Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 103

103

2.    Suburbiulu Schiai.

Strimbu de Sinka, in Brasiovu.  Baltazar Báthory de Somlyo 1592. Principesa principatului Transilvaniei, Maria Cristina de Habsburg (Princesa Maria Christierna) - [ducesă de Transilvania, Maria Cristina de Habsburg și Austria -Styria]- 1598, Iuniu 20. Scrierea pre margini numai cu multa greutate s’ar putea gâci, ca este stérsa, de altmintrelea sigilulu este de céra roşie varsata pe céra alba, intr’unu tocu de feru, la mijlocu se afla tipulu unui omu calare cu o sulitia în mâna, unu corbu cu crucea in gura, apoi o coróna. 30 patrifamilie, in Brasiovu, Vadu, Sinca etc. Pentru bravuri si jertfe in timpu de resbelu spre apararea patriei, apoi pentru servitiuri credincióse si folositóre in timpu de pace.    (blazon)   

Brasiovu, in 21 Iuniu, 1862.                                                                         Iosifu Baraku,

                                                                                                                                            parochu

 

3. Comun’a Satu -lungu.

 

Stoic’a de Venetia de jos. (Sztojka de A. Venicze), in comuna Satu –lungu [Săcele (în maghiară Négyfalu, între 1950 și 2001 Szecseleváros, în germană Siebendörfer) este un municipiu în județul Brașov, Transilvania, România. Istoric: - A fost creată din amalgamarea a patru așezări ceangești din Barcaság, în ordine de la vest la est: Bácsfalu, Türkös, Csernátfalu, Hosszúfalu. Orașul include și Ósánc și Babarunka. Patru sate formează Hétfalu împreună cu celelalte trei așezări ale “Csángós de Hétfalus”, Tatrang, Zajzon și Pürkerec [Purcăreț]. Municipiul se află pe locul vechilor sate care au devenit, mai nou, cartiere ale orașului: Baciu (Bácsfalu), Turcheș (Türkös), Cernatu (Csernátfalu), Satulung (Hosszúfalu). Celei mai vechi așezări din această zonă datează din vremea dacilor. Orașul Săcele, cunoscut din trecut și sub numele “Șapte Sateˮ, a fost constituit administrativ în anul 1950 din teritoriul primelor 4 din cele 7 așezări săcelene: Baciu, Turcheș, Cernatu, Satulung, Tărlungeni, Purcăreni, Zizin. Săcele a fost declarat municipiu în data de 6 iunie 2000. Prima mențiune oficială datează din 16 mai 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou oferind printr-un act pământurile dintre râurile Timiș și Tărlung către binecredinciosul său prieten, Contele Stanislav. A fost menționat pentru prima dată în 1366 în scrisoarea de donație a regelui Ludovic I, prin care acesta a donat moșiile regale Turchfalua (Türkös), Huzyufalu (Hszúfalu), Zlanfalua (Bácsfalu) și Charnadfalua (Csernátfalu) situate între râurile Tömös și Tatrang. Hétfalu a aparținut conacului Törcsvár până în 1498. Margravul Moraviei și Lusației, marele duce al Lituaniei regele Ungariei, Boemiei, Republicii Cehe, Dalmației, Croației, Rama, Serbiei, Galiției, Lodomeriei, Cumaniei și Bulgariei, prințul Casei Jagiello, Vladislav al II-lea în 1498 a gajat cele șapte sate sașilor brașoveni ai căror locuitori au devenit astfel iobagi ai sașilor. Religia evanghelică a fost adoptată sub influența sașilor. În 1651, așezările Négyfalu și Hétfalu au devenit feude ale orașului Brașov. Locuitorii din Néyfalu și Hétfalu au participat în număr mare la revoluția din 1848-49 și la războiul de independență, alăturându-se batalionului 126 honvéd. În octombrie 1848, la Adunarea Națională Secuiască desfășurată la Agyagfalva, satele ceangești maghiare din Brassóvidék au cerut conducerii adunării ca și ei să poată face parte din sistemul de apărare națională secuiască. Între 1892 și 1960, linia de cale ferată Bertalan -Hszúfalu a făcut legătura între satele de centrul Brașovului. În anul 1950, cele patru sate au fost unite administrativ sub numele Săcele (săteni), de la care provine numele Szecseleváros. A fost declarată municipiu la 6 iunie 2000. Numele “Săcele” este menționat pentru prima dată într-o scrisoare a voievodului muntean Vlad Călugărul (1482-1495) către magistratul Brașovului. Cei mai vechi locuitori ai celor șapte sate au fost “mocanii” - ciobanii locului. Sunt menționați în numeroase documente, în care se remarcă bogăția lor spirituală, culturală și materială. Dețineau mii de oi, iar satele lor erau printre cele mai prospere din zonă. În cursul procesului de transhumanță, care avea loc din Săcele până în Dobrogea, au înființat o localitate cu același nume, în județul Constanța. Obiceiurile săcelenilor dăinuie până astăzi: Sântilie, festivalurile, costumele populare tradiționale, arhitectura etc. În secolul al XIV-lea o importantă populație maghiară s-a stabilit în regiune, marcând dezvoltarea ulterioară a așezării. În timpul comunismului în oraș a fost dezvoltată puternic ramura industrială, cea mai cunoscută întreprindere din municipiu fiind Electroprecizia Săcele. După căderea comunismului, orașul și-a diversificat economia. În zilele noastre, în Săcele se află câteva fabrici de mobilă, gatere, fabrici de ambalare a cărnii.]. Aceste doue familii au dela congregatiunea Marcala a Fagarasiului din anul 1829 adeverinti’a ca sunt din familie nobila a Stoicestilor din Veneti’a de josu. — — 9 patrifamilie.

Tzintea (Czinte), in comun’a Satu -lungu         [Săcele (în maghiară Négyfalu, între 1950 și 2001 Szecseleváros, în germană Siebendörfer) este un municipiu în județul Brașov, Transilvania, România. Istoric: - A fost creată din amalgamarea a patru așezări ceangești din Barcaság, în ordine de la vest la est: Bácsfalu, Türkös, Csernátfalu, Hosszúfalu. Orașul include și Ósánc și Babarunka. Patru sate formează Hétfalu împreună cu celelalte trei așezări ale “Csángós de Hétfalus”, Tatrang, Zajzon și Pürkerec [Purcăreț]. Municipiul se află pe locul vechilor sate care au devenit, mai nou, cartiere ale orașului: Baciu (Bácsfalu), Turcheș (Türkös), Cernatu (Csernátfalu), Satulung (Hosszúfalu). Celei mai vechi așezări din această zonă datează din vremea dacilor. Orașul Săcele, cunoscut din trecut și sub numele “Șapte Sateˮ, a fost constituit administrativ în anul 1950 din teritoriul primelor 4 din cele 7 așezări săcelene: Baciu, Turcheș, Cernatu, Satulung, Tărlungeni, Purcăreni, Zizin. Săcele a fost declarat municipiu în data de 6 iunie 2000. Prima mențiune oficială datează din 16 mai 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou oferind printr-un act pământurile dintre râurile Timiș și Tărlung către binecredinciosul său prieten, Contele Stanislav. A fost menționat pentru prima dată în 1366 în scrisoarea de donație a regelui Ludovic I, prin care acesta a donat moșiile regale Turchfalua (Türkös), Huzyufalu (Hszúfalu), Zlanfalua (Bácsfalu) și Charnadfalua (Csernátfalu) situate între râurile Tömös și Tatrang. Hétfalu a aparținut conacului Törcsvár până în 1498. Margravul Moraviei și Lusației, marele duce al Lituaniei regele Ungariei, Boemiei, Republicii Cehe, Dalmației, Croației, Rama, Serbiei, Galiției, Lodomeriei, Cumaniei și Bulgariei, prințul Casei Jagiello, Vladislav al II-lea în 1498 a gajat cele șapte sate sașilor brașoveni ai căror locuitori au devenit astfel iobagi ai sașilor. Religia evanghelică a fost adoptată sub influența sașilor. În 1651, așezările Négyfalu și Hétfalu au devenit feude ale orașului Brașov. Locuitorii din Néyfalu și Hétfalu au participat în număr mare la revoluția din 1848-49 și la războiul de independență, alăturându-se batalionului 126 honvéd. În octombrie 1848, la Adunarea Națională Secuiască desfășurată la Agyagfalva, satele ceangești maghiare din Brassóvidék au cerut conducerii adunării ca și ei să poată face parte din sistemul de apărare națională secuiască. Între 1892 și 1960, linia de cale ferată Bertalan -Hszúfalu a făcut legătura între satele de centrul Brașovului. În anul 1950, cele patru sate au fost unite administrativ sub numele Săcele (săteni), de la care provine numele Szecseleváros. A fost declarată municipiu la 6 iunie 2000. Numele “Săcele” este menționat pentru prima dată într-o scrisoare a voievodului muntean Vlad Călugărul (1482-1495) către magistratul Brașovului. Cei mai vechi locuitori ai celor șapte sate au fost “mocanii” - ciobanii locului. Sunt menționați în numeroase documente, în care se remarcă bogăția lor spirituală, culturală și materială. Dețineau mii de oi, iar satele lor erau printre cele mai prospere din zonă. În cursul procesului de transhumanță, care avea loc din Săcele până în Dobrogea, au înființat o localitate cu același nume, în județul Constanța. Obiceiurile săcelenilor dăinuie până astăzi: Sântilie, festivalurile, costumele populare tradiționale, arhitectura etc. În secolul al XIV-lea o importantă populație maghiară s-a stabilit în regiune, marcând dezvoltarea ulterioară a așezării. În timpul comunismului în oraș a fost dezvoltată puternic ramura industrială, cea mai cunoscută întreprindere din municipiu fiind Electroprecizia Săcele. După căderea comunismului, orașul și-a diversificat economia. În zilele noastre, în Săcele se află câteva fabrici de mobilă, gatere, fabrici de ambalare a cărnii.].— —— 3 patrifamilie.

Penciu (Pencs), in comuna Satu –lungu [Săcele (în maghiară Négyfalu, între 1950 și 2001 Szecseleváros, în germană Siebendörfer) este un municipiu în județul Brașov, Transilvania, România. Istoric: - A fost creată din amalgamarea a patru așezări ceangești din Barcaság, în ordine de la vest la est: Bácsfalu, Türkös, Csernátfalu, Hosszúfalu. Orașul include și Ósánc și Babarunka. Patru sate formează Hétfalu împreună cu celelalte trei așezări ale “Csángós de Hétfalus”, Tatrang, Zajzon și Pürkerec [Purcăreț]. Municipiul se află pe locul vechilor sate care au devenit, mai nou, cartiere ale orașului: Baciu (Bácsfalu), Turcheș (Türkös), Cernatu (Csernátfalu), Satulung (Hosszúfalu). Celei mai vechi așezări din această zonă datează din vremea dacilor. Orașul Săcele, cunoscut din trecut și sub numele “Șapte Sateˮ, a fost constituit administrativ în anul 1950 din teritoriul primelor 4 din cele 7 așezări săcelene: Baciu, Turcheș, Cernatu, Satulung, Tărlungeni, Purcăreni, Zizin. Săcele a fost declarat municipiu în data de 6 iunie 2000. Prima mențiune oficială datează din 16 mai 1366, regele maghiar Ludovic I de Anjou oferind printr-un act pământurile dintre râurile Timiș și Tărlung către binecredinciosul său prieten, Contele Stanislav. A fost menționat pentru prima dată în 1366 în scrisoarea de donație a regelui Ludovic I, prin care acesta a donat moșiile regale Turchfalua (Türkös), Huzyufalu (Hszúfalu), Zlanfalua (Bácsfalu) și Charnadfalua (Csernátfalu) situate între râurile Tömös și Tatrang. Hétfalu a aparținut conacului Törcsvár până în 1498. Margravul Moraviei și Lusației, marele duce al Lituaniei regele Ungariei, Boemiei, Republicii Cehe, Dalmației, Croației, Rama, Serbiei, Galiției, Lodomeriei, Cumaniei și Bulgariei, prințul Casei Jagiello, Vladislav al II-lea în 1498 a gajat cele șapte sate sașilor brașoveni ai căror locuitori au devenit astfel iobagi ai sașilor. Religia evanghelică a fost adoptată sub influența sașilor. În 1651, așezările Négyfalu și Hétfalu au devenit feude ale orașului Brașov. Locuitorii din Néyfalu și Hétfalu au participat în număr mare la revoluția din 1848-49 și la războiul de independență, alăturându-se batalionului 126 honvéd. În octombrie 1848, la Adunarea Națională Secuiască desfășurată la Agyagfalva, satele ceangești maghiare din Brassóvidék au cerut conducerii adunării ca și ei să poată face parte din sistemul de apărare națională secuiască. Între 1892 și 1960, linia de cale ferată Bertalan -Hszúfalu a făcut legătura între satele de centrul Brașovului. În anul 1950, cele patru sate au fost unite administrativ sub numele Săcele (săteni), de la care provine numele Szecseleváros. A fost declarată municipiu la 6 iunie 2000. Numele “Săcele” este menționat pentru prima dată într-o scrisoare a voievodului muntean Vlad Călugărul (1482-1495) către magistratul Brașovului. Cei mai vechi locuitori ai celor șapte sate au fost “mocanii” - ciobanii locului. Sunt menționați în numeroase documente, în care se remarcă bogăția lor spirituală, culturală și materială. Dețineau mii de oi, iar satele lor erau printre cele mai prospere din zonă. În cursul procesului de transhumanță, care avea loc din Săcele până în Dobrogea, au înființat o localitate cu același nume, în județul Constanța. Obiceiurile săcelenilor dăinuie până astăzi: Sântilie, festivalurile, costumele populare tradiționale, arhitectura etc. În secolul al XIV-lea o importantă populație maghiară s-a stabilit în regiune, marcând dezvoltarea ulterioară a așezării. În timpul comunismului în oraș a fost dezvoltată puternic ramura industrială, cea mai cunoscută întreprindere din municipiu fiind Electroprecizia Săcele. După căderea comunismului, orașul și-a diversificat economia. În zilele noastre, în Săcele se află câteva fabrici de mobilă, gatere, fabrici de ambalare a cărnii.]. — —— 6 patrifamilie.

Tóte aceste familii nobile sunt in comun’a nóstra venite dela Veneti’a de josu. De aceia aici nu au càrtile lor nobilitare, càci au remasu la ceilalti membrii ai familiei.

Satu -lungu, 26 Iuniu, 1862.

R. Popea,                                                                                                        I. Verzea,

  parochu.                                                                                                                  parochu.

XXIII. Districtului acum Comit. Fogaras.

1. Tractulu Venetiei.

Kornia, (Kornya) de Alsó-Venitze, in comun’a Veneti’a –inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Donatiune dela principesa consoartă a Transilvaniei Anna Bornemisza de Berhida și Petrilin dto 22 Martie, 1671 in Fagarasiu. Armatele dela Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz (Georgiu Rákokzi), 1651 in Alb’a -Iuli’a. Unu erou calare cu sabi’a in mâna. 22 patrifamilie.    (blazon)   

Moga de Felső- Venitze, in comun’a Veneti’a- superióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Donatiune dela principesa consoartă a Transilvaniei Anna Bornemisza de Berhida și Petrilin dto 1667. — — 8 patrifamilie.

Rozoria de Felső- Venitze, in comun’a Veneti’a- inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principesa -consoartă a Transilvaniei Susan’a Lorántfi, 1651. — — 8 patrifamilie.

Bota de Paro, in comun’a Parâu [Părău (în germană: Mikesdof, Berau, în maghiară: Páró) este o comună în județul Brașov, Transilvania, România, formată din satele Grid, Părău (reședința), Veneția de Jos și Veneția de Sus. Istoric: - Locul Părău a fost menționat pentru prima dată după diferite informații în 1293, 1471. sau 1527. În Regatul Ungariei, municipiul modern se afla parțial în Districtul Scaunul Fogaras ( Făgărașul de astăzi ) și parțial în Districtul Scaunul Sárkány ( Șercaia de astăzi ), ambele în județul istoric Fogaras. Atunci locurile comunității au aparținut raionului administrativ al raionului Făgăraș, iar din 1950 raionului de astăzi Brașov.]. Principele Transilvaniei, margravul de Moravia, contele de Tirol, ducele de Luxemburg, de Silezia, de Burgundia, de Brabant de Teschen, arhiduce de Austria și al Austriei Interioare (Styria, Carintia, Carniola), rege al Germaniei, al Ungariei, al Boemiei, al Republicii Cehe, al Croației și Slavoniei; împăratul Sfântului Imperiu Roman; Leopold I de Habsburg in residenti’a Vienei, in 23 Aprilie 1703. — — 7 patrifamilie.  

Popenecs, (Popanesti) de Alsó-Venitze, in comun’a Veneti’a- inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principesa -consoartă a Transilvaniei Susan’a Lorántfi, dto Fagaras in Februariu 1652. — — 25 patrifamilie.

Orosu (Orosz) de Alsó-Venitze, in comun’a Veneti’a- inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principele Transilvaniei, principe al Ruteniei, principe al Prusiei, principe al Masoviei, Samogitiei, principe al Kievului, principe al Voliniei, principe al Podlahiei și Livoniei, marele duce al Lituaniei rege al Poloniei Ștefan Báthory de Somlyai, 1576. — — 26 patrifamilie.

Radotia (Radocza) de Copatsel, in comun’a Veneti’a- inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1616. — — 5 patrifamili.

Monia (Moné) de Alsó-Venitze, in comun’a Veneti’a- inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Georgiu Rákokzi?, datu in Fagaras, 1677 [domnea atunci Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], — — 3 patrifamilie.