FAMILIA NOBILĂ CHIFOR DIN BOIU MARE, JUDEȚUL MARAMUREȘ, REACTUALIZARE DE DATE, CERTITUDINI ȘI IPOTEZE PRIVIND MOMENTUL RIDICĂRII ACESTEIA LA RANGUL ÎNALTEI NOBILIMI PARTEA A IX-A

PUNCTUL DE VEDERE AL HERALDIȘTILOR  ASUPRA SUBIECTULUI TRATAT PARTEA A II-A

contele Chifor A. Victor

Erori în istorie se pot produce foarte frecvent dar în cazul contelui Chifor Alexandru, datele sale au fost falsificate cu bună știință. Au trecut 19 ani de la moartea sa și a dispărut și regimul comunist. A trebuit să se mai scurgă alți 17 ani până ce s-au îndreptat erorile înregistrate în actele de deces ale contelui Chifor Alexandru. Deci aceste date au stat nerectificate un total de 36 de ani, din anul 1970 și până în anul 2006. Cât de ușor s-ar fi putut încurca istoricii doritori să scrie o istorie adevărată a acestei familii!
https://ro.wikipedia.org/wiki/Negru_Vod%C4%83

 Negru Vodă

Vom acorda cuvântul acum istoricului Dan Cernovodeanu (Vodă cel Negru –tradus din slavonă), autorul lucrării “Știința heraldică în România”, carte apărută sub egida Editurii științifice și enciclopedice în anul 1977:

https://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2011/11/dan-cernovodeanu-stiinta-si-arta-heraldica-in-romania-bucuresti-1977.pdf

Pg 38

Originea și evoluția heraldicii românești de-a lungul veacurilor

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

_{https://www.google.ro/search?tbm=isch&source=univ&sa=X&ei=nifEU5GoB8H_4QS7i4HABw&ved=0CB4QsAQ&biw=1024&bih=667&q=mitropoliei%20Ungro-Vlahiei%20emblema%20foto#q=wikipedia+mitropolia+Ungro-Vlahiei+emblema+foto&tbm=isch&facrc=_&imgdii=_&imgrc=u25ezE1egREo7M%253A%3Bmc-T3wVfAfsPtM%3Bhttp%253A%252F%252Fupload.wikimedia.org%252Fwikipedia%252Fro%252Fd%252Fda%252FStema_roi_de_blaquie.png%3Bhttp%253A%252F%252Fforum.softpedia.com%252Ftopic%252F80323-originea-romanilor%252Fpage__st__27756%3B337%3B401}

       În armorialul european, heraldica românească ocupă un loc cu totul deosebit, fiind admisă de unii, necunoscută de alții, în orice caz prezentând particularități care îndreptățesc pe orice cercetător să o considere ca pe o disciplină ad – hoc, al cărui specific justifică pe deplin calificativul de heraldică sui-generis.

       Într-adevăr, spre deosebire de celelalte simboluri armoriate apărute și dezvoltate în diverse țări europene începând din a doua treime a veacului al XII-lea, heraldica românească nu a fost creată şi mai apoi perpetuată prin concedări sau confirmări oficiale de steme diverşilor boieri mai mari sau mai mici ai ţării, de către conducătorii statelor medievale româneşti.

Faptul, îndeobşte cunoscut, al acestor abţineri permanente ale domnilor ţărilor române de a uza de una dintre prerogativele feudale clasice curente — dreptul de conferire de titluri nobiliare şi de armerii — împrejurare explicată în multiple feluri de către cercetători¹ însă recunoscută unanim ca atare, pune în mod implicit problema existenţei şi apoi a valabilităţii însemnelor heraldice apărute totuşi la finele secolului al XlV-lea în Moldova şi începutul secolului al XV-lea în Ţara Românească. Dacă în privinţa stemelor domneşti — deşi şi în acest domeniu sunt păreri diferite ² — teoria cea mai acreditată este aceea a unor concesiuni străine pentru voievozii ţărilor române³, în schimb prezenţa constatată documentar a unor steme boiereşti pe diferite acte — publice sau cu caracter privat — din ţările noastre, în perioada următoare întemeierii lor, creează oarecari nedumeriri care

^{1 Tradiţiile ancestrale ale ţărilor romaneşti — sub influenţa Imperiului bizantin care n-a cunoscut} propriuzis o heraldică, neapreciind această manifestare feudală occidental-europeană şi prin excelenţă catolică — s-au format în sensul unei totale lipse de interes atât pentru titlurile nobiliare de factură apuseană, cât şi faţă de o reglementare strictă în domeniul artei blazonului. Respectiva datină a rămas atât de adânc înrădăcinată în practicile conducerii de stat ale celor două ţări, încât niciodată nu s-a pus — măcar principial — problema adoptării de titluri de nobleţă de tip occidental şi de conferire sau de recunoaştere de steme boierilor ţării de către diverşii voievozi care s-au perindat timp de secole pe tronurile Ţării Româneşti şi Moldovei.

^{https://www.google.ro/search?q=vladislav+i+vlaicu&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=VEHCU-urCIqE4gSg2oHYDg&sqi=2&ved=0CCkQsAQ&biw=683&bih=445}
  Vladislav I (n. 1325, d. 1377^[1]) a fost domn al Țării Româneștiîntre 1364 și cca. 1377. 

^{2 v. de pildă OCTAVIAN ILIESCU, în articolul O acvilă neobişnuită (în Mag. ist., V, 1971, nr. 3 (48), martie, p. 27 — 32), care înclină să creadă că Domnii Ţării Româneşti — în speţă Vladislav I (Vlaicu Vodă) — sub influenţa heraldicii ungare, la rândul ei de factură occidentală, şi-au adoptat o stemă proprie de familie (în afară de cea a ţării reprezentată de acvila cruciată vala-hică), stemă alcătuită dintr-un scut despicat la verticală, primul cartier fiind fasciat verde şi aur, al doilea de aur plin, ceea ce ar indica — pe bună dreptate — o tendinţă de autonomie faţă de regii maghiari care purtau fascii roşii alternate cu argint, metal mai puţin nobil în scara ierarhică decît aurul. Această împrejurare ar indica clar auto-conferirea, întrucît suveranul ungar n-ar fi concedat unui principe socotit vasal, mobile sau smalţuri heraldice superioare în rang însăşi celor ale sale.}

https://ro.wikipedia.org/wiki/Vladislav_Vlaicu#mediaviewer/Fi%C8%99ier:DUCATMUNTENESC1300InscriptieLAtina-Model2.png

^{3 v. şi C. MOISIL, O pagină de heraldică românească veche, Buc., 1949, pag. 9 şi 12.}

ARTA HERALDICĂ

40

trebuie desigur explicate nu numai din punct de vedere strict heraldic, ci şi istoric în general.

În adevăr, în evoluţia istorică a ţărilor române, neexistînd la conducătorii acestor ţări obiceiul de a folosi dreptul de conferire de titluri nobiliare de tip occidental şi implicit şi de însemne heraldice aferente acestor titluri, apariţia stemelor sigilare boiereşti pe hrisoavele domneşti încă de la finele secolului al XlV-lea şi începutul celui de al XV-lea, pare destul de ciudată. Din punct de vedere al originii lor, aceste steme pot fi rezultatul fie al unor concesiuni străine acordate boierilor posesori a unor atari însemne, fie pur şi simplu, în absenţa unei astfel de uzanţe din partea voievozilor autohtoni, a unei auto-conferiri din partea titularilor lor.

În privinţa primei categorii, afirmăm că aceste acordări de armerii din afară către unii boieri români, constatate documentar de-a lungul veacurilor, s-au produs în număr relativ restrâns (şi presupunând de regulă acordarea indigenatului respectiv); în plus, ele au fost conferite, în general, la epoci mai târzii decât secolele XIV şi XV, circumstanţă ce ne îngăduie să conchidem că stemele sigilare boiereşti de pe documentele oficiale pomenite mai sus, nu se datoresc în marea lor majoritate unor asemenea concesiuni străine, ci sunt rezultatul unei auto-conferiri. Referitor la această a doua categorie de însemne, amintim că în heraldica occidentală, potrivit doctrinei clasice, se cunosc mai multe modalităţi de dobândire de steme nobiliare printre care; a) aşa-numitele armerii de asumpţiune în care caz posesorul iniţial al însemnului heraldic respectiv este şi creatorul acestuia şi b) armerii de concesiune, în care însemnul nobiliar este acordat posesorului de către un suveran oarecare ⁴. Cel dintâi tip de steme este desigur mai vechi decât al doilea; confirmarea sa ulterioară de către suveranul local respectiv nu va constitui decât recunoaşterea de drept a unei situaţii de fapt. Stemele boierilor munteni şi moldoveni, fie în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, fie mai târziu, reprezintă un exemplu tipic de asemenea armerii de asumpţiune a căror recunoaştere posterioară însă nu s-a mai produs niciodată pe simplul considerent că ea nu se înscria pe linia tradiţiilor străvechi — atât politice cât şi de ordin religios — ale ţărilor române. Acest fapt nu impietează totuşi asupra valabilităţii stemelor în sine, ele prezentând doar inconvenientul, ce va constitui şi un specific, al unor fluctuaţii de aspect, împrejurare care desigur nu se întâlneşte în cazul armeriilor acordate, unde elementele componente, fixate prin diploma de conferire, sunt în principiu imuabile ^5.

O altă constatare ce se impune în domeniul heraldicii româneşti — fie domnească, boierească, orăşenească, bisericească sau districtuală — este caracterul ei accentuat de heraldică sigilară. Cele mai vechi manifestări de acest gen (în cazul stemelor domneşti, peceţile armoriate sunt incontestabil anterioare monedelor dotate cu atari reprezentări) le întâlnim în domeniul sigiliilor — atârnate sau aplicate — pe mai toate documentele oficiale de stat sau private, cunoscute în diplomatica ţărilor române de-a lungul veacurilor.

Acest caracter sigilar al heraldicii noastre mai poate fi explicat şi prin aceea că dreptul de a poseda pecete şi de a uza de dânsa era în mod practic nelimi-

^{4 v, spre exemplu P. B. GHEUSI, Le blason héraldique. Manuel nouveau de l'art héraldiquc, de la science du blason et de la polychromie fèodalc d’apres les règles du Moyen-Âge, Paris, Firmin-Didot, 1892, p. 15.}

^{5 În această problemă a valabilităţii stemelor boiereşti v. şi DAN CERNOVODEANU, Sur la valeur héraldique des sceaux des boyards valaques et moldaves à travers l’histoire des Principautés roumaines (Referat la cel de al X-lea Congres Internaţional al Ştiinţelor Genealogie şi Heraldică de la Viena, 14-19 septembrie 1970), în Heraldica et Genealogica, Viena, 1972, vol. O, p. 590.}

INTRODUCERE

41

tat — la noi ca şi în alte părţi⁶ — fapt ce îngăduia, ba chiar facilita în cea mai mare măsură, adoptarea de către diverşii domni, boieri, înalţi prelaţi sau autorităţi, a unor sigilii dotate cu steme proprii, nesupuse rigorilor unor legislaţii speciale sau unor reglementări stricte ca în Apus, cu singura condiţie ca aceste însemne să nu prezinte o identitate cu stema domnească, respectiv cu stema ţării.

În urma studierii atente şi minuţioase a manifestărilor de ordin heraldic din trecutul ţărilor româneşti, ne îngăduim să le clasificăm în trei perioade distincte⁷ şi anume: 1) epoca veche (clasică) ce se situează, între finele secolului al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XVI-lea, epocă caracterizată prin apariţia şi dezvoltarea stemelor domneşti şi boiereşti, ce prezintă similitudini cu heraldica central-europeană, aceste steme fiind în general în concordanţă cu regulile uzuale ale disciplinii care reglementează ştiinţa blazonului. Tot în acest răstimp se înregistrează şi primele manifestări din domeniul armorialului bisericesc şi cel al oraşelor; 2) epoca medie, plasată între a doua jumătate a secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în care, deşi interesul arătat de conducătorii ţării — domni şi boieri — faţă de reprezentările heraldice de tot felul se va menţine, totuşi, datorită influenţei directe a apăsătoarei suzeranităţi otomane, acest gen de manifestări nu va putea lua o dezvoltare mai amplă. Astfel, unele sigilii ale micii boierimi nu vor reuşi în aceeaşi măsură ca şi cele ale marilor feudali, să ţină seamă de canoanele prestabilite ale artei blazonului, înregistrându-se în anumite cazuri o decadenţă în privinţa felului de reprezentare al acestor steme sigilare (uneori şi în cazurile însemnelor unor familii de boierime mijlocie); doar stemele de stat ale celor două principate cât şi, în genere, cele ale unor mari boieri îşi vor menţine în mod constant caracteristicile lor heraldice specifice. Se semnalează şi apariţia, între sec. XVII şi XVIII, a sigiliilor iconografice ale înalţilor dregători din ţările române (dar în special în Ţara Românească), în care nu mai e prezent nici un element heraldic. Totuşi, luată în ansamblu, perioada a doua menţine statornic — deşi fără a lua amploare — predominanţa însemnelor armoriate; 3) epoca modernă (de înflorire) ce începe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi se caracterizează printr-o nouă dezvoltare pe teritoriile româneşti a însemnelor heraldice de tot felul, datorită influenţei occidentale, fie directă, fie prin intermediul nobilimii ruseşti. Această dezvoltare va fi considerabilă atât în sectorul stemelor personale sau de familie, cât și în domeniul armeriilor oficiale (de stat, ecleziastice, districtuale şi municipale), de data aceasta însă, numitele reprezentări respectând întru totul legile stricte ale ştiinţei blazonului.

În privinţa izvoarelor heraldicii româneşti (aceasta având, după cum am arătat, o origine sigilară), vom înregistra în primul rând vestigii de natură sfragistică (tipare şi amprente din domeniul armorialului domnesc, boieresc, ecleziastic şi municipal), urmate apoi de mărturii de ordin monetar (privind fireşte numai heraldica domnească), colecţiile noastre numismatice — de stat sau particulare — conservând

^{6 v. şi EMIL VÎRTOSU, Despre dreptul de sigiliu, Buc., 1960, p. 334; aceeaşi lipsa de îngrădiri privind folosirea de peceţi personale întâlnim şi în occidentul european, unde spre ex. în statele germanice găsim frecvent aşa-numitele «steme de orăşeni» (Bürgerliche Wappen), armerii tipice de auto-concesiune, unele dintre ele înregistrând o vechime de mai multe secole. În acelaşi sens se pronunţă şi heraldistul francez MICHEL PASTOUREAU care în studiul său intitulat Où en sont les études d’héraldique médievale? (publicat în Revue franҫaise d’héraldique et de sigillographie, XXVIII, 1975, bul. no. 45, p. 7 — 11) confirmă că şi în Occident, între secolele XIII şi XV, fiecare a putut să-şi creeze o stemă după bunul sau plac, cu singura condiţie ca acest însemn să nu uzurpe pe un altul apărut anterior (M.P., op, cit., p. 9—10).}

^{7 v. în  acest  sens  şi C. MOISIL, op. cit., p.  10—11 şi  12.}

ARTA HERALDICĂ

42

numeroase piese dotate cu stemele de stat ale ţărilor române cât şi cu cele ale dinastiilor de pe tronurile lor.

Un alt izvor îl constituie şi vestigiile epigrafice (în genere lespezi funerare, pisanii sau pietre cu diverse inscripţii, sculptate şi cu reprezentări heraldice) interesând desigur atât armorialul domnesc cât şi cel boieresc şi bisericesc, precum, mai rar, şi pe cel municipal.

Apoi, mai putem menţiona ca izvor şi manuscrisele, documentele de tot felul, precum şi vechile noastre tipărituri ce conţin, în bună măsură, diverse reprezentări heraldice din care unele colorate (ceea ce le măreşte valoarea ca vestigii armoriate). De asemenea policrome mai sunt şi stemele pictate în diferite biserici, cetăţi şi reşedinţe domneşti, constituind şi ele un alt izvor al heraldicii noastre autohtone.

Ocazional, o serie de obiecte de paradă sau de uz comun, aparţinând unor domni, boieri sau înalţi clerici, au fost împodobite şi cu stemele lor, formând astfel un alt gen de mărturii de natura heraldică adeseori nu lipsite de interes şi de însemnătate.

În sfîrşit o ultimă sursă de informaţii cu caracter heraldic se mai găseşte în diversele cronici sau lucrări de tot felul — româneşti sau străine — ce conţin sporadic şi unele date despre stemele noastre autohtone.

Pentru perioadele mai recente şi anume începând din secolul al XIX-lea, în afară de izvoarele menţionate, mai înregistrăm şi decretele, legile şi ordonanţele prin care sunt fixate diversele steme de stat, de districte sau de oraşe, precum şi de autorităţi şi de instituţii oficiale ale României moderne⁸.

Folosind toate aceste izvoare, am urmărit apariţia şi evoluţia armeriilor celor trei ţări româneşti, ale domnilor, boierilor, înalţilor prelaţi, cât şi ale oraşelor şi districtelor noastre, analizând — metodic şi detaliat — în paginile ce vor urma, fiecare dintre aceste domenii ale heraldicii româneşti în parte.

⁸ _{v, şi IDEM, Stema  României, Buc., 1931,  p. 65.}

CAPITOLUL 2

ŢARA ROMÂNEASCĂ (sec. XIV-XIX)

a)              Stema de stat

Dinar emis de Vlad I 

Stema oficială recunoscută de către autoritatea de stat a Ţării Româneşti, singura, până la ora actuală, dovedită documentar prin vestigii incontestabile de ordin sigilar şi monetar ca armerii tradiţionale ale principatului muntean, a fost acvila valahică. În acest sens, trebuie precizat că primele reprezentări ale stemei Ţării Româneşti sunt de ordin sigilar şi înfăţişează, în interiorul unui scut de tip francez vechi, o pasăre heraldică cu capul conturnat, cu aripile strinse, însoţită la dextra de o cruce şi în cantonul superior senestru de o stea cu şase raze, flancată de o lună cu coarnele întoarse spre dextra (crai-nou); este aspectul probabil al peceții de pe documentul din 20 ianuarie 1368 emis de Vladislav I (Vlaicu Vodă), constituind cel mai vechi vestigiu de acest gen aflat în arhivele noastre. Proasta stare de conservare a acestei amprente sigilare, atârnate, face ca reconstituirea integrală cu toate detaliile să fie posibilă doar prin pecetea — cu o reprezentare similară — a lui Mircea cel Bătrân de pe tratatul de alianţă din anul 1390 cu regele Vladislav al Poloniei (v. pl. IV, fig. 1). Putem presupune că acest tip arhaic să fi fost şi cel folosit de primii doi Basarabi, domni ai Ţării Româneşti, de la care nu ni s-au păstrat vestigii de ordin sigilar, dar este neîndoielnic că ei au posedat astfel de însemne, curente şi necesare în practica feudală nu numai suveranilor, dar şi marilor şi micilor seniori.

(IV, 1)

https://www.google.ro/search?q=vladislav+i+vlaicu&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=VEHCU-urCIqE4gSg2oHYDg&sqi=2&ved=0CCkQsAQ&biw=686&bih=304

În privinţa mobilei principale din scut, pasărea heraldică cruciată, ea a format obiectul unor multiple teorii — atât în privinţa speciei, cât şi a culorii — enunţate de mai toţi istoricii români cu preocupări heraldice. În ceea ce ne priveşte, afirmăm că în primele amprente sigilare, tipul arhaic de pasăre cu aripile strânse — ce pare să fi derivat dintr-un prototip anterior formaţiunii statale a Ţării Româneşti — are toate aparenţele unui vultur¹ din specia aegypius monachus (vultur pleşuv brun, vultur negru, hoală etc.), ceea ce ar explica şi culoarea neagră în care apare înfăţişată pasărea heraldică în prima reprezentare policromă cunoscută a stemei numitului principat aflată în albumul lui Valentin Franck, primar al Sibiului între 1639—1654².

http://ro.wikipedia.org/wiki/Valentin_Frank_von_Franckenstein#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Valentinus_Frank_von_Frankenstein.Comes_Saxonis_de_Vltrasiluana._natus_Cibinium-Hermannstadt_20.11.1643._deced._Cibinium-Hermannstadt_27.11.1697.jpg

  Valentin Franck von Frankenstein

¹ _{Într-un studiu în mss. asupra originii stemei Ţării Româneşti, heraldistul I. N. Mănescu afirmă şi dânsul că pasărea de pe scutul stemei sigilare a domnilor Ţării Româneşti n-a fost la început o acvilă, ci un vultur pleşuv, considerând aceasta stemă de factură transilvană; conform tendinţelor naturaliste manifestate în arta heraldică europeană încă de la sfârşitul secolului al XIII-lea (şi mai ales în cea maghiară), autorul menţionat face aserţiunea că animalele (mamifere, pasări, reptile etc.) vor fi reprezentate în culori asimilate celor naturale — precum lei roşii, păsări negre, şerpi verzi ş.a. — ceea ce va duce la o derogare sistematică de la regula culorilor stabilită de ştiinţa blazonului, în sensul că în câmpul albastru al scutului nu vor apărea mobile de metal, ci dintr-unul dintre smalturile aparţinând culorilor heraldice uzuale. Astfel s-ar explica prezenţa în stema Ţării Româneşti a păsării negre pe fondul azuriu al scutului.}

² _{cf. C. MOISIL, Stema României, p. 66, şi nota l, Respectivul album despre care autorul citat afirmă că se află în copie în Biblioteca Academiei Române, n-a putut fi găsit în prezent în}

_{https://www.google.ro/search?q=vladislav+i+vlaicu&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=VEHCU-urCIqE4gSg2oHYDg&sqi=2&ved=0CCkQsAQ&biw=686&bih=304#facrc=_&imgdii=_&imgrc=LqWOoKaZ90nw1M%253A%3BoyA2t_wekOX4bM%3Bhttp%253A%252F%252Fromaniancoins.org%252Falte%252Fvlaicudinar1.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fromaniancoins.org%252Frovladislav2.html%3B425%3B227}
  Dinar emis de Vladislav I

ARTA HERALDICĂ

44

Ulterior, în peceţile domnilor ce s-au perindat pe tronul Ţării Româneşti de la Vlad I Uzurpatorul (1394—1397) ³ şi până la Vlad al IV-lea Călugărul (1481— 1495) exclusiv, vulturul heraldic se va transforma treptat într-o acvilă (etapele de metamorfoză putându-se vădi spre exemplu în aspectul peceţii atârnate din anul 1425 a lui Dan al II-lea (pl. IV, 2), urmată de o altă fază ce se poate constata de pildă în pecetea atârnată din anul 1437 a lui Vlad Dracul (XX, 1), pasăre aparţinînd — după părerea noastră — speciei numită aquila chrysaëtos (pajură de munte, iepurar, acvilă de piatră, acvilă regală, acvilă aurie etc.)⁴.
https://hu.wikipedia.org/wiki/Szirti_sas#mediaviewer/F%C3%A1jl:Adler_Arena_Landskron_01.jpg

(IV, 2)

(XX, 1)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vlad_al_II-lea_Dracul#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Vlad_Dracul.jpgVlad_Dracul    

În aceste amprente sigilare, aspectul păsării heraldice, ce prezintă şi aripile mai detaşate de trup, se perpetuează oarecum acelaşi, nu fireşte din punct de vedere zoologic (fiind vorba, după cum am văzut, de o transformare lentă dintr-o specie în alta), ci numai în privinţa dimensiunilor şi poziţiei, singurele elemente vizibil variabile — atât prin formă cât şi prin aşezare — fiind crucea şi cei doi aştri, în peceţile atârnate ale lui Vlad Călugărul, poziţia acvilei Ţării Româneşti se va schimba însă, apărând de data aceasta cu trupul conturnat, cu capul întors spre dextra şi ţinând crucea în cioc⁶. Întrucât aceste însemne sigilare sunt, sub aspectul conservării, foarte degradate, ele se pot studia mai bine cu ajutorul peceţilor — ce ni s-au păstrat în condiţii satisfăcătoare — aparţinând lui Radu cel Mare (1495—1508), fiul şi succesorul imediat al lui Vlad Călugărul, peceţi ce reproduc fidel pe cele ale acestui din urmă voievod (IV, 4). În aceste amprente sigilare, mai trebuie remarcate pe lângă caracteristicile menţionate mai sus, atât poziţia semilunii şi stelei, plasate în cantonul superior dextru al scutului, cât şi forma numiţilor aştri, semiluna având coarnele în sus (aşezare normală din punct de vedere heraldic), iar steaua fiind dotată cu cinci raze (reprezentare de asemenea uzuală), în loc de şase ca în peceţile domneşti de până atunci.

(IV, 4)

http://ro.wikipedia.org/wiki/Neagoe_Basarab#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Neagoe_Basarab_01.jpg
  Neagoe Basarab

Odată cu înscăunarea la 1512 a lui Neagoe Basarab, acest tip sigilar se schimbă din nou, pasărea heraldică apărând (v. documentul din 17 martie 1517) 6 cu un aspect care o apropie de un corb — deşi rămâne în poziţie de acvilă — având aripile deschise cu zborul în jos, ţinând de asemenea o cruce în cioc însă de dimensiuni mult mai mari, mergând până în terasă şi fiind flancată la dextra de un soare şi la senestra de o lună crai-nou (IV, 5); reprezentarea separată a celor doi aştri

(IV, 5)

_{numita bibliotecă, nici la secţia mss., nici la cabinetele de stampe, numismatic şi cartografic și nici în depozit, neavând deci posibilitatea de a-1 cerceta personal. Conform reprezentării din albumul văzut mai întâi de G. I. IONESCU-GION (v. Istoria Bucurescilor, p. 572 şi 576), apoi semnalat de prof, N. SULICĂ în: Două steme și autografe domneşti din 1616, în Şoimii (Tg. Mureş), IV, 1928, nr, 9—10, p. 61 — 67 şi în sfîrşit de C. MOISIL, loc. cit., câmpul scutului e albastru, pasărea} neagră, _{crucea şi steaua de aur, semiluna de argint.}

³ _{v. reprezentarea sigiliului   acestui   domnitor  la   C. MOISIL, op. cit., p. 65, fig. 2.}

⁴ _{În Stema României, Buc., 1892, p. 130—133 și gen. P. V. NĂSTUREL face o clasificare zoologică a păsărilor din scutul Ţârii Româneşti. Actualmente, prof. A. Sacerdoţeanu consideră că răpitoarea din stema principatului muntean ar corespunde speciei numită gypaĕtus barbatus (zăganul), în contradicţie cu I. N. Mănescu care o vede mai apropiată speciei numită gyps fulvus (vultur pleşuv sur).}

⁵ _{v, reproducerile foto de la Bibl. Acad. R.S.R., Peceţi, nr. 206 cât şi cele din gen. P. V, NĂSTUREL, Nova Plantaţie şi Regii României..,, extras, Buc., 1915, p. 31, fig. 27 şi p, 32, fig. 28.}

⁶ _{Schimbarea de aspect a pasării de pe această amprentă sigilară este pusă de prof. SACERDOŢEANU în Contribuţii la studiul diplomaticii slavo-române. Sfatul domnesc şi sigiliile din timpul domniei lui Neagoe Basarab (În Rsl., X, 1964, p. 415), în legătură cu ridicarea Craioveştilor prin persoana lui Neagoe, la tronul Ţării Româneşti, eveniment ducând deci la o schimbare de ramură dinastică marcată printr-o modificare de înfăţişare a stemei de stat efectuată de către noul domnitor, opinie la care nu putem subscrie întrucât din studiile genealogice cele mai recente (Dan Plesia), rezultă că Neagoe este în mod cert fiul lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), deci nu poate fi vorba de vreo schimbare dinastică avînd un ecou şi în stema ţării.}

ŢARA ROMÂNEASCX (SEC. XIV-XIX)

45

se va întîlni de aici încolo în mod obişnuit în toate stemele domnilor ulteriori ai Ţării Româneşti⁷.

Acest tip sigilar în care pasărea heraldică capătă un aspect hibrid între două specii, se va perpetua cu diverse fluctuaţii de înfăţişare — când mai aproape de corb, când mai aproape de acvilă—pe peceţile diverşilor voievozi ce se vor succeda în această perioadă pe tronul Ţării Româneşti, aspectul mai frecvent al respectivei zburătoare fiind însă cel de acvilă. De aceea, acest gen de pasăre heraldică ţinând o cruce în cioc, cu trupul conturnat, cu capul întors spre dextra, cu aripile deschise, în genere cu zborul în jos, flancată de un soare (în cantonul superior dextru) şi de o lună crai-nou (în cantonul superior senestru), pasărea fiind plasată sau nu pe o terasă, va constitui de aci înainte tipul uzual al stemei Ţării Româneşti (nu numai în domeniul sfragistic, ci şi în toate celelalte genuri de reprezentare). Acest fel de acvilă, cu toate atributele amintite, va rămâne cunoscut în arta heraldică ca un element specific, caracteristic în exclusivitate Ţării Româneşti, primind de aceea şi apelativul de «aquila valachica» (acvilă românească)⁸.
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Patrascu%20cel%20Bun%20de%20Tiberiu%20Ciobanu.htm

   Pătraşcu cel Bun din 1557

Tipul heraldic de mai sus se va perpetua în tot secolul al XVI-lea, ajungând încă din a doua jumătate a acestui veac la modalităţi de reprezentare foarte elegante, ca de pildă în pecetea lui Pătraşcu cel Bun din 1557 (IV, 6), în care pasărea capătă nu numai o înfăţişare cât mai conformă canoanelor heraldice, dar prezintă şi un aspect estetic deosebit de reuşit prin stilizarea elementelor ce o compun.

(IV, 6)

De remarcat, în plus, schimbarea formei scutului, care trecuse de la formatul cunoscut sub denumirea de francez vechi (adus de Angevini în heraldica ungară) aflat pe sigiliile lui Vlaicu, Mircea cel Bătrîn, Vlad I ş.a., la cel cu baza rotunjită de factură central-europeană din sigiliile lui Vlad Călugărul, Radu cel Mare ş.a., forma de tranziţie dintre aceste două tipuri fiind întâlnită în peceţi de genul celor ale lui Vladislav al II-lea din anul 1451⁹. În amprenta sigilară atârnată a lui Neagoe Basarab din anul 1517, forma scutului se modifică şi ea, apropiindu-se foarte mult de cea denumită franceză modernă, după care ea se va schimba după stilul epocii; de pildă în sigiliul lui Pătraşcu cel Bun din anul 1557 menţionat, ecusonul în care e cuprinsă stema Ţării Româneşti aparţine stilului Renaşterii, însă de tip simetric, cu flancurile curbate ce se îngustează în mod egal în partea superioară, terminându-se în cantonul inferior central printr-un vârf ascuţit.
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-prislop-67979.html

Din bogatul material iconografic nu numai de ordin sigilar, dar şi epigrafic (pisanii, lespezi funerare, inscripţii), apoi cel aflat pe ornamentaţia hrisoavelor sau în grafica religioasă şi laică de epocă, ori rezultat din gravările de armerii pe diferite obiecte, putem urmări evoluţia stemei Ţării Româneşti, atât cu diversele fluctuaţii de aspect ale păsării heraldice, ale scutului şi ornamentelor lui exterioare (coroană, susţinători), cât şi cu diversele stiluri de reprezentare ale acestora.

Astfel, pe lespedea funerară aflată la mănăstirea Prislop, a domniţei Zamfira* († 1580), fiica lui Moise Basarab (1529—1530), stema principatului muntean, sculptată într-un medalion oval, e reprezentată printr-o acvilă (şi ca aparenţă şi ca poziţie) cu capul conturnat, ţinând în cioc o cruce, cu aripile deschise având zborul în sus şi ale cărei gheare puternice stau agăţate de un masiv stâncos ce serveşte
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-prislop-67979.html
*Mănăstirea a fost rezidită din temelii tot din piatră și în plan triconic de Domnița Zamfira, refugiată în Transilvania dupa moartea tatălui ei, Moise Vodă, domn al Țării Românești, mort în anul 1530, în lupta de la Viișoara.

       În urma morții celui de al doilea soț - Stanislaw Nisowsky -, Domnița Zamfira și-a petrecut restul vieții la Mănăstirea Prislop, unde moare în luna martie a anului 1580. Piatra funerară a mormântului ei se găsește în dreapta pronaosului bisericii. Ea conținea inscripții latine și chirilice.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Moise_Vod%C4%83

     Moise Vodă domnitor al Țării Românești; domnie: ianuarie 1529 - iunie 1530

⁷ _{Trebuie totuşi menţionat că în grafica religioasă de la începutul secolului al XVI-lea în Ţara Românească, cei doi aştri aub formă de soare şi lună separaţi, flancând la dextra și senestra pasărea încoronată, de asemenea în poziţie de acvilă dar cu un aspect hibrid, ce ţine în cioc o cruce trilobată la extremităţi, având aripile larg deschise cu zborul în sus (XI, 1), apare încă în domnia lui Radu cel Mare pe Liturghierul slavonesc tipărit de Macarie la Tîrgoviște în anul 1508.}

⁸ _{v, şi C. Moisa, op. cit., p. 66.}

⁹ <sub>v, gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 24, fig. 23.

http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_rulers_of_Wallachia#mediaviewer/File:069_-_Petru_Cercel.jpg</sub>
  Petru Cercel (1583 — 1585)

ARTA HERALDICĂ

46

păsării drept terasă (VI, 3). De asemenea, reprezentarea armoriată de pe ţeava unui tun din artileria lui Petru Cercel (1583 — 1585) ne înfăţişează pasărea Ţării Româneşti tot sub formă de acvilă, de data aceasta însă cu trupul conturnat, cu capul spre dextra, ţinând în cioc o cruce lungă, cu aripile larg deschise cu zborul în sus şi stând cu ghearele tot pe un masiv stâncos (VI, 1).

(VI, 3)

(VI, 1)

Între alte vestigii de ordin epigrafic mai menţionăm şi piatra funerară a lui Radu Şerban (1602 — 1611), aflată la mănăstirea Comana, având sculptată în registrul superior, într-un cartuş oval, pasărea valahică în poziţie de acvilă, dar prezentând un aspect oarecum hibrid din punct de vedere al speciei (datorat probabil şi execuţiei stângace a meşterului pietrar) (VI, 4).

(VI, 4)

Cu aceeaşi înfăţişare hibridă între acvilă şi corb este redată pasărea heraldică a Ţării Româneşti şi pe pecetea atârnată a lui Mihnea Turcitul din anul 1587 (VI, 2); deşi poziţia păsării cruciate este incontestabil de acvilă, cu zborul în sus, larg deschis şi cu gheare puternice de răpitoare mare, capul şi ciocul sunt de corb. Ceea ce este interesant la această reprezentare sigilară constă în faptul că ea prezintă câteva mobile heraldice nefolosite până atunci în stema ţării (ce nu se vor perpetua sub domnii următori) şi anume, crucea cu braţele terminate printr-o mică sferă (croix pommetée), globul înaripat (poate un coif cu penaj?) pe care stă pasărea cruciată precum şi cele trei steaguri din gheara senestră a acesteia; tot astfel, în afară de cei doi aştri plasaţi normal (soarele la dextra, luna crai-nou la senestră), mai apar presărate în mod neregulat în câmpul scutului un număr de nouă stele în şase colţuri de dimensiuni diferite. Cartuşul în care se află inclusă această stemă este timbrat cu o coroană închisă (de asemenea neobişnuită până atunci în armeriile Ţării Româneşti) şi flancat de doi lei afrontaţi purtând unul în laba dextra şi respectiv celălalt în cea senestră câte o spadă, lei care au constituit prima apariţie cunoscută până în prezent a suporţilor în stema principatului muntean¹⁰.

(VI, 2)

Un aspect de asemenea hibrid îl prezintă pasărea valahică aflată pe cele două acuarele din anul 1616 cuprinse în armorialul în culori, menţionat mai sus, al primarului Sibiului, Valentin Franck. În aceste două reprezentări foarte asemănătoare între ele ca înfăţişare şi factură de execuţie (VI, 5 şi 6), pasărea Ţării Româneşti din ambele steme are poziţia de acvilă, dar aparenţele de corb şi aceasta nu numai din pricina culorii negre în care este redată, dar şi prin aspectul capului fără creastă şi al ciocului specific corvideelor. Singura deosebire mai însemnată între cele două reprezentări constă în faptul că în timp ce în stema lui Nicolae Pătraşcu pasărea ţine în cioc un inel ¹¹, având îndărătul capului o cruce, în cea a lui Radu Şerban, aceste două elemente lipsesc, pasărea având ciocul deschis, diferenţă desigur legată de împrejurarea că primul dintre aceşti voievozi cobora direct din ramura dinastică a Basarabilor, în timp ce al doilea (care îi era şi socru) aparţinea ramurii colaterale a Craioveştilor. În rest, cele două steme prezintă mari similitudini atît în privinţa formei cartuşului în care este inclus scutul oval, cât şi a coroanei ce-l timbrează, precum şi a celor doi suporţi, leii afrontaţi ce susţin cartuşul heraldic.

(VI, 5)

(VI, 6)

Dacă am văzut mai sus aspectul armeriilor Ţării Româneşti de pe peceţile atârnate sau aplicate aparţinând primelor două feluri de sigilii domneşti (mari şi mijlocii), să aruncăm o privire şi asupra ultimei dintre aceste categorii şi anume aceea a sigiliilor mici, în genere inelare, a diferiţilor voievozi ce s-au succedat pe tronul principatului valah în perioada studiată.

¹⁰ _{Acelaşi autor, op. cit., p, 42, afirmă eronat că leii apăruseră pentru prima oară pe un sigiliu timbrat al lui Petru cel Tânăr, aplicat pe un act din 13 noiembrie 1566.}

¹¹ _{Aluzie posibilă la inelul din ciocul corbului Corvineştilor cu care dinastia Basarabilor, prin descendenţa lui Vlad Dracul stabilită în Transilvania, se înrudea.}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV—XIX)

47

(VII, 3)

(VII, l)

(VII, 2)

Pe acest gen de însemne cu caracter îndeobşte privat, de formă circulară, ovală sau octogonală, apar gravate în majoritatea cazurilor steme reprezentând pasărea heraldică a Ţării Româneşti în ipostaza netă de acvilă cruciată, uneori conturnată sau doar cu capul în această poziţie, flancată sau nu de soare şi lună crai-nou, inclusă în scut sau liberă în câmpul sigilar, în sfârşit având sau nu ca suporţi cei doi lei deveniţi acum elemente tradiţionale în stema principatului valah. De asemenea, aceste peceţi mici poartă deseori o legendă în bordură, dar întâlnim şi cazuri în care ele sunt prevăzute doar cu iniţialele domnului respectiv, fiind şi uneori datate.

(VII, 4)

(VII, 5)

(VII, 6)

(VIII, l)

(VIII, 2)

(VIII, 5)

Cu asemenea caracteristici se prezintă de pildă sigiliile inelare ale lui Petru Cercel (VII, 3), Mihai Viteazul (VII, l şi 2), Nicolae Pătraşcu (VII, 4, 5 şi 6), Radu Şerban (VIII, l, 2 şi 5), Matei Basarab (VIII, 3), pretendentul Mihai Pătraşcu (VIII, 4), Constantin Şerban (VIII, 6), Grigore I Chica (IX, 4) etc.

(VIII, 3)

(VIII, 4)

(VIII, 6)

În privinţa suporţilor scutului domnesc cu stema ţării, suporţi alcătuiţi din leii constituind un element apărut şi pe sigiliile voievodale de tip « Nova plantatio » ce vom analiza mai jos, ei se prezintă în genere afrontaţi, cu cozile pe spate şi fără atribute în gheare. Este cazul tipic întâlnit nu numai în marea majoritate a peceţilor de epocă ce posedă acest gen de suporţi ce-am studiat până acum, dar şi, în general, în toată gama de vestigii de ordin heraldic ce ni s-a păstrat până în prezent. Semnalăm totuşi şi câteva excepţii de la regula prestabilită, menţionând în afară de însemnul, amintit mai sus, al lui Mihnea Turcitul, dar şi sigiliul mare din anul 1658 al lui Mihnea al III-lea Radu, în care suporţii nu mai prezintă factura obişnuită, scutul cartuş fiind susţinut la dextra de un leu, iar la senestra de un leopard lionat (IX, 2), precum şi pecetea atârnată de un hrisov din anul 1695 al lui Constantin Brîncoveanu, în care suporţii, alcătuiţi tot din lei afrontaţi, nu rnai poartă cozile îndoite pe spate, ci trecute printre picioare (IX, 3).

(IX, 2)

(IX, 3)

Analizând în continuare evoluţia aspectului stemei şi îndeosebi a păsării heraldice a Ţării Româneşti de-a lungul timpului, trebuie dintru început să precizăm că apariţia şi perpetuarea confuziei între acvila valahică şi corb ca mobilă principală a scutului în armele de stat ale Ţării Româneşti, s-au datorat — după părerea noastră — mai multor cauze şi anume: a) întrucât în stema arhaică cunoscută în sec. al XIV-lea (dar posibil anterioară) a fost reprezentat un vultur pleşuv negru, constatăm menţinerea acestei culori a păsării heraldice atât pe parcursul cât şi ulterior procesului său de metamorfozare, proces desăvârşit, după cum am văzut, în prima jumătate a secolului al XV-lea, prin transformarea vulturului într-o acvilă aparținând —conform aspectului său — speciei numită acvilă aurie (pajură de munte, acvilă de piatră etc.). Deşi în natură această răpitoare are o culoare mai deschisă, brun-roşiatică (care ar fi putut fi reprezentată în arta heraldică în auriu), totuşi asistăm la o conservare dacă nu, desigur, a formei¹², dar în mod cert a smaltului mobilei principale din scutul cu vechile arme ale Ţării Româneşti, putându-se astfel — măcar aparent — salva continuitatea înfăţişării în ansamblu a stemei de stat prin menţinerea cel puţin a aspectului său coloristic; acest fapt a putut genera ulterior confuzia de specie facilitată de culoarea neagră a păsării; b) este posibil ca aparenta schimbare a ramurii dinastice odată cu venirea la tron în anul 1512 a lui Neagoe Basarab, să ducă şi la modificarea reprezentării sigilare a păsării heraldice a
https://www.google.com/search?q=acvil%C4%83+aurie&espv=2&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=EkjaU9e8MIva4QTspYDYBA&ved=0CDoQsAQ&biw=995&bih=581#facrc=_&imgdii=_&imgrc=85pkijNuxuFjnM%253A%3BfsFTkBpWH38peM%3Bhttp%253A%252F%252Fanimalesalbatice.ro%252Fwp-content%252Fuploads%252F2012%252F03%252FAcvila-aurie-600x335.png%3Bhttp%253A%252F%252Fanimalesalbatice.ro%252Fpasari-de-prada-acvila-aurie-aquila-chrysaetos%3B600%3B335

¹² <sub>E de presupus că aceasta dorinţă — care s-a şi realizat până la sfârşit — de a se abandona treptat forma păsării din stema arhaică, formă ce nu mai corespundea din cauze ce ne sunt încă neclare în momentul de faţă (fie că aparţinuse unei vechi dinastii ce nu mai domnea, stema fiind preluată ca atare din motive de continuitate heraldică, fie din pricină că originea ei era străină), repetăm, această dorinţă să se limiteze numai la schimbarea formei păsării heraldice dar nu şi la culoarea ei, pentru ca aparent transformarea să se opereze cât mai pe nesimţite, fiind cât mai puţin sesizabilă.


http://fr.wikipedia.org/wiki/Anthime_l%27Ib%C3%A8re#mediaviewer/Fichier:Le_M%C3%A9tropolitain_Antim.jpg</sub>

Antim Ivireanul Mitropolit al Ungrovlahiei 1708 - 1716

ARTA HERALDICĂ

48

principatului muntean (deşi în grafica religioasă această metamorfoză e semnalată ca începând din anul 1508), în sensul că pe sigiliile mari de stat de la acea epocă (v, în special cele de tipul 1517), pasărea cruciată, deşi plasată în scut în poziţie de acvilă, este totuşi prin înfăţişarea ei — fără echivoc — un corb. Totuşi şi posterior domniei lui Neagoe Basarab, după ce tronul a devenit din nou obiect de dispută între Drăculeşti şi Dăneşti, nu s-a mai revenit, ca în perioada anterioară, la o reprezentare heraldică tipică — ca formă şi poziţie — declarată în principiu stabilă, a păsării din stema Ţării Româneşti, aspectul ei de aici încolo devenind variabil, în sensul unor fluctuaţii între înfăţişarea netă de acvilă şi cea nu mai puţin precisă de corb. Astfel, va apare un mare număr de tipuri intermediare hibride, cu elemente mixte luate în diverse proporţii din fiecare dintre cele două specii zoologice amintite, elemente în măsură fie să-i confere un aspect dominant de apartenenţă la una sau la cealaltă dintre aceste specii, fie să creeze un gen nou de pasăre heraldică; c) acest aspect ambiguu de zburătoare deseori neprecizată ca specie, între acvilă şi corb, a mai putut fi cauzat desigur şi de stângăcia mai mare sau mai mică a gravorilor, a meşterilor pecetari sau pietrari, a tipografilor călugări sau laici şi în general a oricărui executant autohton de reprezentări ale stemei ţării.

Nu este însă mai puţin adevărat că nici domnii, nici dregătorii sau oamenii de cultură care comandau astfel de reprezentări de steme sau de embleme heraldice, nu erau totdeauna lămuriţi asupra felului corect de redare al armeriilor ţării şi mai ales al păsării cruciate ce mobila ca piesă principală scutul stemei de stat, ei însăşi interpretând deseori în mod eronat identitatea zburătoarei aflate în herbul principatului valah.

Astfel, în domeniul graficii religioase sau laice, de la înfiinţarea primei tipografii în Ţara Românească şi pînă la 1821, trebuie să amintim că majoritatea dedicaţiilor în versuri ce însoţesc reprezentarea armeriilor ţării, dedicaţii cuprinzând laude la adresa voievodului cât şi descrierea mobilelor din stemă (descriere fireşte profană, nu conformă ştiinţei heraldice), confundă, voit sau nu, acvila valahică cu corbul. Deşi aceste omagii versificate sunt numite chiar de autorii lor « stihuri pre herbul ţării », sau « stihuri în stema domniei», sau « versuri politice asupra stemei » (fiind uneori şi semnate de respectivii alcătuitori), presupunând fireşte anumite cunoştinţe măcar asupra tradiţiei heraldice a acestui însemn oficial al Ţării Româneşti, totuşi, aproape în mod constant, pasărea din armeriile în cauză este numită corb¹³. Înalţi prelaţi (de pildă mitropoliţii Teofil, Teodosie, Antim Ivireanu), mari boieri cărturari (precum Udrişte Năsturel, fraţii Radu şi Şerban Greceanu, Radu Popescu) considerau că «ceasta ţară corbu-şi poartă întru pecetia ei »¹⁴, sau « faţa aceasta drept stemă pasere corb poartă »¹⁵, sau « semnul domniei corb este cu cruce »^l6 etc., etc. Pentru a găsi o explicaţie a acestei confuzii, gen. P.V. Năsturel caută, în afara altor multiple argumente, să mai emită o ipoteză, de data aceasta de ordin filologic, considerând că acvila neagră din stema Ţării Româneşti

¹³ _{v. şi C. MOISIL, Stema  României, p. 67 — 68.}

¹⁴ _{cf, I. BIANU şi N. HODOŞ: B.R.V., I, p. 145, în versurile de omagiu ale mitropolitului Teofil către Matei Basarab în Evanghelia învăţătoare tipărită în anul 1644 la mănăstirea Dealu; v. şi V, A. URECHIA, Schiţe de sigilografic românească, p. 14 şi gen. P. V. NĂSTUREL, Stema României, p, 112.}

¹⁵ _{v. I. BIANU şi N. HODOŞ, op. cit., p. 109, în dedicaţia lui Udrişte Năsturei adresată lui Matei Basarab pe verso-ul titlului Pravilei de la Govora tipărită la anul 1640; v. şi C. MOISIL, op. cit., p. 68.}

¹⁴ _{v. I, BIANU şi N. HODOŞ. op. dt., p, 316, în dedicaţia fraţilor Grecianu către Constantin Brîncoveanu aflata în lucrarea Mărgăritare a Sf. loan Gură-de-Aur, tipărită la 1691; v. şi C. Moisa, ibidem.}

_{http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2012/08/14/50a91d587c42d5a6637875d1/646x404.jpg&imgrefurl=http://adevarul.ro/news/societate/sfantul-antim-ivireanul-comploturile-politice-1_50aecc797c42d5a663a0959b/index.html&h=177&w=284&tbnid=p4Qus8ZYFWpbBM:&zoom=1&tbnh=98&tbnw=156&usg=__A46Mv8scoOcK2mnZBsMBZ4ObQbk=&docid=i7t73s7_OogFEM&itg=1&sa=X&ei=9M7CU9SeD4bl4QTp14GQDg&ved=0CJIBEPwdMAo}
Antim Ivireanul  cca 1650 1716

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV—XIX)

49

era descrisă pe vremuri (sub aspectul coloristic) ca « acvilă neagră corb » pentru a preciza nuanţa respectivei culori. Din formula « acvilă neagră corb » s-a exclus cu timpul cuvântul neagră, el reprezentând un pleonasm, rămânând deci numai termenii «acvilă corb», în sensul de pasăre neagră, cu culoarea corbului. Ulterior, s-a prescurtat — pentru facilităţi de exprimare curentă — şi cuvântul acvilă, rămânând doar termenul de « corb », care dat fiind faptul că stema ţării cu acvilă (căreia i se mai zicea şi pajură, deci se ştia bine specia păsării heraldice valahice) era îndeobşte cunoscută, formula că « Ţara Românească poartă drept stemă un corb » din stihurile asupra herbului ţării, nu trebuie înţeleasă decât în sensul coloristic, nu şi al speciei¹⁷. Chiar dacă considerăm părerea de mai sus a gen. P. V. Năsturel drept o simplă ipoteză (deşi foarte plauzibilă), nu trebuie totuşi să omitem şi faptul că respectiva confuzie a vechilor noştri cărturari, care au luat acvila drept corb, mai poate părea firească dacă ne amintim că însăşi aspectul păsării heraldice a principatului pornind de la Neagoe Basarab încolo (deci aproape concomitent cu prima tipăritură apărută în Ţara Românească), a început să prezinte un aspect ambiguu având deseori caracteristici comune ambelor specii, în orice caz constatăm că o bună parte a reprezentărilor autohtone înfăţişează pasărea heraldică în această formă hibridă, în timp ce în realizările de ordin heraldic executate peste hotarele ţării privind aceeaşi stemă, pasărea apare în majoritatea cazurilor sub forma unei autentice acvile¹⁸. Totuşi există şi asemenea reprezentări, îndeosebi de origine ardeleană, în care zburătoarea se înfăţişează sub o formă apropiată de ceea ce întîlnim în execuţia meşterilor munteni localnici şi aceasta probabil pe motivul că vecinătatea geografică imediată, cât şi traficul permanent între Ţara Românească şi Transilvania, punea deseori pe diverşii meşteşugari (argintari, orfevri, pecetari, armurieri ş.a.) în situaţia de a trebui să cunoască reprezentările autohtone ale stemei principatului valah pentru a reuşi să le redea — dacă nu similar — cel puţin cît mai aproape de modelele locale.

(XLIX, l)

(XLIX, 2)

Astfel ne explicăm (deşi de data aceasta nu mai este vorba de o comandă din ţară) aspectul destul de asemănător al păsării heraldice de pe sigiliile de pretenţiune ale principilor Báthory de la finele veacului al XVI-lea (Sigismund şi soţia sa Maria Cristierna, cât şi cardinalul Andrei)¹⁹ (XLIX, l, 2, 3 şi 5), cu cel realizat şi răspândit în interiorul principatului valah. Într-adevăr pe sigiliile sus-menţionate, stema Ţării Româneşti — în afară că apare pentru prima oară cu indicaţii convenţionale de smalturi (din nefericire apocrife)²⁰ — e reprezentată având pasărea de culoare neagră cu aspect hibrid, între acvilă şi corb, întocmai cum ea apare la

(XLIX, 3)

(XLIX, 5)

¹⁹ _{v. gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p.  138-139.}

¹⁸ _{v. în acest sens, spre exemplu, Das neuen Deutschen Wappenbuchst armorialul din anul 1609 al lui J. SIEBMACHER, precum şi ediţia în 5 volume a aceleiaşi opere, adăugită şi republicată între anii 1655-1657 de PAUL FÜRST.}

_{http://ro.wikipedia.org/wiki/Sigismund_B%C3%A1thory#mediaviewer/Fi%C8%99ier:SigismundBathory1597.jpg}

Sigiliul lut Sigismund Báthory

¹⁹ _{v. şi MIHM POPESCU, Sigiliul lut Sigismund Báthory principele Transilvaniei, în Rev. Arh., II, 1926, iu. 3, p, 328 — 332; apoi C. MOISIL, op. cit., p. 76 — 78, precum şi A. VERESS, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Ţării Româneşti, vol. V, Buc., 1932 etc.}

²⁰ _{Supra, la p, 43, nota 2, am făcut menţiune de cea mai veche reprezentare policromă cunoscută a stemei Ţării Româneşti în albumul lui Valentin Franck, primar al Sibiului între anii 1639—1645. Sigiliile Bathoreştilor, e drept anterioare acestui armorial (1595 și anii următori), nu sunt desigur colorate, smalturile din stemă fiind indicate prin liniaturile şi semnele convenţionale uzuale în ştiinţa blazonului pentru reprezentările heraldice pe obiecte de metal, piatră, lemn, piele etc.; din nefericire aceste indicaţii sunt apocrife, întrucât ele nu apar şi nu se generalizează ca întrebuinţare decât de la anul 1638 încolo. În albumul lui Franck cele două steme ale Ţarii Româneşti apar colorate efectiv, nu doar sub formă de semne convenţionale indicatoare ale smalturilor heraldice.}

ARTA HERALDICĂ

https://www.google.ro/search?q=macarie+evangheliar+foto&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=aAfEU__vJK3P4QTjhoHgDg&ved=0CBwQsAQ&biw=1024&bih=667#facrc=_&imgdii=eCRYqOfjxnIAHM%3A%3BNw4wN-tXJqrLxM%3BeCRYqOfjxnIAHM%3A&imgrc=eCRYqOfjxnIAHM%253A%3Bv8dD1pM_iqrkhM%3Bhttp%253A%252F%252Fmuzee-dambovitene.ro%252Farhiva_web%252Fimg%252Fmuzeu_tipar%252FMateiBasarab-P.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fmuzee-dambovitene.ro%252Farhiva_web%252Fen%252Fmuzeu_tipar_prezentare.php%3B180%3B298

 

50

acea epocă pe însemnele uzuale autohtone, atât de stat cât şi private, ale domnilor munteni.

În concluzie, revenind la grafica religioasă şi laică dezvoltată în Ţara Românească între anii 1508—1821, constatăm că ea ne va oferi reprezentări de steme ale acestui principat în care pasărea heraldică va fi înfăţişată fie în poziţie de acvilă dar cu aspect de corb, fie posedând caracteristici hibride provenind de la ambele specii²¹.

(XI, 1)

Pentru o cât mai explicită exemplificare a celor expuse mai sus, vom trece în revistă câteva dintre aceste reprezentări selecţionate dintre cele mai semnificative. Astfel, printre tipăriturile religioase apărute în secolul al XVI-lea în Ţara Românească şi însoţite de reprezentări heraldice, întâlnim, în centrul unui chenar ornamental, pasărea valahică conturnată şi încoronată, ţinând în cioc o cruce mare cu extremităţile trilobate, cu aripile larg deschise, având zborul în sus şi fiind flancată la dextra de un soare şi la senestra de o lună crai-nou (cu coarnele spre dextra). Aspectul păsării este hibrid, întrunind elemente provenite atât de la o acvilă cât şi, mai degrabă de la o bufniţă şi nu de la un corb, neavând în plus decât partea superioară a capului şi picioarele cu gheare, colorate în negru (XI, 1). Este vorba de emblema Ţării Româneşti de pe Liturghierul slavonesc tipărit de Macarie la anul 1508, deci anterioară ridicării în scaun a lui Neagoe Basarab, pentru care motiv ne explicăm absenţa din emblemă a elementului corb, dat fiind că numai din timpul domniei acestui voievod, după cum am văzut, încep să se producă modificări în înfăţişarea acvilei valahice din reprezentările ei sigilare.

(XI, 2)

(XI, 5)

Astfel de forme mixte, în combinaţii şi proporţii variabile, întâlnim în grafica religioasă din tot cursul veacului al XVI-lea începând cu Evangheliarul slavonesc din anul 1512 în care pasărea neagră a Ţării Româneşti apare în poziţie de acvilă dar cu aspect ambiguu, contaminată şi de elemente eterogene aparţinând speciei corvideelor (XI, 2); un alt element caracteristic în această reprezentare îl mai constituie şi crucea lungă, mergând până în terasă, ţinută în cioc de pseudo-acvilă, cruce identică cu cea întâlnită în pecetea atârnată din anul 1517 a lui Neagoe Basarab. O înfăţişare asemănătoare mai prezintă pasărea de pe emblema Ţării Româneşti aflată şi pe Evangheliarul de la Beograd din anul 1522 (XI, 5), cu diferenţa că ea este plasată într-o poziţie inversă celeia de pe Evangheliarul din anul 1512.

(XI, 3)

Octoihul slavonesc tipărit la Braşov de Coresi la anul 1575 ne înfăţişează o pasăre cruciată de asemenea neagră, dar cu aspect mixt, având poziţia, cât şi aripile şi trupul de acvilă, iar capul, ciocul şi ghearele fiind de corb (XI, 3).

(XI, 4)

În secolul următor reprezentările de acest fel se menţin în grafica religioasă în forme asemănătoare cu precedentele, v. spre exemplu Învăţături pentru toate zilele tipărite la Cîmpulung în anul 1642 în domnia lui Matei Basarab, în care, inclusă într-un frumos scut cartuş şi timbrată cu o coroană deschisă, flancată de cei doi aştri obişnuiţi, apare pasărea cruciată neagră, cu capul conturnat şi cu aripile deschise având zborul în jos, prezentând de asemenea aspecte hibride între acvilă şi corb (XI, 4). Acelaşi gen de reprezentare îl găsim şi pe Liturghierul slavonesc tipărit la mănăstirea Dealu în anul 1646, tot sub Matei Basarab (XI, 6), în care pasărea, într-o poziţie şi aspect similare, dar fără coroană şi astre, e redată de o factură mai primitivă, mai rudimentară.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Br%C3%A2ncoveanu#mediaviewer/Fi%C8%99ier:CBrancoveanu.jpg

Odată cu domnia lui Constantin Brîncoveanu, reprezentările acvilei-corb, incluse în frumoase chenare bogat împodobite, sau în cartuşe de asemenea din plin ornamentate şi timbrate de coroana domnească flancată de spada şi buzduganul

²¹ _{În problema prezenţei acvilei şi a corbului în stema Ţării Româneşti, v. şi ALEXE PROCOPOVICI, Introducere în studiul literaturii vechi, Cernăuţi, 1922, p. 88 — 89 şi nota 1.}

_{https://www.google.ro/search?tbm=isch&source=univ&sa=X&ei=JgnEU82sCouQ4gShwYCIDw&ved=0CBwQsAQ&biw=1024&bih=667&q=macarie%20Evangheliar%20foto#facrc=_&imgdii=ZXVzZ7YRavDL8M%3A%3B4-tuLutegEnn0M%3BZXVzZ7YRavDL8M%3A&imgrc=ZXVzZ7YRavDL8M%253A%3BwJS2-_j9eej2eM%3Bhttp%253A%252F%252Fwww.manastireadealu.ro%252F3%252520ISTORIC%252F4%252520PRIMELE%252520TIPARITURI%252F23.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Farhivaneamulromanesc.wordpress.com%252Fpatrimoniu-cultural-romanesc%252Fion-stoica-%2525E2%252580%25259E500-de-ani-de-tipar-romanesc-octoihul-lui-macarie-1510%2525E2%252580%25259C%252F%3B300%3B194}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XlV-XIX)

(XII, 1)

(XII, 2)

(XII, 3)

(XII, 5)

(XII, 4)

51

voievodale, ni se înfăţişează în realizări, e drept, mult mai artistice ca manieră de redare, dar identice ca aspect al păsării ce prezintă în continuare înfăţişări hibride, în proporţii variabile de la o reprezentare la alta. Astfel, semnalăm stemele Ţării Româneşti în somptuosul stil brîncovenesc din diferite tipărituri religioase apărute la acea epocă precum; Pravoslavica mărturisire (1691) în traducerea lui Radu Greceanu (XII, 1), Mărgăritare, operă a lui Ioan Gură-de-Aur (1691) (XII, 2), Evanghelia greco-românâ (1693) (XII, 3), Învăţături creştineşti (1700) (XII, 5), Octoihul de la Buzău (1700) (XII, 4), Noul Testament tipărit de Antim Ivireanu (1703) (XIII, 2), Triodul de la Buzău (1705) (XII, 4) etc. etc. În toate aceste reprezentări, pasărea heraldică neagră a Ţării Româneşti plasată în mod constant în poziţie de acvilă, are un aspect când mai apropiat de cel al unei pajure, când de cel ai unui corb, cu toate că termenul ce se întrebuinţa permanent în grafica religioasă sau laică de epocă faţă de pasărea valahică era — după cum am văzut — acela de corb.

(XIII, 2)

(XII, 4)

În perioada fanariotă, toţi domnii, atât cei de obârşie autohtonă, cât şi cei de origine greacă, au respectat pe deplin tradiţia heraldică precum şi modul de reprezentare al stemei Ţării Româneşti de până atunci, înregistrându-se doar unele inovaţii legate de evoluţia ornamentelor exterioare ale scutului conform modei timpului (în stil baroc, rococo etc.) fără a se aduce—în mod brusc—vreo modificare substanţială conţinutului scutului. Totuşi, în decursul secolului al XVIII-lea pasărea heraldică a Ţării Româneşti va reveni treptat la aspectul de acvilă, abandonând, pe măsura trecerii timpului, toate caracteristicile—afară de culoarea neagră — ce o apropiau (dacă nu o confundau chiar) cu un corb; fireşte această metamorfoză în sens invers nu s-a înregistrat dintr-o dată, procesul evolutiv de transformare operându-se pe un interval de mai multe decenii, în orice caz la finele veacului al XVIII-lea el fiind definitiv încheiat.
https://www.google.ro/search?tbm=isch&source=univ&sa=X&ei=pBTEU-C6OIGE4gSP8oGYDQ&ved=0CBwQsAQ&biw=1024&bih=667&q=Familia%20fanariot%C4%83%20domnitoare%20Mavrogheni%20stema%20foto#facrc=_&imgdii=_&imgrc=TCNsc6m-HFWUuM%253A%3BQcu6Xyp41xcH-M%3Bhttp%253A%252F%252Fupload.wikimedia.org%252Fwikipedia%252Fcommons%252Fthumb%252F8%252F85%252FMihnea_Turcitul_seal_1587.jpg%252F220px-Mihnea_Turcitul_seal_1587.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fro.wikipedia.org%252Fwiki%252FMihnea_Turcitul%3B220%3B179

În privinţa ornamentelor exterioare ale scutului, trebuie menţionat faptul că începând încă de la Mihnea Turcitul (pe sigiliul său din anul 1587 analizat mai sus) apăruse coroana domnească închisă, care dacă iniţial constituise o inovaţie ce nu fusese urmată de voievozii munteni din secolul al XVI-lea decât în rare cazuri, în veacul următor acest gen de însemn fusese mai des folosit (v. spre exemplu stema lui Matei Basarab pe Pravila de la Govora (1640) sau sigiliul lui Mihail Radu din anul 1658 etc.), spre a fi adoptat cu precădere de Grigore I Ghica şi Şerban Cantacuzino şi aproape în exclusivitate de Constantin Brîncoveanu (pe considerentul că el fusese creat, în anul 1698 principe al Sf. Imperiu de către împăratul Leopold I); ulterior, Ştefan Cantacuzino şi apoi după anul 1716, mai toţi domnii fanarioţi din Ţara Românească, încep să-şi timbreze scuturile, atât în stemele de stat cât şi în cele de familie, cu coroane închise (fie bonete princiare, fie coroane de acest rang), cele deschise având o întrebuinţare mult mai redusă.
https://www.google.ro/search?tbm=isch&source=univ&sa=X&ei=pBTEU-C6OIGE4gSP8oGYDQ&ved=0CBwQsAQ&biw=1024&bih=667&q=Familia%20fanariot%C4%83%20domnitoare%20Mavrogheni%20stema%20foto#facrc=_&imgdii=_&imgrc=s5HN98e29j5O7M%253A%3Bc-Jg4OkyfzKEAM%3Bhttp%253A%252F%252Fupload.wikimedia.org%252Fwikipedia%252Fcommons%252Fthumb%252F1%252F1f%252FCoat_of_arms_of_Wallachia%252C_1700.svg%252F80px-Coat_of_arms_of_Wallachia%252C_1700.svg.png%3Bhttp%253A%252F%252Fro.wikipedia.org%252Fwiki%252FConstantin_Br%2525C3%2525A2ncoveanu%3B80%3B102

Relativ la suporţii scutului, constatăm menţinerea în continuare a leilor afrontaţi, care mai apar însă în unele steme domneşti cu oarecari variante de reprezentare şi anume fie încoronaţi, fie cu capetele conturnate, fie ţinând în labe atributele suveranităţii (spada şi buzduganul), fie având cozi duble, fie în sfârşit purtând coada printre picioare, în plus, încă de la finele veacului al XVII-lea şi cu precădere apoi în secolul următor, apar în stema ţării ca tenanţi două busturi de personaje omeneşti, după aspect părând a fi doi paji (copii de casă), spate în spate (adosaţi) şi suflând în câte o trâmbiţă cu ţeava răsucită²².

Uneori, ei sunt înlocuiţi prin doi îngeri afrontaţi şi în picioare, ca de pildă în stema Ţării Româneşti de pe Evanghelia greco-românâ tipărită la Bucureşti în

²² <sub>Familia fanariotă domnitoare Mavrogheni îşi va însuşi aceşti tenanţi din stema ţării transferându-i în propriile sale armeni de familie (LXXX11I, 3).

https://www.google.ro/search?q=Triodul+de+la+R%C3%A2mnic+foto&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=vCXEU_zmOM7S4QS3oYHwDA&ved=0CB8QsAQ&biw=1024&bih=667#facrc=_&imgdii=C5Mc_sATCM_esM%3A%3B28JfWO9CD0ZlnM%3BC5Mc_sATCM_esM%3A&imgrc=C5Mc_sATCM_esM%253A%3B6br-ONA_PCz6kM%3Bhttp%253A%252F%252Ftiparituriromanesti.files.wordpress.com%252F2012%252F01%252Fpsaltirea-1694-b.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Ftiparituriromanesti.wordpress.com%252Fauthor%252Ftiparituriromanesti%252Fpage%252F214%252F%3B1692%3B2252</sub>

ARTA HERALDICĂ

52

Anul 1693 (XII, 3), în care mai trebuie menţionată extrem de rara apariţie a unui coif cu zăbrele, aşezat în faţă, ce timbrează scutul-cartuş conţinând pasărea heraldică a ţării, coif la rândul său suprapus de o coroană deschisă susţinută de o parte şi de cealaltă de cîte o sirenă. Ulterior, către finele secolului al XVIII-lea, mai înregistrăm apariţia a încă doi tenanţi, de data asta fiind vorba de Sf. împăraţi Constantin şi Elena²³, la început sub formă de busturi ţinând, primul spada, cea de a doua, buzduganul domnesc şi amândoi susţinând coroana voievodală ca de pildă în stema ţării de pe Triodul de la Rîmnic tipărit în anul 1782 (XII, 6), mai apoi apărând în întregime pe sigiliile mari de stat susţinând stema ţării cu acvila cruciată şi fiind înconjuraţi de stemele în medalion ale celor 17 judeţe ale principatului muntean (v. sigiliul din anul 1783 al lui Mihai Vodă Suţu²⁴, apoi cel din anul 1792 al lui Alexandru Moruzi²⁵ (XCIX, 2), cel din anul 1796 al lui Alexandru Ipsilanti²⁶, cel din anul 1797 al lui Constantin Hangerli²⁷ (XCIX, 3) etc., etc.).
https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/62/Mihai_Voda_Sutu.jpg

Mihai Vodă Suţu  

(XII, 6)

(XCIX, 2)

(XCIX, 3)

Pentru a exemplifica cele spuse mai sus cu privire la evoluţia stemei Ţării Româneşti din secolul al XVIII-lea, reproducem câteva steme din această epocă luate fie din grafica religioasă, fie din hrisoave domneşti, fie din monumente epigrafice de epocă precum: Molitvenicul de la Rîmnic tipărit în anul 1758 în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (XIII, 3), în a cărui stemă de stat constatăm o acvilă cruciată neagră cu trupul conturnat şi capul întors spre dextra având aripa dextră cu zborul în jos şi cea senestră cu zborul în sus, fiind flancată doar la senestra de o semilună conturnată, soarele nefiind reprezentat; hrisovul din 5 februarie 1765 emis de Ştefan Racoviţă (XIII, 6) în care scutul-cartuş cu acvila ţării apare timbrat de o coroană germanică de baron (! ?) cu şapte perle, iar suporţii, cei doi lei afrontaţi, fiind încoronaţi şi având cozile bifurcate; Triodul de la Rîmnic, tipărit în anul 1782 în domnia lui Nicolae Caragea (XII, 6), în care apar ca tenanţi — după cum am văzut—busturile Sf. Constantin şi Elena ţinând în mâini atributele domniei şi susţinând coroana voievodală, iar acvila ţării stând pe un mascaron; în sfârşit stema sculptată în marmură la anul 1779 pe clopotniţa mănăstirii Mărcuţa, ctitorie a lui Alexandru Ipsilanti (XIII, 4) în care scutul cvadrilobat, timbrat de o frumoasă coroană închisă cu aspect de coroană regală (flancată de atributele domniei) şi înconjurată de ornamente vegetale amintind lambrechinii, conţine acvila cruciată a Ţării Româneşti cu aripile larg deschise, stând pe o terasă şi nefiind însoţită de cei doi aştri uzuali.

(XIII, 3)

(XIII, 6)

(XIII, 4)

Înainte de a continua studiul evoluţiei stemei principatului valah, să ne oprim puţin şi asupra unui alt gen de însemne, care şi ele comportă un interes heraldic, deşi nu au în general o valoare de stemă şi prezintă mai mult un caracter emblematic, îndeplinind uneori şi rolul de ornamente exterioare ale scutului. Este vorba de

²³ _{Sf. Constantin şi Elena constituiseră hramul bisericii Mitropoliei bucureştene, ctitorie a lui Constantin Şerban Voievod (1654—1658). Aceşti sfinţi n-au fost patronii Ţării Româneşti ci doar ai mitropoliei Ungro-Vlahiei şi ai judeţului Ilfov, în care postură apar pe sigiliile ecleziastice şi cele judeţene respective încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea (v. şi gen. P. V. NĂSTUREL, Nova plantatio . . ., p. 27).}

²⁴ _{v. Arh. St. Buc., Fond M-rea Cotroceni, XXXIII/12, sigiliu timbrat, reprodus de MARIA DOGARU, Sigiliile cancelariei domneşti a Ţării Româneşti între anii 1715—1821, în Rev. Arh., XLVII, 1970, vol. XXXII, nr, 2, p. 413, fig. 38.}

²⁵ _{v. Arh. St. Buc., colecţia Suluri, nr, 50, sigiliu de ceară în capsulă) reprodus de M. DOGARU, op. cit., p. 415, fig. 42.}

²⁶ _{v. Arh. St. Buc., Fond Mitropolia Bucureşti, CDLXXII/6, sigiliu timbrat, reprodus de M. DOGARU, op. cit., p. 410 — 411, fig. 34.}

²⁷ _{v. Arh. St. Buc., Fond Mănăstirea Cotroceni, XXXHI/16, sigiliu imprimat ta chinovar, reprodus de M. DOGARU, op, cit., p. 416, fig. 44.}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV —XIX)

53

aşa-numita « Nova plantatio » care a format cu peste şapte decenii în urmă o cunoscută polemică între V. A. Urechia şi gen. P. V. Năsturel²⁸.
https://www.google.ro/search?q=Dan+al+II-lea&tbm=isch&imgil=zko8sZ-bFbl52M%253A%253BoRtLTK4YxsuDhM%253Bhttp%25253A%25252F%25252Fro.wikipedia.org%25252Fwiki%25252FDan_al_II-lea&source=iu&usg=__heZViB1Y6OQ5dkCSlgORInfdZrc%3D&sa=X&ei=_MTbU_S9FafE0QXEhoCwCQ&ved=0CDgQ9QEwAw&biw=1024&bih=667#facrc=_&imgdii=_&imgrc=zko8sZ-bFbl52M%253A%3BoRtLTK4YxsuDhM%3Bhttp%253A%252F%252Fupload.wikimedia.org%252Fwikipedia%252Fcommons%252Fthumb%252Fe%252Fee%252FDan_al_II-lea.jpg%252F150px-Dan_al_II-lea.jpg%3Bhttp%253A%252F%252Fro.wikipedia.org%252Fwiki%252FDan_al_II-lea%3B150%3B151

Încă din anul 1403, apare prima pecete iconografică cunoscută până în prezent în sfragistica Ţării Româneşti, pecete de format oval culcat, atârnată de un hrisov dat de Mircea cel Bătrîn regelui Vladislav al Poloniei şi care reprezintă două capete încoronate şi afrontate (domnul şi fiul său Mihai Voievod) despărţite de o tulpină de plantă sau de puiet, bifurcată în partea superioară²⁹. Acest gen de însemn se perpetuează şi la domnii următori, Dan al II-lea (V, 1), Radu Praznaglava, Alexandru Aldea şi Vlad Dracul, ultimii trei, după cum se ştie, fii ai lui Mircea cel Bătrîn; la primul dintre aceştia, pecetea de asemenea oval culcată şi atîrnată de un act din anul 1421³⁰, reprezintă două capete încoronate şi afrontate având tot o tulpină de puiet între ele. Pecetea lui Alexandru Aldea, aplicată în ceară roşie pe o scrisoare nedatată şi adresată de domn Braşovenilor³¹, reprezintă două capete încoronate şi afrontate, cu un început de bust, despărţite printr-o tulpină, bifurcată la extremitatea superioară şi trifurcată la cea inferioară. Personajul de la dextra, mai vârstnic, este desigur voievodul, cel de la senestra, mai tânăr, pare a fi soţia sa şi nu fiul (deoarece lui Alexandru Aldea nu i se cunoaşte nici o posteritate)³². Cât priveşte pecetea lui Vlad Dracul, ea este circulară, aplicată pe o scrisoare de asemenea nedatată (în orice caz anterioară anului 1444) adresată de domn pârgarilor Braşovului, şi reprezintă, incluse într-un scut cu baza rotunjită, din nou două capete încoronate şi afrontate, de asemenea cu un început de bust (de data aceea distingându-se bine personajul de la senestra care apare clar ca fiind feminin, deci Doamna ţării), despărţite printr-o floare de crin cu tulpina prevăzută cu frunze (V, 2).

(V, 1)

(V, 2)

Prima pecete în care cele două personaje încoronate şi afrontate, cu bustul încă mai prelungit, apar despărţite de un arbore (după aspect un chiparos), este cea a lui Radu cel Frumos (1462—1475) aplicată pe o scrisoare adresată sibienilor³³. Sistemul de a sigila cu un astfel de însemn dotat cu cele două personaje domneşti afrontate, în busturi ce treptat se prelungesc până ajung trupuri complete în picioare, despărţite printr-un arbore ce începe să-şi îngroaşe tulpina, fiind uneori reprezentat şi cu rădăcini şi având aspectul de chiparos (câteodată şi de brad), se perpetuează la mai toţi domnii ce se vor perinda de aici înainte pe tronul Ţării Româneşti, cele două personaje încoronate fiind înfăţişate nu numai din profil, ci şi din faţă şi reprezentînd pe voievod când cu doamna ţării, când cu fiul, urmaşul şi uneori coasociatul său la tron. De remarcat că toate aceste sigilii aparţin celor domneşti de categorie mijlocie³⁴, fiind aplicate pe documente de mai mică însemnătate sau pe scrisori

²⁸ v. gen. P. V. NĂSTUREL, Stema României, p. 83-84, 89-90, 91-92, 137-138; IDEM, Eraldica în faţa P.S.S. Episcopului Ghenadie alu Rîmnicului-Noului Severinu, p. 157-162. Lămuriri documentate sunt furnizate de acelaşi autor în lucrarea sa; «Nova plantatio» şi Regii României moştenitori ai Împăraţilor Bizanţiului, în R.I.A.F., XV, 1914, p. 1 — 80 şi extras, Buc., 1915, p. 80

²⁹ v, reprezentarea la gen. P. V. NĂTUREL, Nova plantatio . . . , p. 17, fig. 17.

³⁰ v. reprezentarea la E. VÎRTOSU, Din sigilografia Moldovei şi Ţării Româneşti, p. 540, fig. 7.

³¹ v. reprezentarea la D. A. STURDZA, Dare de seamă   despre colecțiunea de . . . la Wiesbaden, pl. III, precum şi la gen. P. V. NĂSTUREL, op, cit., p. 18, fig. 18.

³² v. gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 19, care afirmă de asemenea că este vorba de soţia lui Alexandru Vodă  Aldea.

³³ v. reproducerea la STOICA NICOLAESCU, Documente Slavo-Române, Buc., 1905, p. 334 şi gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 28, fig. 24.

³⁴ Sfragistica românească munteană de cancelarie cunoaşte trei feluri de sigilii:

a) sigilii mari de stat, atârnate, purtând acvila valahică cu atributele cunoscute (cruce, lună crai-nou, stea, apoi soare); b) sigilii mijlocii, aplicate (în ceară sau timbrate), purtând în genere personajele încororate flancând arborele « Novei Plantatio » şi c) sigilii mici inelare, de asemenea aplicate, purtând deseori acvila ţării, câteodată şi alte mobile heraldice. V. în acest sens şi P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 28 şi 44.

ARTA HERALDICĂ

54

(V, 3)

oficiale. Întâlnim astfel de peceţi purtând în efigie elementele ce, începând de la V. A. Urechia, au căpătat denumirea de «Nova plantatio » pe o serie de acte emanând de la; Vlad Ţepeş (document din anul 1476)³⁵ (V, 3), Basarab cel Tînăr (Ţepeluş) pe un act din anul 1481³⁸, Radu cel Mare, pe documentele din anii 1499 ³⁷ şi 1505³⁸, Mihnea cel Rău pe un act de danie din anul 1508³⁹, Vlad cel Tînăr (Vlăduţ) pe un document de acelaşi gen din anul 1511⁴⁰, Neagoe Basarab cu cele două tipuri de « Nova plantatio », primul din perioada 1512—1516⁴¹, cel de al doilea din perioada 1517—1521 ⁴², Vladislav al III-lea pe un document din anul 1524⁴³, Radu de la Afumaţi pe un altul din anul 1528 ⁴⁴, Vlad al Vl-lea Înecatul pe o scrisoare a sa din cca. 1530 (V, 4) şi pe un act din anul 1531⁴⁵, Vlad Vintilă de la Slatina pe trei documente din anul 1533⁴⁶, Radu Paisie pe doua acte din anii 1536 şi 1540⁴⁷, Mircea Ciobanu pe un altul din anul 1547⁴⁸, Pătraşcu cel Bun pe două documente din anii 1556 şi 1557⁴⁹ etc. etc.

³⁵ _{v. reproducerea peceţii lui Vlad Ţepeş din anul 1476 la EMIL VÎRTOSU, op. cit., p. 540, fig. 8 şi la DAN CERNOVODEANU, Contribuții la studiul însemnelor Heraldice ale lui Vlad Ţepeș, p. 1740, fig. 5. Arborele e prezentat de data aceasta cu rădăcini, iar domnul este însoţit de tatăl său, Vlad Dracul.}

³⁶ _{v. Bibl. Acad. R.S.R., Mss., XL/6. Personajele încoronate şi afrontate poartă mantii lungi şi au fiecare cîte o stea în şase colţuri deasupra capului, arborele fiind înfăţişat cu rădăcini; v. reprezentarea la gen. P. V. NĂSTUREL, op, cit., p. 30, fig. 26.}

_{37 v. doc. din 13 iulie 1499 cu reprezentarea peceţii aplicate, ibid., p. 34, fig. 30; originalul la Arh. Stat. Buc., Fond. Mănăstirea Glavacioc şi Govora, VIII/2.}

³⁸ _{v. documentul din 26 martie 1505 de asemenea cu pecete aplicată; originalul la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Tismana, II/8, reprezentarea, ibidem, p. 34, fig. 31.}

³⁹ _{v. doc. din 16 iunie 1508, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Sf. Ion (Buc.), doc. XX/1; reprezentarea, ibidem, p. 35, fig. 32 şi 34.}

⁴⁰ _{v. doc. din 19 aprilie 1511, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Govora, XXXII, netreb. reprezentarea, ibidem, p. 37, fig. 35 şi 36.}

⁴¹ _{Pentru tipul de peceţi din perioada 1512—1516, v, reprezentarea la A. SACERDOȚEANU, op. cit., p. 415, fig. 4; gen. P. V. NĂSTUREL, ibidem, p. 38, fig. 37, reproduce o pecete pe documentul din 30 iulie 1512 aflat la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Bistriţa Vîlcea, XLVI/l, pe care o reprodusese şi ST. NICOLAESCU, op. cit., p. 334, fig. 3, ce mai prezintă în plus şi pecetea din 23 ianuarie 1512, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Nucet, XVII/1.}

⁴² _{Pentru tipul de peceţi din perioada 1517 — 1521, v. reprezentarea la A. SACERDOȚEANU, op. cit., p. 416, fig. 5; D. A. STURDZA, op. cit., pl. I, reproduce o pecete a lui Neagoe de tip «Nova plantatio» aplicată pe o scrisoare nedatată a domnului adresată pârgarilor braşoveni.}

⁴³ _{v. reprezentarea la STOICA NICOLAESCU, op. cit., p. 334,  fig. 4; originalul se află la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Bistriţa Vîlcea, IV, netreb.}

⁴⁴ _{v. doc. din 25 mai 1528, original la Ar., Stat. Buc. ; v. reproducerea pecetei la STOICA NICOLAESCU, op. cit., p. 335, fig. 5 cât şi la gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p, 38, fig. 38. În această amprentă sigilară arborele «Novei plantatio» e plasat pe trei coline.}

⁴⁵ _{v, doc. din 9 ianuarie 1531, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Bistriţa Vîlcea, XLII/1; v. reprezentarea pecetei la STOICA NICOLAESCU, op. cit., p. 334, fig. 7 şi gen. P. V. NĂSTUREL, ibid., p. 39, fig. 39.}

⁴⁶ _{v. doc. din 2 februarie 1533, original la Arh. Stat. Buc., Fond Episcopia Argeş, LXIX/2 şi doc. din 16 aprilie 1533, original, ibid., Fond M-rea Bistriţa Vîlcea, LVI/3, ale căror peceţi le reproduce STOICA NICOLAESCU, op. cit., p. 335, fig. 4; gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 40, fig. 40, înfăţişează o pecete a aceluiaşi domnitor de tip «Nova plantatio» aflată pe un document ce se găseşte la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Radu Vodă, XVI/3, în care arborele e de asemenea plasat pe trei coline, ca şi în pecetea lui Radu de la Afumaţi din anul 1528 de mai sus.}

⁴⁷ _{v. doc. din 4 ianuarie 1536, original la Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Govora, X/2 şi cel din 9 decembrie 1540, ibidem; pecetea reprodusă de gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p, 41, fig. 41.}

_{48 v. Bibl. Acad. R.S.R., Mss., CXXXIV/35, doc. din l iulie 1547, reprodus de gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 41, fig. 42; arborele e de asemenea plasat pe cele trei coline care nu sunt, după părerea noastră, rădăcinile copacului (după cum afirmă gen. Năsturel) redate prin trei arcuri de cerc.}

⁴⁹ _{v. doc, din 3 aprilie 1556 şi cel din 22 mai 1557 (ambele la Arh. Stat. Buc.) din care ultimului i se reproduce pecetea de gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 42, fig. 43.}

ȚARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)

55

       Conform afirmațiilor lui P. V. Năsturel, Petru cel Tînăr (1559-1568) ar fi introdus o inovație în pecetea sa de tip « Nova Plantatio » (cf. Doc. din 13 nov. 1566⁵⁰), la baza arborelui apărând siluetele a doi lei în picioare ce se urcă pe trunchiul său. Cercetând personal actul în cauză, am constatat că este vorba de o eroare de interpretare a autorului citat care a confundat unele ornamente vegetale ce flancau tulpina copacului, cu siluetele a doi lei afrontați. Mihnea Turcitul este însă primul domn care combină într-o pecete atârnată din anul 1589 (V, 5), pasărea heraldică cruciată și conturnată a Țării Românești, flancată de soare și lună crai-nou, cu reprezentările « Novei Plantatio », în sensul că această pasăre apare așezată în vârful arborelui străjuit de cele două personaje domnești, copac ce în cazul de față prezintă două coroane și două tulpini, putând fi interpretat și ca doi arbori suprapuși. În consecință, prin includerea în același sigiliu atât a stemei țării înfățișată prin pasărea cruciată însoțită de de cei doi aștri, cât și a scenei uzuale a « Novei Plantatio » cu toate elementele ce o compun, se ajunge la crearea unui însemn cu aspect compozit, care devine mare pecete de stat atârnată, deși până acum toate reprezentările sigilare ale arborelui flancat de cele două personaje domnești intrau în categoria peceților mijlocii aplicate. Acest sistem se generalizează la voievozii ulteriori ai Țării Românești într-o formă care derivă tot de la o pecete a lui Mihnea Turcitul și anume cea aplicată pe un document din anul 1590⁵¹ în care pasărea heraldică, însoțită de soare și lună, apare separată de restul câmpului sigilar prin două arcuri de cerc plasate în registrul superior al însemnului, cele două personaje domneşti ce flanchează arborele ocupând centrul respectivei peceţi.

 (V, 5)

Astfel, la toţi domnii ce vor urma, genul acesta de peceţi heraldico-iconografice cu pasărea Ţării Româneşti separată de restul elementelor (arbore, personaje princiare, ornamente vegetale ş.a.) ce compun scena «Novei plantatio », va deveni foarte uzual, amplificându-se uneori cu încă alte mobile sau motive ornamentale. De pildă, de la Mihai Viteazul ne-au rămas o serie de astfel de peceţi (studiate de prof. A. Sacerdoţeanu), precum cea din anul 1600⁵² înainte de unirea Moldovei, în care personajele domneşti, arborele şi diverse ornamente vegetale ce-1 însoţesc sunt incluse într-un scut cu laturile neregulate, formând astfel o stemă în care acvila ţării ar putea juca rolul de cimier; menţionăm de asemenea cunoscuta pecete din iulie 1600 (XX, 3) ce conţine un tip sigilar aparte, în care sunt reprezentate concomitent acvila Ţării Româneşti, capul de bour al Moldovei, personajele domneşti şi leii heraldici afrontaţi, însemn ce vom analiza în detaliu în subcapitolul următor.

(XX, 3)

La domnii ulteriori, precum Radu Mihnea, Alexandru Iliaş, Gavril Movilă, Alexandru Coconul, Leon Tomşa ş,a., elementele componente ale « Novei plantatio » combinate cu stema Ţării Româneşti în diferite mici variante, vor apărea pe peceţi atârnate sau aplicate pe diverse documente emise de aceşti voievozi. Astfel, în pecetea lui Radu Mihnea aplicată pe un document din 10 mai 1623 (V, 6), acvila principatului muntean însoţită de data aceasta la dextra de o lună conturnată şi la senestra de un soare, nu va mai apărea separată de restul elementelor « Novei plantatio », ci revine la poziţia ei iniţială şi anume aşezată în vârful arborelui flancat de cele două personaje domneşti şi susţinut la baza lui de cei doi lei rampanţi, afrontaţi. În sfârşit, de la Matei Basarab ne-a rămas şi o bulă

(V, 6)

⁵⁰ _{v. Arh. Stat. Buc., Fond Episcopia Buzău, XVI/7, cu pecete reprodusă de acelaşi autor, ibid., p. 42, fig. 44.}

⁵¹ _{v. Bibl. Acad. R.S.R., Mss., CXXXIV/24, doc. din 24 aprilie 1590 a cărui pecete este reprodusă de gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 45, fig. 47.}

⁵² _{v. reprezentarea la gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 47, fig. 49; pecetea e aplicată pe doc. din 29 martie 1600 aflat la Bibl. Acad. R.S.R., Mss., LXXXVll/57.}

ARTA HERALDICĂ

56
https://de.wikipedia.org/wiki/Constantin_%C8%98erban_Basarab#mediaviewer/Datei:Arolsen_Klebeband_02_219.jpg

  domnitorul Constantin Şerban

de aur atârnată de un hrisov domnesc din anul 1645 (V, 8), în care pasărea heraldică a Ţării Româneşti însoţită din nou la  dextra de un soare şi la senestra de o lună crai-nou, apare de asemenea aşezată în vârful arborelui flancat de cele două personaje domneşti dar nu şi de leii afrontaţi care dispar din acest ansamblu de mobile heraldice (în schimb deseori folosiţi ca suporţi); toate aceste elemente sunt incluse într-un cartuş timbrat de o coroană domnească deschisă. Respectivul tip de reprezentare se va perpetua de aici încolo la majoritatea domnilor ce au urmat precum Constantin Şerban, Mihnea al III-lea Radu (Mihail Radu), Grigore I Ghica (pecetea din anul 1664⁵³), Radu Leon (pecetea din anul 1665⁵⁴), Gheorghe Duca (pecetea din anul 1673⁵⁵) etc. Pecetea lui Şerban Cantacuzino aplicată pe un act din anul 1679⁵⁶ (identică cu cea aflată într-o capsulă sigilară atârnată de o scrisoare domnească din anul 1682, XX, 2), introduce o inovaţie şi anume dispariţia arborelui « Novei plantatio », personajele domneşti flancând un scut ce conţine acvila cruciată, scut timbrat de o bonetă princiară, la rândul ei suprapusă de o acvilă bicefală încoronată, ţinând în gheare atributele domneşti şi însoţită de ambele părţi de câte două stele în şase colţuri; presupunem că înlocuirea arborelui « Novei plantatio » prin acvila bicefală imperială bizantină (ce reprezenta armele de pretenţiune ale voievodului, descendent din împăraţii Ioan al Vl-lea şi Matei Cantacuzino), constituie o echivalenţă, deoarece — după cum vom explica mai jos — copacul din acest tip sigilar simboliza tocmai Noul Oraş, adică Constantinopolul, capitala împărăţiei de Orient. Astfel, prezenţa simultană a celor două simboluri, arborele « Novei plantatio » şi acvila bicefală bizantină, însemna — după părerea noastră — un pleonasm heraldic  ce  trebuia evitat. Că probabil este astfel, ne poate demonstra şi pecetea lui Ştefan Cantacuzino din anul 1714⁵⁷ (XX, 6) cu un aspect asemănător, unde de asemenea se constată aceeaşi dispariţie a pomului şi apariţia acvilei bicepte, fenomen ce nu se mai produce în nici o altă pecete a vreunor alţi domni în afară de Cantacuzini.

(XX, 6)

Nici chiar în sigiliile lui Constantin Brîncoveanu (deşi descendent după mamă din familia Cantacuzino) nu se observă fenomenul semnalat, căci în însemnele sale de tip « Nova plantatio » remarcăm reapariţia arborelui (v. spre ex. docum. din anul 1697⁵⁸), pe vârful căruia din nou se află aşezată acvila ţării, flancată de aştrii uzuali, copacul fiind însoţit ca de obicei de cele două personaje încoronate, totul inclus într-un cartuş timbrat de o coroană domnească închisă.

⁵³ _{v. pecetea metalică atârnată de hrisovul din 20 mai 1664 (v. Bibl. Acad. R.S.R., Peceţi, nr. 171) în care personajele domneşti poartă coroane deschise, ca dealtfel şi acvila aşezată în vîrful arborelui ce este timbrată tot de un asemenea însemn deschis. Pe lângă cei doi aştri uzuali ce însoţesc pasărea heraldică a Ţării Româneşti, mai apar încă 4 stele în şase colţuri ce flanchează două la dextra şi alte două la senestra personajele domneşti, totul fiind inclus într-un cartuş cu bordura ornamentată. Pecetea reprodusă de gen. P. V. NĂSTUREL, Nova plantatio, p. 65, fig. 71 bis.}

⁵⁴ _{v. pecetea atârnată de un hrisov din 29 martie 1665 (v. Bibl. Acad. R.S.R., Peceţi, nr. 187) în care pe lângă personajele domneşti care flanchează arborele în vârful căruia se află acvila cruciată a Ţarii Româneşti, mai apar şi cei doi lei afrontaţi ce se urcă pe tulpina copacului.}

⁵⁵ _{v. Bibl. Acad. R.S.R., Mss., XLV/20 doc. din 25 ianuarie 1677, dar pecetea (în tuş) e datată 1673 şi ibid., CXLI/67 doc. din 20 mai 1678, pecetea (în ceară) de asemenea datata 1673, cf. A. SACERDOȚEANU, Sigiliul domnesc şi stema ţării,.., în Rev. Arh., XI, 1968, nr. 2, p. 17, fig. 9 şi 10 şi p. 18.}

_{56 v. pecetea reprodusă de V. A. URECHIA, op, cit., p. 12, fig. 4, precum şi de gen. P. V. NĂSTUREL, Stema României, p. 117, fig. 37.}

⁵⁷ _{În această pecete aplicată a lui Ştefan Cantacuzino, spre deosebire de acelaşi tip sigilar al unchiului său Şerban vodă, reapar soarele și luna ce flanchează de asta dată nu acvila Ţării Româneşti, ci cea bicefală împărătească (v. col. de docum. Barbu Ştirbey, în posesia familiei Şerban Flondor).}

⁵⁸ _{cf. V. A. URECHIA, op. cit., p.12, fig. 3, care reproduce acest sigiliu; v. de asemenea şi gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 119, fig. 38.}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV—XIX)

 57

Domnii fanarioţi preluând tronurile ţărilor române, au dorit cu precădere să se integreze tradiţiilor şi obiceiurilor autohtone. De aceea printre alte practici conservate de la domnii pământeni a fost şi perpetuarea peceţilor de tip « Nova plantatio » ce întâlnim şi la diverşi domnitori fanarioţi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, după care dată acest gen de însemne sigilare cade în desuetudine. Renunţându-se la arbore, cele două personaje domneşti vor fi înlocuite prin Sf. împăraţi Constantin şi Elena ce încep să apară în sfragistica Ţării Româneşti în a doua jumătate a aceluiaşi secol.
https://fr.wikipedia.org/wiki/H%C3%A9l%C3%A8ne_(m%C3%A8re_de_Constantin)#mediaviewer/Fichier:Brosen_icon_constantine_helena.jpg

  Sf. împăraţi Constantin şi Elena 

Printre domnii fanarioţi ce au întrebuinţat sigilii de tip «Nova plantatio » se numără şi Nicolae Mavrocordat cu peceţile atârnate din anii 1716⁵⁹ şi 1719⁶⁰, Ioan Mavrocordat cu sigiliul timbrat din anul 1719⁶¹, Constantin Mavrocordat cu acelaşi gen de sigiliu din anul 1733⁶², Mihai Racoviţă tot cu sigilii timbrate din anii 1742⁶³ şi 1743⁶⁴ etc.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_al_II-lea_Ghica#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Grigore_II_Ghica.jpg

  Grigore al II-lea Ghica

O altă variantă a peceţilor de tip « Nova plantatio » (apărută iniţial într-o formă încă nu de ajuns de explicită pe un sigiliu, datând din secolul anterior, aparţinând lui Grigore I Ghica⁶⁵), aflată de astă dată pe un însemn sigilar al lui Grigore al II-lea Ghica, înfăţişează arborele flancat nu de cele două personaje domneşti obişnuite, ci la dextra de un arcaş care ţinteşte cu arcul său pasărea aflată în vârful copacului (cu aspect de chiparos), iar la senestra de o femeie; pasărea nu mai e acvilă, ci un corb cu un inel în cioc⁶⁶. Pecetea aplicată pe trei documente dintre anii 1734—1735, emise de voievod în prima sa domnie din Ţara Românească⁶⁷ (LIV, 1), conţine — după cum s-a afirmat—aşa-zisa legendă a Corvineştilor, scenă care va fi reluată şi de succesorul său, Constantin Mavrocordat (în a treia domnie a acestuia în Ţara Românească) într-o pecete aplicată pe un document

⁵⁹ _{v, hrisovul din 28 aprilie 1716, originalul la Arh. Stat. Buc., colecţia Suluri, nr. 14. Nicolae Mavrocordat îşi însuşeşte tipul clasic de sigiliu «Nova plantatio» îmbinat cu acvila ţării, prevăzându-1 cu absolut toate elementele cunoscute ale unui astfel de însemn. Sigiliul a fost descris şi reprodus de MARIA DOGARU, Sigiliile cancelariei domneşti a Ţării Româneţti între anii 1795-1821, în Rev., Arh. XLII, 1970, vol. XXXII, nr. 2, p. 10, fig 1.}

⁶⁰ _{v. Arh. Stat. Buc., Fond  Mitropolia Ţării Româneşti,  CLXIX/169;  documentul este din august 1723, dar sigiliul e datat  1719 (v. descriere şi reproducere la M.  DOGARU, op. cit., p. 394 și 395 fig. 2).}               ⁶¹ _{v. Arh, Stat. Buc-, Fond M-rea Cotroceni, LVI/6,   doc. din 3 iunie 1717 având un sigiliu timbrat ce poartă data 1716, Domnitorul şi-a confecţionat un sigiliu de tip «Nova plantatio» îmbinat cu acvila ţării după reţeta cea mai clasică a genului (v. descriere şi reprezentare la M. DOGARU, op. cit., p. 394 şi 396, fig. 5).}

⁶² _{v. Arh. Stat. Buc., Fond ibid., LVI/8, doc, din l ianuarie 1733 purtând un sigiliu timbrat nedatat în care arborele nu are aspect de chiparos ci mai degrabă de brad (v. descrierea şl reprezentarea la M. DOGARU, op. cit., p. 396 — 397, fig. 7).}

⁶³ _{v. Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Dintr-un lemn, XXXVII/1 doc. din 9 martie 1742; sigiliul reprodus şi comentat de M. DOGARU, op. cit., p. 400, fig. 12.}

⁶⁴ _{v. Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Radu Vodă, XXI/36, doc. din 27 iulie 1743 dotat cu un sigiliu timbrat, nedatat (v. descrierea şi reprezentarea la M. DOGARU, op. cit., p. 399, fig.  11).}

⁶⁵ _{v. pecetea (datată 1672) de pe hrisovul din 31 mai 1673 (a cărei reprezentare o reproduce V. A. URECHIA în Schiţe de sigilografie românească, p. 12, fig. 2 şi IDEM, Notice sur les armoiries du peuple roumain, p. 19, apoi GEN. P. V. NĂSTUREI, Stema României, p. 114, fig. 35 şi în sfârşit A. SACERDOŢEANU, op, cit., p. 16, fig. 8), în care remarcăm că unul din cele două personaje domneşti apare cu un arc pe umărul stâng, iar acvila cruciată din vârful arborelui «Novei plantatio» mai poartă în doc şi un inel.}

⁶⁶ _{Pecetea, atribuită de V. A, Urechia şi după el, de gen. P. V. Năsturel lui Grigore I Ghica în a doua sa domnie (1672—1673) este în realitate a lui Grigore al II-lea Ghica, după cum a arătat prof. A. SACERDOŢEANU, op. cit., p. 17.}

⁶⁷ _{v. Bibl. Acad. R.S.R., Mss., CCCXCVIII/66-67-68 doc. din 12 manie 1734, din 14 noiembrie 1734 şi 20 ianuarie 1735; cf. A. SACERDOŢEANU, op cit., p. 20 şi nota 25, precum şi reproducerea la p. 21, fig. 15.}

ARTA HERALDICĂ

58

din anul 1737⁶⁸ în care, cu oarecare mici diferenţe de prezentare, scena mitică cu corbul reapare într-o formă ce denotă în mod vădit inspiraţia directă din însemnul sigilar ghiculesc ce incontestabil i-a servit drept model⁶⁹. Constantin Mavrocordat va mai folosi ulterior această scenă iconografică, ea apărând cu unele modificări şi în stema de la baza portretului său executat de pictorul Jean-Etienne Liotard (LIV, 2).

(LIV, 2)

În sfîrşit, o ultimă reprezentare a scenei legendare cu corbul, din cât se cunoaşte până în prezent, se înregistrează la Mihail Racoviţă pe sigiliile timbrate de pe documentele din anii 1742 şi 1743 (citate mai sus), în care stilul de redare cât şi în general alcătuirea elementelor componente, vădesc o copiere destul de fidelă a sigiliului anterior de acest gen al lui Constantin Mavrocordat.

În privinţa raţiunii reprezentării scenei mitice a corbului în stemele unora dintre domnii fanarioţi, s-a afirmat că respectiva scenă ar figura pretenţiile acestor domni la o înrudire cu Corvineştii⁷⁰. Nu subscriem acestei afirmaţii întrucât în afara legendei — amintită de istoricul Heltai şi reprodusă de Sulzer — privitoare la obârşia lui Iancu de Hunedoara şi a familiei sale, mai există şi naraţiunea lui Miron Costin în «Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei»⁷¹, în care este vorba de un mit asemănător ce se referă la originea lui Negru Vodă şi a corbului din stema Ţării Româneşti; în consecinţă, credem că dacă fanarioţii în cauză au dorit să-şi aroge legături familiale cu vechile dinastii ale ţărilor române, mai degrabă era cazul să evoce legenda lui Negru Vodă, presupusul întemeietor al principatului şi al casei domnitoare muntene (legendă cunoscută şi răspândită pe întreg teritoriul valah), decât fabula cu corbul Corvineştilor, povestită de Gaspar Heltai într-o cronică puţin accesibilă la epoca aceea; cu atât mai mult, cu cât naraţiunea respectivă nici nu se referea la o ţară asupra căreia domneau fanarioţii⁷².

În privinţa semnificaţiei simbolice a «Novei plantatio» în general, s-au emis păreri multiple de la V. A. Urechia încoace. Ne raliem opiniei gen. P. V, Năsturel în a sa « Nova plantatio » şi Regii României . . ., care susţine în mod documentat că elementul arbore nu apare în sigiliile iconografice cunoscute în sfragistica Ţării Româneşti decât de-abia în cele rămase de la Radu cel Frumos, deci posterioare

⁶⁸ _{v. Bibl. Acad. R.S.R., CCCXVIII/70 doc. din 17 ianuarie 1737; sigiliul reprodus și comentat de A. SACEROOŢEANU, op. cit,, p. 21, fig. 61, cât şi de M. DOGARU, op. cit., p. 398, fig. 8.}

⁶⁹ _{C. MOISIL, Stema României, p. 79, afirmă că reprezentarea legendei Corvineştilor este întîlnită mai întîi la Constantin Mavrocordat pe portretul acestui domn executat de pictoru Liotard şi apoi pe sigiliul lui Grigore II Ghica pe care autorul citat îl atribuie anului 1755 (dată la care dealtfel Grigore II nici nu mai domnea, Ţara Românească fiind cârmuită între anii 1753 — 1756 de Constantin Racoviţă). Credem că este inutil să mai argumentam în contradictoriu, datele documentelor (1734—1735) emise de Grigore II Ghica şi dotate cu peceţlle cu legenda corbului fiind certe şl deci anterioare actului lui Constantin Mavrocordat din anul 1737. În plus, elementele principale ale acestei legende (arcul cât şi inelul din ciocul păsării) apăruseră pentru prima oară, precum am văzut, tot într-un sigiliu ghiculesc şi anume acel din anul 1672 al lui Grigore I; cât despre portretul lui Constantin Mavrocordat pictat de Jean Etienne Liotard (cunoscut actualmente prin gravura nedatată, executată la Paris de G. F. Schmidt), el este, pentru o seamă de considerente, atât de natură artistică, cât şi legate de aspectul din punct de vedere al vârstei domnitorului reprezentat, posterior primei domnii (1733 — 1735) a lui Grigore II în Ţara Românească, în care apare pentru prima oară sigiliul acestuia cu pretinsa legenda a Corvineştilor.}

⁷⁰ _{v. C. MOISIL, op. cit., p. 79-80.}

⁷¹ _{v. Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei și Valahiei. Publicate de Mihail Kogălniceanu, Buc., 1872, Tomul III, p. 517.}

⁷¹ _{Gen. P. V. NĂSTUREL în Stema României, p. 94 — 97, înfăţişează ambele legende ale lui Heltai şi Miron Costin, comparându-le şi deşi reprezintă şi descrie sigiliul ghiculesc în chestiune (v. ibidem, p. 114—116 şi fig. 36), nu se pronunţă asupra cauzei prezenţei scenei legendare pe respectivul însemn.}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV—XIX)

59

http://www.google.fr/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.pemptousia.ro%2Ffiles%2F2012%2F04%2F1204_alosi.jpg&imgrefurl=http%3A%2F%2Fwww.pemptousia.ro%2F2012%2F11%2Fcaderea-constantinopolului-de-la-1204-si-consecintele-ei%2F&h=433&w=640&tbnid=DSAprB4UiKWzPM%3A&zoom=1&docid=mXlhJLpbv4P8hM&ei=Y4HaU4L_GOza4QSg44CgAQ&tbm=isch&iact=rc&uact=3&dur=720&page=1&start=0&ndsp=14&ved=0CCgQrQMwAg

căderea Constantinopolului

căderii Constantinopolului⁷³. întrucât conform armorialului cunoscutului heraldist J. B. Rietstap⁷⁴ armele Imperiului de Orient erau: « în câmp de aur, un arbore smuls verde » şi întrucât supravieţuitorii casei imperiale purtau, conform aceluiaşi armorial, « în câmp de aur, un arbore smuls verde, flancat de doi lei afrontaţi, roşii, cu ghearele şi limba neagră, urcându-se pe trunchi », explicaţia dată de generalul Năsturel la care subscriem, constă în aceea că voievozii Ţării Româneşti, prin daniile şi ajutoarele de tot soiul oferite după căderea Constantinopolului, bisericii ortodoxe şi reprezentanţilor ei, în ţară sau peste hotare, s-au substituit în bună măsură rolului jucat de împăraţii bizantini ca protectori ai ortodoxismului; de aceea autorul menţionat presupune chiar că reprezentanţii cei mai de frunte ai clerului constantinopolitan, în speţă patriarhii, au proclamat pe domnitorii principatului valah ca diadohi ai împăraţilor de Orient, transmiţându-le anumite prerogative ale acestora precum semnarea şi pecetluirea Evangheliei Învierii în ziua de Paşti şi dreptul de a sigila cu armele imperiale. Acest drept, de care voievozii Ţării Româneşti vor face uz începând de la Radu cel Frumos, în peceţile căruia e constatată pentru prima oară prezenţa arborelui, va fi folosit apoi în continuare şi de către ceilalţi domni munteni următori printre care şi Mihnea Turcitul, pe al cărui sigiliu de stat, atârnat, scena « Novei Plantatio » va fi îmbinată cu însăşi armele principatului valah. Mai târziu, Matei Basarab se va servi pe un document din anul 1641⁷⁵ de o stemă purtând chiar armele casei imperiale a Constantinopolului, iar Mihnea al III-lea Radu (Mihai Radu) va adopta pe un hrisov din anul 1658⁷⁶ un sigiliu de stat în care, pe lângă acvila ţării şi scena « Novei plantatio », apare însăşi acvila bicefală împărătească bizantină (IX, 2).

(IX, 2)

În concluzie, « Nova plantatio » cu semnificaţia de nouă întemeiere, nu în sensul de descălecare a principatului muntean cum s-a afirmat de către unii istorici, ci de înfiinţare a Noului Oraş, a Romei noi, adică a Constantinopolului, constituie un element heraldico-iconografic în armorialul Ţârii Româneşti exclusiv acestui stat, nu şi Moldovei, reprezentând o caracteristică specifică cu implicaţii nu numai heraldice, ci legate de însăşi evoluţia istorică a instituţiei domneşti din principatul valah. Este probabil însă că iniţial această tradiţie de origine bizantină să fi ajuns la noi nu direct din Bizanţ, ci prin influenţa circulaţiei monedelor unora dintre regii arpadieni în care întâlnim reprezentate două capete afrontate şi încoronate, despărţite de o tulpină sau de un puiet, elemente ce presupunem că au influenţat direct aspectul primelor însemne sigilare muntene de acest tip⁷⁷.

⁷³ Chiar dacă ar fi să considerăm puietul (deci simpla tulpina cu rădăcini dar fără frunze) din sigiliile iconografice ale lui Mircea cel Bătrîn şi ale urmaşilor săi, drept o încercare timidă de a simboliza un arbore (mai degrabă un viitor arbore), totuşi reprezentarea clară, distincta a unui copac cu trunchi şi coroană de frunziş nu apare decît în peceţile lui Radu cel Frumos.

⁷⁴ _{v. J. B. RIETSTAP, Armorial général, Vol I —II, 2e édition, Gouda, 1884. Réimpression corrigè, Berlin, 1934.}

⁷⁵ _{v. doc. din 10 martie 1641 prin care Matei Basarab întăreşte stăpânirea unor moşii lui Hrizea vel vornic (Arh. Stat. Buc., Fond M-rea Radu Vodă, XLVIII/5). Stema de pe acest hrisov a fost reprodusă de ŞT. D. GRECIANU în Eraldica română. Actele privitoare la stabilirea armeriilor oficiale . . ., Buc., 1900, anexa la p. LVI, fig. III, cât şi de gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., P. 58, fig. 64 şi p. 59, fig. 65.}

⁷⁶ _{v. doc. din 25 iulie 1658 prin care Mihail Radu Voievod întăreşte stăpânirea postelnicului Şerban Cantacuzino asupra satului Drăgăneşti din judeţul Prahova (Arh. Stat. Buc., Fond Mitropolia, netreb., 258/78 — 3). Reproducerea în desen şi foto la gen. P. V. NĂSTUREL, op. cit., p. 62, fig. 68 și 69; ANDREI VERESS, Documente . . ., vol. X, p. 341; E. VÎRTOSU, Sigilii domneşti rare . . ., pl. IV şi V, etc.}

⁷⁷ _{v. şi I. N. MĂNESCU, Origina stemei Țării Românești, studiu în mss., p. 31; pentru monedele regilor arpadieni, v. dr. RÉTHY LÁSZLÓ, Corpus Nummorum Hungariae, vol. I, Budapest, 1899, tab. 11, 15, 16, 18 etc.}

ARTA HERALDICĂ

60

Revenind acum la reprezentările stemei Ţării Româneşti la finele veacului al XVIII-lea, reprezentări aflate pe sigilii sau pe hrisoave, pe monumente epigrafice şi în general pe orice fel de obiecte dotate cu atare însemne, amintim că la epoca menţionată, procesul în sens invers de metamorfozare a păsării heraldice valahe de la aspectul hibrid între acvilă şi corb, la înfăţişarea netă de acvilă, se încheiase definitiv. De aici înainte pasărea cruciată, cu specia din nou bine precizată, va mobila scuturile sau cartuşele atât ale stemei ţării cât şi — ca armerii de pretenţiune — blazoanele de familie ale diverşilor domni ai Ţării Româneşti.

Încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea începuseră să apară ca ornamente exterioare ale scutului aşa-numitele « parasime » sau trofee militare (arme, steaguri, trompete, tobe, ţevi de tun, ghiulele etc.), elemente de influenţă apuseană (moda ne venise atât direct din occidentul european, cât şi prin filieră rusească) ce se vor dezvolta şi se vor amplifica cu precădere în veacul următor.

Astfel, în secolul al XIX-lea înfăţişarea acvilei cruciate inclusă în armele ţării se va menţine în general constantă ca factură, mici variaţii în redarea ei înregistrându-se doar din punctul de vedere al modernizării stilului de reprezentare, care va urma moda timpului. Modificări importante în aspectul păsării heraldice a Ţării Româneşti nu se vor produce deocamdată nici la data înscăunării la 1822 a domnilor pământeni, tradiţia de redare a armeriilor ţării continuîndu-se în factura cunoscută până în epoca regulamentară.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_D._Ghica#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Alexander_II._Ghika.jpg

Alexandru Ghica

 (1834—1842)

De-abia în vremea Regulamentului Organic se va petrece un fenomen neobişnuit în stema principatului valah; dacă până atunci armele de stat prezentau toate elementele constitutive ale unui astfel de însemn (adică scut, coroană, susţinători, ornamente exterioare etc.), începând din timpul domniei lui Alexandru Ghica (1834—1842) şi până la Unire, deci timp de un sfert de veac, armeriile oficiale ale Ţării Româneşti se vor transforma din stemă în emblemă. Într-adevăr din perioada de guvernare a primului domn regulamentar şi până la Alexandru Ioan Cuza, acvila cruciată şi încoronată va apărea scoasă din scut, uneori flancată de soare la dextra şi de lună crai-nou la senestra, ţinând în gheare spada şi buzduganul şi înconjurată de diverse trofee, alteori fără astfel de elemente şi ornamentări, prezentând în consecinţă o înfăţişare tipică de emblemă. De asemenea, menţionăm că acvila, rareori întâlnită până atunci cu aripile larg deschise⁷⁸, va fi înfăţişată cu precădere în această poziţie, ce va deveni de aci înainte ipostaza obişnuită a păsării heraldice a principatului Valahiei în această perioadă; ca aspect ea va fi deseori tributară până la un punct, acvilei imperiale rusești, iar câteodată chiar celei napoleoniene.
http://www.google.fr/imgres?imgurl=http%3A%2F%2Fwww.maquetland.com%2Fv2%2Fimages_articles%2Fempire%252520armes(3).jpg&imgrefurl=http%3A%2F%2Fwww.maquetland.com%2Farticle-phototheque%2F616-canot-de-l-empereur--paris&h=970&w=912&tbnid=8kLkpKBFhxowuM%3A&zoom=1&docid=6d7zfAqKv6uugM&ei=BX_aU7PfJoSE4gTJkoDYDg&tbm=isch&iact=rc&uact=3&dur=1320&page=1&start=0&ndsp=13&ved=0CDoQrQMwCA

acvila napoleoniană

Trebuie însă precizat că acvila ca emblemă de stat (apărând pe sigilii oficiale, pe tipărituri, pe frontispiciul diplomelor de înălțare în rang sau al ofiselor domnești, pe manșeta Buletinului gazetă oficială a prințipatului Țării Românești etc., etc.), va funcționa în paralel cu rarele reprezentări ale ei inclusă într-un scut (XIV, 2), dar mai ales cu marile sigilii domnești care—cu tot aspectul lor perfect heraldic, fiind dotate cu un ecuson timbrat de coroană, înconjurat de suporți și plasat sub un mantou de purpură și hermină încoronat—vor reprezenta totuși o stemă mixtă, alcătuită din armeriile de stat îmbinate cu cele de familie ale domnitorilor respectivi.

(XIV, 2)

⁷⁸ _{v. spre ex. hrisovul lui Matei Ghica din 23 octombrie 1752 (Arh. Stat. Buc. Coleția Suluri, nr. 25) în care cartușul ornamental ce conține semnătura autografă a domnitorului e timbrat de o acvilă neagră cu aripile larg deschise; v. de asemeneahrisovul din iunie 1805 al lui Constantin Ipsilanti în care același gen de cartuș, de astă dată sub forma unei eșarfe, apare de asemenea suprapus de o acvilă neagră cu zborul la fel de întins, purtând în gheare atributele domnești și anume: spada la dextra și buzduganul la senestra (v. Arh. Stat. Buc., ibidem, nr. 58) etc.}

ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV—XIX)

61

Ca exemplificări din această perioadă menţionăm acvila în chip de emblemă oficială a Ţării Româneşti pe o tipăritură religioasă apărută în anul 1835 în timpul domniei lui Alexandru Ghica, în care pasărea heraldică, cruciată şi încoronată, cu aripile larg deschise şi cu zborul în jos, flancată în registrul superior de un soare la dextra şi de o lună crai-nou la senestra, este înconjurată de trofee (steaguri, trompete, ţevi de tun şi o tobă), cât şi însoţită în registrul inferior, de o balanţă la dextra şi de o ancoră la senestra (XIV, 1). De asemenea mai amintim stema ţării de pe frontispiciul diplomelor militare de înălţare în grad în care acvila Ţării Româneşti apare pe un fundal celest şi stând pe un şir de nori plasaţi pe orizontală în chip de terasă, în timp ce din spatele păsării heraldice răsar fascicule de raze dispuse în evantai; acvila nu poartă direct pe capul conturnat coroana princiară, ci deasupra acestuia. Ea ţine în cioc o cruce cu extremităţile braţelor trilobate, iar în gheare, la dextra un iatagan, la senestra un buzdugan (XIV, 3). Pe diplomele civile de ridicare în rangurile boiereşti din timpul domniei aceluiaşi Alexandru Ghica, apare o acvilă cu aripi foarte larg deschise, cu capul conturnat şi încoronată cu o bonetă princiară, ţinând în cioc acelaşi gen de cruce trilobată, iar în gheare, la dextra o spadă dreaptă şi la senestra un buzdugan cu măciulie canelată (XIV, 4). în sfârşit, datând de la finele perioadei de guvernare a acestui domnitor şi anume pe coperta Anuarului Prinţipatului Ţării Româneşti din anul 1842, acvila apare inclusă într-un scut de format aşa-numit elveţian, timbrat de o bonetă princiară şi al cărui câmp este de azur şi roşu, străbătut de o fascie aurie (culorile tricolorului românesc), acvila cruciată aflându-se în cartierul superior, neîncoronată şi fără soare şi lună, ţinând însă în gheare atributele suveranităţii, spada la dextra şi buzduganul la senestra (XIV, 2).

(XIV, 1)

(XIV, 3)

(XIV, 4)

(XIV, 2)

Din timpul domniei lui Gheorghe Bibescu (1842—1848) putem semnala trei tipuri de acvilă emblemă de stat şi anume: primul, în care pasărea heraldică cu aripile larg deschise este înfăţişată cruciată şi încoronată, cu capul conturnat, ţinând în gheare atributele suverane, de data aceasta în poziţie inversă, un sceptru la dextra şi în loc de spadă, o sabie curbată la senestra (XV, 2), cu varianta acvilei însoţite şi de trofee (XV, 3); cel de al doilea, inspirat din tipul de pe diplomele civile emise de Alexandru Ghica, reprezintă acvila cruciată şi încoronată într-o formă şi poziţie identice cu cele ale modelului copiat, cu diferenţa că unul din atributele domniei şi anume buzduganul de la senestra este înlocuit cu un sceptru încoronat (XIV, 5); în sfârşit, al treilea tip este derivat din precedentul, prezentând însă două deosebiri şi anume crucea din ciocul acvilei care nu mai are extremităţile braţelor trilobate ci drepte, precum şi modul diferit — mai realist redat — de susţinere în ghearele păsării heraldice valahice a simbolurilor puterii domneşti (XV, 1). Cele trei tipuri de reprezentări sus-menţionate se află de asemenea pe frontispiciul unor publicaţii oficiale cât şi ale diplomelor de înălţare în ranguri de boierie emise de cancelaria domnească a lui Gheorghe Bibescu.

(XV, 2)

(XV, 3)

(XIV, 5)

(XV, 1)

Odată cu evenimentele revoluţionare din vara anului 1848, urmate de abdicarea acestui domnitor şi instituirea unui guvern provizoriu, se creează fireşte şi pentru noua autoritate de stat un sigiliu oficial (XVII, 1), de formă ovală ce reprezintă, tot sub formă de emblemă, acvila Ţării Româneşti cruciată şi încoronata, cu aripile mai puţin deschise, având zborul în jos şi purtând în gheara dextră sceptrul şi în cea senestra spada. Pasărea heraldică, mai redusă ca dimensiuni, timbrează însă două fascii de lictor, aşezate în cruciş şi cu lamele topoarelor în sus (elemente preluate din reprezentările grafice din epoca revoluţiei franceze din anul 1789) şi care ocupă în cazul de faţă centrul cîmpului sigilar, tocmai pentru a marca că ele constituie piesele heraldice principale simbolizând însăşi revoluţia paşoptistă din Ţara Românească. Un alt sigiliu, de asemenea oval, din aceeaşi epocă, al aceleiaşi auto-

(XVII, 1) 

ARTA HERALDICĂ

62

http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0412/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page

rităţi de stat (XVII, 2), înfăţişează de astă dată acvila Ţării Româneşti ocupând centrul câmpului sigilar, pasărea cruciată însă neîncoronată, având aripile larg deschise cu zborul în jos, stând pe două ţevi de tun aşezate în cruciş şi fiind înconjurată de diferite trofee: (steaguri, arme albe sau de foc, ghiulele şi o tobă), în sfârşit, un al treilea sigiliu, de astă dată circular, al guvernului vremelnic al Ţării Româneşti (XVII, 3), reprezintă acvila cruciată valahă într-o poziţie şi o ambianţă foarte asemănătoare celei din însemnul precedent, adică avînd o postură şi trofee identice — ca formă şi aşezare — cu singura deosebire că pasărea este de astă dată încoronată.

(XVII, 2)

(XVII, 3)

Odată cu instituirea locotenenței domneşti în iulie 1848, va apare şi sigiliul acestei înalte autorităţi de stat (XVII, 4), înfăţişând acvila principatului muntean cruciată, dar iarăşi neîncoronată, aflându-se într-o nouă ipostază şi anume cu aripile deschise dar mai apropiate de corp (amintind întrucâtva pasărea imperială napoleoneană), stând pe o faclă aprinsă (simbolizînd revoluţia), încrucişată peste o ramură de măslin cu frunze şi fructe (evocând înfrăţirea între toţi cetăţenii ţării), la baza încrucişării pe centru, atârnând o balanţă cu talgerele în echilibru (simbolizînd dreptatea). Inscripţia din bordură cuprinde şi textul « Dreptate-Frăţie » care explică nu numai simbolurile redate în acest însemn, dar constituie concomitent şi o referire directă la însemnatul rol jucat de societatea secretă cu acest nume în declanşarea şi dirijarea revoluţiei paşoptiste din Muntenia.

(XVII, 4)

În perioada următoare, adică în timpul domniei lui Barbu Ştirbei, amintim patru tipuri de emblemă cu acvilă, diferite însă de precedentele, atît prin poziţia, cât şi prin aspectul păsării heraldice a Ţării Româneşti. Primul tip, imprimat pe manşeta gazetei bucureştene « Vestitorul Românesc » din anul 1850, înfăţişează acvila cruciată şi încoronată, cu trupul conturnat şi capul întors spre dextra, cu aripile mai puţin deschise, având zborul în jos, înconjurată de numeroase trofee (precum: steaguri, un tui, puşti cu baionetă, săbii, ghioage, ţevi de tun etc.) şi ţinând în gheare în loc de spadă şi sceptru, un mănunchi de fulgere, element preluat de la acvila napoleoneană, de a cărui aspect pasărea valahică încearcă chiar să se apropie (XVI, I). Cel de al doilea tip, aflat pe diplomele domneşti de înălţare în ranguri de boierie, militare sau civile, reprezintă acvila heraldică cruciată şi încoronată, cu zborul foarte extins, ţinând sceptrul în gheara dextra şi o spadă cu lama uşor curbată în cea senestră, purtând însă aninate de aripi, în chip de salbă, medalioane ovale conţinând stemele celor 17 judeţe ale Ţării Româneşti de la acea epocă (XV, 4), tip prezentând şi o variantă fără medalioane (XVI, 4). Cel de al treilea tip, figurând ca antet pe formularele diferitelor instituţii de stat, înfăţişează acvila valahică conturnată, cu o bonetă princiară pe cap şi crucea în cioc, ţinând de astă dată spada curbată în gheara dextră şi sceptrul în cea senestră (XVI, 3). În sfîrşit, cel de al patrulea tip, menţinând aceeaşi amplasare a atributelor domneşti, prezintă o acvilă cruciată şi încoronată însă neconturnată, însoţită de două ramuri — la dextra de stejar, la senestră de laur — întretăiate la bază (XVI, 2).

(XVI, I)

(XV, 4)

(XVI, 4)

(XVI, 3)

(XVI, 2)

În perioada căimăcămiei din toamna anului 1858, înregistrăm de asemenea apariţia unui însemn al acestei autorităţi de stat (XVII, 5), în care acvila ţării, cruciată şi încoronată, este înfăţişată într-o poziţie cu aripile larg deschise şi zborul în jos, amintind pe cea din domnia lui Alexandru Ghica (probabil pe considerentul că acesta obţinuse din nou puterea între anii 1856—1858, deşi doar în calitate de caimacam); de asemenea pasărea heraldică munteană ţine în gheara dextră o spadă şi în cea senestră un sceptru de o formă şi într-o postură foarte asemănătoare cu unele embleme de stat din timpul domniei aceluiaşi Alexandru Ghica. Un alt însemn sigilar, de data aceasta de format oval (însă apărut simultan cu precedentul) al aceleiaşi autorităţi statale, este şi cel cu legenda în limba franceză, reprezentând

(XVII, 5)