FAMILIA NOBILĂ CHIFOR DIN BOIU MARE, JUDEȚUL MARAMUREȘ, REACTUALIZARE DE DATE, CERTITUDINI ȘI IPOTEZE PRIVIND MOMENTUL RIDICĂRII ACESTEIA LA RANGUL ÎNALTEI NOBILIMI PARTEA A X-A
PUNCTUL DE VEDERE AL HERALDIȘTILOR ASUPRA SUBIECTULUI TRATAT PARTEA A II-A
ŢARA
ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)
63
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0380/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
pasărea heraldică valahică în formă şi postură
similară, doar cu trupul ceva mai alungit (XVII, 6).
(XVII, 6)
Cu această perioadă se
încheie evoluţia armeriilor de stat ale Ţării Româneşti, noua fază în care se
va crea stema Principatelor Unite, atât în epoca premergătoare cât şi în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, implicând îmbinări mult mai complexe, în care
fireşte şi acvila valahică, însă cu un aspect diferit, va juca rolul ei bine
determinat, deşi bineânţeles nu ca element unic, ci alături de capul de bour al
Moldovei şi uneori de armeriile personale ale domnitorului ţării.
b) Stema
de stat combinată cu armele dinastice sau domneşti
După ce am studiat
evoluţia stemei Ţării Româneşti de la origini şi până în momentul Unirii
Principatelor, se cuvine să ne referim şi la armeriile diferitelor familii
domnitoare ce s-au perindat pe tronul acestei ţări, începând fireşte cu
dinastia Basarabilor, analizând respectivele armerii în special atunci când ele
apar îmbinate cu stema de stat a principatului muntean.
Cele mai vechi vestigii
referitoare la armele dinastice ale primei noastre case domnitoare din Ţara Românească
sunt — precum se ştie — cu precădere de ordin monetar,
încă pe cea dintâi emisiune a lui Vladislav I (1364—1377) (stabilită de
numismaţi a se fi produs la anul 1365), apărând
pe aversul ducaţilor acestui voievod, un scut
despicat, primul câmp fiind fasciat de patru piese, cel de al doilea purtând o
semilună conturnată, reversul reprezentând emblema ţării alcătuită dintr-o
acvilă conturnată stând pe un coif (XVIII, 1).
(XVIII, 1)
În emisiunile
următoare, de pildă pe dinarii aceluiaşi domnitor, aversul conţine acelaşi scut
despicat şi fasciat în primul cartier, cel de al doilea prezentând însă câmpul
plin (reversul înfăţişează de asemenea acvila ţării stând pe un coif, de data
aceasta fiind aşezată în poziţie normală, doar cu capul conturnat) (XVIII, 2).
(XVIII, 2)
Pe dinarii bătuţi de
Radu I (1377—1383), aversul este acum ocupat de acvila ţării cu capul
conturnat, îndeplinind încă mai clar rolul de cimier decât pe monedele
anterioare, deoarece ea stă pe un coif ce timbrează scutul
înclinat, despicat şi pe jumătate fasciat (de 8 piese) al familiei
domnitoare; reversul aceleiaşi monede cuprinde reprezentarea unui cavaler în
armură purtând în mâna dreaptă o lancie, cea stângă sprijinindu-se de scutul
dinastic, semi-fasciat, al Basarabilor (XVIII, 3).
(XVIII, 3)
Pe o emisiune
ulterioară a aceluiaşi voievod, aversul conţine din nou scutul despicat, fasciat
de opt piese în primul câmp, purtând în al doilea câmp o siglă ovală; reversul
prezintă de asemenea acvila ţării cu capul conturnat stând ca de obicei pe un
coif (XVIII, 4).
(XVIII, 4)
Ducaţii emişi de Dan I
(1383—1386) nu prezintă nici o deosebire esenţială faţă de emisiunea precedentă
a tatălui său, singura diferenţă constând în apariţia pe avers, în cîmpul al
doilea al scutului despicat, a unui alt gen de siglă (în formă de K), în loc de
cea ovală79 (XIX, 1).
(XIX, 1)
Odată cu emisiunile
monetare ale lui Mircea cel Bătrîn (1386—1418), care înfăţişează pe avers un
cavaler ţinând în mâna dreaptă o lance şi în cea stângă un glob crucifer, reversul va înregistra o inversare de
conţinut a scutului dinastic, care apare de asemenea înclinat şi timbrat de
coiful purtând în cimier acvila ţării cu capul conturnat, dar având câmpul plin
în primul cartier şi cele 8 fascii în cel de al doilea (XIX, 2).
(XIX, 2)
79 În
privinţa siglelor, trebuie să precizăm că cele în formă de O apar şi pe monede
emise de Dan I şi Mircea cel Bătrin; în plus, atât la Radu I cât şi la ceilalţi
doi voievozi menţionaţi, apar şi alte sigle în câmpul doi al scutului despicat,
precum; Y şi I la Radu I; W la Dan I; I, M, S, P etc, la Mircea cel Bătrîn.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-ii/0376/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_i-55page
ARTA
HERALDICĂ
64
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0373/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page 
Pe o alta emisiune a
lui Mircea a cărui avers conservă imaginea cavalerului cu lance şi glob crucifer, reversul conţine aceeaşi reprezentare a
scutului înclinat, timbrat de coiful cu acvila în cimier, dar având în primul
câmp o stea, cel de al doilea fiind fasciat de opt piese (XIX, 3).
(XIX, 3)
În sfârşit pe ducaţii
emişi de Vladislav al II-lea (1447 — 1456), aversul conţine din nou scutul
despicat, purtând în primul cîmp o semilună cu coarnele spre dextra suprapusă
unei stele în şase colţuri, cel de al doilea fiind de data aceasta fasciat de
şase piese; reversul înfăţişează din nou, într-o reprezentare mai elegantă,
coiful cu acvila Ţării Româneşti în cimier (XIX, 4).
(XIX, 4)
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0368/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
Acestea sunt monedele
care prezintă tipurile cele mai caracteristice purtând stema de familie a Basarabilor,
precizând că am menţionat fiecare tip doar la voievodul la care apare pentru
prima oară80.
În privinţa
reprezentării păsării heraldice a statului feudal muntean în aceste emisiuni
monetare, majoritatea cercetătorilor au fost de acord în a considera — pe bună
dreptate — respectiva pasăre ca fiind o acvilă şi nu un vultur, forma ei pe
toate monedele emise de la Vlaicu Vodă încoace, îndreptăţindu-ne să o
clasificăm ca aparţinând speciei acvilelor şi nu celei a vulturidelor. Acest
fapt se explică prin aceea că practicile sigilare fiind
mult mai vechi la domnii Ţării Româneşti decât emisiunile lor monetare
(începute după cum am văzut de-abia în 1365), nu a mai fost cazul,
precum în sfragistică — unde se moştenise tipul heraldic arhaic de stemă cu un
vultur, prototip ce fusese încă menţinut pe sigiliile de stat de la acea epocă
— să se doteze noile monede cu reprezentări desuete de care însăşi practica
sigilară va încerca şi va reuşi să se debaraseze.
Din analizarea
tipurilor monetare considerate ca esenţiale, putem desprinde următoarele
concluzii: a) scutul dinastic al Basarabilor se prezintă iniţial despicat, cu
primul câmp fasciat de patru până la opt piese, şi al doilea plin; totuşi încă
de la Vladislav I pe unele emisiuni de ducaţi,
apoi la Radu I pe bani, la Mircea cel Bătrîn şi
Vlad I pe unele emisiuni de ducaţi şi după aceea
în rnod constant la toţi domnii următori81 până la Basarab al
III-lea Laiotă cu care se încheie acest gen monetar, conţinutul scutului
dinastic se inversează, câmpul fasciat trecând pe locul doi, la senestra; b) câmpul
plin nu se menţine astfel nici la Vladislav I unde,
încă pe unele prime emisiuni apare o semilună
conturnată, apoi, începând din domnia asociată a
acestui voievod cu fratele său Radu I, câmpul
respectiv să conţină sigle de cele mai variate forme; în sfârşit de la
Vladislav al II-lea în spaţiul menţionat va apare o semilună şi o stea (în cele
două variante de suprapunere) până la Basarab Laiotă inclusiv. În mod sporadic,
câmpul plin se înregistrează ca atare la unele emisiuni ale lui Radu I, Mircea
cel Bătrîn, Mihai I şi Dan al II-lea, totuşi ele constituind excepţii de la regula generală care presupune ca
respectivul câmp să cuprindă diverse sigle, (Este drept însă că în numismatică, siglele sunt considerate ca indicaţii de
emisiune şi de atelier monetar, nu ca mobile în
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0367/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
80 S-ar putea
totuşi obiecta că ultimul tip indicat de noi, cel al Iul Vladislav al II-lea apăruse
anterior sub Basarab al II-lea (l442 — l443), deşi în prima emisiune a acestui
voievod, scutul despicat conţinea fasciile în primul câmp, iar semiluna şi
steaua în cel de al doilea; de-abia emisiunea secundă a acestui voievod va
coincide ca reprezentare a scutului dinastic cu cea a lui Vladislav al II-lea.
Am ales totuşi ca tip semnificativ ducații acestui din urmă domnitor pe
considerentul că respectivele monede prezintă un aspect mai îngrijit sub
aspectul execuţiei decât cele ale lui Basarab al II-lea, fiind lucrate mai
artistic decât acestea. Pentru selecţionarea materialului numismatic citat, am
consultat OCT. ILIESCU, Emisiuni monetare
ale Ţării Româneşti din secolele al XIV-lea și al XV-lea, în S.C.N., U,
1958, p. 303-344.
81 Cu o singură
excepţie, la o emisiune de ducaţi al lui Basarab al II-lea scutul revine în câmpul
fasciat la dextra (v. OCT. ILIESCU, op.
cit., p. 333, fig. 40).
ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)
65
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0365/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
scut); c) în câmpul fasciat, numărul pieselor
variază de la patru la opt, atât în postura dextră cât şi în cea senestră a
respectivului câmp al scutului şi aceasta începând încă de la primele emisiuni
ale lui Vladislav I şi până la ultimele ale lui Basarab al II-lea Laiotă,
deci pe toată perioada cunoscută a celor dintâi manifestări numismatice în Ţara
Românească.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_Robert_de_Anjou#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Chronicon_Pictum_I_Karoly_Robert.jpg
Carol Robert de Anjou rege al Ungariei 1308 - 1342
Asemenea condiţii de fluctuaţii de aspect în stema primei noastre dinastii
muntene nu trebuie să ne mai surprindă. Conform celor mai recente studii
heraldice întreprinse în Occident82, astăzi este general admis
faptul că între secolele XIII şi XV, în Europa centrală şi de vest a domnit, în
privinţa modului de constituire al stemelor, o mult mai mare libertate în
alegerea simbolurilor armoriate decât s-a crezut până acum. Şi dacă, potrivit
aceloraşi studii, legislaţiile restrictive privitor la însemnele heraldice au
început să apară, în aria geografică amintită, de-abia în ultimii ani ai
veacului al XV-lea, atunci n-ar fi greu de presupus că în perioada 1200 — post
1490, şi în zona în care se aflau teritoriile româneşti — deşi situată la confiniile
Europei centrale — s-a putut extinde un fenomen similar referitor la caracterul
fluctuant al acestor însemne, în consecinţă revenind la stema Basarabilor, vom
încerca să reconstituim apariţia şi evoluţia ei heraldică în lumina noilor
premise acceptate. Astfel, simbolurile armoriate ale primei dinastii a Ţării
Româneşti au putut cunoaşte mai multe etape de
dezvoltare şi anume: 1) perioada iniţială de alcătuire, atunci cînd
Basarabii nu erau decât mici dinaşti locali; 2) faza imediat următoare
ascensiunii lor pe tronul principatului valah; 3) etapa finală, de desăvârşire
a stemei dinastice odată cu realizarea independenţei statului feudal Ţara
Românească.
https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C3%A9la_al_III-lea#mediaviewer/Fi%C8%99ier:Bela3.jpg
Béla al III-lea (n. 1148/1149 - m. 24 aprilie 1196) a fost rege al Ungariei între 1 martie 1172și 24 aprilie 1196.
În prima perioadă, în absenţa oricărui vestigiu
documentar sau iconografic, nu putem desigur decât să conjecturăm asupra
datei de apariţie şi a aspectului pe care 1-au putut avea cele dintâi însemne
heraldice ale Basarabilor. Conform unei presupuneri a heraldistului I. N.
Mănescu, strămoşii Basarabilor ca mici dinaşti stăpânind malul drept al
Oltului, au putut eventual participa la cruciada a V-a (1217—
1221) condusă de Andrei al II-lea, cu care prilej să fi adoptat şi ei o stemă
proprie. Îndrăzneaţa ipoteză ar duce la concluzia că
ascendenţii lui Litovoi, Bărbat şi Tihomir ar fi devenit posesorii unei steme
de familie încă din al doilea deceniu al veacului al XIII-lea, concluzie
ce considerăm — deşi interesantă — mult prea hazardată. Dealtfel ea vine în
contradicţie şi cu punctul de vedere general admis, potrivit căruia heraldica ungară datează numai de la Angevini. Împreună
cu cercetătorul menţionat, considerăm însă exclusă
posibilitatea ca Ungaria să fi rămas în afara lumii heraldice mai târziu de
epoca lui Bela al III-lea (1172—1196). Astfel, chiar dacă stema
Basarabilor n-a avut, probabil, vechimea presupusă de I. N. Mănescu, ea a putut
totuşi să apară în cursul secolului al XIII-lea pe
temeiul relaţiilor existente între regii ungari şi dinaștii români de la sud de
Carpaţi. De aceea ar fi foarte plauzibil ca Basarabii să fi adoptat o stemă
influenţată sau provenind din heraldica regală arpadiană (fasciile
alternate, argint cu roşu), la care să fi adăugat şi un element personal (câmpul
de azur, cu sau fără o semilună de argint).
https://en.wikipedia.org/wiki/Chronicon_Pictum#mediaviewer/File:Viennese_Illuminated_Chronicle_Posada.jpg
Această posibilă stemă
de familie cu scutul despicat, având câmpul dextru fasciat de patru (sau mai
multe) piese de argint alternat cu roşu, iar câmpul senestru de azur plin sau
încărcat cu o semilună de argint83, a putut fi perpetuată de Basa-
82 v. MICHEL PASTOUREAU: Où en sont les éudes d’héraldique médievale?,
p. 9—10.
83 În
studiul său în mss., citat mai sus, I. N. Mănescu presupune primilor Basarabi o
stemă identică, cu deosebire că în viziunea acestui heraldist, fasciile sunt de
aur, crezând că poate găsi o confirmare a acestei presupuneri invocând şi câmpul
fasciat de 12 piese, de aur şi roşu (peste care broşează două labe de leu negre
aşezate în cruciş) al stemei atribuite « regelui Valahiei » (le Roy de Blaqui)
din cuprinsul unui armorial anonim englez datând din timpul domniei lui Henric
al Vl-lea (1421 — 1471), (II, 5) stema semnalată atenţiei noastre de către
heraldistul susmenţionat şi aflata în The Encyclopaedia Britannica, ed. a 13-a,
vol. XIII, London & New York, 1926, la articolul Heraldry, pl. III, fig.
16, între p. 320 şi 321.
ARTA HERALDICĂ
66
rabi — deocamdată cu acelaşi aspect cromatic şi
iconografic — şi după înălţarea lor pe tronul Ţării Româneşti. În orice caz,
Basarab I poseda în mod cert un însemn heraldic la 1330 când — conform
relatărilor precise din cunoscutul Chroniucurn
pictum, scris la 1358 — acest voievod
adresează o misivă conţinând oferta de pace regelui Carol-Robert de Anjou,
misivă care, potrivit tradiţiilor feudale curente la acea epocă, trebuia
necondiţionat să fie prevăzută şi cu sigiliul emitentului84. Acest
sigiliu, absolut indispensabil autentificării documentului, trebuia să conţină
un însemn dacă nu neapărat armoriat, măcar dotat cu o emblemă exclusivă a
voievodului valah.
http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2011/11/13/cronica-pictata-de-la-viena-1358-batalia-de-la-posada/
În ceea ce ne priveşte,
credem că Basarab I poseda efectiv la acea dată o stemă proprie, fie conferită
anterior lui, fie auto-concedată, deoarece vestigiile sigilare — e drept ceva
mai tardive, de la Vladislav I din anul 1386 — lasă totuşi să se presupună prin
aspectul lor arhaic, preexistența unor atari însemne şi la domnii anteriori,
Nicolae Alexandru şi tatăl său. Relativ însă la paralelismul care ar fi putut
exista între stema ţării şi cea dinastică a Basarabilor în prima jumătate a
veacului al XlV-lea, nu posedăm nici cel mai mic indiciu, astfel încât nu putem
şti care va fi fost însemnul ce a figurat pe sigiliul aplicat de Basarab I pe
scrisoarea sa din anul 1330 către Carol Robert: pasărea valahică sau scutul
semi-fasciat dinastic? În orice caz, ceea ce ne îngăduim să presupunem constă
în faptul că în prima fază de unificare a teritoriilor româneşti de la sud de
Carpaţi şi de întemeiere a principatului valah, Basarabii au conservat posibila
lor stemă de familie adoptată în cea de a doua jumătate a veacului al XlII-lea
fără a-i aduce vreo remaniere prin adaosuri de mobile heraldice sau prin
modificări de ordin cromatic.
http://tiparituriromanesti.wordpress.com/2011/11/13/cronica-pictata-de-la-viena-1358-batalia-de-la-posada/
Independenţa Ţării
Româneşti consacrată prin victoria lui Basarab I asupra lui Carol Robert la
Posada a avut desigur un ecou şi în domeniul — important pe atunci — al
însemnelor armoriate. Astfel considerăm că vechea stemă dinastică care conţinea vestigii de certă influenţă ungară (fasciile
arpadiene), nu mai putea conveni voievozilor care înlăturaseră dominaţia
Angevinilor asupra ţării lor85. De aceea, presupunem că fie
însuşi Basarab I, fie urmaşii săi imediaţi, au procedat — prin auto-conferire —
la remanierea stemei lor de familie, modificând smalturile vechilor armerii
dinastice care vor conserva împărţirea scutului despicat şi semi-fasciat, dar
nu şi alcătuirea lui din punct de vedere cromatic.
La această concluzie am ajuns însă după un examen atent şi aprofundat al
problemei ce a prezentat numeroase aspecte anevoioase în rezolvarea lor.
Astfel, deoarece — după cum se ştie — indicaţiile convenţionale pentru a marca
culorile şi metalele heraldice în reprezentările acromate ale stemelor—fie în
gravările pe metale (monede, medalii, inele, sigilii, stampe ş.a,), fie în cele
de pe pietre (basoreliefuri, litografii,
http://tiparituriromanesti.files.wordpress.com/2011/11/chronica_picta_146.jpg
84 Asupra
acestei împrejurări, cunoscute demult istoriografiei româneşti, atrage totuşi
atenţia pentru prima oară (în sensul heraldic al evenimentului) numismatul
OCTAVIAN ILIESCU, într-o conferinţă urmată de articolul cu acelaşi titlu: « O acvilă neobişnuită », în Mag. Ist., V,
1971, nr. 3 (48), martie, p. 29. Totuşi, nu suntem de acord cu faptul că numismatul
citat afirmă că Basarab I nu putea avea la 1330 un însemn heraldic propriu.
85 I. N.
Măneacu crede că formula « a qua sua
debent dependere insignia » folosită de regele Ludovic de Anjou în
documentul din 5 ianuarie 1365 în care acuză pe Vladislav I (Vlaicu) de
nesupunere şi îl consideră rebel faţă de coroana sa (v. E. HURMUZAKI. Documente
privitoare la istoria Românilor, I/2, Buc., 1890, p. 92 — 93, nr. LXIX), s-ar
referi şi la însemnele heraldice conferite fie lui Vlaicu, fie chiar
înaintaşilor săi. Textul nu îngăduie — după părerea noastră — o interpretare
chiar atît de precisă a sensului menţionat, astfel încît o socotim doar ca o
ipoteză de luat în seamă.
ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)
67
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0359/image?sid=3e41ec55727103c1afca8d98d6c6e#current_page
geme, pietre semiprețioase etc.) nu s-au fixat decât
în prima jumătate a secolului al XVII-lea86, vestigiile monetare ce
înfățișează stema dinastică a Țării Românești, nu ne-au putut furniza, din
păcate, nici un indiciu în sensul urmărit.
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-domneasca-sfantul-nicolae-curtea-arges-123583.html
biserica domnească de la Curtea de Argeș
Ar rămâne deci celelalte
surse, fie de ordin epigrafic, fie din domeniul artistic și anume, lespedea
funerară anonimă gravată cu stema Basarabilor din biserica domnească de la
Curtea de Argeș – din nefericire și ea neputând conține indicații convenționale
de culoare deoarece datează de la finele secolului al XIV-lea și începutul
celui de-al XV-lea – cât și fresca cu stemă a « cavalerului fără cap », precum
și nasturii armoriați găsiți pe tunica din mormântul lui Radu I (sau Vlaicu
după unii cercetători), ambele relicve aflate în același lăcaș menționat mai
sus. Fresca, azi în parte distrusă, nu ne poate furniza decât vagi și
neidentificabile urme de culoare pe scutul fasciat de patru piese în primul
cartier și având câmpul plin în cartierul al doilea87; doar nasturii
armoriați ar putea fi în măsură să ne indice aspectul cromatic al stemei aflate
pe dânșii, ei fiind alcătuiți din argint aurit (care dă și nuanța fondului),
având opt fascii, dintre care patru alternate, emailate în verde88.
http://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/biserica-domneasca-sfantul-nicolae-curtea-arges-123583.html
frescă din iserica domnească de la Curtea de Argeș
Astfel, am putea
blazona scutul dinastic al Basarabilor de pe acești nasturi, în felul următor:
ecuson despicat, primul câmp fasciat de opt piese, de aur alternat cu verde,
câmpul al doilea fiind de aur plin. În acest sens, reamintim teoria emisă de
Octavian Iliescu conform căreia respectiva stemă dinastică indică limpede o
auto-conferire din partea posesorilor ei. Într-adevăr, metalul folosit de
Basarabi în alcătuirea noilor lor armerii – în speță aurul – este considerat
mai nobil pe scara ierarhică a artei heraldice argintului din fasciile regilor
unguri; rezultă în consecință că stema dinastică munteană în ultima sa formă nu
mai putea fi concedată Basarabilor de către suveranul angevin care n-ar fi
conceput să confere unor principi socotiți vasali, smalturi heraldice
superioare în rang celor aflate în propria sa stemă regală.
Blazonarea de mai sus a
stemei dinastice basarabești este considerată ca sigură de către numismatul
Octavian Iliescu, în timp ce I. N. Mănescu crede că alcătuirea nasturilor de pe
tunica voievodală din mormântul de la Argeș exclude posibilitatea de a li se
stabili vreo valoare cromatică din punct de vedere heraldic.
În ceea ce ne privește,
înclinăm spre interpretarea dată de numismatul citat pe considerentul culorilor
identice ale fasciilor din stema policromă a lui Ștefan cel Mare de pe Tetraevanghelul de la anul 1502 aflat
actualmente în Biblioteca de Stat din Viena; întrucât au existat numeroase
alianțe directe de familie între dinastiile
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0358/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
86 Semnele
convenționale (liniaturi și puncte) pentru indicarea smalturilor în reprezentările
necolorate ale stemelor vor fi stabilite de-abia în secolul al XVII-lea. Primul
care încearcă să introducă un asemenea sistem este Francquard la 1623, însă
metoda lui nu va fi adoptată el fiind urmat de Vulson de la Colombière care va
crea și apoi Petra Sancta care va difuza și va impune în știința heraldică după
anul 1638, sistemul astăzi generalizat al reprezentărilor convenționale ale
smalturilor (cf. OTTO TITAN VON HEFNER, Handbuch
der theoretischen und praktischen Heraldik, vol. I, ed. a II-a, Görlitz,
1887, pl. X, fig. 97 și 98).
87 În studiul
său în mss. citat supra, I. N. Mănescu vede totuși în scutul din fresca «
cavalerului fără cap », primul cartier fasciat de aur și roșu, iar câmpul plin
din cartierul al doilea, de azur, considerând că aceste detalii ar reieși din
fotografia făcută în anul 1915 a menționatei fresce de pe stâlpul stâng (de la
nord) dinaintea altarului bisericii domnești de la Curtea de Argeș (v. D.
ONCIUL, În chestiunea bisericii domnești
de la Curtea de Argeș, în Bul. Com. Mon. Ist., IX, 1916, fasc. 34, apr.
– iun., p. 61, fig. 14). Întrucât respectiva fotografie este realizată în
alb-negru, manifestăm rezerve față de interpretarea cromatică dată de I. N.
Mănescu amintitelor smalturi ale stemei în cauză.
88 Nasturii
se află actualmente în Muzeul de Istorie al R. S. R. din București. O
reprezentare fotografică (în alb - negru) v. la VIRGILIU DRĂGHICEANU, Curtea de Argeș. Călăuza vizitatorului
monumentelor orașului, (București), f. d., p. 8, fig. 2.
ARTA HERALDICĂ
68
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0356/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
Țării Românești și Moldovei de-a lungul timpului
(însuși Ștefan fiind căsătorit a treia oară cu Maria Voichița, fiica lui Radu
cel Frumos), n-ar fi exclus ca scutul fasciat de azur și verde să figureze pe
stema dinastică a voievozilor moldoveni fie ca o « armerie de alianță » foarte
uzitată în practicile heraldice la acea epocă și ulterioare, fie să provină de
la casa domnitoare munteană într-un alt mod. Oricare ar fi însă situația,
suntem îndreptățiți să presupunem existența unor influențe reciproce, de sens
și intensități variabile, după epocă și domnie, între heraldica dinastică a
Moldovei și cea a Țării Românești, relații despre care vom vorbi mai detaliat
în capitolul dedicat stemei dinastice a Mușatinilor.
În final, mai trebuie
să amintim că stema dinastică a Basarabilor ce
va continua să apară în general pe aversul monedelor
acestor voievozi până la Basarab al III-lea Laiotă (1473 - 1477), va
dispare definitiv odată cu încetarea emisiunilor monetare a domnilor Țării
Românești, nemaifiind întâlnită ulterior pe nici un alt vestigiu de ordin
epigrafic (cu excepția stemei din anul 1499 a lui Radu cel Mare de la
Mănăstirea Dealu), documentar sau de orice alt gen, deși stingerea respectivei
dinastii (cu colateralii săi, inclusiv) se va produce aproape două secole mai
târziu.
Dacă stema de familie a
primei dinastii a Țării Românești va pieri fără urmă din motive ce ne sunt total
necunoscute, totuși unii dintre voievozii aparținând acestei familii domnitoare
vor arbora steme sau embleme personale, adesea combinate cu stema țării
alcătuită din cunoscuta acvilă valahică.
(XX, 1)
Astfel, putem cita pe
Vlad Dracul care, atât pe unele monede bătute la Târgoviște cât și pe sigiliul
său de stat, din anul 1437 (XX, 1), va purta emblema sa personală simbolizată
printr-un dragon; respectiva emblemă,
reprezentând cunoscutul animal fabulos din legendele antichității și evului
mediu, a fost – după unii cercetători – folosită de acest voievod din pricină
că el fusese creat la 1431, cavaler al Ordinului
Dragonului, înființat la 1408 de către Sigismund de Luxemburg89.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_Dragonului
Dacă pe emisiunile
monetare menționate supra, dragonul va fi înfățișat pe
revers într-un singur exemplar, pe marele sigiliu atârnat din anul 1437,
amintit mai sus, animalul himeric va apărea de trei ori – firește de proporții
reduse – atât în cantonul superior dextru al scutului, sub semiluna cu
coarnele la dextra, flancată de steaua în șase colțuri, cât și la picioarele
crucii cu trei brațe plasate pe flancul senestru al ecusonului, precum și, în
sfârșit, în cantonul inferior dextru la picioarele acvilei cu capul conturnat a
Țării Românești.
(XX, 2)
De la finele aceluiași secol al XV-lea datează și stema lui
Radu cel Mare, sculptată pe pisania din anul 1499 a vechii clopotnițe a
mănăstirii Dealu (XX, 2). Într-un scut de factură gotic-germană, apare o
reprezentare de pasăre cruciată a țării, foarte diferită (ca aspect, poziție și
atribute auxiliare) de amprenta sigilară cunoscută, datând din anul 1497, a
aceluiași voievod. Stema de la Dealu include însă majoritatea elementelor
tradiționale specifice ale coifului și cimierului din stema clasică de tip
monetar a Basarabilor, cu care ne familiarizaseră emisiunile numismatice din
veacurile al XIV-lea și al XV-lea, adică acvila cruciată cu capul conturnat (de
data aceasta cu aripile larg deschise), stând pe coif și fiind flancată la
dextra de o lună conturnată, lipsind însă steaua. În orice caz, considerăm că
este necesar să precizăm că acest mic monument epigrafic constituie un ultim
vestigiu – altul decât monetar –
89 v. OCT. ILIESCU, Emisiuni monetare ale
Țării Românești din secolele al XIV-lea și al XV-lea, p. 323, fig. 33 – 34, p.
325 – 330 și p. 239, fig. 38 și 39; v. și EMIL VÎRTOSU, Din sigilografia
Moldovei și Țării Românești, Buc., 1956, p. 343, fig. 17 și 20, cât și STELIAN
METZULESCU într-o conferință asupra dragonului ca
simbol heraldic ținută în ședința din 29 decembrie 1971 a Comisiei de
Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Institutului de Istorie « N. Iorga ».
https://hu.wikipedia.org/wiki/S%C3%A1rk%C3%A1ny_Lovagrend#mediaviewer/F%C3%A1jl:S%C3%A1rk%C3%A1nyLovagrend.jpeg
ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)
69
al stemei dinastice a Basarabilor, într-o perioadă
când emisiunile de acest fel încetaseră să mai apară cu peste două decenii mai
înainte; ulterior nici vreo altă urmă — de orice gen ar fi fost ea — a armelor
primei noastre familii domnitoare în Ţara Românească nu ni s-a mai conservat.
(XX, 3)
O altă stemă, de astă
dată sigilară, care a suscitat mari controverse este şi cea aflată pe pecetea
lui Mihai Viteazul aplicată pe cunoscutul document din 27 iulie 1600 (XX, 3),
însemn despre care s-a spus, între altele, că ar conţine şi elemente de stemă
personală (leii afrontaţi). Este vorba de un sigiliu conţinând acvila valahică
îmbinată cu tipul « Nova plantatio » şi în subsidiar cu stema Moldovei cât şi
cu doi lei afrontaţi. Acest tip sigilar folosit de Mihai Viteazul după unirea
Transilvaniei şi Moldovei, ni s-a conservat doar în trei exemplare, toate emise
de către cancelaria domnească moldoveana a marelui nostru voievod în vara
anului 1600. Astfel, primul dintre aceste exemplare a fost aplicat în ceara
roşie pe un act din 3 iulie 1600 (semnalat în anul 1945 de prof. Aurelian
Sacerdoţeanu), iar celelalte două, aplicate în chinovar pe documentele din 27
şi respectiv 29 iulie 1600 (cel dintâi semnalat de prof. Stoica Nicolaescu în
anul 1905, cel de al doilea, făcut cunoscut de-abia în 1964 de către
cercetătorul Paul Mihail90). Dintre aceste trei însemne — primele
două aflate în ţară în depozitele Arhivelor Statului din Bucureşti, ultimul în
arhiva metocului Sf. Mormânt din Constantinopol — cel care a stârnit vâlva şi
interesul pe deplin justificate ce prezenta, a fost fireşte exemplarul de pe
actul din 27 iulie 1600, semnalat cronologic cel dintâi atenţiei istoricilor şi
marelui public românesc de la începutul secolului actual. Deşi documentul de la
data sus-menţionată fusese cercetat şi publicat încă din anul 1865 de B. P.
Hasdeu în Arhiva istorică a României,
acest mare erudit nu acordase nici o atenţie pecetiei în chinovar aplicată pe
respectivul act; de asemenea, aceeaşi pecetie fusese studiată şi descrisă în anul 1891 de către V. A. Urechia în Schiţe de
sigilografic românească, dar istoricul citat dăduse o cu totul altă
interpretare elementelor heraldice şi emblematice aflate în câmpul sigilar al
însemnului examinat. Cel care a sesizat primul însemnătatea pecetiei lui Mihai
Viteazul din anul 1600 şi a sensului ei simbolic major, a fost Stoica
Nicolaescu, pe atunci student în istorie, care a semnalat profesorului său
Grigore Tocilescu acest important însemn sigilar domnesc. Numitul reputat
istoric s-a grăbit să-l prezinte neîntîrziat lumii ştiinţifice de specialitate
în comunicarea din 18 februarie 1905 de la Academia Română, fiind urmat şi de
Dimitrie Onciul, pe atunci Director General al Arhivelor Statului din
Bucureşti, care a ţinut şi dânsul să se pronunţe asupra pecetiei lui Mihai
Viteazul din anul 1600 (aflată în depozitele instituţiei ce o conducea), exprimându-şi
punctul de vedere în comunicarea ţinută la 15 martie 1905 în cadrul aceluiaşi
înalt for de cultură al ţării. Conform interpretării date de Tocilescu şi
Onciul (ulterior şi de Stoica Nicolaescu), însemnul sigilar domnesc de pe actul
din 27 iulie 1600 conţine simbolurile reunite ale celor
trei ţări româneşti şi anume acvila valahică, capul de bour al Moldovei
şi leii afrontaţi, consideraţi a reprezenta
Transilvania. Această interpretare a fost unanim acceptată la epoca
semnalării pecetiei la care ne referim, fiind bazată mai puţin pe inscripţia
(parţial reconstituită) din bordura însemnului în cauză, cât mai ales pe
intitulaţia documentului care numeşte pe Mihai Viteazul «domn al Ţării
Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei». Dacă cercetătorii ulteriori n-au
formulat fireşte obiecţii asupra simbolurilor consacrate ale principatelor
valah şi moldav, în schimb unii dintre aceşti specialişti au emis serioase
dubii asupra leilor afrontaţi ca emblemă evocatoare a Transilvaniei.
90 v. P.
MIHAIL, Documente inedite ale cancelariei
moldoveneşti din secolul al XVI-lea (din arhiva metocului Sf. Mormânt din
Constantinopol), în Studii, Revista de istorie, XVII, 1964, nr. 2, p. 335-359.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0422/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV —XIX)
71
fiind emis de acesta în numele tatălui său ca domn
al Moldovei, deşi — după cum precizează prof. Sacerdoţeanu — în intitulaţia
documentului dat în Iaşi la 3 iulie 1600 nu figurează menţionat ca voievod decât
Mihai Viteazul. Constatările efectuate în urma analizării minuţioase a
respectivei peceţi în ceară a marelui domn, vor cauza şi o remaniere
corespunzătoare a reprezentării sale grafice. Astfel, desenatorul P. Polonic
(de la Institutul de Arheologie din Bucureşti) va înfăţişa însemnul în cauză
dotat cu leii afrontaţi susţinând un arbore căruia nu i se văd rădăcinile, cele două animale
heraldice fiind redate stând pe un fel de scoici semănând mai degrabă cu nişte
frunze plasate în bară (oblic de la senestra la dextra); de asemenea inscripţia
din bordură va conţine textul în noua sa lectură semnalată mai sus. În privinţa
sensului simbolic al leilor afrontaţi, prof.
Sacerdoţeanu nu exclude presupunerea ca ei să reprezinte eventual principatul transilvan, contrazicând poziţia
categorică, total refractară unei astfel de interpretări, adoptată anterior,
după cum am văzut, de gen. P. V. Năsturel şi prof. C. Moisil.
În sfârşit, documentul
din 29 iulie 1600, semnalat în anul 1964 de cercetătorul Paul Mihail, nu ne
aduce vreo lămurire suplimentară relativ la pecetia în chinovar aplicată la
baza sa, întrucât fotografia acrului şi a însemnului sigilar cu care este
dotat, redă o amprentă identică cu cea de pe documentul bine cunoscut din 27
iulie 1600, amprentă realizată desigur de aceeaşi matrice folosită de
cancelaria domnească moldoveana a lui Mihai Viteazul pe actul emis doar cu două
zile anterior.
În ceea ce priveşte
propria noastră poziţie şi aportul cu care am putut contribui la elucidarea
problemei tipului sigilar aplicat pe documentele din 3, 27 şi 29 iulie 1600, suntem
în măsură să prezentăm, în urma analizării directe a celor două peceţi aflate
la noi în ţară în depozitele Arhivelor Statului din Bucureşti, următoarele
constatări:
1. confirmăm integral
afirmaţiile gen. P. V. Năsturel şi ale lui C. Moisil, referitor la faptul că
cei doi lei afrontaţi nu ţin în labele lor
anterioare o spadă în pal (aşa precum susţinuseră Gr. Tocilescu, D. Onciul şi
S. Nicolaescu), ci flanchează, sprijinindu-1, un arbore
cu coroana prevăzută cu striaţiuni orizontale care probabil vor să-i
indice, în chip stilizat, frunzişul.
2. contrar însă
aserţiunilor aceloraşi gen. Năsturel şi prof. Moisil, arborele
nu este redat smuls (adică cu rădăcinile vizibile), elementele ce apar
reprezentate la baza tulpinii copacului nefiind, conform opticii noastre, nici
rădăcini, nici scoici, nici frunze, ci mai degrabă crestele
unor munţi, aşa precum le văzuse (deşi sub semnul întrebării) şi prof. A. Sacerdoţeanu în anul 1945.
3. din compararea celor
două amprente sigilare — în ceară roşie şi în chinovar — am ajuns la concluzia
că pecetia în ceară a fost produsă de o matrice diferită de cea folosită pentru
pecetia aplicată în chinovar şi aceasta deoarece: a) există unele mici
deosebiri de format şi de poziţie ale labelor şi ale cozii celor doi lei afrontaţi de pe unul şi de pe celălalt însemn
examinat; b) aspectul clar conturat al coroanei arborelui
(în formă de chiparos) de pe pecetia în chinovar, e diferit de cel neconturat
şi prezentând o formă de hexagon neregulat al coroanei copacului
de pe pecetia în ceară; c) tulpina arborelui
din însemnul în chinovar e redată mai scurtă şi susţinută de relieful accidentat de la baza sa, în timp ce tulpina
copacului din însemnul în ceară este reprezentată foarte distinct mergând până
în terasa curbă formată de însăşi latura inferioară a scutului mare (în care
sunt incluşi cei doi lei afrontaţi), respectiva tulpină nemaifiind de astă dată susţinută, ci flancată
de crestele de munţi ce o înconjoară în
porţiunea sa inferioară; d) siluetele crestelor
muntoase (în număr doar de patru) de la
baza scutului mare din pecetia în chinovar, apar redate (desigur din cauza
imprimării defectuoase a numitului tuş roşu) sub forma unor frunze sau scoici,
confuzie ce nu e posibilă în pecetia în ceară, în care cele patru creste montane apar net conturate.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0107/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
ARTA HERALDICĂ
72
În ceea ce priveşte
prezenţa elementului leu în sfragistica
domnească munteană de gen « Nova Plantatio » (de la apariţia acestui tip
sigilat şi pînă la anul 1600) trebuie să precizăm — contrar afirmaţiilor ce
s-au dovedit a fi fost eronate ale gen. Năsturel — că primul care introduce întro pecetie de factura amintită cei doi lei afrontaţi sprijinind trunchiul
copacului simbolic, a fost Mihai Viteazul, în însemnele sale conservate
pe actele din 3, 27 şi 29 iulie 1600. În sfragistica domnească moldoveana, de
asemenea, cele două animale heraldice faţă în faţă nu au constituit la epoca
aceea elemente uzuale în armorialul de stat al principatului de dincolo de
Milcov; tot astfel, în heraldica de stat a
Transilvaniei, leii n-au fost în nici o ipostază întîlniţi.
Referitor la sensul
simbolic ce Mihai Viteazul a voit să atribuie acestor două animale heraldice,
afirmăm în primul rând că până la confecţionarea celor două matrice sigilare
folosite de cancelaria moldoveana a voievodului în vara anului 1600, marele
nostru domn nu îşi alcătuise nici un însemn special care să marcheze stăpânirea
sa şi asupra Ardealului, unit după cum se ştie încă din noiembrie 1599; pe
întreaga perioadă dintre această dată până la reunirea Moldovei (ba chiar şi
ulterior), Mihai Viteazul va face uz în Transilvania doar de peceţi aparţinând
tipului de însemne sigilare curent folosit de cancelaria domnească a Ţării
Româneşti între anii 1596 şi 1600. De-abia în preajma unirii principatului
moldav şi ca o consecinţă a unei acţiuni care urma să îndreptăţească pe voievod
să se intituleze «domn al Ţării
Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei», el va considera oportun să
dispună confecţionarea unui sigiliu care să includă într-o compoziţie
heraldico-iconografică de tip « Nova Plantatio », simbolurile heraldice ale
celor trei ţări surori, reunite sub o conducere unică. Am afirmat în preajma
unirii Moldovei, deoarece după cum se ştie, Mihai nutrise iniţial dorinţa, după
reunirea principatului de dincolo de Milcov, să-şi instaleze fiul pe tronul Muşatinilor,
intenţie materializată prin inscripţia în acest sens aflată în exerga primei
matrice sigilare amintite. Ulterior, voievodul schimbîndu-şi planurile şi
lăsând în continuare pe Nicolae Pătraşcu ca locţiitor al său în Ţara
Românească, a dispus să se confecţioneze cea de a doua matrice sigilară în care
exerga poartă o altă inscripţie ce cuprinde, conform şi afirmaţiilor lui
Tocilescu, Onciul şi Nicolaescu, doar numele lui Mihai şi tripla sa titulatură.
În privinţa sensului ce
atribuim leilor afrontaţi aflaţi în tipul de pecetie domnească din anul 1600 ce
analizăm, — raliindu-ne punctului de vedere exprimat încă din anul 1921 de
către Constantin V, Obedeanu 91 — considerăm că semnificaţia acestor
două animale heraldice ar putea fi eventual pusă în legătură cu tradiţia,
perpetuată de-a lungul veacurilor, a ipoteticei embleme a Daciei (alcătuită din
doi lei afrontaţi, cu boturile deschise şi
cozile trecute printre picioare); această tradiţie ne-a fost transmisă de
izvoare din care s-au inspirat, ulterior epocii lui Mihai Viteazul, atât unii
dintre cronicarii noştri (ca de pildă Nicolae Costin), cât şi armorialele sud- slave ce începuseră să circule în peninsula
balcanică de la finele veacului al XVI-lea. Astfel Nicolae Costin în
letopiseţul său, la sfârşitul capitolului al VI-lea afirmă: «Iară semnul sau
pecetea Daţilor era doi lei împotrivă unul altuia cu gurile căscate şi deasupra
leilor coroană, precum pentru deschisul minţii s-au zugrăvit stema Daţiei cum
vezi aici», urmând apoi în unele copii mss. chiar reproducerea unei
astfel de embleme inclusă într-un chenar octogonal ornamentat (I, 3), Cât
priveşte prezenţa leilor Daciei în armorialele
sud-slave, e drept că cele două animale heral-
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0110/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
91 v.
scrisoarea din 20 martie 1921 a lui C. V. Obedeanu către Mareşalul Curţii
Regale referitor la proiectul de la acea epocă a stemei de stat a României
(Arh. Stat. Buc., Fond C.C.H., dos, 3/1921, ff. 3—6 şi 10—12), cf. I. N.
MĂNESCU, Istoria stemei de stat a
României, Buc., 1975 (teză de licenţă), în mss.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0355/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)
73
(I, 4)
dice afrontate nu apar decât în lucrări mai tardive
de acest gen, ca de pildă armorialul lui Paul Ritter Vitezović (Viena, 1701),
cu derivatul său Hristofor Jefarović (Viena, 1741) (I, 4), precum şi la Milan
Simić, la jumătatea veacului trecut, dar reprezentarea celor doi lei faţă în faţă prezintă similitudini de aspect
şi de poziţie cu cei din tradiţia cronicărească
românească care ne îngăduie să presupunem o sursă
comună de inspiraţie rămasă încă necunoscută nouă celor de astăzi, sau
poate pierdută pentru totdeauna. Totuşi la epoca lui Mihai Viteazul tradiţia leilor Daciei era încă vie, putând fi
cunoscută fireşte şi de voievodul nostru, în care caz n-ar fi exclus ca cele două animale afrontate să simbolizeze Transilvania
ca o aluzie la străvechiul teritoriu dacic în
centrul căruia se afla numitul principat unit de Mihai, teritoriu înglobând în
acelaşi timp şi celelalte două ţări româneşti, întrucât în intitulaţia
documentelor din 3, 27 şi 29 iulie 1600, domnul apare ca voievod al Ungrovlahiei, al Ardealului şi al Ţării Moldovei,
nu este deloc cu neputinţă ca pecetia ce întărea aceste acte să cuprindă (pe
verticală) simbolurile consacrate ale Ţării Româneşti (acvila valahică) şi
Moldovei (capul de bour), la care să se mai adauge şi un însemn ad-hoc al Transilvaniei,
reactualizându-se astfel tradiţia leilor afrontaţi din
ipotetica emblemă a Daciei, chiar dacă ea nu data din antichitate, ci ar fi putut fi creată fie în Evul Mediu, sub influenţa artei
heraldice apărută atunci, fie în epoca umanismului.
(XLIV, 4)
Cât privesc relaţiile de filiaţie ce s-ar putea stabili între leii afrontaţi de pe tipul de pecetie al lui Mihai
Viteazul şi cei din stema monetară a lui Moise Szekely (XLIV, 4), trebuie
precizat că deşi acest succesor al voievodului la cârmuirea Transilvaniei avea
în armele sale de familie un leu (însă fără nici
un atribut în labe), înclinăm totuşi să credem împreună cu Tocilescu şi Stoica
Nicolaescu, că reprezentarea dublă a acestui animal heraldic susţinând o spadă,
înfăţişează nu stema personală, ci cea a Ardealului, putând fi pusă în legătură
în ceea ce privesc leii, cu eventuala proaspăta tradiţie de emblemă a Transilvaniei
creată de Mihai Viteazul în sigiliul său din anul 1600, iar în ceea ce
priveşte spada, cu stema veche a Transilvaniei (înaintea celei cu acvila
însoţită de astre şi de cele 7 cetăţi), stemă ce conţine două spade aşezate în
cruciş, broşând peste un trichetru cu unghiurile terminate prin câte o frunză,
aşa cum apare figurată de pildă în Chorographia
Transilvaniae a lui Georg Reicherstorffer apărută în anul 1550 (XLIV, 1).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0349/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
(XLIV, 1)
În concluzie,
considerăm că, din motivele arătate, leii afrontaţi au
putut fî eventual socotiţi în concepţia primului unificator al ţărilor
româneşti ca simbolizând Transilvania, la această supoziţie a noastră
adăugîndu-se şi constatarea că în reprezentările heraldice de pe monedele sau stemele principilor ardeleni ulteriori,
această emblemă cu leii, preluată doar de Moise
Szăkely, nu mai apare niciodată figurată, ceea ce ne îngăduie să presupunem că
ea n-a fost însuşită de către respectivii cârmuitori, deoarece le evoca
perioada stăpânirii lui Mihai Viteazul asupra Transilvaniei.
Trecând la o altă
reprezentare de sigiliu domnesc în care apar elemente combinate ale stemei
ţării cu cele ale armelor de familie ale voievodului respectiv, menţionăm
pecetea din anul 1619 a lui Gavril Movilă, domn al Ţării Româneşti (1618— 1620)
în care scena « Novei plantatio » (având plasată în vârful copacului acvila
valahică) este îmbinată cu cele două săbii încrucişate aflate la baza arborelui
dintre cele două personaje încoronate (înfăţişând pe Domn şi pe Doamna sa),
săbii constituind mobila heraldică principală din armele de familie ale
Movileştilor (de data aceasta neincluse în vreun scut, ci lăsate libere şi
prezentate ca emblemă de neam) (XX, 4).
(XX, 4)
Mai putem cita acelaşi
gen de sigilii şi la cei doi voievozi din familia Canta-cuzino, Şerban şi
Ştefan, ale căror însemne din anii 1682 şi respectiv din 1714 — asemă-
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0187/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
ARTA HERALDICĂ
74
(XX, 5)
nătoare ca aspect — reprezintă, după cum am văzut
mai sus, îmbinarea stemei ţării (alcătuită din acvila valahică şi cu aştrii
obişnuiţi) doar cu cele două personaje încoronate din scena « Novei plantatio »,
arborele fiind înlocuit prin acvila bicefală, ce constituia armele imperiale
ale menţionatei familii domneşti din Ţara Românească (XX, 5 şi 6).
(XX, 6)
O altă categorie
interesantă de steme în care se îmbină armeriile ţării cu cele personale ale
voievodului, o mai formează şi cele din timpul domniei lui Matei Basarab. După
cum se ştie, acest domnitor întrebuinţase în timpul carierei sale boiereşti (ca
paharnic în anul 1612, apoi ca vel agă în anul 1628) un sigiliu de tip
iconografic ce-l reprezenta stând pe un jilţ şi ţinând un toiag de dregătorie
în mâna stângă. Odată ajuns domn, pe considerentul că deşi aparţinea (ilegitim)
ramurii dinastice directe a Basarabilor, el era totuşi mai legat de cea
colaterală a Craioveştilor, 1-a determinat probabil să producă o brizură în
armele Ţării Româneşti de până atunci, pe multe din însemnele sale domneşti
apărând amintita stemă iconografică agăţată de gâtul păsării heraldice valahice
(XXI, l, 2 şi 4). Această reprezentare urmărea desigur să arate că ţara
(figurată simbolic prin acvila uneori cu aspect de corb) este supusă cârmuirii
posesorului stemei de dregător amintită. Faptul, fireşte, n-a scăpat atenţiei
contemporanilor căci spre exemplu în Evanghelia învăţătoare tipărită la Mănăstirea
Dealul în anul 1644 sub îngrijirea
mitropolitului Teofil, versurile aflate sub herbul ţării sunt următoarele:
(XXI, l)
«Ceasta ţară
corbu’şi poartă întru pecetia ei,
(XXI, 2)
« Fericit acum
s-au dat adaos pecetiei:
(XXI, 4)
«Scut la
pieptul corbului. Cu un semn ca acela
« Om din jeţ
şezând şi toiag laud’acela
«Mare neam
băsărăbesc cu aceasta semnează»92.
(XXI, 5)
Acelaşi procedeu se
remarcă şi la stemele Doamnei Elina, soţia lui Matei Basarab, pasărea heraldică
a Ţării Româneşti având atârnată de gât un scut conţinând armele acestei principese (o cruce — uneori simplă, alteori dublă —
ieşind dintr-o coroană plasată pe o colină)
(XXI, 5).
(XXI, 3)
Sistemul se generalizează apoi sub alţi domni din neamul Craioveştilor,
precum Constantin Șerban (XXI, 3) şi apoi Constantin Brîncoveanu (IX, 6), sub
care apar uneori steme ale țării în care pasărea valahică poartă atârnat pe
piept un scut mic cu sau fără vreun însemn distinctiv pe el.
(IX, 6)
92 v. I.
BIANU și N. HODOȘ, B. R. V., vol. I, p. 110; textul reprodus și de V. A.
URECHIA, Schițe de sigilografie
românească, p. 14 și gen. P. V. NĂSTUREL, Stema României, p. 112.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0188/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV—XIX)
77
..........................................................................................
c)
Steme atribuite Ţării Româneşti în armorialele străine
Cea mai veche
reprezentare heraldică atribuită Ţării Româneşti de către heraldiştii străini
înfăţişează în câmp de argint trei capete de mauri înconjurate fiecare de câte
o bandă din acelaş metal şi dispuse 2, 1. În cazul când n-ar fi apocrifă,
această stemă ar putea proveni, după unii cercetători 94, din timpul
amintitei Cruciade a V-a a lui Andrei al II-lea, în care, conform obligaţiilor
feudale, prezenţa unor contingente provenite din teritoriile viitoarelor ţări
româneşti nefiind deloc exclusă, conducătorii acestor contingente — căpetenii
autohtone locale — s-au putut întoarce, după terminarea campaniei, cu steme
adoptate în timpul amintitei cruciade, în orice caz, putem afirma — deşi nu suntem
încă în măsură să ne explicăm în mod cert sorgintea 95 — că primul
care a atribuit Ţării Româneşti stema cu capetele de arapi a fost germanul
Ulrich von Richenthal în cronica sa alcătuită în prima jumătate a secolului al XV-lea
(circa 1420 — 1430) tratând despre Conciliul ţinut între 1414 — 1418 în
localitatea Constanţa din Baden, reuniune la care au participat şi delegaţi din
ţările române 96. În manuscrisul princeps scris în latineşte al
respectivei cronici (care a ars în anul 1697), autorul a înfăţişat stema cu capete
de arapi atribuind-o Ţării Româneşti; ulterior, în primele copii germane ce s-au
efectuat după textul original, această reprezentare — fie din pricina unor
inadvertenţe ale diverşilor copişti, fie în mod intenţionat, datorită
strălucitelor victorii ale lui Ştefan cel Mare asupra turcilor (simbolizaţi
prin capetele de mauri) — ea a fost, ca şi în diversele ediţii (tipărite) ale
acestei cronici, atribuită Moldovei97 (XXIV, 1). Totuşi, chiar şi în
situaţia semnalată, elementul arap nu dispare din stema atribuită Ţării
Româneşti, căci în varianta cronicii lui Richenthal numită de la Constanţa (tipărită
la Augsburg în anul 1536 98), stema Valahiei mari conţine ca mobile ale scutului,
în
(XXIV, 1)
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0218/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
94 v. I. N.
MĂNESCU, Origina stemei Ţării Româneşti,
lucrare în mss., citată mai sus.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0347/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
95 C. KARADJA
în Delegații din ţara noastră la Conciliul din Constanța (în Baden) în anul
1415, Buc., 1927, p. 66 şi 81, semnalează ca în Codexul din Aulendorf (f. CCCXXX),
cele două principate româneşti sunt în mod eronat situate din punct de vedere
geografic în Africa, fapt care ar putea explica prezenţa tn stemă a unor capete
de negri.
96 Începând
cu D. A. STURDZA care a semnalat primul existenţa şi
însemnătatea acestei cronici pentru istoriografia principatelor române (v.
Cronica lui Ulrich de Richenthal asupra
Conciliului de la Constanţa (1414-1418), tema a fost reluată ulterior şi
prezentată în felurite moduri de către: C. KARADJA (op. cit., cât şi IDEM, Portretul
și stema lui Grigore Ţamblac și misiunea sa la Conciliul din Constanţa), D.
C. PETRESCU (Rostul capetelor de arapi în stema Băsărăbeştilar), G. M. IONESCU (Etiopienii în Dacia preistorică), MIRAI
POPESCU (Capetele de arabi în stema Basarabilor), în sfârşit STELIAN METZULESCU
(Un document
Heraldic, Crucea Sf. Andrei simbol heraldic, precum și în alte
dintre numeroasele sale studii heraldice în care face multiple referiri la
Richenthal şi la cronica sa).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0343/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
97 v.
STELIAN METZULESCU, Un document heraldic,
p. 140.
http3/image?://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/032sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
98 Aflată
astăzi în Biblioteca Naţională din Viena sub Sig. 24, G, 7 (cf. M. POPESCU, op. cit., p, 152—153), stema cu cei doi
copii de arapi atribuită Valachiei mari a fost preluată ulterior şi de alţi
heraldişti ca spre exemplu MARTIN SCHROT, Wappenbuch
des Heiligen römischen Reichs und allgemeiner Christenheit in Europa, München
și dânsul ca stemă a Valahiei mar, Adam Berg, 1581 (cf. Ibidem, p. 154, fig.
11) și popularizată ca atare în felurite armoriale central și vest-europene.
BOLLIAC în Daco-Romane (sub nr. XXII)
o menționeazăi.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0197/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
ARTA
HERALDICĂ
78
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0217/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
(III, 5)
câmp de argint, doi copii de arapi adosaţi şi cu
câte o mână ridicată în sus (III, 5), deşi această reprezentare nu mai apare în
celelalte variante de manuscrise şi ediţii ale respectivei cronici germane.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0322/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
(I, 1)
(I, 5)
(II, 1)
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0313/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
În orice caz, încă din conţinutul
celei mai vechi copii manuscrise conservate până astăzi (Codexul din Aulendorf)
al operei lui Richenthal, cât şi din cuprinsul altor diverse copii (I, 1,5 şi
II, 1) precum şi al ediţiilor tipărite ulterior, constatăm un paralelism în
reprezentările de natură heraldică considerate a fi aparţinut Ţării Româneşti,
deoarece în aceste copii şi publicaţii stema atribuită principatului muntean
are un alt aspect, înfăţişând în câmp de argint un leu
în picioare, roşu (uneori negru),
încoronat sau nu. Acest paralelism s-a datorat,
după unii cercetători99, interpretării greşite date de către unii
dintre numeroşii copişti şi editori ai cronicii lui Richenthal, pasajelor
privitoare la Ţara Românească. Într-adevăr, în textul acestei cronici, ambele
ţări româneşti sunt numite Walachey, Muntenia « mindere » sau « kleine
Walachey », iar Moldova « grosse
Walachey »; întrucât delegatul principelui Valahiei mici, boierul Dobromir (Thebemur) apare cu o stemă în care e înfăţişat în
câmp de argint un eu rampant încoronat (LXXXVI, 1), copiştii au putut
confunda armele delegatului, cu cele ale însăşi statului al cărui trimis era.
Heraldiştii germani din secolul al XVI-lea şi cei ulteriori de pretutindeni, au
interpretat termenul de « kleine Walachey
», în accepţiunea sa modernă şi anume referindu-se doar la partea vestică a
Ţării Româneşti, în speţă la Oltenia; astfel s-a introdus în armorialele
germane o stemă proprie a acestei din urmă regiuni, stemă care dealtfel nu a
circulat niciodată şi n-a fost folosită în nici o împrejurare de către
administraţia respectivei provincii.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0296/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
(LXXXVI, 1)
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0293/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
Dacă însă într-adevăr,
nici administraţia locală, nici cea austriacă (între anii 1718— 1739) a
Olteniei, n-au întrebuinţat vreodată stema cu leul,
considerăm totuşi că acest animal heraldic ar
putea eventual să reprezinte o străveche tradiţie,
poate a băniei oltene, sau poate ale unora dintre teritoriile situate pe ambele
versante ale Oltului în timpuri imemoriale, anterioare descălecării Ţării
Româneşti. O atare stemă ar putea de asemenea fi inspirată de la
aşa-numiţii lei dacici, emblemă de antică
tradiţie (I, 3) posibil perpetuată de pe vremea acestor strămoşi ai poporului
român100, sau poate să derive din leul din
stema atribuită Cumaniei (II, 3) sau în sfârşit din cel din emblema Asăneştilor, cunoscuta dinastie a
Imperiului româno-bulgar din secolele XII şi XIII.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0283/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
(I, 3)
(II, 3)
În orice caz, cercetări
viitoare mai aprofundate vor trebui făcute pentru a explica atât prezența unui
leu pe sigiliul mic al lui Mircea cel Bătrîn (aplicat alături de pecetia de stat
a acestui voievod pe tratatul de alianță încheiat la 1411 cu regele Vladislav
al Poloniei)101 (II, 4), a leului gravat pe sigiliul datând de la
finele secolului al XVI-lea și atribuit cu multă certitudine lui Petru Vodă
Cercel (II, 6), precum
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0277/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
(II, 4)
(II, 6)
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0263/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
99 CONST. MOISIL:
Stema României Originea și evoluția ei istorică și heraldică (publicată separat
cu adaosuri, nu ca extras din Boabe de grâu), Buc., 1931, p. 22.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0259/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
100 IANKO
SCHAFARIK în articolul său asupra stemelor teritoriilor și dinastiilor sârbești
(în « Glasnik » (Beograd), IX, 1857, p. 341 - 348), vorbind despre stema
atribuită Daciei spune: « Dacia este țara
împărțită astăzi între Valachia, Ardealul și Moldova. Vechia ei stemă arată doi lei afrontați în câmp roșu între care se ridică un
triunghi cu laturile curbate și cu vârful în șef, jumătate alb și jumătate roșu -menționate) alcătuit de MILAN SIMIĆ, v. tab. V, nr. 31.» (v. p. 345). Reprezentarea acestei steme se află în tabelul (anexat lucrării sus -menționate) alcătuit de MILAN SIMIĆ,
v. tab. V, nr. 31.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0251/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
101 v. E DE
HURMUZAKI: Doc. priv. la Ist. Rom.,
I, (1346 - 1450), Buc., 1890, pl. III la doc. CCCXCI, p. 472 – 473; I. N.
MĂNESCU în Das dreifache Wappen der Fürsten
von Walachei, Buc., 1974 (în mss.), sugerează o investigație și în această
direcție.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0199/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
ŢARA ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)
79
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0200/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
şi a leului aflat pe
pavăza unui călăreţ valah din vremea lui Mihai Viteazul, reprodus pe o gravură germană de epocă.
Revenind la stema cu
capetele de arapi, trebuie să precizăm că acest gen de armerii a apărut foarte
frecvent în heraldica central şi vest-europeană, în urma luptelor desfăşurate —
mai ales în timpul Cruciadelor — între diverşii musulmani (mauri, sarazini,
arabi, turci etc,) şi monarhii, marii seniori, cavalerii cât şi numeroasele
cetăţi şi oraşe aparţinând diferitelor ţări situate pe acest continent.
Referitor la Ţara Românească, stema cu capete de arapi îi mai fusese atribuită
— în afara cronicii lui Richenthal şi a lucrărilor derivate din ea — şi de
către diverse armoriale sârbeşti, în circulaţie în spaţiul balcanic începând de
la finele veacului al XVI-lea. Întrucât însă, în cele mai vechi dintre aceste
armoriale şi anume în așa-numitul pseudo-Rupcić102, alcătuit între
anii 1580—1590, cât şi în primele sale copii manuscrise întocmite între anii
1595—1630103, stema Ţării Româneşti (în orice formă ar fi fost înfăţişată)
nu este întîlnită104, e de presupus că reprezentările aflate în
colecţiile heraldice sârbeşti mai recente, şi anume Paul Ritter Vitezović105,
Hristofor Jefarović106
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0202/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
102 Preotul
călugăr Stanislav Rupcić, pretinsul heraldist al ţarului Ştefan Duşan (1331 —
1355), care ar fi alcătuit la mănăstirea Sfeti Gora la 1340 în memoria lui
Ştefan Nemania, ţarul Serbiei Mari (1196 — 1228) un manuscris cuprinzând
stemele atât ale ţarului Duşan şi ale nobililor săi, cât şi ale ţarilor şi
provinciilor stăpânite cîndva de sârbi, este un personaj apocrif, născocit de
amiralul de origine sârbă Petar Ohmucevic din flota spaniolă, de la finele
secolului al XV-lea, care pentru a putea intra în rândul nobililor regatului
prea catolic, şi-a falsificat genealogia şi a comandat unui autor, rămas până
în prezent necunoscut (pe care îl vom numi în mod convenţional pseudo — Rupcić)
un armorial în care să se afle şi stema sa de familie, precum şi cea a
Macedoniei, asupra căreia emitea pretenţii de stăpânire, dinastică chiar.
Pentru ca acestă fală să capete mai multă autoritate, amiralul a pus pe autorul
armorialului comandat de dânsul să-şi prezinte lucrarea drept opera
personajului fictiv menţionat mai sus; manuscrisul în limba latină a fost
alcătuit după unii cercetători, la 1580, după alţii la 1583, la 1585 sau la
1590 şi se găsea la Roma unde s-a pierdut în secolele următoare (informaţii
comunicate de heraldistul HRISTO DERMENDJIEV din Sofia). Opera pretinsului
Stanislav Rupcić este citată și de STELIAN METZULESCU în Crucea Sf. Andrei simbol Heraldic, p. 1024 şi nota 7, fără a şti
însă că lucrarea este apocrifă.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0232/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
103 Copiile
manuscrisului pseudo-Rupcić au fost numeroase, cea mai veche, alcătuită la 1595
de Korenić Neorić în text slav şi latin, aflându-se astăzi în biblioteca
Universităţii din Zagreb. Se presupune că Neorić ar fi fost şi autorul lucrării
originale comandate de amiralul Ohmucević, dar faptul nu este încă
dovedit. Manuscrisul atribuit lui Rupcić a circulat mult în spaţiul sud-slav,
fiind copiat de câteva ori la diverse date, precum la 1601 în limba italiană de
dalmatul Mavro Orbini, apoi la 1636 în latineşte de către Marko
Skoroević din Bosnia, manuscrisul păstrându-se în National-bibliothek din Viena
(v. Codex Vindobonensis, nr. 7683);
se mai înregistrează câteva copii constituind aşa-numitele manuscrise de la
Beograd, de la Novi-Sad, în sfârşit cel de la mănăstirea Fojnitza (tot din
Serbia), copiat la 1800 în limba slavă cu caractere cirilice (informaţii
comunicate de acelaşi heraldist bulgar sus-menţionat, unele citate şi de STELIAN
METZULESCU, op. cit., ibidem).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0236/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
104 MIHAI POPESCU
în articolul său: Capetele de arabi din stema Basarabilor, p. 153, nota 2,
deplânge faptul că în armorialul lui Rupcić (ignorând de asemenea că personajul
este fictiv) nu se întâlneşte stema Ţării Româneşti şi contrazice pe D. C.
PETRESCU care în Rostul capetelor de
arapi în stema Băsărăbeștilor, p. 782, pretinde că armele cu capetele de
arapi s-ar găsi în respectiva colecţie heraldică.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0239/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
105 v. PAUL
RITTER VITEZOVIĆ, Stemmatographia sive
armorum Illyricorum delineatio, descriptio et restitutio. Viennae, 1701, p. 81, nr. 4 (cf. STELIAN METZULESCU, op. cit,, p. 1027 şi nota 15).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0245/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
106 HRISTOFOR
JEFAROVIĆ, bulgar de origine, emigrat în Serbia, de profesie pictor bisericesc,
a editat la 1741 armorialul lui Vitezović mai sus amintit, traducând textul în
limba sârbă. Stemele din Stemmatographia,
în versiunea sârbească a lui Jefarović, au servit ca model pictorului bulgar
Nicola Obrazopisov din Samokov, care la 1839 a decorat altarul bisericii
mănăstirii Rylla cu multe dintre acelea care reprezentau atât armeriile
slavilor de sud cât şi ale ţărilor din spaţiul balcanic, printre care şi Ţara
Românească (cu capete de arapi) şi Moldova (cf. informaţiilor comunicate de
heraldistul DERMENDJIEV sus-mcnţionat, precum şi ST. METZULESCU, op. cit., p. 1026, nota 9 şi p. 1027).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0208/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
ARTA HERALDICĂ
80
şi Milan Simić107, datând din secolele al
XVIII-lea şi al XlX-lea (în care stema principatului Ţării Româneşti apare
dotată cu cele trei capete de arapi), să fie inspirate tot din sursa Richenthal
sau a descendenţilor acesteia şi nu dintr-un izvor balcanic diferit.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0226/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
În privinţa semnificaţiei
capetelor de mauri în armele Ţării Româneşti, problema a format, după cum se
ştie, obiectul unor ample discuţii şi controverse între specialişti, începând
încă din secolul trecut. Considerate iniţial ca stemă a
principatului valah, apoi — de la Hasdeu108 şi Xenopol109
încoace—ca blazon de familie al dinastiei Basarabilor, semnificaţia
acestor mobile heraldice a fost explicată în lumina ultimelor cercetări (Emil
Vîrtosu110, Stelian Metzulescu111) ca reprezentând
generic simbolul luptelor victorioase de la finele veacului al XlV-lea şi
începutul celui de al XV-lea — ale domnilor Ţării Româneşti împotriva turcilor
(înfăţişaţi prin aceste capete de mauri)112, neconstituind nicidecum
elemente legate de vreo anume tradiţie heraldică autohtonă, în corelaţie
directă cu originile ţării sau ale dinastiei respectivului principat. Totuşi,
alţi cercetători (A, Sacerdoţeanu, I. N. Mănescu ş.a.)
consideră că în această problemă trebuie să se tragă concluzii mai puţin
categorice, deşi părerea general acreditată asupra stemei cu capetele de arapi
e îndeobşte defavorabilă, respectivele armerii fiind socotite apocrife pe considerentul
neconcordanţei între această reprezentare şi cele cunoscute din heraldica
sigilară şi monetară a Ţării Româneşti de la finele veacului al XIV-lea şi
începutul celui de al XV-lea. E drept că o documentaţie privitoare la
emblemele sau stemele — dacă vor fi existat — ale dinaştilor români de pe cele
două versante ale Oltului, din perioada anterioară întemeierii principatului
muntean, nu am putut găsi nicăieri până în prezent; nu posedăm deci nici o
informaţie din punct de vedere heraldic asupra eventualelor armerii ale lui
Litovoi şi Seneslau şi ale ascendenţilor lor, înainte de unificarea
teritoriilor ce au alcătuit ca stat închegat, sub Basarab I, Ţara Românească.
Dacă aceste izvoare ne lipsesc astăzi cu desăvârşire, nu putem şti care să fi
fost situaţia pe vremea lui Richenthal, când n-ar fi fost deloc exclus ca atare
reprezentări heraldice să fi existat şi despre care respectivul autor să fi
avut cunoştinţă. De aceea, conform şi opiniei prof. A. Sacerdoţeanu căreia ne
asociem, nu considerăm că este cazul să atribuim atât stemelor din cronica
susamintită, cât şi celor apărute ulterior (dar inspirate direct din acestea),
calificativul de apocrife, atâta vreme cât nu cunoaştem sursele documentare folosite
de autorii lor, fiind de
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0209/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
107 v. MILAN
SIMIĆ, Grbovi Srbski Zemalia i Dinastia
(Tabel heraldic ca anexă la studiul lui IANKO SCHAFARIK asupra stemelor
teritoriilor şi dinastiilor sârbe), în Glasnik (Beograd), IX, 1857, anexă la p.
348, tabelul V; (v. şi ST. METZULESCU, op
cit., p. 1027, precum şi IDEM, Un
document heraldic, în Gl. Bis., XIX, 1960, nr. 1-2, p. 130 şi nota 4).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0223/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
108 v.
Istoria critică a Românilor, Vol. I,
Ed. I, Buc,, 1873, p. 96-103 şi Ed. II, Buc., 1875, p. 95-97; IDEM, Etymologicum Magnum Romaniae, Vol. II,
Buc. 1887, p. 1459; vol. III, Buc.,-1893, p. 2567-2575; vol. IV, Buc. 1898, p.
XXXIX-XL şi XLVI-XLVII; IDEM, Basarabii. Cine? De unde? De când? Buc., 1894, p. 13-16.
109 v. Istoria
Românilor în Dacia Traiană, vol. III, Buc., 1914, p. 152.
110 v.
Titulatura domnilor și asocierea lor la
domnie în Ţara Românească și Moldova
până în sec. al XVI-lea, Buc., 1960, p. 235 şi 240-241.
111 v. Un document Heraldic,
p. 135-136 şi 140-141.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0221/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
112 Capetele
de arapi sunt numite mai frecvent în ştiinţa heraldică clasică capete de mauri,
din pricină că primele contacte războinice avute de occidentali cu musulmanii
au fost cele cu maurii, atât în Spania, cât şi în Franţa, Italia etc. Ulterior,
prin extindere de sens, aceste reprezentări au înglobat şi pe turci şi în
general pe toate popoarele islamice, numite în mod generic de către creştini
din motive confesionale, necredincioşi. Astfel se explică pentru ce în unele
descrieri heraldice ale unor steme occidentale se întâlneşte, pentru a înfăţişa
atare capete, termenul de « cap de necredincios » (tête d'infidèle), v. H.
GOURDON DE GENOUILLAC, Les mystères du
blason, Paris, 1863, p. 40; M. BACHELIN-DEFLORENNE, La science des armoiries, Paris, 1880, p. 234 etc.,
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0383/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
ŢARA
ROMÂNEASCĂ (SEC. XIV-XIX)
81
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0386/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
(III, 1)
presupus că ei s-au servit totuşi de anumite izvoare
şi tradiţii reale la acea epocă, astăzi pierdute poate pentru totdeauna.
.JPG)
(III, 2)
Mai departe, trebuie să
precizăm că stema cu capete de arapi apărută şi având o circulaţie exclusiv în
afara graniţelor ţărilor române, a fost perpetuată de la un heraldist la altul
şi atribuită succesiv când principatului muntean, când celui moldovean,
într-adevăr, ulterior perioadei primei sale apariţii — conform aceloraşi
explicaţii date de heraldistul St. Metzulescu — strălucitele victorii ale lui
Ştefan cel Mare113, cât şi mai târziu, cele ale lui Ştefaniţă114
şi respectiv ale lui Ion Vodă cel Viteaz115 împotriva turcilor, vor
determina atribuirea stemei în cauză Ţării Moldovei. La finele secolului al
XVI-lea, datorită izbânzilor, de asemenea notorii, ale lui Mihai Viteazul
asupra aceloraşi temuţi adversari, armele cu cele trei capete de arapi vor fi
din nou considerate ca stemă a Ţării Româneşti de către cronicarul Levinus
Hulsius în Cronologia sa tipărită în
1596 şi 1597 (III, 1), rămânând de aci încolo, exclusiv atribuite acestui
principat în toate lucrările heraldice străine ulterioare116 (III,
2, 3 şi 4).
(III, 3)
În concluzie, stema cu
capete de mauri, iniţial apărută în cronica lui Ulrich von Richenthal, s-a
perpetuat în arta blazonului din Occident ca înfăţişând armeriile ţărilor
române, respectiva reprezentare răspândindu-se apoi în Europa pe o destul de
întinsă arie geografică. Astfel, începând din secolul al XV-lea — referindu-se
în speţă la Ţara Românească — s-a generalizat obiceiul înfăţişării simbolice a
efigiei respectivului principat sub această formă generică, nespecifică, care a
dăinuit multă vreme după aceea, fiind însuşită de numeroşi heraldişti apuseni
de la acea epocă şi ulteriori. De aceea, amintita stemă cu cele trei capete de
mauri, apărută în diverse armoriale central şi vest - europene, se va bucura
uneori de mai multă notorietate şi difuziune în unele ţări din occidentul
continentului nostru decât însăşi acvila valahică, însemnul heraldic autohton,
consacrat de veacuri pe meleagurile româneşti ca simbolizând principatul
muntean.
(III, 4)
Cu aceasta încheiem
cercetarea noastră în domeniul stemei Ţării Româneşti, considerând că am
abordat toate aspectele majore privind istoricul şi evoluţia ei de-a lungul
timpului.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0392/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
113 v. Cronica lui RICHENTHAL în ediţia Anton Sorg, Augsburg, 1483, f.
109, precum şi manuscrisul aceleiaşi cronici aflat în Biblioteca Universităţii
din. Praga, şi datat 1464.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0394/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
114 v. ediţia
aceleiaşi opere tipărită la 1536 de către Heinrich Steiner.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0398/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
115 v.
ediţia aceleiaşi opere tipărită la 1575
de către Paul Refeler şi Sigmund Feyerabend.
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0403/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
116 v.
de pildă R. P. IOANNES SZÉGEDI, Cerographia
Hungariae seu Notitia de insignibus et sigillis regni Mariano-Apostolici,
Tyrnaviae, 1734, tab. I, fig, XIII; PAUL RITTER, Stemmatographia . . ., p.
81, nr. 4; IVÁNFI EDE, A Magyar bírodalom
vágy Magyaroszág a Rezeinek cimere, Pest, 1869, pl. F, fig. 4, etc. (pentru
ultimele două lucrări, v. şi STELIAN METZULESCU, Crucea Sf. Andrei . . ., p. 1029, fig. 18 şi 19). În lucrarea lui
Ivánfi sus-menționată, stema atribuită Ţării Româneşti se prezintă sub forma
unui scut cu o bordură de aur, în al cărei câmp de azur se află trei capete de
mauri, aşezate 2, l şi purtând fiecare cîte o bandă de argint (cf. IDEM,
ibidern, p. 1035).
http://tudigit.ulb.tu-darmstadt.de/show/inc-iii-55/0404/image?sid=3e41ec5572751a103c1afca8d98d6c6e#current_page
marele despot Iovan Brancovici
