FAMILIA NOBILĂ CHIFOR DIN BOIU MARE, JUDEȚUL MARAMUREȘ, REACTUALIZARE DE DATE, CERTITUDINI ȘI IPOTEZE PRIVIND MOMENTUL RIDICĂRII ACESTEIA LA RANGUL ÎNALTEI NOBILIMI PARTEA A X-A

PUNCTUL DE VEDERE AL HERALDIȘTILOR  ASUPRA SUBIECTULUI TRATAT PARTEA A II-A

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)

63

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0380/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

pasărea heraldică valahică în formă şi postură similară, doar cu trupul ceva mai alungit  (XVII, 6).

 (XVII, 6)

Cu această perioadă se încheie evoluţia armeriilor de stat ale Ţării Româneşti, noua fază în care se va crea stema Principatelor Unite, atât în epoca premergătoare cât şi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, implicând îmbinări mult mai complexe, în care fireşte şi acvila valahică, însă cu un aspect diferit, va juca rolul ei bine determinat, deşi bineânţeles nu ca element unic, ci alături de capul de bour al Moldovei şi uneori de armeriile personale ale domnitorului ţării.

b)   Stema  de stat combinată cu armele dinastice sau domneşti

După ce am studiat evoluţia stemei Ţării Româneşti de la origini şi până în momentul Unirii Principatelor, se cuvine să ne referim şi la armeriile diferitelor familii domnitoare ce s-au perindat pe tronul acestei ţări, începând fireşte cu dinastia Basarabilor, analizând respectivele armerii în special atunci când ele apar îmbinate cu stema de stat a principatului muntean.

Cele mai vechi vestigii referitoare la armele dinastice ale primei noastre case domnitoare din Ţara Românească sunt — precum se ştie — cu precădere de ordin monetar, încă pe cea dintâi emisiune a lui Vladislav I (1364—1377) (stabilită de numismaţi a se fi produs la anul 1365), apărând pe aversul ducaţilor acestui voievod, un scut despicat, primul câmp fiind fasciat de patru piese, cel de al doilea purtând o semilună conturnată, reversul reprezentând emblema ţării alcătuită dintr-o acvilă conturnată stând pe un coif (XVIII, 1).

(XVIII, 1)

În emisiunile următoare, de pildă pe dinarii aceluiaşi domnitor, aversul conţine acelaşi scut despicat şi fasciat în primul cartier, cel de al doilea prezentând însă câmpul plin (reversul înfăţişează de asemenea acvila ţării stând pe un coif, de data aceasta fiind aşezată în poziţie normală, doar cu capul conturnat) (XVIII, 2).

(XVIII, 2)

Pe dinarii bătuţi de Radu I (1377—1383), aversul este acum ocupat de acvila ţării cu capul conturnat, îndeplinind încă mai clar rolul de cimier decât pe monedele anterioare, deoarece ea stă pe un coif ce timbrează scutul înclinat, despicat şi pe jumătate fasciat (de 8 piese) al familiei domnitoare; reversul aceleiaşi monede cuprinde reprezentarea unui cavaler în armură purtând în mâna dreaptă o lancie, cea stângă sprijinindu-se de scutul dinastic, semi-fasciat, al Basarabilor (XVIII, 3).

(XVIII, 3)

Pe o emisiune ulterioară a aceluiaşi voievod, aversul conţine din nou scutul despicat, fasciat de opt piese în primul câmp, purtând în al doilea câmp o siglă ovală; reversul prezintă de asemenea acvila ţării cu capul conturnat stând ca de obicei pe un coif (XVIII, 4).

(XVIII, 4)

Ducaţii emişi de Dan I (1383—1386) nu prezintă nici o deosebire esenţială faţă de emisiunea precedentă a tatălui său, singura diferenţă constând în apariţia pe avers, în cîmpul al doilea al scutului despicat, a unui alt gen de siglă (în formă de K), în loc de cea ovală⁷⁹ (XIX, 1).
(XIX, 1)

Odată cu emisiunile monetare ale lui Mircea cel Bătrîn (1386—1418), care înfăţişează pe avers un cavaler ţinând în mâna dreaptă o lance şi în cea stângă un glob crucifer, reversul va înregistra o inversare de conţinut a scutului dinastic, care apare de asemenea înclinat şi timbrat de coiful purtând în cimier acvila ţării cu capul conturnat, dar având câmpul plin în primul cartier şi cele 8 fascii în cel de al doilea (XIX, 2).
(XIX, 2)

⁷⁹ _{În privinţa siglelor, trebuie să precizăm că cele în formă de O apar şi pe monede emise de Dan I şi Mircea cel Bătrin; în plus, atât la Radu I cât şi la ceilalţi doi voievozi menţionaţi, apar şi alte sigle în câmpul doi al scutului despicat, precum; Y şi I la Radu I; W la Dan I; I, M, S, P etc, la Mircea cel Bătrîn.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-ii}/0376/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current__i-55page

ARTA   HERALDICĂ

64        
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0373/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page                                                                                      

Pe o alta emisiune a lui Mircea a cărui avers conservă imaginea cavalerului cu lance şi glob crucifer, reversul conţine aceeaşi reprezentare a scutului înclinat, timbrat de coiful cu acvila în cimier, dar având în primul câmp o stea, cel de al doilea fiind fasciat de opt piese (XIX, 3).
(XIX, 3)

În sfârşit pe ducaţii emişi de Vladislav al II-lea (1447 — 1456), aversul conţine din nou scutul despicat, purtând în primul cîmp o semilună cu coarnele spre dextra suprapusă unei stele în şase colţuri, cel de al doilea fiind de data aceasta fasciat de şase piese; reversul înfăţişează din nou, într-o reprezentare mai elegantă, coiful cu acvila Ţării Româneşti în cimier (XIX, 4).
(XIX, 4)
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0368/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

Acestea sunt monedele care prezintă tipurile cele mai caracteristice purtând stema de familie a Basarabilor, precizând că am menţionat fiecare tip doar la voievodul la care apare pentru prima oară⁸⁰.

În privinţa reprezentării păsării heraldice a statului feudal muntean în aceste emisiuni monetare, majoritatea cercetătorilor au fost de acord în a considera — pe bună dreptate — respectiva pasăre ca fiind o acvilă şi nu un vultur, forma ei pe toate monedele emise de la Vlaicu Vodă încoace, îndreptăţindu-ne să o clasificăm ca aparţinând speciei acvilelor şi nu celei a vulturidelor. Acest fapt se explică prin aceea că practicile sigilare fiind mult mai vechi la domnii Ţării Româneşti decât emisiunile lor monetare (începute după cum am văzut de-abia în 1365), nu a mai fost cazul, precum în sfragistică — unde se moştenise tipul heraldic arhaic de stemă cu un vultur, prototip ce fusese încă menţinut pe sigiliile de stat de la acea epocă — să se doteze noile monede cu reprezentări desuete de care însăşi practica sigilară va încerca şi va reuşi să se debaraseze.

Din analizarea tipurilor monetare considerate ca esenţiale, putem desprinde următoarele concluzii: a) scutul dinastic al Basarabilor se prezintă iniţial despicat, cu primul câmp fasciat de patru până la opt piese, şi al doilea plin; totuşi încă de la Vladislav I pe unele emisiuni de ducaţi, apoi la Radu I pe bani, la Mircea cel Bătrîn şi Vlad I pe unele emisiuni de ducaţi şi după aceea în rnod constant la toţi domnii următori⁸¹ până la Basarab al III-lea Laiotă cu care se încheie acest gen monetar, conţinutul scutului dinastic se inversează, câmpul fasciat trecând pe locul doi, la senestra; b) câmpul plin nu se menţine astfel nici la Vladislav I unde, încă pe unele prime emisiuni apare o semilună conturnată, apoi, începând din domnia asociată a acestui voievod cu fratele său Radu I, câmpul respectiv să conţină sigle de cele mai variate forme; în sfârşit de la Vladislav al II-lea în spaţiul menţionat va apare o semilună şi o stea (în cele două variante de suprapunere) până la Basarab Laiotă inclusiv. În mod sporadic, câmpul plin se înregistrează ca atare la unele emisiuni ale lui Radu I, Mircea cel Bătrîn, Mihai I şi Dan al II-lea, totuşi ele constituind excepţii de la regula generală care presupune ca respectivul câmp să cuprindă diverse sigle, (Este drept însă că în numismatică, siglele sunt considerate ca indicaţii de emisiune şi de atelier monetar, nu ca mobile în
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0367/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

⁸⁰ _{S-ar putea totuşi obiecta că ultimul tip indicat de noi, cel al Iul Vladislav al II-lea apăruse anterior sub Basarab al II-lea (l442 — l443), deşi în prima emisiune a acestui voievod, scutul despicat conţinea fasciile în primul câmp, iar semiluna şi steaua în cel de al doilea; de-abia emisiunea secundă a acestui voievod va coincide ca reprezentare a scutului dinastic cu cea a lui Vladislav al II-lea. Am ales totuşi ca tip semnificativ ducații acestui din urmă domnitor pe considerentul că respectivele monede prezintă un aspect mai îngrijit sub aspectul execuţiei decât cele ale lui Basarab al II-lea, fiind lucrate mai artistic decât acestea. Pentru selecţionarea materialului numismatic citat, am consultat OCT. ILIESCU, Emisiuni monetare ale Ţării Româneşti din secolele al XIV-lea și al XV-lea, în S.C.N., U, 1958, p. 303-344.}

⁸¹ _{Cu o singură excepţie, la o emisiune de ducaţi al lui Basarab al II-lea scutul revine în câmpul fasciat la dextra (v. OCT. ILIESCU, op. cit., p. 333, fig. 40).}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)

 65

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0365/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

scut); c) în câmpul fasciat, numărul pieselor variază de la patru la opt, atât în postura dextră cât şi în cea senestră a respectivului câmp al scutului şi aceasta începând încă de la primele emisiuni ale lui Vladislav I şi până la ultimele ale lui Basarab al II-lea Laiotă, deci pe toată perioada cunoscută a celor dintâi manifestări numismatice în Ţara Românească.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_Robert_de_Anjou#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Chronicon_Pictum_I_Karoly_Robert.jpg

Carol Robert de Anjou rege al Ungariei 1308 - 1342

Asemenea condiţii de fluctuaţii de aspect în stema primei noastre dinastii muntene nu trebuie să ne mai surprindă. Conform celor mai recente studii heraldice întreprinse în Occident⁸², astăzi este general admis faptul că între secolele XIII şi XV, în Europa centrală şi de vest a domnit, în privinţa modului de constituire al stemelor, o mult mai mare libertate în alegerea simbolurilor armoriate decât s-a crezut până acum. Şi dacă, potrivit aceloraşi studii, legislaţiile restrictive privitor la însemnele heraldice au început să apară, în aria geografică amintită, de-abia în ultimii ani ai veacului al XV-lea, atunci n-ar fi greu de presupus că în perioada 1200 — post 1490, şi în zona în care se aflau teritoriile româneşti — deşi situată la confiniile Europei centrale — s-a putut extinde un fenomen similar referitor la caracterul fluctuant al acestor însemne, în consecinţă revenind la stema Basarabilor, vom încerca să reconstituim apariţia şi evoluţia ei heraldică în lumina noilor premise acceptate. Astfel, simbolurile armoriate ale primei dinastii a Ţării Româneşti au putut cunoaşte mai multe etape de dezvoltare şi anume: 1) perioada iniţială de alcătuire, atunci cînd Basarabii nu erau decât mici dinaşti locali; 2) faza imediat următoare ascensiunii lor pe tronul principatului valah; 3) etapa finală, de desăvârşire a stemei dinastice odată cu realizarea independenţei statului feudal Ţara Românească.
https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C3%A9la_al_III-lea#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Bela3.jpg
 Béla al III-lea (n. 1148/1149 - m. 24 aprilie 1196) a fost rege al Ungariei între 1 martie 1172și 24 aprilie 1196. 

În prima perioadă, în absenţa oricărui vestigiu documentar sau iconografic, nu putem desigur decât să conjecturăm asupra datei de apariţie şi a aspectului pe care 1-au putut avea cele dintâi însemne heraldice ale Basarabilor. Conform unei presupuneri a heraldistului I. N. Mănescu, strămoşii Basarabilor ca mici dinaşti stăpânind malul drept al Oltului, au putut eventual participa la cruciada a V-a (1217— 1221) condusă de Andrei al II-lea, cu care prilej să fi adoptat şi ei o stemă proprie. Îndrăzneaţa ipoteză ar duce la concluzia că ascendenţii lui Litovoi, Bărbat şi Tihomir ar fi devenit posesorii unei steme de familie încă din al doilea deceniu al veacului al XIII-lea, concluzie ce considerăm — deşi interesantă — mult prea hazardată. Dealtfel ea vine în contradicţie şi cu punctul de vedere general admis, potrivit căruia heraldica ungară datează numai de la Angevini. Împreună cu cercetătorul menţionat, considerăm însă exclusă posibilitatea ca Ungaria să fi rămas în afara lumii heraldice mai târziu de epoca lui Bela al III-lea (1172—1196). Astfel, chiar dacă stema Basarabilor n-a avut, probabil, vechimea presupusă de I. N. Mănescu, ea a putut totuşi să apară în cursul secolului al XIII-lea pe temeiul relaţiilor existente între regii ungari şi dinaștii români de la sud de Carpaţi. De aceea ar fi foarte plauzibil ca Basarabii să fi adoptat o stemă influenţată sau provenind din heraldica regală arpadiană (fasciile alternate, argint cu roşu), la care să fi adăugat şi un element personal (câmpul de azur, cu sau fără o semilună de argint).

https://en.wikipedia.org/wiki/Chronicon_Pictum#mediaviewer/File:Viennese_Illuminated_Chronicle_Posada.jpg

Această posibilă stemă de familie cu scutul despicat, având câmpul dextru fasciat de patru (sau mai multe) piese de argint alternat cu roşu, iar câmpul senestru de azur plin sau încărcat cu o semilună de argint⁸³, a putut fi perpetuată de Basa-

_{82 v. MICHEL PASTOUREAU: Où en sont les éudes d’héraldique médievale?, p. 9—10.}

⁸³ _{În studiul său în mss., citat mai sus, I. N. Mănescu presupune primilor Basarabi o stemă identică, cu deosebire că în viziunea acestui heraldist, fasciile sunt de aur, crezând că poate găsi o confirmare a acestei presupuneri invocând şi câmpul fasciat de 12 piese, de aur şi roşu (peste care broşează două labe de leu negre aşezate în cruciş) al stemei atribuite « regelui Valahiei » (le Roy de Blaqui) din cuprinsul unui armorial anonim englez datând din timpul domniei lui Henric al Vl-lea (1421 — 1471), (II, 5) stema semnalată atenţiei noastre de către heraldistul susmenţionat şi aflata în The Encyclopaedia Britannica, ed. a 13-a, vol. XIII, London & New York, 1926, la articolul Heraldry, pl. III, fig. 16, între p. 320 şi 321.}

ARTA HERALDICĂ

66

rabi — deocamdată cu acelaşi aspect cromatic şi iconografic — şi după înălţarea lor pe tronul Ţării Româneşti. În orice caz, Basarab I poseda în mod cert un însemn heraldic la 1330 când — conform relatărilor precise din cunoscutul Chroniucurn pictum, scris la 1358 — acest voievod adresează o misivă conţinând oferta de pace regelui Carol-Robert de Anjou, misivă care, potrivit tradiţiilor feudale curente la acea epocă, trebuia necondiţionat să fie prevăzută şi cu sigiliul emitentului⁸⁴. Acest sigiliu, absolut indispensabil autentificării documentului, trebuia să conţină un însemn dacă nu neapărat armoriat, măcar dotat cu o emblemă exclusivă a voievodului valah.

http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2011/11/13/cronica-pictata-de-la-viena-1358-batalia-de-la-posada/

În ceea ce ne priveşte, credem că Basarab I poseda efectiv la acea dată o stemă proprie, fie conferită anterior lui, fie auto-concedată, deoarece vestigiile sigilare — e drept ceva mai tardive, de la Vladislav I din anul 1386 — lasă totuşi să se presupună prin aspectul lor arhaic, preexistența unor atari însemne şi la domnii anteriori, Nicolae Alexandru şi tatăl său. Relativ însă la paralelismul care ar fi putut exista între stema ţării şi cea dinastică a Basarabilor în prima jumătate a veacului al XlV-lea, nu posedăm nici cel mai mic indiciu, astfel încât nu putem şti care va fi fost însemnul ce a figurat pe sigiliul aplicat de Basarab I pe scrisoarea sa din anul 1330 către Carol Robert: pasărea valahică sau scutul semi-fasciat dinastic? În orice caz, ceea ce ne îngăduim să presupunem constă în faptul că în prima fază de unificare a teritoriilor româneşti de la sud de Carpaţi şi de întemeiere a principatului valah, Basarabii au conservat posibila lor stemă de familie adoptată în cea de a doua jumătate a veacului al XlII-lea fără a-i aduce vreo remaniere prin adaosuri de mobile heraldice sau prin modificări de ordin cromatic.

http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2011/11/13/cronica-pictata-de-la-viena-1358-batalia-de-la-posada/

Independenţa Ţării Româneşti consacrată prin victoria lui Basarab I asupra lui Carol Robert la Posada a avut desigur un ecou şi în domeniul — important pe atunci — al însemnelor armoriate. Astfel considerăm că vechea stemă dinastică care conţinea vestigii de certă influenţă ungară (fasciile arpadiene), nu mai putea conveni voievozilor care înlăturaseră dominaţia Angevinilor asupra ţării lor⁸⁵. De aceea, presupunem că fie însuşi Basarab I, fie urmaşii săi imediaţi, au procedat — prin auto-conferire — la remanierea stemei lor de familie, modificând smalturile vechilor armerii dinastice care vor conserva împărţirea scutului despicat şi semi-fasciat, dar nu şi alcătuirea lui din punct de vedere cromatic. La această concluzie am ajuns însă după un examen atent şi aprofundat al problemei ce a prezentat numeroase aspecte anevoioase în rezolvarea lor. Astfel, deoarece — după cum se ştie — indicaţiile convenţionale pentru a marca culorile şi metalele heraldice în reprezentările acromate ale stemelor—fie în gravările pe metale (monede, medalii, inele, sigilii, stampe ş.a,), fie în cele de pe pietre (basoreliefuri, litografii,
  http://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2011/11/chronica_picta_146.jpg

⁸⁴ _{Asupra acestei împrejurări, cunoscute demult istoriografiei româneşti, atrage totuşi atenţia pentru prima oară (în sensul heraldic al evenimentului) numismatul OCTAVIAN ILIESCU, într-o conferinţă urmată de articolul cu acelaşi titlu: « O acvilă neobişnuită », în Mag. Ist., V, 1971, nr. 3 (48), martie, p. 29. Totuşi, nu suntem de acord cu faptul că numismatul citat afirmă că Basarab I nu putea avea la 1330 un însemn heraldic propriu.}

⁸⁵ _{I. N. Măneacu crede că formula « a qua sua debent dependere insignia » folosită de regele Ludovic de Anjou în documentul din 5 ianuarie 1365 în care acuză pe Vladislav I (Vlaicu) de nesupunere şi îl consideră rebel faţă de coroana sa (v. E. HURMUZAKI. Documente privitoare la istoria Românilor, I/2, Buc., 1890, p. 92 — 93, nr. LXIX), s-ar referi şi la însemnele heraldice conferite fie lui Vlaicu, fie chiar înaintaşilor săi. Textul nu îngăduie — după părerea noastră — o interpretare chiar atît de precisă a sensului menţionat, astfel încît o socotim doar ca o ipoteză de luat în seamă.}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)

67

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0359/image?sid=3e41ec55727103c1afca8d98d6c6e#current_page

51a

geme, pietre semiprețioase etc.) nu s-au fixat decât în prima jumătate a secolului al XVII-lea⁸⁶, vestigiile monetare ce înfățișează stema dinastică a Țării Românești, nu ne-au putut furniza, din păcate, nici un indiciu în sensul urmărit.
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-domneasca-sfantul-nicolae-curtea-arges-123583.html

  biserica domnească de la Curtea de Argeș

Ar rămâne deci celelalte surse, fie de ordin epigrafic, fie din domeniul artistic și anume, lespedea funerară anonimă gravată cu stema Basarabilor din biserica domnească de la Curtea de Argeș – din nefericire și ea neputând conține indicații convenționale de culoare deoarece datează de la finele secolului al XIV-lea și începutul celui de-al XV-lea – cât și fresca cu stemă a « cavalerului fără cap », precum și nasturii armoriați găsiți pe tunica din mormântul lui Radu I (sau Vlaicu după unii cercetători), ambele relicve aflate în același lăcaș menționat mai sus. Fresca, azi în parte distrusă, nu ne poate furniza decât vagi și neidentificabile urme de culoare pe scutul fasciat de patru piese în primul cartier și având câmpul plin în cartierul al doilea⁸⁷; doar nasturii armoriați ar putea fi în măsură să ne indice aspectul cromatic al stemei aflate pe dânșii, ei fiind alcătuiți din argint aurit (care dă și nuanța fondului), având opt fascii, dintre care patru alternate, emailate în verde⁸⁸.

http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-domneasca-sfantul-nicolae-curtea-arges-123583.html

  frescă din iserica domnească de la Curtea de Argeș

Astfel, am putea blazona scutul dinastic al Basarabilor de pe acești nasturi, în felul următor: ecuson despicat, primul câmp fasciat de opt piese, de aur alternat cu verde, câmpul al doilea fiind de aur plin. În acest sens, reamintim teoria emisă de Octavian Iliescu conform căreia respectiva stemă dinastică indică limpede o auto-conferire din partea posesorilor ei. Într-adevăr, metalul folosit de Basarabi în alcătuirea noilor lor armerii – în speță aurul – este considerat mai nobil pe scara ierarhică a artei heraldice argintului din fasciile regilor unguri; rezultă în consecință că stema dinastică munteană în ultima sa formă nu mai putea fi concedată Basarabilor de către suveranul angevin care n-ar fi conceput să confere unor principi socotiți vasali, smalturi heraldice superioare în rang celor aflate în propria sa stemă regală.

Blazonarea de mai sus a stemei dinastice basarabești este considerată ca sigură de către numismatul Octavian Iliescu, în timp ce I. N. Mănescu crede că alcătuirea nasturilor de pe tunica voievodală din mormântul de la Argeș exclude posibilitatea de a li se stabili vreo valoare cromatică din punct de vedere heraldic.

În ceea ce ne privește, înclinăm spre interpretarea dată de numismatul citat pe considerentul culorilor identice ale fasciilor din stema policromă a lui Ștefan cel Mare de pe Tetraevanghelul de la anul 1502 aflat actualmente în Biblioteca de Stat din Viena; întrucât au existat numeroase alianțe directe de familie între dinastiile
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0358/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

⁸⁶ _{Semnele convenționale (liniaturi și puncte) pentru indicarea smalturilor în reprezentările necolorate ale stemelor vor fi stabilite de-abia în secolul al XVII-lea. Primul care încearcă să introducă un asemenea sistem este Francquard la 1623, însă metoda lui nu va fi adoptată el fiind urmat de Vulson de la Colombière care va crea și apoi Petra Sancta care va difuza și va impune în știința heraldică după anul 1638, sistemul astăzi generalizat al reprezentărilor convenționale ale smalturilor (cf. OTTO TITAN VON HEFNER, Handbuch der theoretischen und praktischen Heraldik, vol. I, ed. a II-a, Görlitz, 1887, pl. X, fig. 97 și 98).}

⁸⁷ _{În studiul său în mss. citat supra, I. N. Mănescu vede totuși în scutul din fresca « cavalerului fără cap », primul cartier fasciat de aur și roșu, iar câmpul plin din cartierul al doilea, de azur, considerând că aceste detalii ar reieși din fotografia făcută în anul 1915 a menționatei fresce de pe stâlpul stâng (de la nord) dinaintea altarului bisericii domnești de la Curtea de Argeș (v. D. ONCIUL, În chestiunea bisericii domnești de la Curtea de Argeș, în Bul. Com. Mon. Ist., IX, 1916, fasc. 34, apr. – iun., p. 61, fig. 14). Întrucât respectiva fotografie este realizată în alb-negru, manifestăm rezerve față de interpretarea cromatică dată de I. N. Mănescu amintitelor smalturi ale stemei în cauză.}

⁸⁸ _{Nasturii se află actualmente în Muzeul de Istorie al R. S. R. din București. O reprezentare fotografică (în alb - negru) v. la VIRGILIU DRĂGHICEANU, Curtea de Argeș. Călăuza vizitatorului monumentelor orașului, (București), f. d., p. 8, fig. 2.}

ARTA HERALDICĂ

68
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0356/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

Țării Românești și Moldovei de-a lungul timpului (însuși Ștefan fiind căsătorit a treia oară cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos), n-ar fi exclus ca scutul fasciat de azur și verde să figureze pe stema dinastică a voievozilor moldoveni fie ca o « armerie de alianță » foarte uzitată în practicile heraldice la acea epocă și ulterioare, fie să provină de la casa domnitoare munteană într-un alt mod. Oricare ar fi însă situația, suntem îndreptățiți să presupunem existența unor influențe reciproce, de sens și intensități variabile, după epocă și domnie, între heraldica dinastică a Moldovei și cea a Țării Românești, relații despre care vom vorbi mai detaliat în capitolul dedicat stemei dinastice a Mușatinilor.

În final, mai trebuie să amintim că stema dinastică a Basarabilor ce va continua să apară în general pe aversul monedelor acestor voievozi până la Basarab al III-lea Laiotă (1473 - 1477), va dispare definitiv odată cu încetarea emisiunilor monetare a domnilor Țării Românești, nemaifiind întâlnită ulterior pe nici un alt vestigiu de ordin epigrafic (cu excepția stemei din anul 1499 a lui Radu cel Mare de la Mănăstirea Dealu), documentar sau de orice alt gen, deși stingerea respectivei dinastii (cu colateralii săi, inclusiv) se va produce aproape două secole mai târziu.

Dacă stema de familie a primei dinastii a Țării Românești va pieri fără urmă din motive ce ne sunt total necunoscute, totuși unii dintre voievozii aparținând acestei familii domnitoare vor arbora steme sau embleme personale, adesea combinate cu stema țării alcătuită din cunoscuta acvilă valahică.

(XX, 1)

Astfel, putem cita pe Vlad Dracul care, atât pe unele monede bătute la Târgoviște cât și pe sigiliul său de stat, din anul 1437 (XX, 1), va purta emblema sa personală simbolizată printr-un dragon; respectiva emblemă, reprezentând cunoscutul animal fabulos din legendele antichității și evului mediu, a fost – după unii cercetători – folosită de acest voievod din pricină că el fusese creat la 1431, cavaler al Ordinului Dragonului, înființat la 1408 de către Sigismund de Luxemburg⁸⁹.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_Dragonului

Dacă pe emisiunile monetare menționate supra, dragonul va fi înfățișat pe revers într-un singur exemplar, pe marele sigiliu atârnat din anul 1437, amintit mai sus, animalul himeric va apărea de trei ori – firește de proporții reduse – atât în cantonul superior dextru al scutului, sub semiluna cu coarnele la dextra, flancată de steaua în șase colțuri, cât și la picioarele crucii cu trei brațe plasate pe flancul senestru al ecusonului, precum și, în sfârșit, în cantonul inferior dextru la picioarele acvilei cu capul conturnat a Țării Românești.

(XX, 2)

       De la finele aceluiași secol al XV-lea datează și stema lui Radu cel Mare, sculptată pe pisania din anul 1499 a vechii clopotnițe a mănăstirii Dealu (XX, 2). Într-un scut de factură gotic-germană, apare o reprezentare de pasăre cruciată a țării, foarte diferită (ca aspect, poziție și atribute auxiliare) de amprenta sigilară cunoscută, datând din anul 1497, a aceluiași voievod. Stema de la Dealu include însă majoritatea elementelor tradiționale specifice ale coifului și cimierului din stema clasică de tip monetar a Basarabilor, cu care ne familiarizaseră emisiunile numismatice din veacurile al XIV-lea și al XV-lea, adică acvila cruciată cu capul conturnat (de data aceasta cu aripile larg deschise), stând pe coif și fiind flancată la dextra de o lună conturnată, lipsind însă steaua. În orice caz, considerăm că este necesar să precizăm că acest mic monument epigrafic constituie un ultim vestigiu – altul decât monetar –

89 v. OCT. ILIESCU, Emisiuni monetare ale Țării Românești din secolele al XIV-lea și al XV-lea, p. 323, fig. 33 – 34, p. 325 – 330 și p. 239, fig. 38 și 39; v. și EMIL VÎRTOSU, Din sigilografia Moldovei și Țării Românești, Buc., 1956, p. 343, fig. 17 și 20, cât și STELIAN METZULESCU într-o conferință asupra dragonului ca simbol heraldic ținută în ședința din 29 decembrie 1971 a Comisiei de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Institutului de Istorie « N. Iorga ».

https://hu.wikipedia.org/wiki/S%C3%A1rk%C3%A1ny_Lovagrend#mediaviewer/F%C3%A1jl:S%C3%A1rk%C3%A1nyLovagrend.jpeg

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)

69

al stemei dinastice a Basarabilor, într-o perioadă când emisiunile de acest fel încetaseră să mai apară cu peste două decenii mai înainte; ulterior nici vreo altă urmă — de orice gen ar fi fost ea — a armelor primei noastre familii domnitoare în Ţara Românească nu ni s-a mai conservat.

(XX, 3)

O altă stemă, de astă dată sigilară, care a suscitat mari controverse este şi cea aflată pe pecetea lui Mihai Viteazul aplicată pe cunoscutul document din 27 iulie 1600 (XX, 3), însemn despre care s-a spus, între altele, că ar conţine şi elemente de stemă personală (leii afrontaţi). Este vorba de un sigiliu conţinând acvila valahică îmbinată cu tipul « Nova plantatio » şi în subsidiar cu stema Moldovei cât şi cu doi lei afrontaţi. Acest tip sigilar folosit de Mihai Viteazul după unirea Transilvaniei şi Moldovei, ni s-a conservat doar în trei exemplare, toate emise de către cancelaria domnească moldoveana a marelui nostru voievod în vara anului 1600. Astfel, primul dintre aceste exemplare a fost aplicat în ceara roşie pe un act din 3 iulie 1600 (semnalat în anul 1945 de prof. Aurelian Sacerdoţeanu), iar celelalte două, aplicate în chinovar pe documentele din 27 şi respectiv 29 iulie 1600 (cel dintâi semnalat de prof. Stoica Nicolaescu în anul 1905, cel de al doilea, făcut cunoscut de-abia în 1964 de către cercetătorul Paul Mihail⁹⁰). Dintre aceste trei însemne — primele două aflate în ţară în depozitele Arhivelor Statului din Bucureşti, ultimul în arhiva metocului Sf. Mormânt din Constantinopol — cel care a stârnit vâlva şi interesul pe deplin justificate ce prezenta, a fost fireşte exemplarul de pe actul din 27 iulie 1600, semnalat cronologic cel dintâi atenţiei istoricilor şi marelui public românesc de la începutul secolului actual. Deşi documentul de la data sus-menţionată fusese cercetat şi publicat încă din anul 1865 de B. P. Hasdeu în Arhiva istorică a României, acest mare erudit nu acordase nici o atenţie pecetiei în chinovar aplicată pe respectivul act; de asemenea, aceeaşi pecetie fusese studiată şi descrisă în anul 1891 de către V. A. Urechia în Schiţe de sigilografic românească, dar istoricul citat dăduse o cu totul altă interpretare elementelor heraldice şi emblematice aflate în câmpul sigilar al însemnului examinat. Cel care a sesizat primul însemnătatea pecetiei lui Mihai Viteazul din anul 1600 şi a sensului ei simbolic major, a fost Stoica Nicolaescu, pe atunci student în istorie, care a semnalat profesorului său Grigore Tocilescu acest important însemn sigilar domnesc. Numitul reputat istoric s-a grăbit să-l prezinte neîntîrziat lumii ştiinţifice de specialitate în comunicarea din 18 februarie 1905 de la Academia Română, fiind urmat şi de Dimitrie Onciul, pe atunci Director General al Arhivelor Statului din Bucureşti, care a ţinut şi dânsul să se pronunţe asupra pecetiei lui Mihai Viteazul din anul 1600 (aflată în depozitele instituţiei ce o conducea), exprimându-şi punctul de vedere în comunicarea ţinută la 15 martie 1905 în cadrul aceluiaşi înalt for de cultură al ţării. Conform interpretării date de Tocilescu şi Onciul (ulterior şi de Stoica Nicolaescu), însemnul sigilar domnesc de pe actul din 27 iulie 1600 conţine simbolurile reunite ale celor trei ţări româneşti şi anume acvila valahică, capul de bour al Moldovei şi leii afrontaţi, consideraţi a reprezenta Transilvania. Această interpretare a fost unanim acceptată la epoca semnalării pecetiei la care ne referim, fiind bazată mai puţin pe inscripţia (parţial reconstituită) din bordura însemnului în cauză, cât mai ales pe intitulaţia documentului care numeşte pe Mihai Viteazul «domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei». Dacă cercetătorii ulteriori n-au formulat fireşte obiecţii asupra simbolurilor consacrate ale principatelor valah şi moldav, în schimb unii dintre aceşti specialişti au emis serioase dubii asupra leilor afrontaţi ca emblemă evocatoare a Transilvaniei.

⁹⁰ _{v. P. MIHAIL, Documente inedite ale cancelariei moldoveneşti din secolul al XVI-lea (din arhiva metocului Sf. Mormânt din Constantinopol), în Studii, Revista de istorie, XVII, 1964, nr. 2, p. 335-359}.

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0422/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV —XIX)

71

fiind emis de acesta în numele tatălui său ca domn al Moldovei, deşi — după cum precizează prof. Sacerdoţeanu — în intitulaţia documentului dat în Iaşi la 3 iulie 1600 nu figurează menţionat ca voievod decât Mihai Viteazul. Constatările efectuate în urma analizării minuţioase a respectivei peceţi în ceară a marelui domn, vor cauza şi o remaniere corespunzătoare a reprezentării sale grafice. Astfel, desenatorul P. Polonic (de la Institutul de Arheologie din Bucureşti) va înfăţişa însemnul în cauză dotat cu leii afrontaţi susţinând un arbore căruia nu i se văd rădăcinile, cele două animale heraldice fiind redate stând pe un fel de scoici semănând mai degrabă cu nişte frunze plasate în bară (oblic de la senestra la dextra); de asemenea inscripţia din bordură va conţine textul în noua sa lectură semnalată mai sus. În privinţa sensului simbolic al leilor afrontaţi, prof. Sacerdoţeanu nu exclude presupunerea ca ei să reprezinte eventual principatul transilvan, contrazicând poziţia categorică, total refractară unei astfel de interpretări, adoptată anterior, după cum am văzut, de gen. P. V. Năsturel şi prof. C. Moisil.

În sfârşit, documentul din 29 iulie 1600, semnalat în anul 1964 de cercetătorul Paul Mihail, nu ne aduce vreo lămurire suplimentară relativ la pecetia în chinovar aplicată la baza sa, întrucât fotografia acrului şi a însemnului sigilar cu care este dotat, redă o amprentă identică cu cea de pe documentul bine cunoscut din 27 iulie 1600, amprentă realizată desigur de aceeaşi matrice folosită de cancelaria domnească moldoveana a lui Mihai Viteazul pe actul emis doar cu două zile anterior.

În ceea ce priveşte propria noastră poziţie şi aportul cu care am putut contribui la elucidarea problemei tipului sigilar aplicat pe documentele din 3, 27 şi 29 iulie 1600, suntem în măsură să prezentăm, în urma analizării directe a celor două peceţi aflate la noi în ţară în depozitele Arhivelor Statului din Bucureşti, următoarele constatări:

1. confirmăm integral afirmaţiile gen. P. V. Năsturel şi ale lui C. Moisil, referitor la faptul că cei doi lei afrontaţi nu ţin în labele lor anterioare o spadă în pal (aşa precum susţinuseră Gr. Tocilescu, D. Onciul şi S. Nicolaescu), ci flanchează, sprijinindu-1, un arbore cu coroana prevăzută cu striaţiuni orizontale care probabil vor să-i indice, în chip stilizat, frunzişul.

2. contrar însă aserţiunilor aceloraşi gen. Năsturel şi prof. Moisil, arborele nu este redat smuls (adică cu rădăcinile vizibile), elementele ce apar reprezentate la baza tulpinii copacului nefiind, conform opticii noastre, nici rădăcini, nici scoici, nici frunze, ci mai degrabă crestele unor munţi, aşa precum le văzuse (deşi sub semnul întrebării) şi prof. A. Sacerdoţeanu în anul 1945.

3. din compararea celor două amprente sigilare — în ceară roşie şi în chinovar — am ajuns la concluzia că pecetia în ceară a fost produsă de o matrice diferită de cea folosită pentru pecetia aplicată în chinovar şi aceasta deoarece: a) există unele mici deosebiri de format şi de poziţie ale labelor şi ale cozii celor doi lei afrontaţi de pe unul şi de pe celălalt însemn examinat; b) aspectul clar conturat al coroanei arborelui (în formă de chiparos) de pe pecetia în chinovar, e diferit de cel neconturat şi prezentând o formă de hexagon neregulat al coroanei copacului de pe pecetia în ceară; c) tulpina arborelui din însemnul în chinovar e redată mai scurtă şi susţinută de relieful accidentat de la baza sa, în timp ce tulpina copacului din însemnul în ceară este reprezentată foarte distinct mergând până în terasa curbă formată de însăşi latura inferioară a scutului mare (în care sunt incluşi cei doi lei afrontaţi), respectiva tulpină nemaifiind de astă dată susţinută, ci flancată de crestele de munţi ce o înconjoară în porţiunea sa inferioară; d) siluetele crestelor muntoase (în număr doar de patru) de la baza scutului mare din pecetia în chinovar, apar redate (desigur din cauza imprimării defectuoase a numitului tuş roşu) sub forma unor frunze sau scoici, confuzie ce nu e posibilă în pecetia în ceară, în care cele patru creste montane apar net conturate.

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0107/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

ARTA HERALDICĂ

72

În ceea ce priveşte prezenţa elementului leu în sfragistica domnească munteană de gen « Nova Plantatio » (de la apariţia acestui tip sigilat şi pînă la anul 1600) trebuie să precizăm — contrar afirmaţiilor ce s-au dovedit a fi fost eronate ale gen. Năsturel — că primul care introduce întro pecetie de factura amintită cei doi lei afrontaţi sprijinind trunchiul copacului simbolic, a fost Mihai Viteazul, în însemnele sale conservate pe actele din 3, 27 şi 29 iulie 1600. În sfragistica domnească moldoveana, de asemenea, cele două animale heraldice faţă în faţă nu au constituit la epoca aceea elemente uzuale în armorialul de stat al principatului de dincolo de Milcov; tot astfel, în heraldica de stat a Transilvaniei, leii n-au fost în nici o ipostază întîlniţi.

Referitor la sensul simbolic ce Mihai Viteazul a voit să atribuie acestor două animale heraldice, afirmăm în primul rând că până la confecţionarea celor două matrice sigilare folosite de cancelaria moldoveana a voievodului în vara anului 1600, marele nostru domn nu îşi alcătuise nici un însemn special care să marcheze stăpânirea sa şi asupra Ardealului, unit după cum se ştie încă din noiembrie 1599; pe întreaga perioadă dintre această dată până la reunirea Moldovei (ba chiar şi ulterior), Mihai Viteazul va face uz în Transilvania doar de peceţi aparţinând tipului de însemne sigilare curent folosit de cancelaria domnească a Ţării Româneşti între anii 1596 şi 1600. De-abia în preajma unirii principatului moldav şi ca o consecinţă a unei acţiuni care urma să îndreptăţească pe voievod să se intituleze «domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei», el va considera oportun să dispună confecţionarea unui sigiliu care să includă într-o compoziţie heraldico-iconografică de tip « Nova Plantatio », simbolurile heraldice ale celor trei ţări surori, reunite sub o conducere unică. Am afirmat în preajma unirii Moldovei, deoarece după cum se ştie, Mihai nutrise iniţial dorinţa, după reunirea principatului de dincolo de Milcov, să-şi instaleze fiul pe tronul Muşatinilor, intenţie materializată prin inscripţia în acest sens aflată în exerga primei matrice sigilare amintite. Ulterior, voievodul schimbîndu-şi planurile şi lăsând în continuare pe Nicolae Pătraşcu ca locţiitor al său în Ţara Românească, a dispus să se confecţioneze cea de a doua matrice sigilară în care exerga poartă o altă inscripţie ce cuprinde, conform şi afirmaţiilor lui Tocilescu, Onciul şi Nicolaescu, doar numele lui Mihai şi tripla sa titulatură.

În privinţa sensului ce atribuim leilor afrontaţi aflaţi în tipul de pecetie domnească din anul 1600 ce analizăm, — raliindu-ne punctului de vedere exprimat încă din anul 1921 de către Constantin V, Obedeanu ⁹¹ — considerăm că semnificaţia acestor două animale heraldice ar putea fi eventual pusă în legătură cu tradiţia, perpetuată de-a lungul veacurilor, a ipoteticei embleme a Daciei (alcătuită din doi lei afrontaţi, cu boturile deschise şi cozile trecute printre picioare); această tradiţie ne-a fost transmisă de izvoare din care s-au inspirat, ulterior epocii lui Mihai Viteazul, atât unii dintre cronicarii noştri (ca de pildă Nicolae Costin), cât şi armorialele sud- slave ce începuseră să circule în peninsula balcanică de la finele veacului al XVI-lea. Astfel Nicolae Costin în letopiseţul său, la sfârşitul capitolului al VI-lea afirmă: «Iară semnul sau pecetea Daţilor era doi lei împotrivă unul altuia cu gurile căscate şi deasupra leilor coroană, precum pentru deschisul minţii s-au zugrăvit stema Daţiei cum vezi aici», urmând apoi în unele copii mss. chiar reproducerea unei astfel de embleme inclusă într-un chenar octogonal ornamentat (I, 3), Cât priveşte prezenţa leilor Daciei în armorialele sud-slave, e drept că cele două animale heral-
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0110/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

⁹¹ _{v. scrisoarea din 20 martie 1921 a lui C. V. Obedeanu către Mareşalul Curţii Regale referitor la proiectul de la acea epocă a stemei de stat a României (Arh. Stat. Buc., Fond C.C.H., dos, 3/1921, ff. 3—6 şi 10—12), cf. I. N. MĂNESCU, Istoria stemei de stat a României, Buc., 1975 (teză de licenţă), în mss.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0355/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)

73

(I, 4)

dice afrontate nu apar decât în lucrări mai tardive de acest gen, ca de pildă armorialul lui Paul Ritter Vitezović (Viena, 1701), cu derivatul său Hristofor Jefarović (Viena, 1741) (I, 4), precum şi la Milan Simić, la jumătatea veacului trecut, dar reprezentarea celor doi lei faţă în faţă prezintă similitudini de aspect şi de poziţie cu cei din tradiţia cronicărească românească care ne îngăduie să presupunem o sursă comună de inspiraţie rămasă încă necunoscută nouă celor de astăzi, sau poate pierdută pentru totdeauna. Totuşi la epoca lui Mihai Viteazul tradiţia leilor Daciei era încă vie, putând fi cunoscută fireşte şi de voievodul nostru, în care caz n-ar fi exclus ca cele două animale afrontate să simbolizeze Transilvania ca o aluzie la străvechiul teritoriu dacic în centrul căruia se afla numitul principat unit de Mihai, teritoriu înglobând în acelaşi timp şi celelalte două ţări româneşti, întrucât în intitulaţia documentelor din 3, 27 şi 29 iulie 1600, domnul apare ca voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului şi al Ţării Moldovei, nu este deloc cu neputinţă ca pecetia ce întărea aceste acte să cuprindă (pe verticală) simbolurile consacrate ale Ţării Româneşti (acvila valahică) şi Moldovei (capul de bour), la care să se mai adauge şi un însemn ad-hoc al Transilvaniei, reactualizându-se astfel tradiţia leilor afrontaţi din ipotetica emblemă a Daciei, chiar dacă ea nu data din antichitate, ci ar fi putut fi creată fie în Evul Mediu, sub influenţa artei heraldice apărută atunci, fie în epoca umanismului.

(XLIV, 4)

Cât privesc relaţiile de filiaţie ce s-ar putea stabili între leii afrontaţi de pe tipul de pecetie al lui Mihai Viteazul şi cei din stema monetară a lui Moise Szekely (XLIV, 4), trebuie precizat că deşi acest succesor al voievodului la cârmuirea Transilvaniei avea în armele sale de familie un leu (însă fără nici un atribut în labe), înclinăm totuşi să credem împreună cu Tocilescu şi Stoica Nicolaescu, că reprezentarea dublă a acestui animal heraldic susţinând o spadă, înfăţişează nu stema personală, ci cea a Ardealului, putând fi pusă în legătură în ceea ce privesc leii, cu eventuala proaspăta tradiţie de emblemă a Transilvaniei creată de Mihai Viteazul în sigiliul său din anul 1600, iar în ceea ce priveşte spada, cu stema veche a Transilvaniei (înaintea celei cu acvila însoţită de astre şi de cele 7 cetăţi), stemă ce conţine două spade aşezate în cruciş, broşând peste un trichetru cu unghiurile terminate prin câte o frunză, aşa cum apare figurată de pildă în Chorographia Transilvaniae a lui Georg Reicherstorffer apărută în anul 1550 (XLIV, 1).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0349/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

(XLIV, 1)

În concluzie, considerăm că, din motivele arătate, leii afrontaţi au putut fî eventual socotiţi în concepţia primului unificator al ţărilor româneşti ca simbolizând Transilvania, la această supoziţie a noastră adăugîndu-se şi constatarea că în reprezentările heraldice de pe monedele sau stemele principilor ardeleni ulteriori, această emblemă cu leii, preluată doar de Moise Szăkely, nu mai apare niciodată figurată, ceea ce ne îngăduie să presupunem că ea n-a fost însuşită de către respectivii cârmuitori, deoarece le evoca perioada stăpânirii lui Mihai Viteazul asupra Transilvaniei.

Trecând la o altă reprezentare de sigiliu domnesc în care apar elemente combinate ale stemei ţării cu cele ale armelor de familie ale voievodului respectiv, menţionăm pecetea din anul 1619 a lui Gavril Movilă, domn al Ţării Româneşti (1618— 1620) în care scena « Novei plantatio » (având plasată în vârful copacului acvila valahică) este îmbinată cu cele două săbii încrucişate aflate la baza arborelui dintre cele două personaje încoronate (înfăţişând pe Domn şi pe Doamna sa), săbii constituind mobila heraldică principală din armele de familie ale Movileştilor (de data aceasta neincluse în vreun scut, ci lăsate libere şi prezentate ca emblemă de neam) (XX, 4).

(XX, 4)

Mai putem cita acelaşi gen de sigilii şi la cei doi voievozi din familia Canta-cuzino, Şerban şi Ştefan, ale căror însemne din anii 1682 şi respectiv din 1714 — asemă-
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0187/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

ARTA HERALDICĂ

74

(XX, 5)

nătoare ca aspect — reprezintă, după cum am văzut mai sus, îmbinarea stemei ţării (alcătuită din acvila valahică şi cu aştrii obişnuiţi) doar cu cele două personaje încoronate din scena « Novei plantatio », arborele fiind înlocuit prin acvila bicefală, ce constituia armele imperiale ale menţionatei familii domneşti din Ţara Românească (XX, 5 şi 6).

(XX, 6)

O altă categorie interesantă de steme în care se îmbină armeriile ţării cu cele personale ale voievodului, o mai formează şi cele din timpul domniei lui Matei Basarab. După cum se ştie, acest domnitor întrebuinţase în timpul carierei sale boiereşti (ca paharnic în anul 1612, apoi ca vel agă în anul 1628) un sigiliu de tip iconografic ce-l reprezenta stând pe un jilţ şi ţinând un toiag de dregătorie în mâna stângă. Odată ajuns domn, pe considerentul că deşi aparţinea (ilegitim) ramurii dinastice directe a Basarabilor, el era totuşi mai legat de cea colaterală a Craioveştilor, 1-a determinat probabil să producă o brizură în armele Ţării Româneşti de până atunci, pe multe din însemnele sale domneşti apărând amintita stemă iconografică agăţată de gâtul păsării heraldice valahice (XXI, l, 2 şi 4). Această reprezentare urmărea desigur să arate că ţara (figurată simbolic prin acvila uneori cu aspect de corb) este supusă cârmuirii posesorului stemei de dregător amintită. Faptul, fireşte, n-a scăpat atenţiei contemporanilor căci spre exemplu în Evanghelia învăţătoare tipărită la Mănăstirea Dealul în  anul 1644 sub îngrijirea mitropolitului Teofil, versurile aflate sub herbul ţării sunt următoarele:

(XXI, l)

«Ceasta ţară corbu’şi poartă întru pecetia ei,

(XXI, 2)

« Fericit acum s-au dat adaos pecetiei:

(XXI, 4)

«Scut la pieptul corbului. Cu un semn ca acela

« Om din jeţ şezând şi toiag laud’acela

«Mare neam băsărăbesc cu aceasta semnează»⁹².
(XXI, 5)

Acelaşi procedeu se remarcă şi la stemele Doamnei Elina, soţia lui Matei Basarab, pasărea heraldică a Ţării Româneşti având atârnată de gât un scut conţinând armele acestei principese (o cruce — uneori simplă, alteori dublă — ieşind dintr-o coroană plasată pe o colină) (XXI, 5). 

(XXI, 3)

Sistemul se generalizează apoi sub alţi domni din neamul Craioveştilor, precum Constantin Șerban (XXI, 3) şi apoi Constantin Brîncoveanu (IX, 6), sub care apar uneori steme ale țării în care pasărea valahică poartă atârnat pe piept un scut mic cu sau fără vreun însemn distinctiv pe el.

(IX, 6)

⁹² _{v. I. BIANU și N. HODOȘ, B. R. V., vol. I, p. 110; textul reprodus și de V. A. URECHIA, Schițe de sigilografie românească, p. 14 și gen. P. V. NĂSTUREL, Stema României, p. 112.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0188/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV—XIX)

77

..........................................................................................

c)   Steme atribuite Ţării Româneşti în armorialele străine

https://de.wikipedia.org/wiki/Ulrich_von_Richental#mediaviewer/Datei:Konstanzer_Richental_Chronik_Geschenk_eines_grossen_in_Salz_gep%C3%B6kelten_Tieres_aus_Litauen_an_den_K%C3%B6nigg_70r.jp

Cea mai veche reprezentare heraldică atribuită Ţării Româneşti de către heraldiştii străini înfăţişează în câmp de argint trei capete de mauri înconjurate fiecare de câte o bandă din acelaş metal şi dispuse 2, 1. În cazul când n-ar fi apocrifă, această stemă ar putea proveni, după unii cercetători ⁹⁴, din timpul amintitei Cruciade a V-a a lui Andrei al II-lea, în care, conform obligaţiilor feudale, prezenţa unor contingente provenite din teritoriile viitoarelor ţări româneşti nefiind deloc exclusă, conducătorii acestor contingente — căpetenii autohtone locale — s-au putut întoarce, după terminarea campaniei, cu steme adoptate în timpul amintitei cruciade, în orice caz, putem afirma — deşi nu suntem încă în măsură să ne explicăm în mod cert sorgintea ⁹⁵ — că primul care a atribuit Ţării Româneşti stema cu capetele de arapi a fost germanul Ulrich von Richenthal în cronica sa alcătuită în prima jumătate a secolului al XV-lea (circa 1420 — 1430) tratând despre Conciliul ţinut între 1414 — 1418 în localitatea Constanţa din Baden, reuniune la care au participat şi delegaţi din ţările române ⁹⁶. În manuscrisul princeps scris în latineşte al respectivei cronici (care a ars în anul 1697), autorul a înfăţişat stema cu capete de arapi atribuind-o Ţării Româneşti; ulterior, în primele copii germane ce s-au efectuat după textul original, această reprezentare — fie din pricina unor inadvertenţe ale diverşilor copişti, fie în mod intenţionat, datorită strălucitelor victorii ale lui Ştefan cel Mare asupra turcilor (simbolizaţi prin capetele de mauri) — ea a fost, ca şi în diversele ediţii (tipărite) ale acestei cronici, atribuită Moldovei⁹⁷ (XXIV, 1). Totuşi, chiar şi în situaţia semnalată, elementul arap nu dispare din stema atribuită Ţării Româneşti, căci în varianta cronicii lui Richenthal numită de la Constanţa (tipărită la Augsburg în anul 1536 ⁹⁸), stema Valahiei mari conţine ca mobile ale scutului, în

 (XXIV, 1)

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0218/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

https://de.wikipedia.org/wiki/Ulrich_von_Richental#mediaviewer/Datei:Konstanzer_Richental_Chronik_Verkauf_von_Fischen_24v.jpg

⁹⁴ _{v. I. N. MĂNESCU, Origina stemei Ţării Româneşti, lucrare în mss., citată  mai sus.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0347/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

⁹⁵ _{C. KARADJA în Delegații din ţara noastră la Conciliul din Constanța (în Baden) în anul 1415, Buc., 1927, p. 66 şi 81, semnalează ca în Codexul din Aulendorf (f. CCCXXX), cele două principate româneşti sunt în mod eronat situate din punct de vedere geografic în Africa, fapt care ar putea explica prezenţa tn stemă a unor capete de negri.}

_{https://en.wikipedia.org/wiki/Ulrich_of_Richenthal#mediaviewer/File:Konstanzer_Richental_Chronik_Der_Papst_auf_Reisen_-_Vortragen_der_Monstranz_6v.jpg}

⁹⁶ _{Începând cu D. A. STURDZA care a semnalat primul existenţa şi însemnătatea acestei cronici pentru istoriografia principatelor române (v. Cronica lui Ulrich de Richenthal asupra Conciliului de la Constanţa (1414-1418), tema a fost reluată ulterior şi prezentată în felurite moduri de către: C. KARADJA (op. cit., cât şi IDEM, Portretul și stema lui Grigore Ţamblac și misiunea sa la Conciliul din Constanţa), D. C. PETRESCU (Rostul capetelor de arapi în stema Băsărăbeştilar), G. M. IONESCU (Etiopienii în Dacia preistorică), MIRAI POPESCU (Capetele de arabi în stema Basarabilor), în sfârşit STELIAN METZULESCU (Un document Heraldic, Crucea Sf. Andrei simbol heraldic, precum și în alte dintre numeroasele sale studii heraldice în care face multiple referiri la Richenthal şi la cronica sa).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0343/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

⁹⁷ _{v. STELIAN   METZULESCU, Un document heraldic, p.  140.}
http3/image?://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/032sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

⁹⁸ _{Aflată astăzi în Biblioteca Naţională din Viena sub Sig. 24, G, 7 (cf. M. POPESCU, op. cit., p, 152—153), stema cu cei doi copii de arapi atribuită Valachiei mari a fost preluată ulterior şi de alţi heraldişti ca spre exemplu MARTIN SCHROT, Wappenbuch des Heiligen römischen Reichs und allgemeiner Christenheit in Europa, München și dânsul ca stemă a Valahiei mar, Adam Berg, 1581 (cf. Ibidem, p. 154, fig. 11) și popularizată ca atare în felurite armoriale central și vest-europene. BOLLIAC în Daco-Romane (sub nr. XXII) o menționeazăi.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0197/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

ARTA   HERALDICĂ

78
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0217/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

(III, 5)

câmp de argint, doi copii de arapi adosaţi şi cu câte o mână ridicată în sus (III, 5), deşi această reprezentare nu mai apare în celelalte variante de manuscrise şi ediţii ale respectivei cronici germane.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0322/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

(I, 1)

(I, 5)

(II, 1)

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0313/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

În orice caz, încă din conţinutul celei mai vechi copii manuscrise conservate până astăzi (Codexul din Aulendorf) al operei lui Richenthal, cât şi din cuprinsul altor diverse copii (I, 1,5 şi II, 1) precum şi al ediţiilor tipărite ulterior, constatăm un paralelism în reprezentările de natură heraldică considerate a fi aparţinut Ţării Româneşti, deoarece în aceste copii şi publicaţii stema atribuită principatului muntean are un alt aspect, înfăţişând în câmp de argint un leu în picioare, roşu (uneori negru), încoronat sau nu. Acest paralelism s-a datorat, după unii cercetători⁹⁹, interpretării greşite date de către unii dintre numeroşii copişti şi editori ai cronicii lui Richenthal, pasajelor privitoare la Ţara Românească. Într-adevăr, în textul acestei cronici, ambele ţări româneşti sunt numite Walachey, Muntenia « mindere » sau « kleine Walachey », iar Moldova « grosse Walachey »; întrucât delegatul principelui Valahiei mici, boierul Dobromir (Thebemur) apare cu o stemă în care e înfăţişat în câmp de argint un eu rampant încoronat (LXXXVI, 1), copiştii au putut confunda armele delegatului, cu cele ale însăşi statului al cărui trimis era. Heraldiştii germani din secolul al XVI-lea şi cei ulteriori de pretutindeni, au interpretat termenul de « kleine Walachey », în accepţiunea sa modernă şi anume referindu-se doar la partea vestică a Ţării Româneşti, în speţă la Oltenia; astfel s-a introdus în armorialele germane o stemă proprie a acestei din urmă regiuni, stemă care dealtfel nu a circulat niciodată şi n-a fost folosită în nici o împrejurare de către administraţia respectivei provincii.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0296/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

(LXXXVI, 1)

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0293/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

Dacă însă într-adevăr, nici administraţia locală, nici cea austriacă (între anii 1718— 1739) a Olteniei, n-au întrebuinţat vreodată stema cu leul, considerăm totuşi că acest animal heraldic ar putea eventual să reprezinte o străveche tradiţie, poate a băniei oltene, sau poate ale unora dintre teritoriile situate pe ambele versante ale Oltului în timpuri imemoriale, anterioare descălecării Ţării Româneşti. O atare stemă ar putea de asemenea fi inspirată de la aşa-numiţii lei dacici, emblemă de antică tradiţie (I, 3) posibil perpetuată de pe vremea acestor strămoşi ai poporului român¹⁰⁰, sau poate să derive din leul din stema atribuită Cumaniei (II, 3) sau în sfârşit din cel din emblema Asăneştilor, cunoscuta dinastie a Imperiului româno-bulgar din secolele XII şi XIII.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0283/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

(I, 3)

(II, 3)

În orice caz, cercetări viitoare mai aprofundate vor trebui făcute pentru a explica atât prezența unui leu pe sigiliul mic al lui Mircea cel Bătrîn (aplicat alături de pecetia de stat a acestui voievod pe tratatul de alianță încheiat la 1411 cu regele Vladislav al Poloniei)¹⁰¹ (II, 4), a leului gravat pe sigiliul datând de la finele secolului al XVI-lea și atribuit cu multă certitudine lui Petru Vodă Cercel (II, 6), precum
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0277/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

(II, 4)

(II, 6)

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0263/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

⁹⁹ _{CONST. MOISIL: Stema României Originea și evoluția ei istorică și heraldică (publicată separat cu adaosuri, nu ca extras din Boabe de grâu), Buc., 1931, p. 22.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0259/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

¹⁰⁰ _{IANKO SCHAFARIK în articolul său asupra stemelor teritoriilor și dinastiilor sârbești (în « Glasnik » (Beograd), IX, 1857, p. 341 - 348), vorbind despre stema atribuită Daciei spune: « Dacia este țara împărțită astăzi între Valachia, Ardealul și Moldova. Vechia ei stemă arată doi lei afrontați în câmp roșu între care se ridică un triunghi cu laturile curbate și cu vârful în șef, jumătate alb și jumătate roșu -menționate) alcătuit de MILAN SIMIĆ, v. tab. V, nr. 31.}» (v. p. 345). Reprezentarea acestei steme se află în tabelul (anexat lucrării sus -menționate) alcătuit de MILAN SIMIĆ, v. tab. V, nr. 31.

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0251/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

¹⁰¹ _{v. E DE HURMUZAKI: Doc. priv. la Ist. Rom., I, (1346 - 1450), Buc., 1890, pl. III la doc. CCCXCI, p. 472 – 473; I. N. MĂNESCU în Das dreifache Wappen der Fürsten von Walachei, Buc., 1974 (în mss.), sugerează o investigație și în această direcție.} 
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0199/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)

 79

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0200/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

şi a leului aflat pe pavăza unui călăreţ valah din vremea lui Mihai Viteazul, reprodus pe o gravură  germană de epocă.

Revenind la stema cu capetele de arapi, trebuie să precizăm că acest gen de armerii a apărut foarte frecvent în heraldica central şi vest-europeană, în urma luptelor desfăşurate — mai ales în timpul Cruciadelor — între diverşii musulmani (mauri, sarazini, arabi, turci etc,) şi monarhii, marii seniori, cavalerii cât şi numeroasele cetăţi şi oraşe aparţinând diferitelor ţări situate pe acest continent. Referitor la Ţara Românească, stema cu capete de arapi îi mai fusese atribuită — în afara cronicii lui Richenthal şi a lucrărilor derivate din ea — şi de către diverse armoriale sârbeşti, în circulaţie în spaţiul balcanic începând de la finele veacului al XVI-lea. Întrucât însă, în cele mai vechi dintre aceste armoriale şi anume în așa-numitul pseudo-Rupcić¹⁰², alcătuit între anii 1580—1590, cât şi în primele sale copii manuscrise întocmite între anii 1595—1630¹⁰³, stema Ţării Româneşti (în orice formă ar fi fost înfăţişată) nu este întîlnită¹⁰⁴, e de presupus că reprezentările aflate în colecţiile heraldice sârbeşti mai recente, şi anume Paul Ritter Vitezović¹⁰⁵, Hristofor Jefarović¹⁰⁶

^{http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0202/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

¹⁰² _{Preotul călugăr Stanislav Rupcić, pretinsul heraldist al ţarului Ştefan Duşan (1331 — 1355), care ar fi alcătuit la mănăstirea Sfeti Gora la 1340 în memoria lui Ştefan Nemania, ţarul Serbiei Mari (1196 — 1228) un manuscris cuprinzând stemele atât ale ţarului Duşan şi ale nobililor săi, cât şi ale ţarilor şi provinciilor stăpânite cîndva de sârbi, este un personaj apocrif, născocit de amiralul de origine sârbă Petar Ohmucevic din flota spaniolă, de la finele secolului al XV-lea, care pentru a putea intra în rândul nobililor regatului prea catolic, şi-a falsificat genealogia şi a comandat unui autor, rămas până în prezent necunoscut (pe care îl vom numi în mod convenţional pseudo — Rupcić) un armorial în care să se afle şi stema sa de familie, precum şi cea a Macedoniei, asupra căreia emitea pretenţii de stăpânire, dinastică chiar. Pentru ca acestă fală să capete mai multă autoritate, amiralul a pus pe autorul armorialului comandat de dânsul să-şi prezinte lucrarea drept opera personajului fictiv menţionat mai sus; manuscrisul în limba latină a fost alcătuit după unii cercetători, la 1580, după alţii la 1583, la 1585 sau la 1590 şi se găsea la Roma unde s-a pierdut în secolele următoare (informaţii comunicate de heraldistul HRISTO DERMENDJIEV din Sofia). Opera pretinsului Stanislav Rupcić este citată și de STELIAN METZULESCU în Crucea Sf. Andrei simbol Heraldic, p. 1024 şi nota 7, fără a şti însă că lucrarea este apocrifă.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0232/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

¹⁰³ _{Copiile manuscrisului pseudo-Rupcić au fost numeroase, cea mai veche, alcătuită la 1595 de Korenić Neorić în text slav şi latin, aflându-se astăzi în biblioteca Universităţii din Zagreb. Se presupune că Neorić ar fi fost şi autorul lucrării originale comandate de amiralul Ohmucević, dar faptul nu este încă dovedit. Manuscrisul atribuit lui Rupcić a circulat mult în spaţiul sud-slav, fiind copiat de câteva ori la diverse date, precum la 1601 în limba italiană de dalmatul Mavro Orbini, apoi la 1636 în latineşte de către Marko Skoroević din Bosnia, manuscrisul păstrându-se în National-bibliothek din Viena (v. Codex Vindobonensis, nr. 7683); se mai înregistrează câteva copii constituind aşa-numitele manuscrise de la Beograd, de la Novi-Sad, în sfârşit cel de la mănăstirea Fojnitza (tot din Serbia), copiat la 1800 în limba slavă cu caractere cirilice (informaţii comunicate de acelaşi heraldist bulgar sus-menţionat, unele citate şi de STELIAN METZULESCU, op. cit., ibidem).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0236/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

¹⁰⁴ _{MIHAI POPESCU în articolul său: Capetele de arabi din stema Basarabilor, p. 153, nota 2, deplânge faptul că în armorialul lui Rupcić (ignorând de asemenea că personajul este fictiv) nu se întâlneşte stema Ţării Româneşti şi contrazice pe D. C. PETRESCU care în Rostul capetelor de arapi în stema Băsărăbeștilor, p. 782, pretinde că armele cu capetele de arapi s-ar găsi în respectiva colecţie heraldică.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0239/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

¹⁰⁵ _{v. PAUL RITTER VITEZOVIĆ, Stemmatographia sive armorum Illyricorum delineatio, descriptio et restitutio. Viennae, 1701, p. 81, nr. 4 (cf. STELIAN METZULESCU, op. cit,, p. 1027 şi nota 15).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0245/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

¹⁰⁶ _{HRISTOFOR JEFAROVIĆ, bulgar de origine, emigrat în Serbia, de profesie pictor bisericesc, a editat la 1741 armorialul lui Vitezović mai sus amintit, traducând textul în limba sârbă. Stemele din Stemmatographia, în versiunea sârbească a lui Jefarović, au servit ca model pictorului bulgar Nicola Obrazopisov din Samokov, care la 1839 a decorat altarul bisericii mănăstirii Rylla cu multe dintre acelea care reprezentau atât armeriile slavilor de sud cât şi ale ţărilor din spaţiul balcanic, printre care şi Ţara Românească (cu capete de arapi) şi Moldova (cf. informaţiilor comunicate de heraldistul DERMENDJIEV sus-mcnţionat, precum şi ST. METZULESCU, op. cit., p. 1026, nota 9 şi p. 1027).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0208/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

ARTA HERALDICĂ

80

https://hu.wikipedia.org/wiki/Ulrich_Richental#mediaviewer/F%C3%A1jl:Richental-Zsigmond.PNG

 

şi Milan Simić¹⁰⁷, datând din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea (în care stema principatului Ţării Româneşti apare dotată cu cele trei capete de arapi), să fie inspirate tot din sursa Richenthal sau a descendenţilor acesteia şi nu dintr-un izvor balcanic diferit.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0226/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

În privinţa semnificaţiei capetelor de mauri în armele Ţării Româneşti, problema a format, după cum se ştie, obiectul unor ample discuţii şi controverse între specialişti, începând încă din secolul trecut. Considerate iniţial ca stemă a principatului valah, apoi — de la Hasdeu¹⁰⁸ şi Xenopol¹⁰⁹ încoace—ca blazon de familie al dinastiei Basarabilor, semnificaţia acestor mobile heraldice a fost explicată în lumina ultimelor cercetări (Emil Vîrtosu¹¹⁰, Stelian Metzulescu¹¹¹) ca reprezentând generic simbolul luptelor victorioase de la finele veacului al XlV-lea şi începutul celui de al XV-lea — ale domnilor Ţării Româneşti împotriva turcilor (înfăţişaţi prin aceste capete de mauri)¹¹², neconstituind nicidecum elemente legate de vreo anume tradiţie heraldică autohtonă, în corelaţie directă cu originile ţării sau ale dinastiei respectivului principat. Totuşi, alţi cercetători (A, Sacerdoţeanu, I. N. Mănescu ş.a.) consideră că în această problemă trebuie să se tragă concluzii mai puţin categorice, deşi părerea general acreditată asupra stemei cu capetele de arapi e îndeobşte defavorabilă, respectivele armerii fiind socotite apocrife pe considerentul neconcordanţei între această reprezentare şi cele cunoscute din heraldica sigilară şi monetară a Ţării Româneşti de la finele veacului al XIV-lea şi începutul celui de al XV-lea. E drept că o documentaţie privitoare la emblemele sau stemele — dacă vor fi existat — ale dinaştilor români de pe cele două versante ale Oltului, din perioada anterioară întemeierii principatului muntean, nu am putut găsi nicăieri până în prezent; nu posedăm deci nici o informaţie din punct de vedere heraldic asupra eventualelor armerii ale lui Litovoi şi Seneslau şi ale ascendenţilor lor, înainte de unificarea teritoriilor ce au alcătuit ca stat închegat, sub Basarab I, Ţara Românească. Dacă aceste izvoare ne lipsesc astăzi cu desăvârşire, nu putem şti care să fi fost situaţia pe vremea lui Richenthal, când n-ar fi fost deloc exclus ca atare reprezentări heraldice să fi existat şi despre care respectivul autor să fi avut cunoştinţă. De aceea, conform şi opiniei prof. A. Sacerdoţeanu căreia ne asociem, nu considerăm că este cazul să atribuim atât stemelor din cronica susamintită, cât şi celor apărute ulterior (dar inspirate direct din acestea), calificativul de apocrife, atâta vreme cât nu cunoaştem sursele documentare folosite de autorii lor, fiind de
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0209/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

¹⁰⁷ _{v. MILAN SIMIĆ, Grbovi Srbski Zemalia i Dinastia (Tabel heraldic ca anexă la studiul lui IANKO SCHAFARIK asupra stemelor teritoriilor şi dinastiilor sârbe), în Glasnik (Beograd), IX, 1857, anexă la p. 348, tabelul V; (v. şi ST. METZULESCU, op cit., p. 1027, precum şi IDEM, Un document heraldic, în Gl. Bis., XIX, 1960, nr. 1-2, p. 130 şi nota 4).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0223/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

¹⁰⁸ _{v. Istoria critică a Românilor, Vol. I, Ed. I, Buc,, 1873, p. 96-103 şi Ed. II, Buc., 1875, p. 95-97; IDEM, Etymologicum Magnum Romaniae, Vol. II, Buc. 1887, p. 1459; vol. III, Buc.,-1893, p. 2567-2575; vol. IV, Buc. 1898, p. XXXIX-XL şi XLVI-XLVII; IDEM, Basarabii. Cine? De unde? De când? Buc., 1894, p. 13-16.}

¹⁰⁹ _{v. Istoria Românilor în Dacia Traiană, vol. III, Buc., 1914, p. 152.}

¹¹⁰ _{v. Titulatura domnilor și asocierea lor la domnie în Ţara Românească și Moldova până în sec. al XVI-lea, Buc., 1960, p. 235 şi 240-241.}

¹¹¹ _{v. Un document Heraldic, p.  135-136 şi 140-141.}

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0221/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

¹¹² _{Capetele de arapi sunt numite mai frecvent în ştiinţa heraldică clasică capete de mauri, din pricină că primele contacte războinice avute de occidentali cu musulmanii au fost cele cu maurii, atât în Spania, cât şi în Franţa, Italia etc. Ulterior, prin extindere de sens, aceste reprezentări au înglobat şi pe turci şi în general pe toate popoarele islamice, numite în mod generic de către creştini din motive confesionale, necredincioşi. Astfel se explică pentru ce în unele descrieri heraldice ale unor steme occidentale se întâlneşte, pentru a înfăţişa atare capete, termenul de « cap de necredincios » (tête d'infidèle), v. H. GOURDON DE GENOUILLAC, Les mystères du blason, Paris, 1863, p. 40; M. BACHELIN-DEFLORENNE, La science des armoiries, Paris, 1880, p. 234 etc.,
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0383/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)

81

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0386/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

 (III, 1)

presupus că ei s-au servit totuşi de anumite izvoare şi tradiţii reale la acea epocă, astăzi pierdute poate pentru totdeauna.

 (III, 2)

Mai departe, trebuie să precizăm că stema cu capete de arapi apărută şi având o circulaţie exclusiv în afara graniţelor ţărilor române, a fost perpetuată de la un heraldist la altul şi atribuită succesiv când principatului muntean, când celui moldovean, într-adevăr, ulterior perioadei primei sale apariţii — conform aceloraşi explicaţii date de heraldistul St. Metzulescu — strălucitele victorii ale lui Ştefan cel Mare¹¹³, cât şi mai târziu, cele ale lui Ştefaniţă¹¹⁴ şi respectiv ale lui Ion Vodă cel Viteaz¹¹⁵ împotriva turcilor, vor determina atribuirea stemei în cauză Ţării Moldovei. La finele secolului al XVI-lea, datorită izbânzilor, de asemenea notorii, ale lui Mihai Viteazul asupra aceloraşi temuţi adversari, armele cu cele trei capete de arapi vor fi din nou considerate ca stemă a Ţării Româneşti de către cronicarul Levinus Hulsius în Cronologia sa tipărită în 1596 şi 1597 (III, 1), rămânând de aci încolo, exclusiv atribuite acestui principat în toate lucrările heraldice străine ulterioare¹¹⁶ (III, 2, 3 şi 4).

 (III, 3)

În concluzie, stema cu capete de mauri, iniţial apărută în cronica lui Ulrich von Richenthal, s-a perpetuat în arta blazonului din Occident ca înfăţişând armeriile ţărilor române, respectiva reprezentare răspândindu-se apoi în Europa pe o destul de întinsă arie geografică. Astfel, începând din secolul al XV-lea — referindu-se în speţă la Ţara Românească — s-a generalizat obiceiul înfăţişării simbolice a efigiei respectivului principat sub această formă generică, nespecifică, care a dăinuit multă vreme după aceea, fiind însuşită de numeroşi heraldişti apuseni de la acea epocă şi ulteriori. De aceea, amintita stemă cu cele trei capete de mauri, apărută în diverse armoriale central şi vest - europene, se va bucura uneori de mai multă notorietate şi difuziune în unele ţări din occidentul continentului nostru decât însăşi acvila valahică, însemnul heraldic autohton, consacrat de veacuri pe meleagurile româneşti ca simbolizând principatul muntean.

(III, 4)

Cu aceasta încheiem cercetarea noastră în domeniul stemei Ţării Româneşti, considerând că am abordat toate aspectele majore privind istoricul şi evoluţia ei de-a lungul timpului.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0392/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

_{113 v. Cronica lui RICHENTHAL în ediţia Anton Sorg, Augsburg, 1483, f. 109, precum şi manuscrisul aceleiaşi cronici aflat în Biblioteca Universităţii din. Praga, şi datat 1464.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0394/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

¹¹⁴ _{v. ediţia aceleiaşi opere tipărită la 1536 de către Heinrich Steiner.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0398/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}

¹¹⁵ _{v. ediţia aceleiaşi opere tipărită la 1575  de către Paul Refeler şi Sigmund Feyerabend.}

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0403/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

¹¹⁶ _{v. de pildă R. P. IOANNES SZÉGEDI, Cerographia Hungariae seu Notitia de insignibus et sigillis regni Mariano-Apostolici, Tyrnaviae, 1734, tab. I, fig, XIII; PAUL RITTER, Stemmatographia . . ., p. 81, nr. 4; IVÁNFI EDE, A Magyar bírodalom vágy Magyaroszág a Rezeinek cimere, Pest, 1869, pl. F, fig. 4, etc. (pentru ultimele două lucrări, v. şi STELIAN METZULESCU, Crucea Sf. Andrei . . ., p. 1029, fig. 18 şi 19). În lucrarea lui Ivánfi sus-menționată, stema atribuită Ţării Româneşti se prezintă sub forma unui scut cu o bordură de aur, în al cărei câmp de azur se află trei capete de mauri, aşezate 2, l şi purtând fiecare cîte o bandă de argint (cf. IDEM, ibidern, p. 1035).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0404/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page}