duminică, 11 iunie 2023

  Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 104

104

Bitza de Alsó -Venitze, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principesa consoartă a Transilvaniei Anna Bornemisza de Berhida și Petrilin, data in Fagaras la anulu 1667. — 14 patrifamilie,

Butea de Alsó -Venitze, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principesa consoartă a Transilvaniei Anna Bornemisza de Berhida și Petrilin Principesa consoartă a Transilvaniei Anna Bornemisza de Berhida și Petrilin

 data in Fagaras la anulu 1667. — 14 patrifamilie,

Popa de Marsina, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Împărăteasa consoartă a Sfântului Imperiu Roman, Maria Terezia a Austriei de Habsburg- Lorena, contesă de Flandra, Hainaut și Namur, arhiducesa Austriei, ducesă consortă de Burgundia, Stiria, Carintia,  Lorraina și Bar, de Milano, Parma, Piacenza și Guastalla, Limburg, Lothier, Luxembourg, de Hertog van Brabant, marea ducesă a Transilvaniei, regina Germaniei, Ungariei, Slavoniei, Croației și Boemiei, Lodomeriei și Galiției, suverană a Țărilor de Jos;  1742. — — 5 patrifamilie.

Veresiu (Veres) de Alsó -Venitze, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principele Transilvaniei, principele imperial, ducele de Opole și Ratibor, Sigismund Báthory de Somlyai, 1592. — — 5 patrifamilie.   

Moné (Monia) de Alsó -Venitze, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], in Radnoth in 6 Augustu, 1689. Contele de Barcelona. hertog von Brabant, duce de Parma și Piacenza, de Teschen, de Burgundia, de Luxemburg, de Brabant, de Milano, arhiducele de Austria, prinț moștenitor al Austriei,  rege al Germaniei, al Republicii Cehe, al Ungariei și Croației, al Siciliei, al Sardiniei, al Aragonului, al Valenciei, al Majorcăi, al Corsicii, al Spaniei și Indiilor, al Sardiniei, al Neapolului, rege și elector al Boemiei, Carol al VI-lea de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman, de dato Lacsenburg in Iunie, 1718. Mâna drépta cu sabie. 5 patrifamilie.  blaz bas  (blazon)   

Sztojka, (Stoic’a) de Alsó -Venitze, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principele Transilvaniei, margravul de Moravia, contele de Tirol, ducele de Luxemburg, de Silezia, de Burgundia, de Brabant de Teschen, arhiduce de Austria și al Austriei Interioare (Styria, Carintia, Carniola), rege al Germaniei, al Ungariei, al Boemiei, al Republicii Cehe, al Croației și Slavoniei; împăratul Sfântului Imperiu Roman; Leopold I de Habsburg cu datu Vien’a 1700. Contele de Barcelona. hertog von Brabant, duce de Parma și Piacenza, de Teschen, de Burgundia, de Luxemburg, de Brabant, de Milano, arhiducele de Austria, prinț moștenitor al Austriei,  rege al Germaniei, al Republicii Cehe, al Ungariei și Croației, al Siciliei, al Sardiniei, al Aragonului, al Valenciei, al Majorcăi, al Corsicii, al Spaniei și Indiilor, al Sardiniei, al Neapolului, rege și elector al Boemiei, Carol al VI-lea de Habsburg, împărat al Sfântului Imperiu Roman de datu Lacsenburg, 1718. Mâna drépta cu sabie. 85 patrifamilie.  blaz bas  (blazon)   

Czinte de Karolya, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1667. — Mâna cu sabie. — 5 patrifamilie.  blaz bas  (blazon)   

Szakáts de Alsó -Venitze, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. — Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, Alb’a- Iuli’a, 1626. O mâna cu péna de vulturu négra. 5 patrifamilie.  blaz bas  (blazon)   

Lup Konta de Alsó -Venitze, in comun’a Coman’a- inferióra [Comăna de Jos (în maghiară Alsókomána, în germană Unterkumanen, în dialectul săsesc Komondjen) este satul de reședință al comunei Comăna din județul Brașov, Transilvania, România. Localitatea este amplasată în unitatea de relief denumită Culoarul Comăna la poalele versantului vestic al Perșanilor centrali. Istoric: - Pe teritoriul actual al localitații Comăna de Jos s-au descoperit cateva așezări umane, ce atestă existența timpurie a populației pe aceste locuri: așezare din epoca bronzului mijlociu, așezare ce dateză din secolul 2 îHR - 1 dHr La Tène (Gruiul Văcarului), așezare Hallstatt, o așezare de secol VIII-IX și alta de secol XI-XIII, epoca medievală timpurie. La Comăna de Jos au fost cercetate locuințe săpate în sol la diferite adâncimi, fiind dezvelite 14 bordeie și 18 semibordeie, cu planimetrie diversă, cu instalații de foc constând în cuptoare de piatră și de lut. De asemenea, s-a constatat și existenta instalațiilor de foc amenajate în aer liber (vetre de foc). Prima sa mențiune este din 1469 (Kwmana). Era un sat românesc din Făgărași. De la sfârșitul secolului al XV-lea, familia Majláth (Maylád), care de altfel este de origine nobiliară maghiară, și- a luat prenumele nobil de aici. În secolele al XVII-lea - al XIX-lea, a fost sediul unui conac. Este locul în care s-a născut Ștefan Mailat (voievod al Transilvaniei între anii 1534 - 1541.), cel ce avea să ajungă principe al Transilvaniei. Comăna se află situată în Țara Făgărașului, având o deosebită importanță pentru această regiune, de aici făcându-se administrarea părții de est a țării în Evul Mediu. Satele care intrau în jurisdicția acestui subcentru erau: Comăna de Sus, Veneția de Jos, Veneția de Sus, Crihalma, Ticușu Nou, Cuciulata și Lupșa. În 1632, familia Rákóczi avea un conac și o casă majoră, iar familia Boér avea aici un conac. În anul 1733, când episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a decis organizarea unei conscripțiuni, în Ardeal, în localitatea Comăna de Jos erau recenzate 34 de familii. Cu alte cuvinte, în Comăna de Jos a anului 1733, trăiau circa 170 de locuitori. În registrul aceleiași conscripțiuni se mai menționează că la Comăna de Jos erau recenzați doi preoți greco -catolici, ambii având prenumele Iuon. La Comăna de Jos exista o biserică greco -catolică și o casă parohială. Denumirea satului era redată în limba maghiară: Alsó -Komana, întrucât rezultatele conscripțiunii erau destinate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Din punct de vedere bisericesc, Comăna de Jos a anului 1733 ținea de protopopiatul aflat în localitatea vecină, Veneția de Jos. De asemenea, în conscripția din 1733 se precizează și faptul că de pe fânețele parohiei greco -catolice din localitatea Comăna de Jos se strângeau 11 care de fân. În perioada interbelică și până la reforma administrativă din 6 septembrie 1950, Comăna de Jos a făcut parte din Județul Făgăraș care avea reședința în orașul Făgăraș. Din anul 1950, când împărțirea administrativ -teritorială în județe a României a fost înlocuită, după model sovietic, cu împărțirea în raioane și regiuni, și până la reforma administrativă din 1968, Comăna de Jos a făcut parte din raionul Făgăraș, regiunea Brașov. Între anii 1950 - 1960, regiunea Brașov a purtat denumirea de regiunea Stalin, având centrul de reședință Orașul Stalin, azi Brașov.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, in Alb’a- Iuli’a 1616. — —14 patrifamilie.

Baltán de Alsó -Komana, in comun’a Coman’a -inferióra [Comăna de Jos (în maghiară Alsókomána, în germană Unterkumanen, în dialectul săsesc Komondjen) este satul de reședință al comunei Comăna din județul Brașov, Transilvania, România. Localitatea este amplasată în unitatea de relief denumită Culoarul Comăna la poalele versantului vestic al Perșanilor centrali. Istoric: - Pe teritoriul actual al localitații Comăna de Jos s-au descoperit cateva așezări umane, ce atestă existența timpurie a populației pe aceste locuri: așezare din epoca bronzului mijlociu, așezare ce dateză din secolul 2 îHR - 1 dHr La Tène (Gruiul Văcarului), așezare Hallstatt, o așezare de secol VIII-IX și alta de secol XI-XIII, epoca medievală timpurie. La Comăna de Jos au fost cercetate locuințe săpate în sol la diferite adâncimi, fiind dezvelite 14 bordeie și 18 semibordeie, cu planimetrie diversă, cu instalații de foc constând în cuptoare de piatră și de lut. De asemenea, s-a constatat și existenta instalațiilor de foc amenajate în aer liber (vetre de foc). Prima sa mențiune este din 1469 (Kwmana). Era un sat românesc din Făgărași. De la sfârșitul secolului al XV-lea, familia Majláth (Maylád), care de altfel este de origine nobiliară maghiară, și- a luat prenumele nobil de aici. În secolele al XVII-lea - al XIX-lea, a fost sediul unui conac. Este locul în care s-a născut Ștefan Mailat (voievod al Transilvaniei între anii 1534 - 1541.), cel ce avea să ajungă principe al Transilvaniei. Comăna se află situată în Țara Făgărașului, având o deosebită importanță pentru această regiune, de aici făcându-se administrarea părții de est a țării în Evul Mediu. Satele care intrau în jurisdicția acestui subcentru erau: Comăna de Sus, Veneția de Jos, Veneția de Sus, Crihalma, Ticușu Nou, Cuciulata și Lupșa. În 1632, familia Rákóczi avea un conac și o casă majoră, iar familia Boér avea aici un conac. În anul 1733, când episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a decis organizarea unei conscripțiuni, în Ardeal, în localitatea Comăna de Jos erau recenzate 34 de familii. Cu alte cuvinte, în Comăna de Jos a anului 1733, trăiau circa 170 de locuitori. În registrul aceleiași conscripțiuni se mai menționează că la Comăna de Jos erau recenzați doi preoți greco -catolici, ambii având prenumele Iuon. La Comăna de Jos exista o biserică greco -catolică și o casă parohială. Denumirea satului era redată în limba maghiară: Alsó -Komana, întrucât rezultatele conscripțiunii erau destinate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Din punct de vedere bisericesc, Comăna de Jos a anului 1733 ținea de protopopiatul aflat în localitatea vecină, Veneția de Jos. De asemenea, în conscripția din 1733 se precizează și faptul că de pe fânețele parohiei greco -catolice din localitatea Comăna de Jos se strângeau 11 care de fân. În perioada interbelică și până la reforma administrativă din 6 septembrie 1950, Comăna de Jos a făcut parte din Județul Făgăraș care avea reședința în orașul Făgăraș. Din anul 1950, când împărțirea administrativ -teritorială în județe a României a fost înlocuită, după model sovietic, cu împărțirea în raioane și regiuni, și până la reforma administrativă din 1968, Comăna de Jos a făcut parte din raionul Făgăraș, regiunea Brașov. Între anii 1950 - 1960, regiunea Brașov a purtat denumirea de regiunea Stalin, având centrul de reședință Orașul Stalin, azi Brașov.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1667. — 7 patrifamilie.

Boér Baltán de Alsó -Komana si Alsó-Venitze,  in comun’a Coman’a -inferióra [Comăna de Jos (în maghiară Alsókomána, în germană Unterkumanen, în dialectul săsesc Komondjen) este satul de reședință al comunei Comăna din județul Brașov, Transilvania, România. Localitatea este amplasată în unitatea de relief denumită Culoarul Comăna la poalele versantului vestic al Perșanilor centrali. Istoric: - Pe teritoriul actual al localitații Comăna de Jos s-au descoperit cateva așezări umane, ce atestă existența timpurie a populației pe aceste locuri: așezare din epoca bronzului mijlociu, așezare ce dateză din secolul 2 îHR - 1 dHr La Tène (Gruiul Văcarului), așezare Hallstatt, o așezare de secol VIII-IX și alta de secol XI-XIII, epoca medievală timpurie. La Comăna de Jos au fost cercetate locuințe săpate în sol la diferite adâncimi, fiind dezvelite 14 bordeie și 18 semibordeie, cu planimetrie diversă, cu instalații de foc constând în cuptoare de piatră și de lut. De asemenea, s-a constatat și existenta instalațiilor de foc amenajate în aer liber (vetre de foc). Prima sa mențiune este din 1469 (Kwmana). Era un sat românesc din Făgărași. De la sfârșitul secolului al XV-lea, familia Majláth (Maylád), care de altfel este de origine nobiliară maghiară, și- a luat prenumele nobil de aici. În secolele al XVII-lea - al XIX-lea, a fost sediul unui conac. Este locul în care s-a născut Ștefan Mailat (voievod al Transilvaniei între anii 1534 - 1541.), cel ce avea să ajungă principe al Transilvaniei. Comăna se află situată în Țara Făgărașului, având o deosebită importanță pentru această regiune, de aici făcându-se administrarea părții de est a țării în Evul Mediu. Satele care intrau în jurisdicția acestui subcentru erau: Comăna de Sus, Veneția de Jos, Veneția de Sus, Crihalma, Ticușu Nou, Cuciulata și Lupșa. În 1632, familia Rákóczi avea un conac și o casă majoră, iar familia Boér avea aici un conac. În anul 1733, când episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a decis organizarea unei conscripțiuni, în Ardeal, în localitatea Comăna de Jos erau recenzate 34 de familii. Cu alte cuvinte, în Comăna de Jos a anului 1733, trăiau circa 170 de locuitori. În registrul aceleiași conscripțiuni se mai menționează că la Comăna de Jos erau recenzați doi preoți greco -catolici, ambii având prenumele Iuon. La Comăna de Jos exista o biserică greco -catolică și o casă parohială. Denumirea satului era redată în limba maghiară: Alsó -Komana, întrucât rezultatele conscripțiunii erau destinate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Din punct de vedere bisericesc, Comăna de Jos a anului 1733 ținea de protopopiatul aflat în localitatea vecină, Veneția de Jos. De asemenea, în conscripția din 1733 se precizează și faptul că de pe fânețele parohiei greco -catolice din localitatea Comăna de Jos se strângeau 11 care de fân. În perioada interbelică și până la reforma administrativă din 6 septembrie 1950, Comăna de Jos a făcut parte din Județul Făgăraș care avea reședința în orașul Făgăraș. Din anul 1950, când împărțirea administrativ -teritorială în județe a României a fost înlocuită, după model sovietic, cu împărțirea în raioane și regiuni, și până la reforma administrativă din 1968, Comăna de Jos a făcut parte din raionul Făgăraș, regiunea Brașov. Între anii 1950 - 1960, regiunea Brașov a purtat denumirea de regiunea Stalin, având centrul de reședință Orașul Stalin, azi Brașov.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1665. Unu erou calare cu sabia in mân’a drépta.  blaz bas  (blazon)   

Frink (Frâncu) de Felső -Komana, in comun’a Coman’a –superióra [Comăna de Sus (sau Comana de Sus, în maghiară Felsőkomána, germană Ober Comana) este un sat în comuna Comăna din județul Brașov, Transilvania, România. Istoric: - Istoria localității coboară până în perioada romană, pe teritoriul localității fiind descoperită o monedă romană din timpul împaratului Constantin. În secolul al XII-lea, pe Râul Comana, mai precis pe vârful Cetățeaua, 814 m altitudine, a fost construită o cetate sătească de apărare împotriva cotropitorilor din est, care puteau trece peste crestele munților Perșani, ușor accesibile. Cetatea a fost în parte distrusă de invazia mongolă iar apoi a fost prima cetate cucerită de unguri în încercarea lor de a subjuga Țara Făgărașului. În Evul Mediu, activitatea economică era bine reprezentată de creșterea animalelor, cultivarea pământului, industria sticlăriei, morărit (mori de apă), etc. A fost menționat pentru prima dată în 1582, sub numele de Felső -Komana. Apartinea regiunii Fogarasului cu populație românească, iar pădurile sale erau terenurile de vânătoare ale prinților transilvăneni. Familia Majláth (Maylád) a venit de aici. În 1632, acolo locuiau 21 de iobagi, doi capi de familie boeri și un preot, iar prințesa avea deasupra satului un hambar de sticlă cu o moară de zdrobire a pietrei. Unsprezece muncitori au lucrat în atelier în 1637, iar doar patru în 1647. A încetat să mai existe în 1688. În 1722, aici erau numărate cincizeci de familii de iobagi și șapte mori. În 1748, în mănăstirea sa ortodoxă locuiau un preot, șase călugări și o călugăriță. Viața religioasă este reprezentată de biserica de secol XVIII, Adormirea Maicii Domnului, în prezent monument de arhitectură.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1696. — — 45 patrifamilie.

Costea de Alsó -Komana, in comun’a Coman’a- inferióra [Comăna de Jos (în maghiară Alsókomána, în germană Unterkumanen, în dialectul săsesc Komondjen) este satul de reședință al comunei Comăna din județul Brașov, Transilvania, România. Localitatea este amplasată în unitatea de relief denumită Culoarul Comăna la poalele versantului vestic al Perșanilor centrali. Istoric: - Pe teritoriul actual al localitații Comăna de Jos s-au descoperit cateva așezări umane, ce atestă existența timpurie a populației pe aceste locuri: așezare din epoca bronzului mijlociu, așezare ce dateză din secolul 2 îHR - 1 dHr La Tène (Gruiul Văcarului), așezare Hallstatt, o așezare de secol VIII-IX și alta de secol XI-XIII, epoca medievală timpurie. La Comăna de Jos au fost cercetate locuințe săpate în sol la diferite adâncimi, fiind dezvelite 14 bordeie și 18 semibordeie, cu planimetrie diversă, cu instalații de foc constând în cuptoare de piatră și de lut. De asemenea, s-a constatat și existenta instalațiilor de foc amenajate în aer liber (vetre de foc). Prima sa mențiune este din 1469 (Kwmana). Era un sat românesc din Făgărași. De la sfârșitul secolului al XV-lea, familia Majláth (Maylád), care de altfel este de origine nobiliară maghiară, și- a luat prenumele nobil de aici. În secolele al XVII-lea - al XIX-lea, a fost sediul unui conac. Este locul în care s-a născut Ștefan Mailat (voievod al Transilvaniei între anii 1534 - 1541.), cel ce avea să ajungă principe al Transilvaniei. Comăna se află situată în Țara Făgărașului, având o deosebită importanță pentru această regiune, de aici făcându-se administrarea părții de est a țării în Evul Mediu. Satele care intrau în jurisdicția acestui subcentru erau: Comăna de Sus, Veneția de Jos, Veneția de Sus, Crihalma, Ticușu Nou, Cuciulata și Lupșa. În 1632, familia Rákóczi avea un conac și o casă majoră, iar familia Boér avea aici un conac. În anul 1733, când episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a decis organizarea unei conscripțiuni, în Ardeal, în localitatea Comăna de Jos erau recenzate 34 de familii. Cu alte cuvinte, în Comăna de Jos a anului 1733, trăiau circa 170 de locuitori. În registrul aceleiași conscripțiuni se mai menționează că la Comăna de Jos erau recenzați doi preoți greco -catolici, ambii având prenumele Iuon. La Comăna de Jos exista o biserică greco -catolică și o casă parohială. Denumirea satului era redată în limba maghiară: Alsó -Komana, întrucât rezultatele conscripțiunii erau destinate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Din punct de vedere bisericesc, Comăna de Jos a anului 1733 ținea de protopopiatul aflat în localitatea vecină, Veneția de Jos. De asemenea, în conscripția din 1733 se precizează și faptul că de pe fânețele parohiei greco -catolice din localitatea Comăna de Jos se strângeau 11 care de fân. În perioada interbelică și până la reforma administrativă din 6 septembrie 1950, Comăna de Jos a făcut parte din Județul Făgăraș care avea reședința în orașul Făgăraș. Din anul 1950, când împărțirea administrativ -teritorială în județe a României a fost înlocuită, după model sovietic, cu împărțirea în raioane și regiuni, și până la reforma administrativă din 1968, Comăna de Jos a făcut parte din raionul Făgăraș, regiunea Brașov. Între anii 1950 - 1960, regiunea Brașov a purtat denumirea de regiunea Stalin, având centrul de reședință Orașul Stalin, azi Brașov.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], cu datulu Fagaras, Aprilie, 1696. Mâna cu sabie. 34 patrifamilie.  blaz bas  (blazon)   

Gubernat de Felső -Komana, in comun’a Coman’a –superióra [Comăna de Sus (sau Comana de Sus, în maghiară Felsőkomána, germană Ober Comana) este un sat în comuna Comăna din județul Brașov, Transilvania, România. Istoric: - Istoria localității coboară până în perioada romană, pe teritoriul localității fiind descoperită o monedă romană din timpul împaratului Constantin. În secolul al XII-lea, pe Râul Comana, mai precis pe vârful Cetățeaua, 814 m altitudine, a fost construită o cetate sătească de apărare împotriva cotropitorilor din est, care puteau trece peste crestele munților Perșani, ușor accesibile. Cetatea a fost în parte distrusă de invazia mongolă iar apoi a fost prima cetate cucerită de unguri în încercarea lor de a subjuga Țara Făgărașului. În Evul Mediu, activitatea economică era bine reprezentată de creșterea animalelor, cultivarea pământului, industria sticlăriei, morărit (mori de apă), etc. A fost menționat pentru prima dată în 1582, sub numele de Felső -Komana. Apartinea regiunii Fogarasului cu populație românească, iar pădurile sale erau terenurile de vânătoare ale prinților transilvăneni. Familia Majláth (Maylád) a venit de aici. În 1632, acolo locuiau 21 de iobagi, doi capi de familie boeri și un preot, iar prințesa avea deasupra satului un hambar de sticlă cu o moară de zdrobire a pietrei. Unsprezece muncitori au lucrat în atelier în 1637, iar doar patru în 1647. A încetat să mai existe în 1688. În 1722, aici erau numărate cincizeci de familii de iobagi și șapte mori. În 1748, în mănăstirea sa ortodoxă locuiau un preot, șase călugări și o călugăriță. Viața religioasă este reprezentată de biserica de secol XVIII, Adormirea Maicii Domnului, în prezent monument de arhitectură.]. — De Prefectulu Fagarasiului Cosm’a Horváth Petritsevity [Petričević], 1582. — 16 patrifamilie.

Fettu de Alsó -Komana, in comun’a Coman’a –inferióra [Comăna de Jos (în maghiară Alsókomána, în germană Unterkumanen, în dialectul săsesc Komondjen) este satul de reședință al comunei Comăna din județul Brașov, Transilvania, România. Localitatea este amplasată în unitatea de relief denumită Culoarul Comăna la poalele versantului vestic al Perșanilor centrali. Istoric: - Pe teritoriul actual al localitații Comăna de Jos s-au descoperit cateva așezări umane, ce atestă existența timpurie a populației pe aceste locuri: așezare din epoca bronzului mijlociu, așezare ce dateză din secolul 2 îHR - 1 dHr La Tène (Gruiul Văcarului), așezare Hallstatt, o așezare de secol VIII-IX și alta de secol XI-XIII, epoca medievală timpurie. La Comăna de Jos au fost cercetate locuințe săpate în sol la diferite adâncimi, fiind dezvelite 14 bordeie și 18 semibordeie, cu planimetrie diversă, cu instalații de foc constând în cuptoare de piatră și de lut. De asemenea, s-a constatat și existenta instalațiilor de foc amenajate în aer liber (vetre de foc). Prima sa mențiune este din 1469 (Kwmana). Era un sat românesc din Făgărași. De la sfârșitul secolului al XV-lea, familia Majláth (Maylád), care de altfel este de origine nobiliară maghiară, și- a luat prenumele nobil de aici. În secolele al XVII-lea - al XIX-lea, a fost sediul unui conac. Este locul în care s-a născut Ștefan Mailat (voievod al Transilvaniei între anii 1534 - 1541.), cel ce avea să ajungă principe al Transilvaniei. Comăna se află situată în Țara Făgărașului, având o deosebită importanță pentru această regiune, de aici făcându-se administrarea părții de est a țării în Evul Mediu. Satele care intrau în jurisdicția acestui subcentru erau: Comăna de Sus, Veneția de Jos, Veneția de Sus, Crihalma, Ticușu Nou, Cuciulata și Lupșa. În 1632, familia Rákóczi avea un conac și o casă majoră, iar familia Boér avea aici un conac. În anul 1733, când episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a decis organizarea unei conscripțiuni, în Ardeal, în localitatea Comăna de Jos erau recenzate 34 de familii. Cu alte cuvinte, în Comăna de Jos a anului 1733, trăiau circa 170 de locuitori. În registrul aceleiași conscripțiuni se mai menționează că la Comăna de Jos erau recenzați doi preoți greco -catolici, ambii având prenumele Iuon. La Comăna de Jos exista o biserică greco -catolică și o casă parohială. Denumirea satului era redată în limba maghiară: Alsó -Komana, întrucât rezultatele conscripțiunii erau destinate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Din punct de vedere bisericesc, Comăna de Jos a anului 1733 ținea de protopopiatul aflat în localitatea vecină, Veneția de Jos. De asemenea, în conscripția din 1733 se precizează și faptul că de pe fânețele parohiei greco -catolice din localitatea Comăna de Jos se strângeau 11 care de fân. În perioada interbelică și până la reforma administrativă din 6 septembrie 1950, Comăna de Jos a făcut parte din Județul Făgăraș care avea reședința în orașul Făgăraș. Din anul 1950, când împărțirea administrativ -teritorială în județe a României a fost înlocuită, după model sovietic, cu împărțirea în raioane și regiuni, și până la reforma administrativă din 1968, Comăna de Jos a făcut parte din raionul Făgăraș, regiunea Brașov. Între anii 1950 - 1960, regiunea Brașov a purtat denumirea de regiunea Stalin, având centrul de reședință Orașul Stalin, azi Brașov.]. — Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, dto Fagarasiu, Martiu, 1616. — — 3 patrifamilie.

Milya (Millia) de Alsó -Venitze, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, dto Alb’a- Iuli’a, 1608. — — 8 patrifamilie.

Komanits (Comaniciu) de Alsó -Venitze, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1628. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud] cu datu Fagaras, in 8 Decembre, 1669. Cu sabia in mâna. 39 patrifamilie.  blaz bas  (blazon)   

Szasz -Sebesi de eadem, in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principele Transilvaniei, margravul de Moravia, contele de Tirol, ducele de Luxemburg, de Silezia, de Burgundia, de Brabant de Teschen, arhiduce de Austria și al Austriei Interioare (Styria, Carintia, Carniola), rege al Germaniei, al Ungariei, al Boemiei, al Republicii Cehe, al Croației și Slavoniei; împăratul Sfântului Imperiu Roman; Leopold I de Habsburg, 1701. Sabie in mâna. 3 patrifamilie.  blaz bas  (blazon)   

Tempes de Alsó -Venitze [Tâmpuș], in comun’a Veneti’a -inferióra [Veneția de Jos, mai demult Venetia de Jos (în maghiară Alsóvenice, în germană Untervenitze; Unter-Wenitze; Unter-Venedig, colocvial Vineția) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Originea denumirii localității: - Nicolae Densusianu (1846-1911) afirma, în lucrarea sa “Dacia Preistorică”, că satul ar fi fost înființat de coloniști romani stabiliți în Dacia, în vecinătatea geților, și susține că Veneția din Țara Făgărașului ar avea aceeași origine cu Veneția din Italia. Chiar istoricul grec Herodot afirmă că în vecinătate cu geții locuia un popor numit veneti sau vineti. Un argument care să susțină această ipoteză îl reprezintă și descoperirea arheologică întâmplătoare, în anul 1965, a unei monede romane imperiale bătută la Tomis și datată sec. II -III d.Hr. Despre numele satului există și o variantă a lingvistului Alexandru Graur și anume că denumirea de Veneția provine de la “vinețeală”. Vinețeala este de fapt un praf albastru care se adaugă în var la spoitul caselor și care dă pereților culoarea vânătă (albastră). Cu toate acestea este puțin probabil să fie așa, deoarece majoritatea satelor din zonă foloseau această culoare pentru casele lor, fără a se denumi după aceasta. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Istoria Veneției: - Deși nu se cunoaște cu exactitate data întemeierii satului, există totuși câțiva istorici care amintesc despre trecutul îndepărtat al satului, Veneția de Jos existând chiar înainte de întemeierea Țărilor Române, în primii ani ai mileniului al-II-lea. Izvoarele intuiesc oarecum faptul că meleagurile venețiene au fost locuite din primul mileniu, doar că nu s-au păstrat urme arheologice sau încă nu au fost descoperite. Veneția de Jos a fost atestată documentar încă din anul 1235, când Papa Grigore al-IX lea poruncește efectuarea unei cercetări în pricina dintre episcopul Transilvaniei și mai mulți preoți din zona Țării Făgărașului, printre care și un anume “Conrad de Venetiis”[1] . Aceasta ar putea fi prima atestare scrisă despre actualul sat. [1] Documente privind Istoria României, veacul XI, XII, XIII, C. Transilvania, vol.I, Ed. Academiei R.S. Romane, 1951, p. 286 -287. Numele de Alsóvenice, Veneția era deja menționat într-un document din 1235 în legătură cu numele lui Conrad plebanos aici sub forma lui Conrad plebanus de Venetiis printre preoții reclamați de episcopul Transilvaniei legatului Sfântului Scaun. În 1372, a fost menționată sub numele de Venecze, când episcopul Transilvaniei și arhiepiscopul de Esztergom s-au aflat într-un litigiu asupra bisericii sale, deoarece arhiepiscopul și-a format dreptul asupra bisericilor târnosite din vremea primelor așezări germane. Alte variații de denumire: Tot Venicze în 1637, Also Wenicze în 1640, Also -Venicze în 1750, Alsó Venitze între 1760 –1762, Venicze (Alsó-) în 1808, Alsó -Venicze în 1861, Alsó -Venicze inferior (Alsó -Venicze), în 1913 Alsóvenice. În prima jumătate a secolului al XIV-lea, satul a fost deținut de fiii lui Barnabás, după care a fost deținut de László (Vlad), voievod de Havaselve și domn al Fogarasföld, (Vladislav I (n. 1325 – d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul. Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat, încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Strașimir, cumnatul lui Vladislav. Cucerirea cetății de scaun și îndepărtarea familiei domnitoare din această țară au condus la constituirea Banatului Bulgariei aservit coroanei maghiare, care a dorit să-l transforme într-un punct de sprijin al ofensivei catolice, atât asupra ținuturilor de la nord de Dunăre cât și în Balcani. Când, în 1368, Vladislav a refuzat să se alăture regelui maghiar spre a-i consolida stăpânirea asupra Vidinului, soarta Țării Românești a fost hotărâtă. Oștile maghiare au înaintat pe două direcții: dinspre Vidin spre Severin și dinspre nord, din Transilvania spre sud-vest, de unde veneau trupele conduse de voievodul Nicolae Lackfi. Operațiunea preconizată nu a dat rezultatele așteptate. În noiembrie, Vlaicu a învins pe râul Ialomița, în apropiere de Târgoviște, oastea voievodului transilvănean. După victorie, voievodul Țării Românești devine arbitrul situației din țaratul Vidinului, unde după o intervenție armată cerută de localnici va obține, la 29 august 1369, eliberarea lui Strașimir și reconstituirea statului temporar ocupat de trupele maghiare. În contextul noii situații Ludovic recunoștea, în schimbul prestării formale a jurământului de vasalitate, toate titlurile și posesiunile lui Vlaicu, fără ca prin aceasta tensiunile politice dintre cele două state să slăbească. Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Tărnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale, Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuie Vodița, lângă Severin, fondată anterior anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă – ducații de argint plus o monedă secundară: banii.) care în 1372 l-a predat vărului său: László Dobokai din Familia Kökényesrénold. Populația romano -catolică maghiară sau săsească din Veneția a fost distrusă de invazia tătarilor din 1241. A fost un sat românesc de iobăgi în secolele XIV - XIX. În 1640 a fost proprietatea lui György Rákóczi I. În anul 1733 episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein a dispus organizarea unui recensământ (unei conscripțiuni) în Ardeal. La acea dată Veneția de Jos era sediul unui protopopiat greco -catolic: Archidiaconatus Venecziensis. Protopop (Archidiaconus) greco -catolic era Ionás (Ionaș); la Veneția de Jos (Alsó -Venecze) mai erau recenzați încă doi preoți, ambii uniți: Sztoika și Opra (Stoica și Oprea, desigur). În localitatea Veneția de Jos a anului 1733, existau o biserică (unită) și o casă parohială (Domus parochialis). De pe fânețele parohiei se strângeau 4 care de fân (Foeneta Currum: 4). La Veneția de Jos erau recenzate 100 de familii, cu alte cuvinte, circa 500 de locuitori. Numele localității și al preoților erau notate în limba maghiară sau în românește, cu ortografie maghiară, întrucât rezultatele conscripțiunii urmau să fie înaintate unei comisii formate din neromâni, în majoritate maghiari. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Sárkáni din județul Fogaras. În 1910, din 1.283 de locuitori, 1.229 erau români și 35 maghiari. Dintre aceștia, 826 erau greco -ortodocși de est, 422 greco -catolici și 12 romano -catolici. Veneția de Jos a fost centru de comună până în 1947, dar, întrucât în timpul alegerilor din 1946, a avut loc o mare revoltă a sătenilor, deoarece oamenii nu erau mulțumiți de felul în care se vota, drept pedeapsă, după multe arestări ordonate de către comuniști, s-a dispus mutarea Primăriei în satul Părău, unde este și astăzi.]. Principele Transilvaniei, margravul de Moravia, contele de Tirol, ducele de Luxemburg, de Silezia, de Burgundia, de Brabant de Teschen, arhiduce de Austria și al Austriei Interioare (Styria, Carintia, Carniola), rege al Germaniei, al Ungariei, al Boemiei, al Republicii Cehe, al Croației și Slavoniei; împăratul Sfântului Imperiu Roman; Leopold I de Habsburg, 1701. — 5 patrifamilie.

Gridi Csurila de eadem, in comun’a Gridu [Grid este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Istorie: - Satul Grid a apărut în secolul al XIII-lea, însă este atestat documentar în anul 1519 când, Ladislau de Grid este menționat ca asesor -jurat la Cetatea Făgărașului (Pușcariu, I.C., 1904 - 1907). În 1733, cu ocazia referendumului solicitat de episcopul greco -catolic Inocențiu Micu -Klein, în sat erau numărate 43 de familii (circa 215 persoane), care aveau preoți greco -catolici și ortodocși. Pe vremea aceea este pomenită de o biserică ortodoxă, dar nu era preot. Vechea lor biserică greco -catolică a fost construită în 1641, iar mai târziu a fost construită și o biserică ortodoxă mare, dar a fost atât de distrusă la cutremurul din 1940 încât a trebuit să fie demolată. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rușii veniți au jefuit satul. Sătenii trăiau mai ales din agricultură și trăiau în condiții modeste, în case de lemn acoperite cu paie de secară; înainte de război, mulți oameni au călătorit în America în speranța de a se îmbogăți. În a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a înființat o cooperativă de producători, iar mulți dintre locuitori au plecat să lucreze la combinatul chimic Fogăraș, care s-a închis la începutul secolului al XXI-lea. Populație: -Din registrul conscripțiunii organizate în Ardeal, în anul 1733, la cererea episcopului unit de la Blaj Inocențiu Micu-Klein, afăm că în localitatea Grid erau recenzate un număr de 43 de familii, cu alte cuvinte erau vreo 215 locuitori. În Gridul anului 1733, funcționau doi preoți: unul unit: Sztán (adică Stan) și unul neunit, cu alte cuvinte ortodox, cu numele de Dregis (adică Drăghici). În localitate funcționa o biserică ortodoxă, dar nu exista casă parohială. De pe fânețele parohiei ortodoxe din Grid, se strângeau 4 care de fân (Foenata currum: 4). Numele preoților erau date în ortografie maghiară, deoarece rezultatele recensământului erau destinate unei comisii formate din neromâni, în majoritate unguri. Nu cunoaștem numele de familie ale preoților. În 1850, erau 1.080 de locuitori, 1.073 de români și 7 țigani. Populația a crescut până în 1900 (pe atunci erau 1.171 de locuitori), apoi a scăzut ușor și rapid în a doua jumătate a secolului XX. Conform recensământului din 2011, are 297 de locuitori; 290 dintre ei s-au declarat români, 2 maghiari, 5 nu s-au declarat.]. Ștefan Mailat de Comăna, nobil român, voievod al Transilvaniei, 1535. Prefectulu Fagarasiului Laurentiu si Nicolau Thomor, 1527. — 130 patrifamilie.

Veneti’a -inferióra. in 30 Iuniu 1862.                                                                                                                    ..                                                                                                                                             Conscrise de

                                                                                                                              G. Fogarasy m. p,

                                                                                                                                               jude tractualu.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu