Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 102

102

6. Comun’a Darlosu.

Popa, (Benyei), in comun’a Darlosu [Dârlos (în maghiară: Darlac, în germană: Durles) este o comună în județul Sibiu, Transilvania, România, formată din satele Curciu, Dârlos (reședința) și Valea Lungă.) Istoric: Așezarea a fost menționată pentru prima dată în 1317 sub numele de Possesio Darlaz. Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, românii reprezentau majoritatea populației orașului. Deja pe vremea socialismului - dar mai ales după schimbarea politică din 1989 în România - majoritatea populației de limbă germană a emigrat în Germania, astfel că în 1992 doar 190 de persoane din comunitate s-au identificat la recensământ drept germani, față de 1094 în anul 1977. În anul 2011, pe teritoriul municipiului Dârlos erau înregistrate 2.280 de persoane. 2.060 dintre aceștia erau români, 595 erau romi, 55 maghiari și 30 s-au identificat drept germani români.]. Principele Transilvaniei, margravul de Moravia, contele de Tirol, ducele de Luxemburg, de Silezia, de Burgundia, de Brabant de Teschen, arhiduce de Austria și al Austriei Interioare (Styria, Carintia, Carniola), rege al Germaniei, al Ungariei, al Boemiei, al Republicii Cehe, al Croației și Slavoniei; împăratul Sfântului Imperiu Roman; Leopold I de Habsburg, 1698, 3 Februariu. — — 6 patrifamilie.

S’a estradatu in Darlosu, 15 Iuliu, 1862.                                                           Sofroniu Savu,

                                                                                                                   parochu gr. -cath. alu Darlosului,

7. Comun’a Elisabetopole.

Sterca Siulutiu, in comun’a Elisabetopole [Dumbrăveni mai demult Ibașfalău, oficial Elisabetopol (în dialectul săsesc Eppeschdorf, în germană Elisabethstadt, în maghiară Ebesfalva, Erzsébetváros) este un oraș în județul Sibiu, Transilvania, România, format din localitățile componente Dumbrăveni (reședința), Ernea și Șaroș pe Târnave. Istoric: Perioada preistorică Descoperirea unei securi de piatră cioplită la Curciu și a unor oase de mamut la Dumbrăveni, aduc ipoteza că în aria orașului au existat așezări omenești încă din paleolitic. Primele dovezi sigure de viață omenească pe aria Dumbrăvenilor au o vechime de circa 3.000 de ani, mai exact din civilizația fierului. Este vorba de un bordei hallstatian cu adâncimea de 2,5 metri în care s-a găsit un vas de lut cu caneluri, ce conținea boabe de grâu carbonizate. Bordeiul avea și o vatră de cenușă și datează din jurul anilor 800 î.e.n. Aceste urme de locuire au fost descoperite chiar în centrul orașului, în 1971, când s-a săpat fundația clădirii Poștei. La începutul secolului III î.e.n. triburile celtice se așază în zona Târnavelor. Dovadă acestei prezenței stau mai multe urne provenind dintr-un cimitir celtic ce s-au găsit, în 1970, la sud de gara actuală a orașului, între calea ferată și șoseaua națională. Perioada dacică Tot în zona de sud a gării Dumbrăveni, la cariera de pământ, s-au găsit câteva schelete și cești dacice, care în cea mai mare parte au fost distruse de muncitorii de la carieră în timpul lucrărilor. Mai multe dovezi ale existenței dacilor pe acest teritoriu, respectiv vase mari în formă de sac cu butoni, vase -borcan, fructiere, cuptor de pâine, vase de provizii, au fost descoperite în apropierea Dumbrăvenilor, în comuna Bahnea, sat Gogan. Perioada romană În primul secol al erei noastre, zona Târnavei Mari a venit în contact cu împărăția romană, ceea ce a permis descoperirea în Sighișoara și Laslea, a unor tezaure monetare din această epocă. Mai mult, pe lângă Dumbrăveni trecea marele drum roman ce venea de la Apulum, pe Târnava Mare în sus, până la Odorhei și de acolo cotea la stânga spre castrele romane de la Inlăceni și Sărățeni. Perioada migrațiilor Pe teritoriul orașului a fost găsit un tipar masiv de bronz cu conturul semicircular, a cărui capete se prelungesc în linii drepte, folosit pentru presarea pieselor ornamentale aplicate pe centură sau harnașament. Această urmă datează din secolului al VIII-lea, din vremea dominației avarilor. Perioada feudală Feudalismul maghiar cucerește treptat Transilvania, în valea Târnavelor ajungând în secolul XII. Cea mai veche pomenire a Comitatului Târnava datează din 1214. Comitatul se întindea la sud până la râul Târnava Mare (între Blaj și Sighișoara) și la nord de la Bălăușeri până la Iernut. Prin mijlocul comitatului trecea Târnava Mică. Comitatul cuprindea 113 localități prin care și satul Dumbrăveni. Primele atestări documentare Nu se știe precis când a avut loc transformarea satului Dumbrăveni în târg. Cert este că primul document despre Dumbrăveni datează din anul 1332, când localitatea apare sub numele de Ebes (Sacerdotes de Ebes). În scrierea respectivă este vorba despre dijma din arhidiaconatul de Târnava/Cuculus ce o plătește preotul Hermann din Ebes (Ibașfalău în limba română) în sumă de patru banali vechi. Banalii erau o monedă a timpului respectiv. În documente din anii 1367 și 1368 se vorbește despre posesiunile feudalilor din Ibașfalău sub denumirea de “possessions Ebessffalwa”, indicând ca proprietari mai mulți feudali. La 1374 este amintit Ladislau, fiul lui Emeric din Ibașfalău, ca fiind stăpânul acestui sat (Ladislao filio Emerici de Ebessffalwa). Într-un document din 3 iulie 1381, regele Ludovic I de Anjou informează cele “Șapte scaune” și cele “Două Scaune”, Scaunul Mediașului și Scaunul Șeica, că el a înglobat în comitat posesiunile feudale din Ibașfalău și cele care aparțineau de acestea. La 13 iunie 1391, regele Sigismund însărcinează capitul din Alba Iulia să introducă pe Grigorie și Petru, fiii lui Apa din Mălâncrav, în stăpânirea părților din moșia ce le revin de la Ladislau, fiul lui Emeric din Ibașfalău. Într-un document din 1 mai 1399, Ibașfalăul apare sub denumirea de Ebesfolwa. În același timp sunt amintite și satele Gogan, Ernea și Hundorf. În documente din sec XIV și XV Dumbrăveni apare sub numele de Ebesffalwa (satul lui Ebes), care probabil a fost numele unui stăpân feudal. Numele de Ebesffalwa se va păstra până la începutul secolului al XVIII-lea, când localitatea va primi alt nume. Românii îi vor spune în continuare Ibașfalău, până în anul 1918, când va fi denumit Dumbrăveni. Reședință domnească Castelul Apaffy

În a doua jumătate a secolului XIV-lea, târgul Ibașfalău se dezvoltă în suprafață și ca populație, ajungând pe la 700 de locuitori. În 1496, domeniul Dumbrăveni este stăpânit de familiile Bethlen, Fejerdi și Apafi. Grigore Apafi, prefect al județului Dobâca și locțiitorul mareșalului curții lui Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, cumpără în 1552 toate moșiile existente în Dumbrăveni și construiește castelul feudal în formă de cetate. În 1562 are loc răscoala secuilor care, împreună cu iobagii români, atacă și avariază serios castelul cetate de aici, care va fi refăcut în 1564 și întărit cu noi bastioane. În 1590 Nicoale Apafi, prefectul comitatului Cetatea de Baltă – Târnava, își mută sediul oficial la castelul din Dumbrăveni. În perioada frământărilor politice din martie 1605, după dizolvarea dietei, guvernatorul Transilvaniei, Gyulafi, vine în tabăra de la Dumbrăveni. Aici este atacat, în 19 martie, de generalul Gheorghe Raț și, ca urmare, fuge la Șard. În 1645 se procedează la o nouă împărțire a domeniului Dumbrăveni între Apafești. Astfel, lui Boldisar Apafi îi revine moșia Mălâncrav și 10 case cu iobagi români la Dumbrăveni. Cum pe domeniul Dumbrăveni nu existau meseriași, sunt trimiși de la Mălâncrav un cizmar, un croitor, un rotar și un țesător. În același timp Mihai Apafi I primește via din Mălâncrav și o treime din iobagii români de la Hundorf și Ernea. După moartea lui Grigorie Apafi, domeniul cetății Dumbrăveni revine integral în posesia lui Mihai Apafi I care este ales principe, la Târgu Mureș, în 16 septembrie 1661. Târgul Dumbrăveni devine reședință domnească. Dar domnia lui Mihai Apafi I nu este de bun augur deoarece “era mai bun de popă decât de principe” (cronicarul Mihai Cserei). Îi plăcea vinul, bea o vadră de opt cupe pe zi și avea “pasiunea de a drege mereu oroloage”. La 27 noiembrie 1685 Mihai Apafi I semnează la Dumbrăveni, împreună cu Antidie Dunot, trimisiul împăratului Austriei, un tratat prin care se obligă să întrețină armata imperială. Perioada imperială  Unul dintre cele mai importante evenimente politice din timpul stăpânirii habsburgice este vizita împăratului Iosif al II-lea Pe când era coregent cu Maria Terezia, acesta a vizitat orașul Dumbrăveni în timpul călătoriei sale în Transilvania. Orașul făcea parte din cele 10 orașe libere regești din Transilvania. La 1 iunie 1773 Iosif al II-lea sosește dinspre Sighișoara la Dumbrăveni. Pe drum participă la exercițiile de arme ale trupelor habsburgice de dincoace de Hoghilag, din jos de Birtul Pădurarului, unde erau postate batalioane de grenadieri la care Iosif al II-lea ajunge marți seara, la ora 7. După terminarea exercițiilor Iosif al II-lea a intrat în Dumbrăveni unde a fost cazat în casa armeanului Martin Gaspar care ținea Hanul Ibașfalăului. În urma vizitei împărătești, pe Hanul Ibașfalăului a fost montată o placă ce avea inscripționat: “Benedictus Iosephus II Imperator Augustus atque Pius Rex Pater patriae nos hoc anno 1773 in Junio visitavit”. După 1989 placa respectivă a fost îndepărtată de pe clădirea transformată astăzi în magazin alimentar. Perioada modernă Frământările revoluționare din 1848 au ecou și în orașul Dumbrăveni. Orașul este cucerit în două rânduri de generalul Józef Bem care împreună cu marele revoluționar maghiar Sándor Petőfi, a poposit aici trei zile. După 1848 orașul cunoaște o perioadă de relativă liniște. Administrația orașului suferă o modificare în 1871, ajungînd sub controlul comitatului Târnava Mică. În acest timp, Elisabetopolul este sediu de pretură de care aparțin 32 de sate. La Tribunalul Elisabetopol erau arondate localitățile Mediaș, Sighișoara, Rupea, Cincu Mare, Agnita, Hususău și Diciosânmartin (8 localități cu 234 de comune). În 1871 a fost construită linia ferată, ceea ce contribuie la dezvoltarea orașului, pe această cale făcându-se export de ițe și materii prime între Austria și Țara Românească. După 1875 se construiește clădirea Tribunalului (actual Centrul Școlar Pentru Educație Incluzivă), se mărește Liceul teoretic, precum și capacitatea cazărmii. Odată cu construirea tribunalului și penitenciarului (aici a fost închisă, câteva luni, Ana Pauker), până după al doilea război mondial, în acest oraș au loc judecăți, se dau sentințe, se întocmesc acte notariale, Dumbrăveniul dispunând de o carte funciară proprie. Deși reședință de plasă numai pe lângă centrul judecătoresc, orașul dispune și de o bancă de credit, spital și o serie de asociații de mici meșteșugari. După 1900 orașul Elisabetopol cunoaște o perioadă de relativă stagnare, rămâne doar un centru comercial lipsit de importanță, dar cu mare influență asupra așezărilor de pe cele două Târnave. Armenii Pentru prima dată, armenii sunt amintiți ca trăind în Dumbrăveni în anul 1671. De altfel, potrivit unui privilegiu dat de Mihai Apafi I, ei au fost colonizați pentru prima oară la Dumbrăveni și Gherla, și de aici s-au răspândit în toate orașele Transilvaniei. Ei înființează în oraș o companie comercială, ceea ce contribuie din plin la dezvoltarea localității. Odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, Dumbrăveniul este administrat de coloniștii armeni. Ei aveau privilegiu dat de Mihai Apafi al II-lea, fiul fostului principe, de a își alege primar dintre oamenii lor cei mai capabili și, în caz de litigii comerciale, să apeleze la compania grecească. În cazuri de judecată cu oameni de pe domeniul Dumbrăveni, armenii sunt judecați de ofițeri proprii. Aveau drepturi autonome și își puteau alege preoții, primarii etc. În 2 septembrie 1727, domeniul cetății Dumbrăveni trece în posesia imperiului habsurgic, ocazie cu care se face inventarierea veniturilor. Se constată că aici trăiesc 77 de familii de iobagi (203 persoane) din care 69 de familii sunt românești, iar restul maghiare. Iobagii români trăiesc în Cocoroveni, iar cei maghiari în jurul castelului. Din 1714, Dumbrăveni trece în proprietatea fiscului, iar împăratul Carol al V-lea îl atribuie armenilor și devine ”oraș privilegiat”. De acum înainte se va numi Elisabetopolis. Tot acum se pun bazele organizării administrative a orașului cu dreptul de a alege magistratul, primarul și notarul. La acestea se mai adaugă dreptul de târg săptămânal și de trei ori pe an târg de țară, dreptul de a construi pod peste râul Târnava și de a încasa vamă. Complexul rupestru al haiducilor de la Dumbraveni din castelul Maria Tereza (Zvon: Este vorba despre tunelul secret de la Dumbrăveni pina la Slimnic aproape de Sura Mare datind din  1730 care are lungimea de 58 kilometri (construite cu var cald prin care familia putea sa se refugieze in caz de pericol.  iar din Slimnic o continuare spre Sibiu printr-un tunel lung de 19 kilometri. Aici ar fi ascuns haiducii comori. Numele orașului de pe Târnava, în care conviețuiesc circa 9000 de cetățeni – Dumbăveniul - este o achiziție a României Mari 1818 și se potrivește de minune cu multitudinea dumbrăvilor, a codrilor, cu o natura deosebit de îmbietoare.)]. — — 1 patrifamilia.                                                                          

S’a estradatu (in) Elisabetopole, die 3/15 Iuliu 1862

                                                                                                                            Iosephus Popu,

                                                                                                                  parochulu gr.-cath. Elisabetopolei.

XXI. Comitatulu Háromszék. — (Treiscaune).

1.      Comunele Bretzku si F. -Csernaton.

 

Boér de Parró, in comun’a Bretzku [Brețcu (maghiară Berek) Brețcu (maghiară Bereck) este o comună în județul Covasna, Transilvania, România, formată din satele Brețcu (reședința), Mărtănuș și Oituz. Istoric: - Breucii (în greacă Βρεῦκοι) au fost membrii unui mic trib de iliri care au migrat în vecinătatea actualului Brčko din Bosnia și Herțegovina. După cucerirea romană în secolul I î.Hr., mulți breuci au migrat și s-au stabilit în Dacia, unde o localitate numit Bereck sau Brețcu, un râu (râul Brețcu) și un munte (Munții Brețcului) din România de astăzi au fost numite după ei. Brețcu, locuit în mare parte de secui, a fost menționat pentru prima dată într-un document în 1332. Pe o așezare anterioară a municipiului, pe zona numită de localnici Cetatea doamnei Venetur (maghiară Veneturné vara) sau doar Cetate (Vár), la nord de satul Brețcu în dreapta râului cu același nume, ziduri de pământ arată spre un fost fort roman. O baie termală romană este remarcată la aproximativ 150 până la 200 de metri de fort. Rămășițele unui castel din apropierea fortului sunt atribuite secolului al XVII-lea, nu sunt date alte detalii. De asemenea, descoperirile arheologice din municipiu sunt atribuite epocii bronzului și se află în muzeul din Sfântu Gheorghe. Tot în zona satului încorporat Mărtănuș (maghiară Kézdimartonos ), pe zona numită de localnici Coasta mesteacănului (maghiară Nyiroldal), se remarcă descoperiri de preistorie. Pe vremea Regatului Ungariei, Brețcu aparținea districtului de scaun Kézdi din județul Háromszék ( Comitatul românesc Trei-Scaune), apoi districtului istoric Trei -Scaune și din 1950 districtului de astăzi . Covasna. Localitatea a fost atestată documentar începând cu anul 1426 sub diverse nume: Bereczk (1476), Breczko (1482-1496), Bretzku (1787 și 1850), Bereck (1854). La Brețcu, primele cercetări arheologice sistematice au fost întreprinse numai între anii 1925 -1926 de Emil Panaitescu. În această perioadă au fost descoperite termele castrului aflate la 100 m de castru. Ștampilele de pe cărămizi aflate în castru și la terme aparțin unităților militare COH(ors) HIS(panorum) și COH(ors) I BRAC(araugustanorum). În anul 1950 un colectiv condus de M. Macrea au efectuat noi săpături. Pe terasa largă numită Cetatea Lupului, s-au descoperit la suprafață pe o întindere de 2-3 hectare fragmente de cărămizi, țigle și ceramică, indicând locul așezării civile (vicus canabæ) aflate în apropierea castrului. G. Popa Lisseanu, O.G. Lecca, A. Lapedatu și I. Lupaș susțin că Brețcu a fost un vechi cnezat românesc pomenit în diploma regelui Sigismund din anul 1426. Conform analizei diplomei din anul 1426 făcută de Lisseanu, Brețcu a fost un cnezat românesc condus de Ioan Cneazul (chinezul în originalul tradus de Lisseanu) zis Ungurul și Radul fiul lui Țacu din Brețcu. Aceștia se prezintă înaintea regelui Sigismund și-l roagă să confirme privilegiile și libertățile comunei lor. Regele Sigismund admite ca satul româneasc Brețcu să fie și de acum înainte supuși numai jurisdicției ducelui lor și să păzească și pe viitor frontiera Transilvaniei dinspre Moldova. Textul în limba latină: “Nos Sigismundus... commendamus tenore presentium, significantes quibus expedit universis; Quod venientes nostre Majestatis in presentiam fideles nostri Joannes Kenesius dictus Magyar, et Radul filius Czako de Bereczkfalva, nostre declararunt Majestati, quod in confinibus Terre Siculorum nostrorum, versus partes Moldavie existeret quedam villa Valachalis Bereczkfalva vocata”. Potrivit unui document din 1614, în Brețcu erau 70 de familii, dintre care una iobagă; între anii 1750 şi 1848, nu au fost înregistraţi iobagi la Breţcu. La sfârșitul secolului al XIX-lea, industrializarea a crescut în unitatea administrativă relevantă a Transilvaniei, rezultând apariția unei industrii a lemnului în regiune. În 1907 s-a terminat construcția liniei de cale ferată de la Târgu Secuiesc. În 1910 s-a construit o fabrică de cărămidă, în 1933 o cale ferată cu ecartament îngust de aproximativ zece kilometri în Valea Oituzului iar în 1939 a fost finalizată fosta primărie, şcoala primară de astăzi din căminul comunităţii.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1688, Oktober 8, in Radnoth. Sig: Universitatis Nob. Fogaras Extract, per Paulum Monea V. Notar, Mihael Simon Vice Capit. 1 patrifamilie. Sandru Boer fiulu lui Toma Boer de Parró.

Máthé de Csernatu, in comun’a Csernatulu de susu [Cernat (în maghiară Csernáton) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Covasna, Transilvania, România. Se află în partea de central-estică a județului, în Depresiunea Târgu Secuiesc, la poalele estice ale Munților Bodoc. Așezare Localitatea Cernat este situată în partea de vest a bazinului Tărgu Secuiesc, pe cursul superior al râului Cernat, la o altitudine de 565 m, pe DN11, Brașov - Târgu Secuiesc - Onești. Istoric: - Prima atestare documentară datează din anul 1332. Descoperirile arheologice făcute pe teritoriul acestui sat, demonstrează însă existența omului aici încă mult înainte, astfel, în locul unde se află biserica reformată, s-a constatat o stațiune cu strat conținând ceramică pictată de caracter Ariușd -Cucuteni, ceramică decorată cu sfoară aparținând culturii Coțofeni și un strat de cultură dacică din a doua epocă a fierului. Pe dealul “Vârful cu mesteceni” s-au descoperit două topoare de piatră din neolitic, o secure de bronz și fragmente ceramice din epoca bronzului. Pe teritoriul satului s-au mai gasit un fragment dintr-un vas lustruit și o cană ce ar putea aparține epocii medievale. Cu prilejul săpăturilor făcute în anul 1961, în locul numit “Dealul de aur”, s-a indentificat o așezare Starcevo -Criș. În locul numit “Pământul lui Róbert”, s-a găsit o așezate antică din mai multe perioade (Ariușd -Cucuteni, Monteoru și Noua), conținând fragmente ceramice lucrate manual sau la roată, vase de import (Mirmeki) fragmentare, din epoca dacică (sec. III -II î.e.n.) și fragmente de ceramică romană din secolul al II-lea. Pe malul drept al văii Cernatului a fost descoperit un semibordei cu pietrar aparținând unei așezări din sec. XI - XII, iar în locul numit “Grădina Sfântă” au fost găsite urmele unei biserici romanice din secolul al XIII-lea. Pe înălțimea “Cetatea Ika” se găsesc resturile unei cetăți cu zidurile din piatră legate cu pământ, de formă ovală și turnuri, datând din sec. XIII - XIV. Era mărginit de o așezare din epoca de piatră pe Aranyos -hegy și de un fort de pământ din epoca fierului fortificat cu metereze într-un loc numit Hegyes. În 1332 este menționat ca Churuacun. Satul a fost ars de turci în 1658, ciuma l - a distrus în 1719, iar în 1836 şi 1853 a fost un alt incendiu. În 1848, la 30 mai, aici delegații de la Háromszék au anunțat răscoala populară. În 1910, erau 1949 de locuitori maghiari. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Kézdi din județul Háromszék. Distribuție etnică: - Pe baza datelor recensământului din 2002, municipiul avea un total de 4.025 de locuitori, conform datelor actuale, acest număr a crescut la 4.320. Distribuția în funcție de așezări este următoarea: Alsócsernáton 2470, Felsőcsernáton 1200, Albis 380, Ikafalva 270. La ultimul recensământ, 4.266 dintre locuitorii satului s-au declarat maghiari, 54 români și doi țigani. Ikafalva este singura localitate unde locuiesc doar maghiari.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár 1610, Ianuariu 24, in Brasiovu.— S’au publicat 1668 scaunulu Murasiului la Baczka -Madaras prin Ruszkai Kornis Balog, au slugitu cu arma înainte de 1610 doi frati Nikulae si Stefan Máthé de Csernatu.                               .                                                                                                                                  D. Popoviciu m p.,

                                                                                                                                      parochulu locului.

XXII. Comitutulu Brassó.

1. Cetatea internă.

Iuga de Bácsi, din comitatul Hunedórei. Trei linii colaterale locuescu in Brasiovu. Principele Transilvaniei, principele imperial, ducele de Opole și Ratibor, Sigismund Báthory de Somlyai, in 8 Augutu 1588. Urm’a armaleloru e perduta. Eara privilegiulu séu donatiunea de mosia per Concambium este dela soci’a lui Gabrielu Bethlen (Ducesa de Saxa -Lauenburg, prințesa prusă, principesa Transilvaniei Ecaterina de Brandenburg & de Hohenzollern.), ddto in Curia Divensi 2-a die Iulii 1619; [dată în Curtea Divensi a 2-a zi din iulie 1619;] eara acésta donatiune s’a renoitu si confirmatu de Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász 26-a Iunii, 1649. — Toti trei parintii de familia Ioann, Georgie si Florea au reposatu, au remasu insa chronomi numerosi in viétia. In diploma lui Sigismund Báthory se dice numai atâta: “Consideratis fidelitate et fidelibus servitiis nobilis Stephani Iugha de Nagy Barchja* quæ ipse nobis et huic Regno pro locorum et temporum varietate fideliter exhibuit et impendit [Având în vedere credincioșia și slujbele credincioase ale nobilului Ștefan Iugha de Nagy Barchja*, pe care ni le-a făcut și le-a cheltuit cu credință nouă și acestei Împărății pentru o varietate de locuri și timpuri].         

Brasiovu, in 8 Iunie, 1862.                                                                     Thoma Vasiliu,                                                                                                                                            ..                                                                                                                              paroch.

*Bârcea Mare, Hunedoara sat al orașului Simeria. Bârcea Mare (maghiară Nagybarcsa, germană Gross-Sammetdorf, Grossbertschen) este un sat ce aparține orașului Simeria din județul Hunedoara, Transilvania, România. Originea numelui său: - Numele său provine dintr -un nume personal care - potrivit lui Lajos Kiss - poate fi legat de numele personal pe care se bazează numele lui Barcs. A fost menționat pentru prima dată în 1315 în certificate ca Barcha, prefixul său a apărut în 1733 (Nagy Bartsa). Populația: - În 1785 avea 331 de locuitori. În același an, județul număra 42 de capi de familii ortodoxe, aparținând de Arhiepiscopia Ortodoxă 83, iar greco -catolicii numără patru credincioși în sat în anul următor. În 1850, din cei 232 de locuitori, 202 erau români, 16 maghiari și 14 țigani; 216 sunt ortodocși, 12 sunt reformați și 4 sunt romano -catolici. În 1910 avea 363 de locuitori, dintre care 243 români și 118 maghiari; 212 greco -catolici, 66 reformați, 43 romano -catolici, 32 ortodocși și 9 evrei. În 2002, din cei 413 locuitori, 388 erau români, 12 ţigani şi 7 germani; 383 sunt ortodocși și 19 penticostali. Istoric: - Întâlnim pentru prima dată menționat satul în 1315 ca locul de origine al lui Sumurakus, descendent din fiul lui Ivánka, András, și fiii săi, proprietarii Oláhárkos (sat distrus la granița Alsócsóra). În 1380, Zsámboks din Ajnárdfi din județul Pest, din familia Smaragd, erau proprietari ereditari în satele Arany, Tamáspataka și Tóti din județul Hunyad și este probabil ca Barcsai care poartă numele Sumurakus (~ Smaragd) cu aceeași origine. Familia a adoptat ulterior numele satului ca prenume nobiliar și l-a considerat locul de origine. Între 1382 şi 1520 aici a funcţionat curtea comitatului Hunyad. În 1509, avea o parohie. La începutul erei moderne, este posibil să fi avut o comunitate semnificativă de nobili minori. În jurul anului 1634, clerul reformat al curții întreținut de familia Barcsay avea și membri comuni în Kisbarcsán. Din jurul anului 1690, congregația este menționată doar ca o biserică fiică. Parohia greco -catolică a fost înființată în 1824, iar până în 1923 preotul local s-a ocupat de Deva și credincioșii greco -catolici. În timpul socialismului, locuitorii săi lucrau în mare parte în combinatul Vojdahunyad. Din 1971, în limitele așezării funcționează o închisoare.