Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 101

101

 

XX. Comitatulu Kükülő.- (Cetatea de Balta).

1. Tractulu Radnoth.

 

Szokol de Urály, in comun’a Selcudu [Sălcud (în maghiară Szélkút, în trad. Fântâna vântului) este un sat ce aparține orașului Iernut din județul Mureș, Transilvania, România. Istoric: - În 1332, a fost menționat pentru prima dată sub numele de Zilkuch. În Evul Mediu, avea o populație catolică, care, totuși, a căzut victimă epidemiei de ciumă din 1348 -1349. După aceea, aici s-au stabilit români, în 1403 este deja menționat ca sat românesc. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Radnóti din județul Kis -Küküllő. Populație: - În 2002, avea 774 de locuitori, dintre care 713 români, 57 țigani și 4 maghiari. În 2011, avea 652 de locuitori. Religii: - În 2002, 758 dintre locuitorii satului s-au declarat de credință ortodoxă.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1618, Octobre 19. Donatiunea in origine se afla la fraţi in Oroiu. 22 patrifamilie.

Tamás de Szászfalu, in comun’a Bordu [Bord este un sat în comuna Cucerdea din județul Mureș, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1348 în carte ca Burdfolua. A fost scrisă ca Bord în 1351, Bardhaza în 1360, Boord în 1383 și Bord în 1390. Înainte de 1470, era proprietatea familiei Bordi, László Bordi, conform unui act din 5 iunie 1470, nepoții regretatului László Bordi și-au vândut partea din proprietatea de aici lui György Eceli Tabiási. În 1484, aici era proprietar și văduva lui Balázs Kisfaludi, Erzsébet, care a gajat partea ei din proprietatea de aici lui Altemberg Thomas, primarul Sibiului, pentru 25 forinți ungurești. În 1505, mai multe familii îl dețineau deja. La începutul secolului al XX-lea, aparținea districtului Radnóti din județul Kis-Küküllő. În 1910, avea 635 de locuitori, dintre care 11 maghiari, 622 români, dintre care 619 greco -catolici și 12 israelieni.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1670sat în comuna Ciucerdea. — Evangelia, porumbu si mâna cu stégu. 8 patrifamilie.

Pop de Lemény, in comun’a Giulusiu [Giuluș (în maghiară Gyulas) este un sat în comuna Ogra din județul Mureș, Transilvania, România. Istoric: - Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 142), localitatea a apărut sub numele de “Gyulas”.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1670. — Sabia cu capu de omu intrèns’a. 16 patrifamilie parte in Lemnii, parte in Giulusiu.

Nagy Várodi Nagy, in comun’a Ernuthu [Iernut, colocvial Ernot, Iernot, (în maghiară Radnót, în germană Radnuten) este un oraș în județul Mureș, Transilvania, România, format din localitatea componentă Iernut (reședința), și din satele: Cipău, Deag, Lechința, Oarba de Mureș, Porumbac, Racameț, Sălcud și Sfântu Gheorghe. Orașul este situat în vestul județului, pe râul Mureș, pe DN15 la 2 km de intersecția acestuia cu DN14A. locuitorii împreună cu biserica au trecut la religia reformată.În castelul din Iernut a trăit principele Mihai Apafi al II-lea. Sub domnia lui Dieta Transilvaniei a întrunit de cincisprezece ori la Iernut. Întrunirea din 1690 a fost ultima din istoria Principatului Transilvaniei. În 1703, curuții principelul Francisc Rákóczi al II-lea au cucerit castelul de la habsburgi. În anul 1707, Francisc Rákóczi al II-lea s-a cazat aici, în drum spre Târgu Mureș, unde a fost proclamat principe al Transilvaniei. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 141), localitatea a apărut sub numele de “Radnoth”. De-a lungul anilor, castelul a aparținut, pe rând, mai multor descendenți ai familiei Bethlen. În 1885, Márk Bethlen a pierdut castelul în favoarea contelui Jenő Haller. Contele de religie romano -catolică a trecut domeniul în proprietatea bisericii romano -catolice, fiind cumpărat și restaurat parțial în anul 1887 de Statusul Romano -Catolic. În perioada dualismui (Austro - Ungaria), localitatea era reședința districtului Iernut din comitatul Târnava -Mică. În 1871 a fost dată în folosință calea ferată Deda –Târgu Mureș –Războieni, care trece prin localitate. Primul primar de sub guvernare românească a localității a fost Ioan Ghip, participant la Primul război mondial și membru al gărzii naționale din Iernut, la vremea respectivă. În perioada dintre cele două războaie mondiale, Iernutul a făcut parte din județul Târnava -Mică (interbelic) și a fost reședința Plasei Iernut. În lunile septembrie -octombrie 1944, în apropierea orașului Iernut, s-au dat cele mai grele lupte de pe teritoriul României din cel de-Al doilea război mondial. În aceste lupte și-au pierdut viața circa 11.000 de militari români. La data de 17 aprilie 1989, localitatea Iernut a devenit oraș. Aici a fost instalată o copie a Statuii Lupoaicei (“Lupa Capitolina”), simbolul latinității poporului român. Etimologie: Numele Ranoltu, atestat documentar din 1257, provine de la numele germanic Reinold, al posesorului feudal al ținutului respectiv (la fel ca Villa Herbordi pentru Blaj etc.). Demografie: - În 1850 la Iernut locuiau 1.182 de persoane, dintre care 567 maghiari, 492 români și 115 rromi. Din punct de vedere religios, 569 erau reformați, 552 greco -catolici și 59 romano -catolici. La recensământul din anul 1930 au fost înregistrați 2.464 locuitori, dintre care 1.414 maghiari, 826 români, 127 rromi, 84 evrei ș.a. Sub aspect confesional, populația era alcătuită din: 1.148 reformați, 786 greco -catolici, 310 romano -catolici, 96 ortodocși, 84 mozaici ș.a.]. — — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1689. — Donatiunile se afla la veri in Lechintia. 6 patrifamilii, 2 in Ernuthu, 4 în Lichintia.

Karácsoni de O. Péterlaka, in comun’a Ernuthu [Iernut, colocvial Ernot, Iernot, (în maghiară Radnót, în germană Radnuten) este un oraș în județul Mureș, Transilvania, România, format din localitatea componentă Iernut (reședința), și din satele: Cipău, Deag, Lechința, Oarba de Mureș, Porumbac, Racameț, Sălcud și Sfântu Gheorghe. Orașul este situat în vestul județului, pe râul Mureș, pe DN15 la 2 km de intersecția acestuia cu DN14A. locuitorii împreună cu biserica au trecut la religia reformată.În castelul din Iernut a trăit principele Mihai Apafi al II-lea. Sub domnia lui Dieta Transilvaniei a întrunit de cincisprezece ori la Iernut. Întrunirea din 1690 a fost ultima din istoria Principatului Transilvaniei. În 1703, curuții principelul Francisc Rákóczi al II-lea au cucerit castelul de la habsburgi. În anul 1707, Francisc Rákóczi al II-lea s-a cazat aici, în drum spre Târgu Mureș, unde a fost proclamat principe al Transilvaniei. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 141), localitatea a apărut sub numele de “Radnoth”. De-a lungul anilor, castelul a aparținut, pe rând, mai multor descendenți ai familiei Bethlen. În 1885, Márk Bethlen a pierdut castelul în favoarea contelui Jenő Haller. Contele de religie romano -catolică a trecut domeniul în proprietatea bisericii romano -catolice, fiind cumpărat și restaurat parțial în anul 1887 de Statusul Romano -Catolic. În perioada dualismui (Austro - Ungaria), localitatea era reședința districtului Iernut din comitatul Târnava -Mică. În 1871 a fost dată în folosință calea ferată Deda –Târgu Mureș –Războieni, care trece prin localitate. Primul primar de sub guvernare românească a localității a fost Ioan Ghip, participant la Primul război mondial și membru al gărzii naționale din Iernut, la vremea respectivă. În perioada dintre cele două războaie mondiale, Iernutul a făcut parte din județul Târnava -Mică (interbelic) și a fost reședința Plasei Iernut. În lunile septembrie -octombrie 1944, în apropierea orașului Iernut, s-au dat cele mai grele lupte de pe teritoriul României din cel de-Al doilea război mondial. În aceste lupte și-au pierdut viața circa 11.000 de militari români. La data de 17 aprilie 1989, localitatea Iernut a devenit oraș. Aici a fost instalată o copie a Statuii Lupoaicei (“Lupa Capitolina”), simbolul latinității poporului român. Etimologie: Numele Ranoltu, atestat documentar din 1257, provine de la numele germanic Reinold, al posesorului feudal al ținutului respectiv (la fel ca Villa Herbordi pentru Blaj etc.). Demografie: - În 1850 la Iernut locuiau 1.182 de persoane, dintre care 567 maghiari, 492 români și 115 rromi. Din punct de vedere religios, 569 erau reformați, 552 greco -catolici și 59 romano -catolici. La recensământul din anul 1930 au fost înregistrați 2.464 locuitori, dintre care 1.414 maghiari, 826 români, 127 rromi, 84 evrei ș.a. Sub aspect confesional, populația era alcătuită din: 1.148 reformați, 786 greco -catolici, 310 romano -catolici, 96 ortodocși, 84 mozaici ș.a.]. — — Originalu estradatu in O. Peterlaka. 4 patrifamilie, 1 in Ernuthu 3 in Peterlaka.

Csáklány de Egerbeg, in comun’a Csipau [Cipău (în maghiară Maroscapó) este un sat ce aparține orașului Iernut din județul Mureș, Transilvania, România. Istoric: - Era deja un loc locuit în vremuri preistorice. Așezarea culturii Starčevo -Körös, care a înflorit în urmă cu aproximativ 8.000 de ani, a fost descoperită în interiorul granițelor sale, cu case cu structuri colonare și pereți tencuiți. Pe teritoriul său au mai fost găsite monede romane și morminte ale sciților, argintărie din secolul al V-lea și ceramică din secolele VIII - IX. Numele așezării a fost menționat pentru prima dată în certificate în 1332 ca Thapev. Așezarea în epoca Árpádiană, ridică biserica în picioare în 1332. În documentul respectiv este relatat faptul că preotul paroh Péter a plătit taxe în valoare de 20 de dinari. Pe Harta Iosefină a Transilvaniei din 1769-1773 (Sectio 141), localitatea a apărut sub numele de “Csapo”. În perioada dualismui localitatea a făcut parte din districtul Iernut a comitatului Târnava -Mică. În 1910, avea 906 locuitori, majoritatea români, cu o minoritate maghiară semnificativă. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Radnóti din județul Kis -Küküllő. În 1992, din 1015 locuitori, 745 erau români, 224 maghiari și 46 țigani, dintre care 752 ortodocși și 202 reformați. Există, de asemenea, o fermă mare de porci și un iaz cu pești în limitele sale. În 1871 a fost dată în folosință calea ferată Deda –Târgu Mureș –Războieni care trece prin localitatea Cipău.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1673. — Sagiéta pe scutu. 4 patrifamilii, in Csipau, Ugra, si M. Bogatha.

Válya de Szász Akna, in comun’a Lascudu [Lăscud este un sat în comuna Ogra din județul Mureș, Transilvania, România.]. Contele de Barcelona. hertog von Brabant, duce de Parma și Piacenza, de Teschen, de Burgundia, de Luxemburg, de Brabant, de Milano, arhiducele de Austria, prinț moștenitor al Austriei, rege al Germaniei, al Republicii Cehe, al Ungariei și Croației, al Siciliei, al Sardiniei, al Aragonului, al Valenciei, al Majorcăi, al Corsicii, al Spaniei și Indiilor, al Sardiniei, al Neapolului, rege și elector al Boemiei, Carol al VI-lea de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman (Carolu a 6-lea) 1718, Martiu 18. — — 9 patrifamilie; in Lascudu 4, în Kapolna –Szt. -Miklós [Sfântul Nicolae] 2, in M. -Szt. -Gyorgy [Sfântul Gheorghe] 3, in G. -Szeg 1.      

                                                                                                                                               Paroch. loc.

2. Comun’a Oláh –Szt -László.

 

! Feketies alias Pepelea de O. -Szt. László, in comun’a Oláh –Szt –László [Laslăul Mare, mai demult Laslăul Român, (în germană Wallachisch-Lasseln, Laslen, în maghiară Oláhszentlászló, Szentlászló) este un sat în comuna Suplac din județul Mureș, Transilvania, România. Istoric: - Localitatea a fost întemeiată de sași. Ultimii sași s-au mutat în jurul anului 1700 în Laslău Mic. Laslău Mare a rămas locuit de români. Face parte din satul Küküllőszéplak. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Dicsőszentmárton din județul Kis -Küküllő.]. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1658, Aprilu 15. — Scutu de colóre cerulea cu sabia. 1 patrifamilia.    (blazon)   

                                                                                                                    Ioanu Almasianu,                                     .....                                                                                                protop. orient, si parochu in Alma.

 

                                                       3.    Comun’a Smigu (Somogyom).

 

Rátz, in comun’a Smigu [Șmig este un sat în comuna Alma din județul Sibiu, Transilvania, România.

Istoric: - De la prima atestare, 1317, satul Șmig (germ. Schmiegen, mag. Somogyom) este menționat în forma possesio Sumugun (1317), terra seu possesio Symyg (1325), Sumugy (1352), possesio Sumugyon (1389) Somog (1392), Somogu (1395), Somogyon (1587-1589 – în Adatok a dezsma fejedelemségkori adminisztráción jahóz – Date cu privire la administrarea dijmelor pe timpul principatului, Cluj, 1945), Smig (1733 – în conscriptia Klein), Somogyon (1760-1762 – în conscripția Buccow), Smiegen (1850 – în Statistica Transilvaniei din 1830 și 1850), Somogyom, Schmiegen, Smig (1854 - în Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania). Așezarea era numită de sași Schmiegen, probabil cu semnificația a șerpui, a îndoi, a mlădia, datorită văii care se îndoaie ca un șarpe printre șirurile de dealuri. Thomas Nägler, în cartea dedicată așezării sașilor în Transilvania, înscrie numele satului Șmig (Schmiegen) în lista sa, fără să ofere o explicație legată de originea oiconimului. Trebuie remarcat însă că primul proprietar cunoscut al moșiei Șmig menționat documentar, este nobilul Symon de Szalók, care deținea proprietăți și în comitatul Somogyi de pe teritoriul Regatului Ungariei, iar asemănarea dintre cele două denumiri (Somogyi – Somogyom) nu poate să fie întâmplătoare. Este posibilă o apropiere toponimică între Somogyi și Somkút (Șmocuta Mare – Șomcuta Mică), de la mag. som = corn și kút = fântână. Numele localității este pomenit prima dată într-un document datat în 29 martie 1317. La acea dată, moșia Sumugun aparținea, alături de Dârlos și Alma, banului Symon. Documentul din 1317 arată că orice oameni de stare slobodă, care ar veni și ar dori să se așeze pe pomenitele moșii, să se poată aduna slobod și să stea acolo netulburați, sub osebita noastră ocrotire. Când afirmă că acordă libertate și protecție celor care doresc să se așeze în Șmig, Alma și Dârlos, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, se referă cu siguranță la coloniștii sași. Regruparea românilor, în majoritate iobagi, pe alte moșii era puțin probabilă. Cert este că sașii se stabilesc într-un număr destul de mare în zonă și formează în Șmig, Alma și Giacăș comunități catolice bine organizate, încadrate sistemului administrativ al Transilvaniei. În 1325, după moartea lui Symon, moșia Șmig revine lui Mihail (Mychaelis), Toma (Thomas) și George (Georgius), copiii banului. Deși frații se angajaseră să se sprijine reciproc și să stăpânească în pace și bună înțelegere moștenirea (in pacifica possessione terrarum seu hereditatum predictarum se invicem indefesse conservare), anii care au urmat au fost marcați de litigii. În 1334, frații Nicolae (Nicolaus), Dumitru (Demetrius) și Iacob (Jacob) își împart între ei moșiile moștenite de la tatăl lor. Nicolae, care primește Dârlosul, intră în conflict, în 1355, cu urmașii fratelui său vitreg, Mihail de Alma și Șmig (Johann, Petrus, Symon și Jacob) pentru pădurea Nobyk = Făgetul Mare (sylva Nobyk), azi Bic, așezată la hotarul dintre Dârlos, Alma și Șmig. Litigiul trebuie să se fi rezolvat mulțumitor pentru ambele părți, pentru că, așa cum reiese din documentul emis de capitlul bisericii Transilvaniei, în 1 august 1355, ei căzuseră la înțelegere în privința modului de împărțire a pădurii Făgetul Mare și doreau să se bucure în pace și liniște de proprietatea lor. Documentul descrie cu minuțiozitate modul în care s-a realizat hotărnicia și punerea în posesie. Pentru marcarea hotarului au fost folosite movile de pământ, prima fiind așezată în partea de jos a pădurii, sub un ulm. Mergând spre miazăzi, se ajungea la mijlocul zonei împădurite, unde s-a așezat ca semn de hotar altă movilă de pământ. Mergând mai departe, se poposea în vârful unui deal, lângă o vie, unde a fost așezat al treilea semn de hotar. De acolo, hotarul cobora printre terenuri arabile și se îndrepta către râul Târnava, străbătând mai întâi o albie seacă. Partea de est a pădurii Bic, împreună cu via anterior menționată, a revenit fiilor lui Mihail de Alma și Șmig - Johann, Petrus, Symon și Jacob. Partea dinspre apus a revenit lui Nicolae de Dârlos. Împărțirea a fost mulțumitoare, cele două părți primind partea de pădure din vecinătatea moșiei pe care o aveau în stăpânire: Alma – în cazul fiilor lui Mihail și Dârlos pentru Nicolae. Un comite care-și spunea Nicolae de Șmig (comitem Nicolaum dictum de Sumugy) zis Wos cel Mare (dictus Wos maior) este menționat în documentul emis la 21 decembrie 1332, la Vișegrad, de voievodul Transilvaniei, Toma Szécsényi. Nicolae amintit în acest document ar putea fi fiul banului Symon sau alt nobil care deținea o parte din moșia Șmig. El era, la data redactării documentului, slujbaș în Sântimbru și avea o proprietate și o casă în Teiuș. În calitatea sa de slujbaș regal în Sântimbru, a stabilit, cu ajutorul vecinilor și megieșilor, după cum ne informează documentul din 1332, hotarele moșiei Sava din comitatul Dăbâca, confiscată de la Corrard din Geoagiu, punându-l în posesie pe magistrul Ștefan Pagan, castelanul din Târnava. Perioada cât a deținut această demnitate nu este cunoscută. Nu se știe cu certitudine dacă era comite de Alba sau comitele unei cetăți, cum ar fi Teiuș. Ca reprezentant al autorității comitatense, alături de juzii nobiliari, Nicolae de Șmig ar fi avut atribuții judecătorești. Locul de întrunire al scaunului de judecată al comitatului Alba era Sântimbru, întrunirile fiind ținute la octavele (a opta zi) unor sărbători religioase importante. Competența de judecată a comitelui și a juzilor nobiliari se limita la pricinile mărunte, care țineau mai ales de domeniile nobiliare și vizau populația nenobilă. Ei primeau o parte din gloabele (taxele) impuse cu ocazia judecății părților implicate în litigiu. Sentințele pronunțate erau consemnate în scris, în documente comitatense întărite cu sigiliului comitelui sau al juzilor nobiliari. Documentul din 1332 arată că scaunul de judecată comitatens, în cazul în care la acea dată comitele era altă persoană și nu voievodul Transilvaniei, nu avea competență în cazurile penale ale nobilimii. Nicolae de Șmig s-a plâns mai întâi vicevoievodului Transilvaniei și juzilor nobiliari ai comitatului Alba de o silnicie produsă de Corrard, fiul lui Nicolae de Geoagiu (care avea un domeniu în Geoagiu de Sus, Stremț, județul Alba). Corrard se face vinovat de încălcarea proprietății din Teiuș a comitelui Nicolae de Șmig, de uciderea unui slujitor și de mutilarea altuia. Pentru că nu s-a prezentat în fața instanței de judecată și nici nu a răspuns în vreun fel somațiilor pe care le-a primit în repetate rânduri, Corrard pierde dreptul de proprietate asupra moșiei Sava din comitatul Dăbâca în favoarea lui Ștefan Pagan și este condamnat la moarte de voievodul Transilvaniei. Decizia de condamnare la moarte a lui Corrard din Geoagiu, care a devastat casa din Teiuș a comitelui Nicolae de Șmig și i-a ucis un slujitor, mutilându-l pe cel de-al doilea, a fost luată de voievodul Transilvaniei, Toma Szécsényi, după o Adunare ținută la Turda (17 ianuarie 1332) și după consultarea Capitlului bisericii Transilvaniei din Alba Iulia. În perioada care a urmat, Nicolae de Dârlos a primit de la nepoții săi, fiii banului Mihail de Alma și Șmig, o suprafață de pământ în interiorul moșiei Șmig. Datorită neînțelegerilor care au apărut, aceștia au cerut ulterior unchiului lor să renunțe la ea în schimbul a 20 de mărci de argint. Pentru că probabil nu dispuneau de această sumă, au zălogit pe durata unui an o parte din pădurea Nobyk, proprietatea lor. După expirarea timpului, banul Nicolae de Dârlos a intrat în proprietatea întregii păduri, care va fi răscumpărată abia în 1360, în urma intervenției capitlului Transilvaniei de la Alba Iulia. Conflictul dintre Nicolae de Dârlos și fiii lui Mihail de Alma și Șmig (Jacob, Petrus, Johann și Symon) pare să se fi stins în 1360, când capitlul bisericii Transilvaniei consemnează înțelegerea între părți privind împărțirea a cinci moșii: Alma, Șmig, Giacăș, Dârlos și Băbuț. Fiilor lui Mihail le este confirmat dreptul de proprietate asupra Șmigului, Almei, Giacășului (hotarele lor fiind stabilite prin documentul în care cele două părți își împart între ele pădurea Nobyk) și jumătate din moșia Băbuț. Nicolae moștenește moșia Dârlos și cealaltă jumătate a moșiei Băbuț. Actele anterioare, cu excepția celui referitor la împărțirea pădurii Bic, au fost declarate nule. Pentru a reconfirma înțelegerea privind pădurea, părțile cer capitlului bisericii Transilvaniei să se copieze integral, în cuprinsul documentului emis la 7 mai 1360, documentul din 1 august 1355. Alt conflict între urmașii banului Symon este consemnat în documentul emis la Sântimbru, în 4 mai 1358, de vicevoievodul Transilvanniei, Dominic. Fiii lui Mihail de Alma și Șmig, Ioan (Johann), Simion (Symon) și Iacob (Jacob), în numele lor și al fratelui lor dinspre mamă, Petru (Petrus) – care nu era prezent la întâlnirea cu vicevoievodul Transilvaniei și nici nu le-a dat o scrisoare de împuternicire – au intrat în litigiu cu Balad, (Baladfi), fiul lui Toma (Thomas) stabilit la Chendu Mic și nepot al banului Symon Szalók, și cu frații lui, Ștefan și Conya, pentru împărțirea moșiilor moștenite. Și deși inițial și-au manifestat intenția de a apela la scaunul de judecată pentru rezolvarea conflictului, ulterior au convenit în fața vicevoievodului Transilvaniei să apeleze la juzii comitatensi. Conform documentului, aceștia urmau să se întrunească în Ozd, în 27 mai 1358, însoțiți de opt nobili din comitat ca martori, și, pe baza documentelor prezentate de părți, să stabilească ce se cuvine fiecărui moștenitor al banului Symon. Cei aflați în litigiu își asumau obligația de a prezenta scrisorile și actele pe care le aveau în posesie pentru a-și dovedi dreptul de moștenire, actele care nu vor fi prezentate fiind lovite de nulitate. Părțile se angajează să recunoască validitatea decizie juzilor, iar pentru nerecunoaștere să plătească celeilalte părți suma de șase mărci de argint. Decizia juzilor fost adusă la cunoștință cancelariei voievodale în 30 mai 1358, după întâlnirea de la Ozd, așa cum se consemnează în documentul din 4 mai 1358, pe verso. Juzii nobiliari au adus la cunoștința autorităților că părțile au acceptat vechea împărțire a moșiilor moștenite. Între membrii marii familii a banului Symon de Szalók se declanșează un nou conflict în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, obiectul litigiului fiind două proprietăți din comitatul Zala, de pe teritoriul Regatului Ungariei (possessiones Gereche et Bekchebel … in comitatu Zaladiensi). Implicați sunt Valentin (Valentinus), Ioan (Johannis) și Marcu (Mark) – fiii lui Iacob, fiul banului Symon, Ștefan (Stephan), Toma (Thomas) și Ladislau – fiii lui Nicolae de Dârlos, Ioan (Johannis), fiul lui Petru (Petrus), fiul lui Mihail de Alma (Mychaelis de Almas), Ladislau, Mihail (Mychaelis), Paul (Paulus) și Matei (Mathia), fiii lui Iacob (Jakob), fiul lui Mihail de Șmig pe de o parte și Balad și Ștefan, fiii lui Thomas, fiul banului Symon, pe de altă parte. Litigiul este rezolvat de capitlul bisericii Transilvaniei în anul 1380, documentul fiind emis în 12 ianuarie. Conflictul privind moștenirea moșiilor banului Symon de pe teritoriul Ungariei a fost redeschis în anul 1451 și a vizat domeniile și părțile de domenii din Zenth Marthon, Kysland, Zedege, Cyneghefewlde, Wenecze, Bykalya, Janoch, Perenye, Chornoha, Bosfalwa, Egres, Bekch și Gereche, din comitatul Zala. Disputa dintre ramurile Cykmanthor și Kemer a familiei Szalók s-a finalizat cu decizia ca o pătrime a posesiunilor să revină Kemerilor, iar trei pătrimi celorlalți pentru că au scris reclamația la curtea regală și au plătit 2/3 din cheltuieli. S-a decis ca în cazul în care Kemerii nu au urmași, părțile lor să revină ramurii Cykmanthor din Șmig și Chendu. Dacă unii dintre urmașii celor din neamul Cykmanthor (Țigmandru) dispar, moștenirea lor să revină Kemerilor. Alte știri despre urmașii banului Symon indică implicarea acestei familii nobiliare în problemele administrative și juridice ale zonei. Într-un document emis la Vișegrad, în 7 august 1364, de regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, sunt menționați Iacob, fiul lui Mihail de Șmig, și Ioan de Alma (Jacobus, filius Mychaelis de Sumig, sive Johannes de Almas), chemați ca martori pentru trecerea moșiei Proștea în proprietatea prepozitului Sibiului, Paul. Actul ar putea sugera că satul Șmig a revenit lui Iacob, iar Alma fratelui acestuia, Ioan. Iacob, fiul lui Petru de Alma și Paulus, fiul lui Iacob de Șmig sunt martori, la punerea în posesia unei moșii a lui Paul de Baczmadaras. Documentul care îi menționează a fost emis la 15 aprilie 1392 de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Tezaurul de la Șmig        În locul numit Corbu (Korbuj) s-a descoperit fortuit, în două etape, în cursul anului 1880, un tezaur cu obiecte de aur (531,95 grame) și de argint, intrate inițial în colecțiile Muzeului Brukenthal din Sibiu, Muzeului Național de Istorie a Transilvaniei Cluj -Napoca și a Muzeului Național Maghiar din Budapesta (cea mai mare parte a pieselor). Informații despre tezaurul de la Șmig au fost publicate la scurtă vreme după descoperire de Friedrich Teutsch în ziarul Românul și în numărul III al publicației Korrespondenzblatt der Vereins für Siebenbürgische Landeskunde, apărută la Sibiu, în 1880. Piesele au fost prezentate ulterior în Repertoriul arheologic pentru Ardeal al lui Iuliu Marțian. Analize succinte ale pieselor din tezaurul descoperit la Șmig se găsesc în cărțile Getica, o protoistorie a Daciei a arheologului Vasile Pârvan și Der Stand der Vorgeschichte forschung in Rumänien a lui Ioan Nestor. Alte mențiuni ale tezaurului pot fi identificate în lucrările lui Roska Marton, Kurt Horedt și Dorin Popescu etc. Obiectele de mici dimensiuni se aflau într-un vas de bronz, care era așezat, la rândul său, într-unul de dimensiuni mai mari din ceramică. Tezaurul este compus din aur brut (o bucată de 43 grame), 26 de falere (lat. phalera = element de podoabă de formă rotundă), o brățară cu secțiunea plan-convexă, 18 inele de buclă, prinse în formă de lanț, 13 bucăți de sârmă spiralică de aur, 158 de mărgele din aur de diferite mărimi și cinci mărgele din argint. Ultimii moșieri Dincolo de podul peste valea Șmigului se află un drum care urcă spre fostul conac al nobilului Tolnai (demolat în 1959) și la un grup de case, construite în imediata lui apropiere. Locul ales de familia nobiliară Tolnai de Selyei pentru construcția conacului avea forma unui triunghi, limitat pe două laturi de văi și pe una de un deal, care se curba mlădios. Acolo au fost odinioară grajdurile moșierului Papp Márton, fost locotenent de honvezi, decedat în 6 august 1893, și ale fiului său, Papp Kálmán, proprietari ai conacului înălțat de familia Tolnai. În spatele conacului se află zona Țecheș, unde slugile moșierului și-au construit cândva căsuțe sărăcăcioase. Papp Kálmán, ultimul mare proprietar de pământ din Șmig, era numit de localnici armeanul, pentru că provenea din comunitatea armenilor din Dumbrăveni. Armeanul a transformat fostul conac al lui Tolnai într-un cămin confortabil, cu canalizare și electricitate furnizată de moară. Sub el, o pivniță generoasă oferea adăpost nenumăratelor recolte obținute pe întinsa sa moșie. Pe lângă moara cumpărată de la Horváth Márton, ajunsă ulterior în proprietatea obștii din Șmig, mai avea o casă mare, cumpărată de obște și apoi de Nicolae Fetean. Înaintea primului război mondial și a reformei agrare, Papp Kálmán avea în Șmig moșie întinsă, cu terenuri arabile, vie, pădure și … automobil. Era activ în Asociația culturală maghiară EMKE, fiind implicat în Adunarea jubiliară din 8 septembrie 1911 . Reforma agrară din 1921 i-a limitat moșia. Comisia de expropriere i-a inventariat nemilos proprietatea: 21 iugăre 1479 stânjeni intravilan, 432 iugăre 30 stânjeni loc arător, 5 iugăre 177 stânjeni fânaț, 29 iugăre 810 stânjeni vie, 177 iugăre 335 stânjeni pădure, 476 stânjeni teren neproductiv, în total 666 iugăre 107 stânjeni. Dar lovitura de grație a primit-o, ulterior, de la o bancă. În plină criză economică a avut proasta inspirație să împrumute sume mari de bani, cu dobânzi ridicate (cca. patru milioane și jumătate lei). După 1936, Banca Evreiască din Mediaș care îl creditase, i-a scos proprietățile la licitație. Obștea Șmigului dorea să-i cumpere moșia, dar nu dispunea de banii necesari. Conform tradiției orale, un preot sas ar fi plănuit să aducă din zona Brașovului 50-60 de familii săsești, pe care să le așeze pe moșia lui Papp Kálmán. Banii pentru cumpărarea terenului urmau să fie luați de la o bancă săsească din Sibiu. Datoria urma să fie achitată de cei colonizați, eșalonat pe 10-12 ani, din vânzarea bunurilor și a terenurilor deținute în zona de baștină. În acest scop, o delegație a sașilor brașoveni a vizitat casa parohială evanghelică de câteva ori. Lângă proprietatea intravilan a bisericii luterane locuia Iustin Man. Acesta a înțeles planul preotului sas și, pentru a-l zădărnici, a pregătit o ceată de feciori care, în timpul unei vizite a delegației brașovene, a lovit acoperișul casei parohiale cu pietre și lemne. Când delegația a primit ploaia de pietre și amenințările cu moartea, s-a retras pe ușa din spate a casei parohiale și a renunțat definitiv la proiect. După aceea, s-a format obștea satului Șmig (Cooperativa Ardeleana), care a luat asupra sa datoriile armeanului și pământul a fost vândut locuitorilor, fiecare cumpărând după puterea buzunarului. Obștea a rămas cu o datorie importantă la bancă, pe care a achitat-o în perioada inflației monetare din timpul celui de-al doilea război mondial. Lui Papp Kálmán i-au rămas casa, curtea și o grădină de 21 iugăre 1479 stânjeni. A murit sărac, la aproape 90 de ani, lăsând în urma sa o soție bătrână, săracă și bolnavă. Fiii care l-au moștenit, i-au demolat conacul, în locul său înălțându-se astăzi câteva case. Altă casă impunătoare se înălța în imediata apropiere a unui pod. Aceasta a aparținut lui Horváth Marton, alt mare proprietar din Șmigului anilor antebelici. De la el a fost cumpărată de comunitate pentru a servi ca sediu al primăriei în perioada interbelică. Lângă ea a fost construită clădirea școlii primare de stat și locuința directorului. Ceva mai sus, pe deal, se înălța odinioară altă casă a familiei Tolnai, cumpărată de comunitate cu destinația post de jandarmi. A fost demolată prin 1959, iar bârnele ei au servit ca material de construcție pentru clădirea Căminului cultural. Horváth Márton deținea pe teritoriul satului Șmig, înaintea exproprierii de după primul război mondial, două moșii: una înscrisă pe numele său, cu 307 iugăre 520 stânjeni, și alta împreună cu soția sa, Roxer Jolan, cu suprafața totală de 289 iugăre 1381 stânjeni. Prima moșie, ceva mai mare decât cea de-a doua, avea un intravilan de 5 iugăre 1316 stânjeni, 225 iugăre 1115 stânjeni loc arător, vie cultivată pe 10 iugăre 826 stânjeni, pădure de 63 iugăre 673 stânjeni și un iugăr 1390 stânjeni teren neproductiv. Cea de-a doua moșie se compunea din 7 iugăre 1306 stânjeni intravilan, 210 iugăre 1456 stânjeni arabil, 39 iugăre 1151 stânjeni fânaț, 10 iugăre 98 stânjeni vie și 21 iugăre 570 stânjeni pădure. Horváth Márton a murit în 1919, lăsând în urma sa cinci urmași. Imediat după decesul lui Horváth Márton, în 1 noiembrie 1919 și 17 aprilie 1920, o parte din moșia lui din Șmig a fost vândută de coproprietari lui Leontin Boian și altor localnici. Unul dintre urmași, Horváth Pál, a plecat, în toamna anului 1919, în Ungaria, de unde s-a întors în noiembrie 1921. Această deplasare i-a adus serioase prejudicii. A fost declarat absenteist și, conform Legii de reformă agrară, i s-a confiscat partea din moșia tatălui său care i se cuvenea. A obținut-o în instanță după lungi demersuri și sume fabuloase cheltuite cu avocații. De la mica biserică ortodoxă cu hramul Sfintei Treimi, drumul se bifurcă ducând spre Valea Curciului (cu acces spre acest sat) și spre Răriște, un hotar aflat odinioară în grija răpândanului. Aici se află casele parohiale ortodoxă și fostă greco -catolică. În fața celei dintâi se înălța impunător conacul inginerului Onoriu Tilea, fiul preotului greco -catolic Ioan Tilea. Biserica greco-catolică a fost inclusă, în 1920, pe lista marilor proprietari de pământ, a căror moșii au fost inventariate înaintea punerii în aplicare a legii de expropriere. Deținea în proprietate, la acea dată, o suprafață totală de 51 iugăre 1387 stânjeni (2 iugăre 631 stânjeni intravilan, 43 iugăre 18 stânjeni arător, 392 stânjeni vie și 6 iugăre 346 stânjeni pădure). Moșie cu întindere semnificativă avea, în 1920, și biserica luterană din Șmig: 39 iugăre 1261 stânjeni (1 iugăr 1510 stânjeni intravilan, 31 iugăre 1222 stânjeni arabil, 1 iugăr 600 stânjeni vie și 4 iugăre 926 stânjeni pădure).]. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1653, 17 Aprilu Alb’a Iuli’a. — Trimbitiasiu fiind. 3 patrifamilie.

 

            Datu Smigu 7/19 Iulie, 1862.                                                               Ioanne Thile,                                                                                           

...                                                                                                         parochu gr. -cath. alu Smigului.

 

.                                                                     4. Comun’a Gogán.

 

Rátz, in comun’a Goganu [Gogan sat în comuna Bahnea, în trecut împărțit în două sate Gogan și Gogan-Varolea (în maghiară Gógán, Gógánváralja, în germană Gogeschdorf, Gogeschburg) este un sat în comuna Bahnea din județul Mureș, Transilvania, România. Istoric: - Újvár a stat cândva pe dealul de lângă sat, care a fost menționat pentru prima dată în 1347. Castelul a fost construit probabil de voievodul transilvanean László Kán în jurul anului 1332, după care a aparținut voievodului ardelean ca și castel regal. În 1392, a aparținut familiei Dezsőfies din Losonc, care l-au primit și ca donație în 1405. În 1492, după László Dezsőfi Losonczi, care a murit fără moștenitor, castelul și proprietățile care îi aparțin au fost date familiei Báthory, iar în 1503 a devenit proprietatea lui Miklós Bethlen. Castelul a fost probabil distrus la mijlocul secolului al XV-lea, din el nu mai rămâne nicio urmă. Satul a fost menționat pentru prima dată ca Chuchan în 1332. În 1910 avea 413 locuitori, majoritatea maghiari, cu o minoritate română semnificativă. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Erzsébetváros din județul Kis -Küküllő. În 1992, din cei 724 de locuitori, 519 erau maghiari, 203 români, 1 țigan și 1 sas.]. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, in 1653 Aprilu 17 in Alb’a Iuli’a. — Trîmbitiasiu fiind. 9 patrifamilie. In bellulu cu turcii au facutu viteji’a si asiá au dobânditu nobilitatea.

 

               Goganu, 21 Iulie c. n. 1862.                                                              Patrichie Rotaru,

.                                                                                                                         parochu in Goganu.

 

.                                                               5.    Comun’a Gogán-Váralja.

Rátz, in comun’a Gogán –Váralja [Gogan sat în comuna Bahnea, în trecut împărțit în două sate Gogan și Gogan -Varolea (în maghiară Gógán, Gógánváralja, în germană Gogeschdorf, Gogeschburg) este un sat în comuna Bahnea din județul Mureș, Transilvania, România. Istoric: - Újvár a stat cândva pe dealul de lângă sat, care a fost menționat pentru prima dată în 1347. Castelul a fost construit probabil de voievodul transilvanean László Kán în jurul anului 1332, după care a aparținut voievodului ardelean ca și castel regal. În 1392, a aparținut familiei Dezsőfies din Losonc, care l-au primit și ca donație în 1405. În 1492, după László Dezsőfi Losonczi, care a murit fără moștenitor, castelul și proprietățile care îi aparțin au fost date familiei Báthory, iar în 1503 a devenit proprietatea lui Miklós Bethlen. Castelul a fost probabil distrus la mijlocul secolului al XV-lea, din el nu mai rămâne nicio urmă. Satul a fost menționat pentru prima dată ca Chuchan în 1332. În 1910 avea 413 locuitori, majoritatea maghiari, cu o minoritate română semnificativă. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Erzsébetváros din județul Kis -Küküllő. În 1992, din cei 724 de locuitori, 519 erau maghiari, 203 români, 1 țigan și 1 sas.]. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1653 Aprilu 17, in Alb’a- Iuli’a. — — 9 patrifamilie. In bellulu cu turcii facându vitejie au dobênditu nobilitatea.

 

G. -Váralja, 21 Iuliu, 1862.                                                              Ioanne Popovits,

                                                                                                            parochu gr. -cath. alu G. -Varaljei.