea ce se numește răzbunarea catalană (es). Ulterior ei se amestecă în luptele intestine ale Imperiului și profitară de ocazie, acaparând ducatele de Atena și Neopatria, în numele Coroanei de Aragon, ducate ce nu s-au pierdut decât în [anul] 1390.
http://el.wikipedia.org/wiki/%CE%9C%CE%B9%CF%87%CE%B1%CE%AE%CE%BB_%CE%98%CE%84_%CE%A0%CE%B1%CE%BB%CE%B1%CE%B9%CE%BF%CE%BB%CF%8C%CE%B3%CE%BF%CF%82#/media/File:Michael_IX_Palaiologos.jpg
Michael IX Palaiologos.jpg  Mihail al IX-lea Paleologul

 Roger de Flor este foarte popular printre contemporanii săi, datorită Cronicii lui Ramon Muntaner, în care se raportează această expediție extraordinară în care a participat. Roger de Flor deveni o figură mitică pentru catalani și a servit ca model esențial pentru eroul lui Joanot Martorell în romanul cavaleresc Tirant lo Blanc al său.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Roger_de_Flor#/media/File:RogerdeFlor.jpg

 Roger de Flor 
Note



  1. ↑ Irène avait épousé Jean Asen III, tsar des Bulgares, en 1278. Celui-ci mourut en 1302 (cf.Michel VIII Paléologue).

Bibliografie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Teodora_a_

Înrudirea primilor Basarabi cu Comnenii 

Valahiei


Teodora a Valahiei 


Țarină a Bulgariei
Domnie
cca. 1331 - 1345
Născută

Țara Românească
Decedată

Bulgaria
Predecesor
Theodora Paleologhina
Succesor
Sara-Teodora
Căsătorită cu
Ioan Alexandru al Bulgariei
Urmași
Mihail Asen al IV-lea
Ivan Srațimir
Ivan Asen al IV-lea
Vasilisa?
Casa Regală
Basarab (prin naștere)
Șișman (prin căsătorie)
Tată
Basarab I
Mamă
Doamna Margareta

Teodora (în bulgară Теодора) a Valahiei a fost fiica lui Basarab I, domn al Țării Românești (1310–1352) și a Doamnei Margareta.[1][2] S-a măritat cu Ioan Alexandru (țar al Bulgariei în perioada 1331-1371), fiind prima lui soție. Din această căsătorie au rezultat patru copii: Mihail Asan al IV-lea, Ivan Strațimir, Ivan Asan al IV-lea și Vasilisa. În [anul] 1345 țarul Ioan Alexandru al Bulgariei, a divorțat de țarina Teodora și a trimis-o într-o mănăstire, unde aceasta a viețuit ca maică sub numele de Teofana.

Referințe

1.  ^ P. P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Corint, București, 2000, p. 37 și p. 45, n. 25
2.  ^ Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, All Educațional, București, 2003, p. 299-300
http://en.wikipedia.org/wiki/Ivan_Alexander_of_Bulgaria

Ivan Alexander.jpg     Portret al țarului Ioan Alexandru al Bulgariei în Tetraevanghelia lui Ioan Alexandru


Ioan Alexandru țar al Bulgariei



Domnie
1331 – 17 februarie 1371
Încoronare
Ioan Ștefan
Născut
Dată necunoscută
Decedat
17 februarie 1371
Predecesor
Ioan Ștefan
Succesor
Ioan Șișman al Bulgariei
Ioan Strațimir al Bulgariei
Căsătorit cu
Teodora a Valahiei
Sara (Teodora)
Urmași
vezi mai jos
Casa Regală
Șișman
Tată
Srațimir de Krǎn
Mamă
Petrița

Ioan Alexandru[1] (în bulgărește: Иван Александър, transliterat Ivan Aleksandǎr;[2] /i.ˈvan a.lɛk.ˈsan.dɤr/; ortografia inițială: ІѠАНЪ АЛЄѮАНдРЪ),[3] cunoscut și ca Ivan Alexandru, a domnit ca Împărat (Țar) al Bulgariei între 1331 și 1371,[4] în timpul celui de-al doilea Imperiu Bulgar. Data nașterii sale este necunoscută. A murit pe 17 februarie 1371. Lunga domnie a lui Ioan Alexandru este considerată o perioadă de tranziție în istoria medievală bulgară. Ioan Alexandru și-a început domnia confruntându-se cu probleme interne, dar și cu amenințări externe venite din partea vecinilor Bulgariei, Imperiul Bizantin și Serbia, dar și-a condus imperiul spre o perioadă de revenire economică și de renaștere culturală și religioasă.[5]
Totuși, împăratul nu a putut mai târziu să reziste incursiunilor succesive ale otomanilor, invaziilor maghiare dinspre nord-vest și Morții Negre.[4] Într-o tentativă sortită eșecului de a lupta cu aceste probleme, și-a împărțit țara între cei doi fii ai săi,[6][7] astfel obligând-o să facă față slăbită și fărâmițată iminentei cuceriri otomane.[4][7]

Cuprins


http://pt.wikipedia.org/wiki/Jo%C3%A3o_Alexandre_da_Bulg%C3%A1ria#/media/File:South_East_Europe_1340.gif

harta sud estului Europei în primii ani de domnie ai țarului

 

·         1 Începutul domniei
·         2 Relațiile cu Imperiul Bizantin
·         3 Serbia și Imperiul Otoman
·         4 Probleme de stabilitate și conflicte externe
·         5 Cultură și religie
·         6 Familia
·         7 Note
·         8 Bibliografie
·         9 Legături externe

Începutul domniei

Ioan Alexandru era fiul despotului  Srațimir de Krǎn și al Petriței, sora lui Mihail Asan al III-lea al Bulgariei.[8] Astfel, Ioan Alexandru era nepotul lui Mihail Asan al III-lea.[5][6] Pe linie paternă, Ioan Alexandru se trăgea din dinastia Asăneștilor.[5][6]Până în 1330 Ioan Alexandru era el însuși despot și guverna orașul Loveci. Împreună cu tatăl său și cu socrul său Basarab I al Țării Românești, Ioan Alexandru a luptat în Bătălia de la Velbužd▫ împotriva sârbilor pe locul orașului Kiustendil din ziua de azi în 1330, bătălie din care Bulgaria a ieșit învinsă. Înfrângerea, combinată cu înrăutățirea relațiilor cu Imperiul Bizantin, a grăbit o criză internă, exacerbată de o invazie bizantină. O lovitură de stat l-a gonit pe Ioan Ștefan din capitala Tǎrnovo în 1331, iar conspiratorii l-au adus pe tron pe Ioan Alexandru.[9] 

     Potret mural contemporan al lui Ioan Alexandru de la Bisericile în piatră de la Ivanovo
Noul țar a început prin a-și consolida poziția recâștigând teritoriile pierdute recent în favoarea Imperiului Bizantin. În [anul] 1331, Ioan Alexandru a pornit o campanie împotriva orașului Adrianopol și a recucerit Tracia de nord-est.[5][6] Între timp, Ștefan Uroș al IV-lea Dușan al Serbiei și-a detronat tatăl Ștefan Uroș al III-lea Dečanski și a devenit rege al Serbiei în [anul] 1331. Aceasta a ajutat la normalizarea relațiilor anterior tensionate dintre cele două țări. Ioan Alexandru și Ștefan Uroš al IV-lea Dušan, au realizat o alianță consfințită prin căsătoria regelui sârb cu Elena a Bulgariei, soră a lui Ioan Alexandru, în ziua de Paști din anul 1332.[5][6][10]

Aproximativ în același timp, Belaur, un frate al lui Mihail Asan al III-lea, a pornit o rebeliune în Vidin, probabil pentru a susține pretențiile la tron ale nepotului său detronat, Ioan Ștefan. Avansul împăratului bizantin Andronic al III-lea Paleologul în Bulgaria în vara lui 1332, a prelungit operațiunile militare împotriva rebelilor. Bizantinii au avansat în nord-estul Traciei, dar Ioan Alexandru a venit repede spre sud cu o mică armată care s-a întâlnit cu Andronic al III-lea la Rusokastro.[10]
     Harta țărilor Balcanice în anul 1355, arătând expansiunea Imperiului nou înființat al Serbiei spre Grecia.
”
După ce a dat impresia că dorește să negocieze, Ioan Alexandru, susținut de cavaleria mongolă, a copleșit armata bizantină, mai mică dar mai bine organizată în Bătălia de la Rusokastro▪.[6] Orașele disputate s-au predat lui Ioan Alexandru, în timp de Andronic al III-lea s-a ascuns între zidurile cetății Rusokastro. Războiul s-a terminat când Ioan Alexandru s-a întâlnit cu Andronic și au căzut la pace pe baza status quo. Pentru a pecetlui alianța, Ioan și-a logodit fiul mai mare, Mihail Asan al IV-lea, cu fiica lui Andronic, Maria (Eirene), căsătoria având loc în [anul] 1339.[6][13]Împăratul bulgar a putut acum să-și îndrepte atenția către Belaur, dar abia în 1336 sau 1337 a fost stinsă rebeliunea din nord-vest.[14]
În preajma anului 1332 Ioan Alexandru și-a încoronat fiul cel mai mare Mihail Asan al IV-lea ca împărat asociat, poate pentru a asigura rămânerea tronului în familie. El și-a urmat tradiția de asociere la domnie cu încoronarea fiilor mai mici Ioan Srațimir și Ioan Asan al IV-lea în [anul] 1337. Este posibil ca Ioan Alexandru să fi intenționat să creeze doi împărați asociați pentru a-l ajuta să controleze pe moment cele mai importante regiuni și orașe, deoarece în cele din urmă Ioan Srațimir s-a mutat în Vidin, iar Ioan Asan al IV-lea posibil în Preslav. Totuși, aceasta a fost o distanțare clară de tradiția bizantină, în care fiii mai tineri ai suveranului erau făcuți despoți, fie că erau sau nu însărcinați cu administrarea unui teritoriu.[15]

Relațiile cu Imperiul Bizantin


Teritoriile bulgăreşti în timpul domniei lui Ioan Alexandru[16]

La începutul anilor 1340 relațiile cu Imperiul Bizantin s-au deteriorat temporar. Ioan Alexandru a cerut extrădarea vărului său Șișman, unul din fiii lui Mihail Asan al III-lea, amenințând guvernul bizantin cu războiul. Demonstrația de forță a lui Ioan Alexandru a avut însă efecte nedorite, întrucât bizantinii i-au înțeles intențiile și au trimis pe aliatul lor, emirul turc al Izmirului, Umur Beg. Debarcând în Delta Dunării, turcii lui Umur Beg au jefuit regiunile rurale și au atacat orașele bulgărești din apropiere. Forțat să își limiteze revendicările, Ioan Alexandru a invadat din nou Imperiul Bizantin la sfârșitul anului 1341, susținând că a fost chemat de locuitorii Adrianopolului.[17] Totuși, trupele lui Ioan Alexandru au fost de două ori învinse de aliații turci ai bizantinilor lângă oraș.[18]

În [anii] 1341–1347 Imperiul Bizantin a căzut într-un război civil prelungit între regența tânărului împărat Ioan al V-lea Paleologul și cel care dorea să-i fie acestuia tutore, Ioan al VI-lea Cantacuzino. Vecinii bizantinilor au profitat de războiul civil și, în timp ce Ștefan Uroș al IV-lea Dușan al Serbiei a luat partea lui Ioan al VI-lea Cantacuzino, Ioan Alexandru l-a susținut pe Ioan al V-lea Paleologul și regența sa.[6]Deși cei doi monarhi balcanici au ales tabere opuse în conflictul bizantin, ei și-au păstrat alianța între ei. Ca preț pentru susținerea lui Ioan Alexandru, regența lui Ioan al V-lea Paleologul i-a cedat acestuia orașul Filipopolis (Plovdiv) și nouă alte fortărețe importante din Munții Rodopi în [anul] 1344.[4][19] Acest deznodământ pașnic a constituit ultimul mare succes al politicii externe a lui Ioan Alexandru.

Serbia și Imperiul Otoman

În aceeași perioadă, regele sârb a profitat de războiul civil bizantin pentru a lua în posesie ceea ce astăzi constituie Macedonia, mare parte din Albania și nordul Greciei. În [anul] 1345 el a început să se autointituleze "Împărat al sârbilor și grecilor", iar în [anul] 1346 a fost încoronat sub acest titlu de patriarhul nou-înființatei Patriarhii a Serbiei.[6]Aceste acțiuni, pe care bizantinii le-au primit cu indignare, par să fi fost susținute de Bulgaria, întrucât Simeon, patriarhul Bulgariei participase și la crearea Patriarhiei Serbiei și la încoronarea împăratului sârb Ștefan Uroș al IV-lea Dušan.[20]
Până spre sfârșitul deceniului 1340, din succesele inițiale ale lui Ioan Alexandru n-a mai rămas aproape nimic. Aliații turci ai lui Ioan al VI-lea Cantacuzino au jefuit părți din Tracia bulgărească în [anii] 1346, 1347, 1349, 1352 și 1354, la care s-au adăugat ravagiile făcute de Moartea Neagră.[21] Tentativele bulgarilor de a izgoni invadatorii s-au soldat de fiecare dată cu eșecuri, iar al treilea fiu și împărat asociat al lui Ioan Alexandru, Ioan Asan al IV-lea, a murit în luptă împotriva turcilor în [anul] 1349, ca și fratele său mai mare Mihail Asan al IV-lea în [anul] 1355 sau puțin mai devreme.[22]
Până în [anul] 1351 războiul civil bizantin se terminase, iar Ioan al VI-lea Cantacuzino realizase pericolul pe care îl constituiau otomanii în Peninsula Balcanică. A făcut apel monarhilor Bulgariei și Serbiei să își unească eforturile împotriva turcilor și i-a cerut lui Ioan Alexandru bani pentru a construi corăbii de război,[6][23] dar apelurile sale au rămas neascultate întrucât vecinii săi nu aveau încredere în el.[24] O nouă tentativă de cooperare între Bulgaria și Imperiul Bizantin a urmat în [anul] 1355,[25] după ce Ioan al VI-lea Cantacuzino a fost forțat să abdice și Ioan al V-lea Paleologul a fost încoronat împărat suprem. Pentru a pecetlui tratatul, fiica lui Ioan Alexandru Maria Kerața[26] a fost căsătorită cu viitorul împărat bizantin Andronic IV Paleologul,[4] dar alianța nu a produs rezultate concrete.[27]

Probleme de stabilitate și conflicte externe

http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_al_Bulgariei#/media/File:Coin_Ivan_Alexander_with_Michael_Asen_IV.jpg

       Monedă în care apare Ioan Alexandru cu unul dintre fiii săi, împăratul asociat Mihail Asen al IV-lea (dreapta)


Pe plan intern, Ioan Alexandru și-a compromis stabilitatea internă a țării prin divorțul de prima sa soție Teodora a Țării Românești (în preajma anului 1349) urmat de căsătoria cu o evreică convertită, pe care o chema tot Teodora.[6] 
    Ioan Alexandru, Sara Teodora și copiii Ioan și Ioan Șișman Asan al V-lea, miniatură din Tetraevangelia lui Ioan Alexandru.

Noua căsătorie a produs noi fii, pe care Ioan Alexandru i-a încoronat mai târziu împărați asociați, pe Ioan Șișman în [anul] 1356 și pe Ioan Asan al V-lea înainte de [anul] 1359. Ultimul fiu care a supraviețuit din prima sa căsătorie, împăratul asociat Ioan Srațimir, a devenit independent în preajma anului 1356;[6] iar controlul lui Ioan Alexandru asupra altor vasali puternici, cum ar fi voievodul Țării Românești și al Dobrogei, care își urmau propriile politici externe, a slăbit și mai mult.[28]

De la jumătatea secolului al XIV-lea, Bulgaria a căzut pradă aspirațiilor regelui Angevin Ludovic I al Ungariei, care a anexat Moldova în [anul] 1352 și a înființat un principat vasal acolo (vezi Dragoș al Moldovei), și apoi a cucerit Vidinul în [anul] 1365,[6][23]și i-a luat prizonieri pe Ioan Srațimir și familia lui.[6][28]
      Campania militară a lui Amadeus al VI-lea împotriva Bulgariei (1366–67)
Între timp, bulgarii și bizantinii s-au mai luptat odată în [anul] 1364. În [anul] 1366, când împăratul Ioan al V-lea Paleologul se întorcea dintr-o călătorie în vest, bulgarii au refuzat să-l lase să treacă prin Bulgaria. Această atitudine a avut efecte nefaste, întrucât un alt aliat bizantin, contele Amadeus al VI-lea de Savoia, a răspuns prin a captura mai multe porturi maritime bulgărești, inclusiv Ankhialos (Pomorie) și Mesembria (Nesebǎr), deși nu a reușit să cucerească Varna. Depășit, Ioan Alexandru a fost obligat să facă pace.[29]
Orașele capturate au fost cedate Imperiului Bizantin, iar împăratul Ioan al V-lea Paleologul a plătit 180.000 florini lui Ioan Alexandru.[6] Împăratul bulgar a folosit această sumă și a făcut anumite concesii teritoriale pentru a-i convinge pe Dobrotici al Dobrogei[30] și pe Vladislav I Vlaicu[31][32] să recucerească Vidinul de la Ungaria.[33] Războiul a avut succes, și Ioan Srațimir a fost reînscăunat în Vidin în [anul] 1369, deși regele maghiar l-a forțat să-l recunoască drept suzeran.[34]
Rezolvarea relativ reușită a crizei din nord-vest nu a ajutat la recuperarea pierderilor din sud-est. Mai mult, în preajma anului 1369, turcii otomani sub Murad I au cucerit Adrianopolul și l-au făcut capitală a statului lor în plină expansiune. În același timp, au capturat și orașele bulgărești Filipopolis și Boruj (Stara Zagora).[35] În timp ce principii bulgari și sârbi din Macedonia se pregăteau pentru un atac concertat împotriva turcilor, Ioan Alexandru a murit pe 17 februarie1371.[36] El a fost urmat la domnie de Ioan Srațimir la Vidin[23] și Ioan Șișman la Tǎrnovo,[23]în timp ce voievodul Dobrogei a devenit independent.

Cultură și religie

   Frescă contemporană a lui Ioan Alexandru la osuarul de la Mănăstirea Bacikovo
În timpul domniei lui Ioan lexandru, Al Doilea Imperiu Bulgar a intrat într-o perioadă de renaștere culturală, uneori denumită "A doua Eopcă de Aur a culturii bulgare",[37][38] prima fiind din timpul domniei lui Simeon cel Mare.[39] Un număr mare de mănăstiri și biserici bulgărești au fost construite sau renovate din ordinul lui Ioan Alexandru.[4][40] Potrete murale ale sale în calitate de ctitor, pot fi văzute la osuarul de la Mănăstirea Bacikovo și la Bisericile în piatră de la Ivanovo.[41] Actele de ctitorie ale lui Ioan Alexandru, demonstrează că mănăstirile Sfânta Maică a Domnului Eleusa și Sf. Nicolae din Nesebǎr au fost construite în acea perioadă,[6][41] ca și mănăstirea Sf Nicolae de lângă Pernik, conform unui act de la mănăstirea Hilandar.[41][42] În plus, țarul a inițiat și construcția mănăstirilor Dragalevți și Kilifarevo.[6]
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_al_Bulgariei#/media/File:01-manasses-chronicle.jpg
     Constantin Manasses (dreapta), Domnul nostru Iisus Hristos (centru) și țarul Ioan Alexandru al Bulgariei (dreapta). Prima miniatură din Cronica lui Constantin Manasses (secolul XII)

Activitatea literară a înflorit în timpul domniei lui Ioan Alexandru. Câteva importante lucrări literare au fost create în această perioadă, cum ar fi traducerea în bulgara mijlocie a Cronicii lui Manasses (1344–1345), păstrată astăzi în Arhivele Secrete ale Vaticanului la Roma, [6][43]bogat ilustrata Tetraevanghelia lui Ioan Alexandru (1355–1356), acum expusă la British Library,[44]  Psaltirea Tomić (1360), astăzi aflată la Moscova,[6] și Psaltirea de la Sofia (1337).[45]
Domnia lui Ioan Alexandru a fost marcată și de eforturi de întărire a poziției Bisericii Ortodoxe Bulgare prin prigonirea ereticilor și evreilor.[46] A organizat două sinoade bisericești anti-eretice, în [anii] 1350 și 1359–1360,[47] care au condamnat diferite secte[6][46] cum ar fi bogumilii și adamiții.[6][48]
Practica spirituală a isihasmului, o formă de rugăciune cu incantație, a influențat puternic anumite zone ale lumii creștin-ortodoxe asecolului al XIV-lea. Un important reprezentant bulgar al mișcării în timpul domniei lui Ioan Alexandru a fost Teodosius de Târnovo.[49]
În această perioadă, Imperiul Bulgar avea relații comerciale cu puterile maritime mediteraneene: Veneția, Genova și Ragusa.[50] În [anul] 1353, Ioan Alexandru a emis o chartă prin care permitea negustorilor venețieni să vândă și să cumpere marfă în toată Bulgaria, după ce Dogele Andrea Dandolo l-a asigurat că vor respecta tratatele dintre cele două țări.[51]
În epoca modernă, domnia lui Ioan Alexandru l-a inspirat pe scriitorul național bulgar Ivan Vazov să scrie nuvela Ivan Aleksandǎr[52] și drama Kǎm propast (Către prăpastie),[52] în care țarul este personaj principal.
O piesă vestimentară semnată de Ioan Alexandru și întrețesută cu aur a fost descoperită într-un mormânt boieresc de lângă Pirot în anii 1970; astăzi, ea este păstrată la Muzeul Național al Serbiei din Belgrad. Este prima descoperire de acest fel, care demonstrează o tradiție medievală atestată în scris conform căreia monarhii ortodocși le dăruiau celor mai eminenți dregători un veștmânt pe care ei îl purtaseră.[53]

Familia

https://es.wikipedia.org/wiki/Iv%C3%A1n_Alejandro_de_Bulgaria

Ancestros de Iván Alejandro[ocultar]

2. Sratsimir de Kran
1. Iván Alejandro
6. Shishman de Vidin
3. Keratsa Petritsa
14. Sebastocrátor Pedro
7. hija de Ana Asenina
30. Iván Asen II
15. Ana Asenina
31. Irene Comnena Ducaina
Arbore genealogic al dinastiei Asăneștilor

Cu prima sa soție Teodora a Țării Românești (maica Teofana), fiică a lui Basarab I al Țării Românești, Ioan Alexandru a avut mai mulți copii, inclusiv Ioan Srațimir, care a domnit ca împărat al Bulgariei la Vidin [între anii] 1356–1397, împărații asociați fiind: Mihail Asan al IV-lea (asociat la domnie c. 1332–1354/5) și Ivan Asan al IV-lea (asociat la domnie [între anii] 1337–1349), și o fiică pe nume Tamara (Kera Tamara), măritată întâi cu despotul Constantin (Konstantin), și apoi cu sultanul Murad I[54] al Imperiului Otoman.[8]
Cu a doua sa soție Sarah-Teodora, Ioan Alexandru a avut câțiva alți copii, printre care Kerața Maria, care s-a căsătorit cu împăratul bizantin Andronic al IV-lea Paleologul, Ioan Șișman, care l-a urmat ca împărat al Bulgariei la Tǎrnovo [între anii] 1371–1396, Ioan Asan al V-lea, asociat la domnia Bulgariei în perioada 1359–1388?, precum și două fiice pe nume Desislava și Vasilisa.[8]
Arborele genealogic al lui Ioan Alexandru[8][26][ascunde]
Srațimir de KrǎnPetrița
12
Teodora a Țării RomâneștiIoan Alexandru
(ruled 1331–1371)		Sarah (Teodora)
111122222
Mihail Asan al IV-leaTamara (Kera Tamara)Ioan Șișman
(b. 1350–1351, d. 1395)		Ioan Asan al V-leaVasilisa
Ioan Asan al IV-leaIoan Srațimir
(b. c. 1324, d. c. 1397)		Kerața Maria
(b. 1348, d. 1390)		Desislava

Note

1.  ^ În limba română numele Ivan este Ion sau Ioan. Vezi explicația la Wikționar
2.  ^ Acest articol utilizează sistemul de transliterare științifică autorizat de Organizația Națiunilor Unite pentru a a latiniza Alfabetul chirilic bulgăresc. Pentru detalii, vezi Wikipedia: Transliterare.
3.  ^ Conform ortografiei din Cartele Zograf și Orjahov. Daskalova, Angelina; Marija Rajkova (2005) (în bulgară). Gramoti na bǎlgarskite care. Sofia: Academia Bulgară de Științe. pp. 58–59. ISBN 954-322-034-4
4.  ^ a b c d e f  Lalkov, Țari ai Bulgariei, pp. 42-43.
5.  ^ a b c d e Bǎlgarite i Bǎlgarija, 2.1
6.  ^ a b c d e f g h i j kl m n o p q r s t u Delev, Istorija i civilizacija za 11. klas
7.  ^ a b Castellan, Georges (1999) (în franceză). Histoire des Balkans, XIVe-XXe siècle. Paris:Fayard. pp. p. 42. ISBN 2-213-60526-2
8.  ^ a b c d Božilov, Familijata na Asenevci, pp. 192-235.
9.  ^ Fine, Late Medieval Balkans, p. 273.
10.                 ^ a b Fine, Late Medieval Balkans, p. 274.
11.                 ^ Original din Psaltirea de la Sofia, folio 311a-312b. Adaptat de Canev, Bǎlgarski hroniki, pp. 459-460.
12.                 ^ Textul original în bulgara mijlocie disponibil în Arhangelskij, A. S. (1897). „Bolgarskij "pěsnivec" 1337 goda. "Pohvala" i otryvok psaltyrnago teksta.” (în rusă). Izvestija ORJASIAN. Accesat la 11 februarie 2007.
13.                 ^ Božilov, Familijata na Asenevci, pp. 192-197.
14.                 ^ Andreev, Bǎlgarija prez vtorata četvǎrt na XIV v., pp. 33-41.
15.                 ^ Andreev, Bǎlgarija prez vtorata četvǎrt na XIV v., pp. 23-52.
16.                 ^ După Lalkov, Conducători ai Bulgariei
17.                 ^ Bakalov, Istorija na Bǎlgarija, "Esenta, 1341 g."
18.                 ^ Fine, Late Medieval Balkans, pp. 292-293.
19.                 ^ Fine, Late Medieval Balkans, p. 304.
20.                 ^ Fine, Late Medieval Balkans, pp. 309-310.
21.                 ^ Fine, Late Medieval Balkans, pp. 322, 325, 328.
22.                 ^ Andreev, Bǎlgarija prez vtorata četvǎrt na XIV v., pp. 67-75.
23.                 ^ a b c d Bǎlgarite i Bǎlgarija, 2.2
24.                 ^ Fine, Late Medieval Balkans, p. 325.
25.                 ^ Bakalov, Istorija na Bǎlgarija, "1355 g."
26.                 ^ a b Božilov, Ivan; Vasil Gjuzelev (2006) (în bulgară). Istorija na srednovekovna Bǎlgarija VII-XIV vek (tom 1). Anubis. ISBN 954-426-204-0
27.                 ^ Božilov,Familijata na Asenevci, pp. 218-224.
28.                 ^ a b Fine, Late Medieval Balkans, p. 366.
29.                 ^ Fine, Late Medieval Balkans, p. 367.
30.                 ^ Bakalov, Istorija na Bǎlgarija, "Dobrotica (neizv.–okolo 1385)"
31.                 ^ Koledarov, Petǎr (1989) (în bulgară). Političeska geografija na srednovekovnata bǎlgarska dǎržava 2 (1186–1396). Bulgarian Academy of Sciences. pp. pp. 13-25, 102
32.                 ^ Miletič, Ljubomir (1896). „Dako-romǎnite i tjahnata slavjanska pismenost. Novi vlaho-bǎlgarski gramoti ot Brašov” (în bulgară). Sbornik za narodni umotvorenija, nauka i knižnina(Sofia) 2 (13): p. 47. Accesat la 11 februarie 2007.
33.                 ^ Bakalov, Istorija na Bǎlgarija, "Esenta, 1369 g."
34.                 ^ Fine, Late Medieval Balkans, pp. 367-368.
35.                 ^ Tjutjundžiev and Pavlov,Bǎlgarskata dǎržava i osmanskata ekspanzija
36.                 ^ Fine, Late Medieval Balkans, p. 368.
37.                 ^ Čavrǎkov, Georgi (1974) (în bulgară). Bǎlgarski manastiri. Sofia: Nauka i izkustvo. Accesat la 19 ianuarie 2007
38.                 ^ Kǎnev, Petǎr (2002). „Religion in Bulgaria after 1989”. South-East Europe Review (1): p. 81.
39.                 ^ „1.2.3 "Zlaten vek" na bǎlgarskata kultura” (în bulgară). Bǎlgarite i Bǎlgarija. Ministry of Foreign Affairs of Bulgaria, Trud, Sirma. 2005
40.                 ^ Sinodik na Car Boril, adăugiri din secolele al XIV-lea și al XV-lea, citat în Canev, Bǎlgarski hroniki, p. 456.
41.                 ^ a b c„Izobraženijata na Ivan Aleksandǎr ot XIV vek.” (în bulgară). Accesat la 19 ianuarie 2007.
42.                 ^ „Manastiri” (în bulgară). Infotel.bg. Accesat la 19 ianuarie 2007.
43.                 ^ Gjuzelev, Vasil (1963). „Njakoi pametnici na starobǎlgarskata knižnina” (în bulgară). Kosmos.
44.                 ^ „Gospels of Tsar Ivan Alexander”. British Library. Accesat la 25 martie 2006.
45.                 ^ Miltenova, Anisava (1 iunie 2005) (în bulgară).Informacionen bjuletin na BAN. Sofia: Bulgarian Academy of Sciences. pp. p. 24. ISSN 1312-5311. Accesat la 11 februarie 2007.
46.                 ^ a b „The Virtual Jewish History Tour Bulgaria”. Jewish Virtual Library. Accesat la 19 ianuarie 2007.
47.                 ^ Karamihaleva, Aleksandra. „Bǎlgarskite patriarsi prez Srednovekovieto” (în bulgară). Cǎrkoven vestnik. Accesat la 19 ianuarie 2007.
48.                 ^ Canev, Bǎlgarski hroniki, p. 457.
49.                 ^ „Sv. prepodobni Teodosij Tǎrnovski” (în bulgară). Pravoslavieto.com. Accesat la 19 ianuarie 2007.
50.                 ^ „Ivan Aleksandǎr Asen (?–1371)” (în bulgară).Bǎlgarska enciklopedija A-JA – treto osǎvremeneno izdanie. Sofia: Trud, Sirma. 2005. ISBN 954-528-519-2
51.                 ^ Bakalov, Istorija na Bǎlgarija, "Venecianska gramota"
52.                 ^ a b „Biografični beležki – Ivan Vazov” (în bulgară). Slovoto. Accesat la 19 ianuarie 2007.
53.                 ^ Beniševa, Daniela (18 noiembrie 2002). „Otkrita e unikalna zlatotkana dreha na Car Ivan Aleksandǎr” (în bulgară). Bǎlgarska armija. Accesat la 3 februarie 2007.

54.                 ^ Sugar, Pete (1983).Southeastern Europe Under Ottoman Rule, 1354–1804. University of Washington Press. pp. p. 16. ISBN 0-295-96033-7
http://pt.wikipedia.org/wiki/Jo%C3%A3o_Alexandre_da_Bulg%C3%A1ria#/media/File:Bulgaria-1371.jpg
      Împărțirea celui de-al II-lea Imperiu Bulgar, după moartea lui Alexandru Ioan, survenită în anul 1371 și a avansului otoman în Balcani.

Bibliografie

·         Andreev, Jordan; Ivan Lazarov, Plamen Pavlov (1999) (în bulgară). Koj koj e v srednovekovna Bǎlgarija (ed. 2nd edition). Sofia: Petǎr Beron. ISBN 954-402-047-0

·         Andreev, Jordan (1993) (în bulgară). Bǎlgarija prez vtorata četvǎrt na XIV v.. Veliko Tǎrnovo: Sv. Kliment Ohridski. OCLC 69163573

·         Bakalov, Georgi; Milen Kumanov (2003) (în bulgară). Elektronno izdanie – Istorija na Bǎlgarija. Sofia: Trud, Sirma. ISBN 9844830679

·         Božilov, Ivan (1985) (în bulgară). Familijata na Asenevci (1186–1460). Sofia: Bulgarian Academy of Sciences. OCLC 14378091

·         Canev, Stefan (2006). „11 Kǎm propast. Car Ivan Aleksandǎr, Momčil” (în bulgară). Bǎlgarski hroniki. Sofia, Plovdiv: Trud, Žanet 45. ISBN 954-528-610-5

·         Delev, Petǎr; Valeri Kacunov, Plamen Mitev, Evgenija Kalinova, Iskra Baeva, Bojan Dobrev (2006). „19 Bǎlgarija pri Car Ivan Aleksandǎr” (în bulgară). Istorija i civilizacija za 11. klas. Trud, Sirma

·         Fine, Jr., John V.A. (1987). The Late Medieval Balkans. Ann Arbor: University of Michigan Press. ISBN 0-472-08260-4

·         Lalkov, Milčo (1997). „Tsar Ivan Alexander (1331–1371)”. Rulers of Bulgaria. Kibea.ISBN 954-474-098-8

·         Tjutjundžiev, Ivan; Plamen Pavlov (1992) (în bulgară). Bǎlgarskata dǎržava i osmanskata ekspanzija 1369–1422. Veliko Tǎrnovo. OCLC29671645

·         „2.1 Sǎzdavane i utvǎrždavane na Vtorata bǎlgarska dǎržava. Vǎzstanovenata dǎržavnost” (în bulgară). Bǎlgarite i Bǎlgarija. Ministry of Foreign Affairs of Bulgaria, Trud, Sirma. 2005

·         „2.2 Balkansko kǎsogledstvo. Opitǎt da se oceljava poedinično” (în bulgară). Bǎlgarite i Bǎlgarija. Ministry of Foreign Affairs of Bulgaria, Trud, Sirma. 2005

https://pl.wikipedia.org/wiki/Iwan_Aleksander
Arbore genealogic al dinastiei Asăneștilor

Szyszman
1
Anna Neda		Michał III Szyszman
(panował 1323–1330		2
Teodora Paleologina		Keraca Petrica
∞ despota Stracimir		Belaur
 1 1 1
Iwan Stefan
(panował 1330–1331)		SzyszmanMichał
kniaź Widynia i despota
Helena
∞
Stefan Duszan		Teodora Eudoksja
∞
sewastokrator Dejan
1
Teodora Wołoszka		Iwan Aleksander
(panował 1331–1371)		2
Sara (Teodora)
111122222
Michał AsenKera TamaraIwan Szyszman
(panował 1371–1393)		Iwan AsenWasilisa
Iwan AsenIwan Stracimir
(panował 1371–1396)		Keraca Maria
(ur. 1348, zm. 1390)		Desisł
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_%C8%98i%C8%99man

Dinastia Șișman

Dinastia Șișman
Coat of Arms of the Emperor of Bulgaria (by Conrad Grünenberg).png
Stema dinastiei Șișman (de Conrad Grünenberg)''
ȚarăPrincipatul Vidinului
Principatul Cārvunei
Țaratul Tărnovului
Principatul Valonei
Țaratul Vidinului
Principatul Seresului
TitluriCneaz, Țar, Despot
ÎntemeietorPrințul Șișman al Vidinului
Ultimul monarhPrințul Rostislav Stratimirovic
Înființare1280
Desființare1686
Etnicitate
bulgară, parțial vlahă saucumană(?)
Шишман), Șișmanizi sau Șișmanovți (în bulgarăШишмановци),

a fost o dinastie bulgară din Evul Mediu, având și origini vlahe.[1]

Dinastia Șișman a domnit în timpul Țaratului 


Vlaho-Bulgar timp de un secol, începând 

 în 1323și până în 1422, când acesta a fost +

 cucerit deImperiul Otoman. Șișmanizii au avut

  legătură cu dinastia precedentă (Dinastia 


Asăneștilor) și potrivit istoricului din Ragusa,
 Lucaric, aceștia au fost precedați 
de Dinastia 

Terter.[2]

Membrii dinastiei

Cei mai cunoscuți membri ai dinastiei au fost:

Ramură principală:
Din ramura lui Stratimir:
https://es.wikipedia.org/wiki/Dinast%C3%ADa_Shishman#/media/File:53_IoSisiman.JPG

Note

  1. ^ Prima soție a lui Ioan Alexandru al Bulgariei,Teodora a Valahiei și alți membri ai dinastiei au fost vlahi. Unii istorici români cred că Șișman, întemeietorul dinastiei, având rădăcini în Vidin (unde exista o majoritate vlahă), era și el vlah.

  3. ^ În opinia lui Palmen Pavlov, Șișman al Vidinului, fondatorul dinastiei Șișman, ar fi fost fratele lui George I al Bulgariei, primul membru al dinastiei Terter, acesta venind din Regatul Ungariei la conducerea Bulgariei după 1241.

Bibliografie

              
    • Matei Cazacu, Dan Ioan Mureșean: Ioan Basarab, un domn român la începuturile Țării Românești, Editura Cartier, 2013, ISBN 978-9975-79-807-5.
    • Petar Nikolov-Zikov, Dinastiyata na Sracimirovci, New Bulgarian University, 2012,ISBN 978-954-535-702-2

    https://pt.wikipedia.org/wiki/Ana_da_Val%C3%A1quia
    Ana de Valahia

    Împărăteasă consoartă bulgară

    Domnia                            din anul 1356 - ?
    Consort                            Ioan Strațimir [1356-                                               1396]
    Predecesor                       Sara-Teodora
    Dinastia                            Basarab (născut.)
    Șișman                               (prin căsătorie)

     Viața

     Copiii                               Dorotea

                                             Constantin al II-lea

                                             Fiică anonimă

    Tatăl                                Nicolae Alexandru al            Țării Românești

    Mama                              Clara

    Ana de Țara Românească sau Ana Basarab (în bulgară: Анна Басараб) a fost o prințesă valahă și împărăteasă consoartă a Bulgariei în țaratul de Vidin, a doua soție a țarului Ioan Strațimir, fiind cu acesta vară primară.

    Cuprins

    1 Istoricul

    2 Familia

    3 A se vedea, de asemenea,

    4 Bibliografie

    Istoricul

     Ana a fost fiica lui Nicolae Alexandru, domnitorul Țării Românești și a soției sale catolică, doamna Clara. A avut o soră mai mică, Anca, despre care știm că a fost căsătorită cu regele Ștefan Uroș al V-lea. Mătușa ei paternă, a fost Teodora, prima soție a țarului Ioan Alexandru (1331-1371) și mama lui Ioan Srațimir. Nunta a avut loc între anii 1356 și 1357 și a fost o reacție la divorțul lui Ioan Alexandru, cel ce hotărâse separarea de Teodora, în scopul căsătoririi cu Sara, botezată în ritul creștin ortodox Teodora, mama viitorului successor al lui Ioan Alexandru, Ioan Șișman.

     Între anii 1365 și 1369, Vidinul a fost ocupat de regatul Ungariei și familia regală a fost ținută captivă la Humnik (în actuala Croație), unde-au fost obligați să se convertească la catolicism. Familia a fost ulterior eliberată, dar fetele Anei au rămas în Ungaria. Una dintre ele a murit tânără, dar Dorotea s-a căsătorit cu un ban (ce va deveni mai târziu rege) de Bosnia, Tivartko I.

     Ana este de asemenea cunoscută, pentru că a ordonat pentru familia regală o Psaltire de Vidin, între anii 1359-1360. Se speculează fără dovezi concrete că această împărăteasă s-ar fi născut catolică și catolicii se miră că nu cunosc dacă Ana de Valahia s-a convertit la ortodoxie, când s-a căsătorit în Bulgaria. Cert este faptul că Psaltirea de Vidin comandată de ea, conține numai relatări hagiografice ale sfinților ortodocși, fapt ce constituie un indiciu că a revenit la ortodoxie.

    Familia

    Ana și Ioan Strațimir, au avut trei copii - un fiu și 

     două fiice:

    Dorotea (Doroslava), care s-a căsătorit cu regele Tivartko I al Bosniei.
    Constantin al II-lea, ce a pretins titlul de “împărat al Bulgariei”, după căderea Vidinului.

     O fiică anonimă, decedată la curtea Elisabetei a Poloniei

    A se vedea, de asemenea

    Ana de Valahia
    Strațimir


    Publicat de la

    Niciun comentariu:

    Trimiteți un comentariu

    Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)