duminică, 8 noiembrie 2026

Aethicus Histricus Cosmografia lui Aethicus partea a IV-a

 Aethicus Histricus  Cosmografia lui Aethicus partea a IV-a

În centrul descrierii (cca.  100) se află Muntele Etna, ale cărui erupții de fum și foc nu se datorează unei „rădăcini arzătoare”, ci – asemenea focului de pe Muntele Himera – vânturilor și sulfului. În strâmtoarea din apropiere se află vârtejurile periculoase Scylla și Charybdis, care sfărâmă nave mari în bucăți. Sicilia, cu capitala sa Siracuza, este descrisă ca o fortăreață a tiranilor. Marea siciliană aduce corali frumoși, iar râurile poartă pietre prețioase din abundență. [ 111 ] Aethicus argumentează împotriva filosofilor care l-au precedat, ale căror explicații privind cauzele vulcanismului le consideră eronate. El localizează adevărata cauză a activității vulcanice în schimb în ascensiunea gazelor sulfuroase dintr-o zonă adâncă dintre mare și abis. Acolo, susține el, se află așa-numitele sulphoria baratra, fisuri sau cavități bogate în sulf care, sub influența căldurii crescânde, se umflă spre exterior ca niște scuturi. Pe măsură ce presiunea creștea din cauza încălzirii interne și a pătrunderii apei, s-au format bule de gaz; vânturile externe au destabilizat și mai mult acest proces. Dacă gazele se aprindeau pe materie incandescentă, sulfuroasă, se produceau mase topite de consistența plumbului, care apoi loveau roca solidă. Acest lucru a dus la explozii enorme, ejecții de cenușă și o emisie continuă de fum, căldură și zgomot asurzitor. [ 112 ] În cele din urmă (cca.  101), textul descrie mai multe insule mediteraneene, inclusiv Sardinia, insulele Marsilia, Corsica, Ibiza și Insulele Baleare. Sardinia este descrisă ca fiind fertilă și lipsită de animale periculoase, în timp ce Corsica este accidentată, dar bogată în hrană și minerale. [ 113 ]

Tiranii romani din Balcani și suferințele lui Aethicus (cca.  102–104)
EditaEditați codul sursă

În capitolele  102–103, regiunea balcanică, în special Istria și Albania, intră în centrul atenției. Cosmograful descrie conflictele dintre Roma și popoarele balcanice, prezentând Imperiul Roman într-o lumină constant sumbră. Reprezentată de figuri precum Tarquinius Priscus Superbus (!), Romulus, Remus și Numitor, Roma este înfățișată nu ca o forță civilizatoare, ci ca o sursă de opresiune, arbitrar și violență. Lor se opun figurile lui Francus și Vassus, care se aliază cu așa-numiții „albanezi” [ 114 ], dar în cele din urmă cedează în fața lui Romulus. După această înfrângere, cei doi patriarhi mărșăluiesc prin Retia în Germania. Această victorie îl determină pe Romulus să-și continue campania de cucerire în Istria, unde câștigă o bătălie decisivă pe malurile Dunării, dar cu prețul unei mari părți a armatei sale. Pasajul se încheie cu o relatare emoționantă a lui Aethicus, care povestește suferința propriei familii, care a suferit mari greutăți ca urmare a deportărilor în Insulele Ionice. [ 115 ]

Alte călătorii reușite și nereușite (cca.  105–110)
EditaEditați codul sursă

Capitolele  105–110 dau impresia unei călătorii independente spre Est. Este descrisă o a doua încercare nereușită a lui Aethicus și a tovarășilor săi de a repara arca de pe vârful Muntelui Caucaz, cu scopul de a salva unii dintre tovarășii săi („frații”) de la un posibil nou potop. Cu toate acestea, Aethicus și tovarășii săi nu reușesc nici măcar să găsească obiectul pe care îl caută. Această înfrângere îl aruncă pe Aethicus într-o depresie profundă, din care în cele din urmă încearcă să scape prin consum excesiv de alcool. Nopți la rând, el și tovarășii săi stau treji în Armenia la lumina pâlpâitoare a torțelor, neliniștiți și în gardă împotriva atacurilor grifonilor, șerpilor, struților, furnicilor sălbatice și a altor creaturi care păzesc „Comoara Munților de Aur”. [ 116 ]


În capitolul 106, grupul își continuă călătoria spre India și ajunge, în cele din urmă, într-o regiune din apropierea Gangelui. Acolo, ei sunt primiți cu multă ospitalitate de către regele Ferezis. [ 117 ]  Aethicus și însoțitorii săi au ocazia să vadă bogățiile regelui și sunt serviți cu mese îmbelșugate. În continuarea călătoriei lor de-a lungul Gangelui, sunt atacați de hipopotami, pe care reușesc să-i respingă folosind proiectile. Aethicus oferă descrieri detaliate ale bogățiilor materiale și ale faunei variate din acele ținuturi — incluzând elefanți, inorogi, păsări de talie mare și papagali care vorbesc asemenea oamenilor. Secțiunile următoare (capitolele 107–110), care tratează despre Parția, Arabia, Egipt, Libia și Samaria, printre alte locuri, se remarcă printr-o profunzime a conținutului semnificativ mai redusă. În ceea ce privește Etiopia, scitul menționează existența unor bazilici și dragoni, din ale căror capete se extrag pietre prețioase valoroase. În capitolul 106, Aethicus amintește de prezența regelui scit, a regelui și a dragonului. Capitolul 111 introduce un comentariu al lui „Hieronymus”, care explică faptul că itinerarul lui Aethicus nu putea fi stabilit în funcție de ruta unei nave pe ocean, întrucât unele dintre locurile descrise erau inaccesibile pe calea maritimă. [ 118 ] 

A doua parte cosmografică (cca.  112)

EditaEditați codul sursă

Capitolul 112 începe cu titlul „De terra et flatu ventorum venisque aquarum parvam mentionem fecit” (Despre pământ, suflarea vânturilor și șuvoaiele apelor, a făcut o scurtă observație). În această digresiune cosmografică, care, nu în ultimul rând datorită acestui titlu, dă inițial impresia că ar trebui plasată la începutul lucrării, figura lui Aethicus prezintă concepția sa despre forma interiorului Pământului, așa cum a fost deja începută în pasajul despre Sicilia și originea vulcanismului (cca. 99). Aici, se descrie că nu numai Sicilia, ci întregul interior al Pământului este străbătut de o rețea extinsă de tuneluri interconectate - o idee regăsită și la Pseudo-Augustin. Acest lucru se datorează faptului că Pământul, sub influența vânturilor, se ridică și coboară ca aluatul. Vânturile împing apa mării în peșterile rezultate, unde își pierde amărăciunea la contactul cu solul umed și roca. Apa de ploaie se infiltrează și ea în aceste peșteri. În procesul ulterior, apa din pământ este pusă în mișcare de vânturi, similar unui burete, și forțată să iasă, alimentând astfel atât apele subterane, cât și izvoarele de suprafață. Se face o distincție între mișcările apei cauzate de acest proces și maree, care sunt înțelese ca „respirația lumii” (cca. 100). [ 119 ]

Epilogul și alfabetul lui Aethicus (cca.  113)

EditaEditați codul sursă
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Corpus_Grammaticorum_Latinorum,_Bern,_Burgerbibliothek,_Cod._207,_f._1av_(Alphabeta_diversa)_-_Ausschnitt.jpg
Diverse alfabete în Corpus Grammaticorum Latinorum , Berna, Burgerbibliothek, Cod. 207, f. 1av.; inclusiv alfabetul Aethicus (sfârșitul paginii). Manuscrisul a fost probabil produs între 779 și 797 în Abația Fleury.

Lucrarea se încheie cu cuvintele: „Aici se încheie cartea lui Aethicus, filosoful și cosmograful, scit de naționalitate și descendent din părinți nobili. Filosofia etică a luat naștere odată cu el și a fost transmisă de la el la alți filozofi.” [ 120 ] În mai multe manuscrise, propoziția finală este precedată de așa-numitul „Alfabet al lui Aethicus”, [ 121 ] un alfabet secret despre care se presupune că ar fi fost inventat de Aethicus, - menționat de mai multe ori în text - și, conform figurii din capitolul  66d, nu corespunde literelor ebraice, grecești, latine, siriace, caldeene sau egiptene. Acest alfabet este probabil cauza legendei conform căreia Ieronim a inventat scrierea slavă veche. [ 122 ]

Cosmograful relatează că Filosoful, în onoarea sa, a avut o relatare a construcției unui pod de la Ionia la Africa scrisă sub formă de poem, astfel încât literele ebraice erau îndoite înapoi, literele grecești curbate, iar literele latine dublate și aranjate în structuri circulare, în timp ce în centrul acestui sistem a poziționat semnele pe care el însuși le crease. Niciunul dintre savanții greci, care la acea vreme erau renumiți pentru rezolvarea diverselor ghicitori, nu a reușit ulterior să descifreze invenția sa (cca.  73). [ 123 ] Pertz [ 124 ] a încercat să stabilească o legătură între semne și alfabetul glagolitic. [ 125 ] Hillkowitz [ 126 ] a respins această interpretare din cauza slăbiciunilor metodologice și a lipsei de similaritate și a propus o explicație alternativă în al doilea volum al său. În ea, Hillkowitz – care în disertația sa îl declarase încă pe cosmograf „pasăre cântătoare” [ 127 ] – ajunge, după o analiză filologică și hermeneutică temeinică, recurgerea la un material comparativ extins, evaluarea unei cantități mari de literatură și aplicarea celei mai înalte erudiții, la concluzia că simbolurile alfabetului secret sunt strâns legate de formulele magice mistico- alchimice. [ 128 ] Cu toate acestea, el mărturisește, cu o anumită neliniște, „că nu pot scăpa complet de sentimentul neliniștitor că, în cele din urmă, am fost doar păcălit de un șarlatan”. [ 129 ] Löwe [ 130 ], pe de altă parte, concluzionează în analiza sa că alfabetul Aethicus este legat de runele turcești și de o misiune avară planificată de la Salzburg, dar niciodată realizată, care urma să continue misiunea carantaniană. Datorită interesului viu al autorului pentru turci, Prinz nu exclude complet o astfel de legătură cu runele turcice vechi, ci le-ar considera cel mult o sursă de inspirație. [ 131 ]

Este clar că alfabetul a primit o oarecare atenție de timpuriu, așa cum reiese din Corpus Grammaticorum Latinorum [ 132 ], care a fost creat în Abația Fleury între 779 și 797. Potrivit lui Prinz, acest lucru infirmă și încercarea lui Stelzer [ 133 ] de a reînvia teza lui Virgil a lui Löwe cu ajutorul unui fragment din Cosmografia descoperită la Admont și scrisă la Salzburg, care conține și alfabetul. [ 134 ]

Literele primesc nume specifice, ale căror inițiale, până la O, corespund alfabetului latin. Din acest moment, apare o abatere marcantă, pe care Prinz o leagă de alfabetul grecesc, în special de litera Xi (Ξ, ξ), care se găsește aproximativ la poziția corespunzătoare din alfabetul grecesc și, spre deosebire de literele precedente ale alfabetului, diferă considerabil de omologul său latin la acest nivel. [ 135 ] Este izbitor faptul că numeroase dintre numele literelor sunt neologisme construite artistic, care combină elemente morfologice ale substantivelor cu litere grecești și ebraice, terminația de plural ebraic -th- și forme finale precum -y (u) sau -ou. În acest context, afirmația că este un neologism independent, bazat pe influențele citate în lucrare, pare destul de plauzibilă. [ 136 ]

Surse și evaluarea lor

EditaEditați codul sursă

În istoria cercetării asupra așa-numitei „chestiuni Aethicus”, niciun subiect nu a fost la fel de proeminent precum chestiunea surselor utilizate. [ 137 ] Chiar și primii doi editori, d'Avezac [ 138 ] și Wuttke, [ 139 ] care încă presupuneau că Ieronim a scris textul, au dedicat secțiuni semnificative din aparatul lor critic acestui aspect. Cu toate acestea, nu au reușit să identifice sursele principale și, prin urmare, au ajuns la concluzii fundamental incorecte. Karl Pertz [ 140 ] a abordat, de asemenea, în detaliu chestiunea surselor în lucrarea sa de cercetare. Progresul în cercetarea surselor a fost realizat de Karl Ludwig Roth, [ 141 ] care a demonstrat că cosmografia se inspiră într-o măsură considerabilă din Etymologiae lui Isidor. Aceasta a respins definitiv noțiunea, deja contestată de Kunstmann [ 142 ] cu argumente convingătoare, că Părintele Bisericii Ieronim ar putea fi considerat autorul. O consecință a acestei perspective a fost realizarea că textul sursă grecesc trebuie să fie, de asemenea, o fabricație. Astfel, s-a dovedit că lucrarea reprezintă o „dublă ficțiune” [ 143 ]: adică pasajele textuale din „Aethicus” provin de la același autor medieval timpuriu ca și cele din „Jerome” (vezi secțiunea Istoricul cercetării și dezbaterea privind originea și autoratul ). [ 144 ]

Un alt progres decisiv în studiul surselor a fost realizat de Bruno Krusch [ 145 ], care a argumentat în mod convingător pentru o legătură cu istoriografia curții france. [ 146 ] Accentul acestei relații se pune astăzi în special pe Liber historiae Francorum, complexul Fredegar în versiunea revizuită comandată de unchiul lui Pippin, Hildebrand [Childebrand I , decedat după 751, a fost fiul lui Pepin de Herstal, primar al palatelor regatelor france și frate (sau frate vitreg) al lui Carol Martel], și pe Historia Daretis, o presupusă relatare a unui martor ocular al Războiului Troian, care este inserată în narațiunea continuă doar în grupul de manuscrise IV al Cronicii Fredegar. [ 147 ] Lucrarea în două volume a lui Hillkowitzen [ 148 ] a avansat în continuare cercetarea surselor, deși există acum un consens larg că al doilea volum în special, care a apărut la mulți ani după primul, a urmărit o cantitate substanțială de abordări speculative. Hillkowitz citează aproximativ 100 de lucrări ale aproximativ 70 de autori ca presupuse surse pentru cosmografie, presupunând că autorul a studiat un număr mare de lucrări antice și medievale timpurii „cu o erudiție extraordinară” [ 149 ]. El atribuie autorului cosmografiei un „talent aproape «poliglot»” [ 150 ] datorită diversității limbilor din lucrările presupuse utilizate. Prinz, pe de altă parte, subliniază că pasajele paralele sunt „în majoritatea cazurilor doar coincidențe formale” care „oferă puțin sau nimic, mai ales în pasaje dificile sau în formațiuni problematice de cuvinte” și, în consecință, declară concepția lucrării „complet eronată” - „apoi, în cele din urmă, nu se reduce la nimic mai mult decât la presupuneri folosind dicționare”. [ 151 ] Prinz consideră imposibil, având în vedere tulburările războiului din prima jumătate a secolului al VIII-lea, ca autorul să fi putut găsi o asemenea masă și varietate de literatură în orice bibliotecă din regatul franc, așa cum presupune Hillkowitz. [ 152 ]

În afară de Biblie – al cărei limbaj este omniprezent în lucrare – cosmograful citează textual doar doi autori antici. El se referă la Lucan [ 153 ] pentru a justifica numele animalelor exotice, în timp ce se bazează pe Augustin [ 154 ] ca sursă pentru a explica termenul fissorcha, pe care chiar el l-a inventat. Aceste citate se dovedesc a fi falsuri. [ 155 ] Referința la Alcimus Avitus [ 156 ] este însă autentică, deși este probabil vorba de o confundare cu Aviti menționați în Epistulele sale. [ 157 ]

Alți autori antici, precum Mantuan [ 158 ], Platon, Tullius și (!) Cicero [ 159 ], Josephus [ 160 ] și Donatus [ 161 ], sunt menționați pe nume, dar, la fel ca în cazul lui Lucan și Augustin, nu se poate demonstra nicio utilizare directă a operelor lor. [ 162 ] În plus, cosmograful menționează un număr mare de savanți și eretici necunoscuți, care sunt foarte probabil personaje fictive, probabil în încercarea de a ascunde sursele reale. [ 163 ]

Această încercare de ofuscare este evidentă în special în modul în care tratează împrumuturile din Etimologia lui Isidor — fără îndoială, principala sa sursă — nu doar adoptând pasaje, ci extinzându-le, scurtându-le sau reinterpretându-le și modificându-le stilul. El se bazează pe conținutul lor în special în secțiunile despre popoare și regiuni geografice îndepărtate, menținând în mare măsură ordinea originală. Au fost folosite și Sententiae, dar utilizarea lucrării De rerum natura este incertă. [ 164 ]

O altă sursă importantă este, aparent, traducerea latină a lucrării Revelationes lui Pseudo-Methodius, care a fost publicată în jurul anului 700 și a câștigat rapid o largă circulație în Europa datorită amenințării medievale timpurii din partea arabilor și a perspectivei sale optimiste asupra viitorului. Lucrarea este folosită în special în secțiunea despre construcția Porților Caspice. [ 165 ] În plus, există o puternică dependență de Orosius, în special în descrierea Ciprului și a obiceiurilor și campaniilor amazoanelor, [ 166 ] precum și de Ieronim, deși amploarea exactă a acestei dependențe rămâne oarecum neclară. Pe lângă Epistulae, cosmograful a folosit, aparent, și tratatul său despre numele ebraice și, posibil, comentariile sale biblice. [ 167 ] Se pare că a fost folosit și Commentarii in somnium Scipionis al lui Macrobius. Deși cunoașterea acestui comentariu era rară în secolele al VII-lea și al VIII-lea, la Bobbio au fost găsite fragmente din prima carte a lucrării, datând din secolul al VIII-lea. Conform lui Herren, acest lucru permite tragerea unor concluzii despre posibilul loc de compoziție al textului. [ 168 ]

Alte surse includ Grigore de Tours, [ 169 ] Servius [ 170 ], Liber generationis și Liber genealogus. [ 171 ] Este posibil contactul cu Virgil, Ovidiu, Silius și Valerius Flaccus, Prudentius, Celsus și Columella, precum și cu Mela, Pliniu, Solin și Chalcidius, Hisparica famina și Virgilius Maro, ceea ce s-ar fi putut reflecta în stilul și adoptarea frazelor poetice. [ 172 ] Utilizarea operei lui Augustin Hibernian în pasajele despre crearea lumii este certă. [ 173 ] Glosarele sunt o altă sursă importantă, dar relațiile lor precise sunt încă insuficient înțelese. Utilizarea lor explică, mai presus de toate, utilizarea frecventă a unor cuvinte rare și neobișnuite. [ 174 ]

Referințele la autori greci sunt rare și limitate la câteva puncte de acord, în special cu Aristotel. [ 175 ] Potrivit lui Herren, cosmograful ar fi putut împrumuta din Christianiké Topographía a așa-numitului Cosmas Indicopleustes [ 176 ] și din Vita Apollonii a lui Philostratus [ 177 ]. [ 178 ] El vede, de asemenea, o aluzie la Pseudo-Callisthenes, deși acest lucru nu înseamnă neapărat că autorul vorbea bine și greaca. Mai degrabă, Herren presupune că cosmograful ar fi putut cunoaște aceste lucrări din traduceri latine. [ 179 ] Per total, numărul surselor verificabile rămâne destul de mic în comparație cu lungimea lucrării. Potrivit lui Prinz, principalul motiv pentru aceasta nu sunt atât condițiile dificile din biblioteci din regatul franc în secolul al VIII-lea, cât mai degrabă independența literară a autorului. [ 180 ] Pe baza surselor utilizate și referindu-se la catalogul bibliotecii din secolul al IX-lea sau al X-lea [ 181 ], Herren a reconstituit originea lucrării la Bobbio. [ 182 ]

Latinitate, formă lingvistică și lexic

EditaEditați codul sursă

Limbajul cosmografiei este puternic influențat de Vulgata și reflectă în mod clar principalele schimbări pe care le-a suferit latina încă din vremea Sfântului Ieronim. În secolul al VII-lea, latina, așa cum era folosită în documente și cronici din regatul franc, atinsese un punct de jos. În acest context, Prinz vede în cosmografie primele semne ale unei lente redresări lingvistice. [ 183 ]

Textul se distinge prin ortografia sa neobișnuit de diversă și numeroasele nereguli gramaticale. Per total, datorită utilizării idiosincratice a latinei, cosmografia este considerată „printre cele mai dificile lucruri din limba latină”. [ 184 ] Apare adesea impresia, și poate nu complet nejustificată, că cosmograful a complicat în mod deliberat morfologia și sintaxa pentru a face textul intenționat inaccesibil. Această tendință spre confuzie este deosebit de pronunțată în pasajele care sunt pretinse a fi traduceri literale din opera lui Aethicus. Aici, autorul folosește o latină deosebit de complicată și bombastic patetică, „Ieronim” dând vina pe sursa fictivă. [ 185 ] Partea principală a lucrării constă în presupuse parafraze și comentarii ale „Ieronim”. Deși acestea amintesc stilistic de Părintele Bisericii - în special de scrisorile sale - latina lor este departe de eleganța sa. [ 186 ]

Pe lângă confuziile de morfologie și sintaxă, există idiosincrazii individuale, omisiuni și o dorință evidentă de ofuscare. Numeroase neologisme - unele din rădăcini grecești [ 187 ] sau semitice, altele pure invenții - creează impresia unei erudiții secrete. Ocazional, autorul afișează un simț al umorului fantezist, de exemplu prin jocuri de nume sau prin utilizarea excesivă, evident caricaturală, a aliterației. [ 188 ]

O caracteristică izbitoare a limbajului cosmografiei o reprezintă modificările vocalelor, care apar în special în silabele neaccentuate. Interschimbarea dintre e și i, precum și o și u, este frecventă. Particularități pot fi observate și în domeniul consonantismului. Împrumuturile grecești, în special, sunt adesea afectate de aspirație incorectă. De remarcat este și confuzia destul de consistentă dintre æ și e, în timp ce y este frecvent înlocuit cu i. Confuzia dintre tenues și mediae apare și ea, dar este relativ rară.

Morfologia cosmografiei este caracterizată de amestecuri flexionare. De exemplu, pluralul acuzativ al celei de-a doua declinări se formează frecvent cu -us în loc de -os. În plus, există tranziții între declinări, ceea ce indică incertitudine în utilizarea terminațiilor clasice.

Sintaxa este, de asemenea, caracterizată de neregularități. Erorile de acord și schimbările frecvente de timp verbal fac textul dificil de înțeles. În plus, se găsesc frecvent expresii pleonastice. [ 189 ]

Vocabularul cosmografiei este modelat în esență de Biblie [ 190 ] și este remarcabil de divers și creativ. Autorul inventează o serie de neologisme formate conform regulilor latinei clasice, cum ar fi *cruentator* sau *contignatia*, dar și forme mai puțin sistematice, cum ar fi *brumericum* sau *torradica*. Unii termeni pot fi urmăriți până în limbile semitice, în timp ce puținele cuvinte de origine germanică au intrat în text prin intermediul romanicilor. [ 191 ] Hibernianismele nu sunt atestate, [ 192 ] dar există elemente galo-romanice clare. [ 193 ]

Mai mult, autorul textului se străduiește, prin utilizarea extensivă a cuvintelor grecești și derivate din greacă, să creeze impresia că Aethicus a fost un filosof versat în greacă, a cărui operă a fost descoperită, parafrazată, tradusă parțial și publicată de Sfântul Ieronim. Se pot distinge două grupuri principale de vocabular grecesc: în primul rând, termeni care sunt atestați și în alte texte latine și, în al doilea rând, cei care apar fie exclusiv în glosare, fie trebuie considerați neologisme. Primul grup cuprinde în principal termeni filosofici, creștini, gramaticali și mitologici. În plus, există numeroase denumiri de roci, minerale și plante care pot fi identificate prin denumirile lor grecești și care aproape fără excepție derivă din Etimologiae ale lui Isidor. Al doilea grup include cuvinte care sunt rareori atestate sau al căror sens s-a schimbat, precum și neologisme, inclusiv numeroși hibrizi greco-latini. Unele dintre aceste lexeme indică influențe ale grecului bizantin timpuriu și provin probabil din dialectele grecești din sudul Italiei. Pe lângă acestea, există și cuvinte create artificial, unele dintre ele fiind de origine pur greacă, în timp ce altele sunt hibrizi greco-latini, cum ar fi *archochyram*, *ideomochus*, *pachachomis* sau *termofiles*. Unele dintre aceste forme dezvăluie o jucăușenie lingvistică deliberată, în timp ce altele indică cunoștințe dobândite exclusiv prin intermediul unui glosar. Rămâne, în cele din urmă, neclar dacă autorul deținea cu adevărat cunoștințe active de greacă. Deși textul conține ocazional forme și structuri gramaticale grecești corecte, acesta conține și numeroase erori și neînțelegeri. Potrivit lui Herren, o parte din vocabularul dobândit într-un cadru școlar sugerează instruirea de către un profesor de vorbire orală. Nu se poate exclude faptul că autorul a fost capabil să citească texte grecești simple, posibil cu sprijinul unui profesor și al unor ajutoare lexicale adecvate. Cu toate acestea, scopul utilizării frecvent arbitrare a cuvintelor grecești și de inspirație greacă în text pare a fi exclusiv acela de a crea impresia unei competențe lingvistice academice, fără ca o astfel de competență să fie de fapt prezentă. [ 194 ]

Istoria cercetării și dezbaterea despre origine și autor

EditaEditați codul sursă

Începuturile cercetării

EditaEditați codul sursă
Heinrich Wuttke (1818–1876), profesor de științe istorice auxiliare la Universitatea din Leipzig ; fotografie de August Brasch, Biblioteca Națională a Austriei, POR-MAG, Pf 9222:B (1).

Receptarea cosmografiei în Evul Mediu rămâne în mare parte obscură; în special, rămâne incert în ce măsură a fost recunoscută natura dubioasă a lucrării. [ 195 ] În Evul Mediu și în perioada modernă timpurie, lucrarea a căzut, de asemenea, victimă confuziei, [ 196 ] și abia odată cu ediția din 1852 de Armand Pascal d'Avezac s-a putut aduce o oarecare claritate istoriei complexe a transmiterii. D'Avezac a remarcat că textul original, care purta numele autorului Aethicus, s-a contopit cu alte câteva lucrări cosmografice din Evul Mediu înalt încoace și mai ales din perioada modernă timpurie, inclusiv cosmografia anonimă a lui Iulius Honorius și lucrări conexe. [ 197 ] Această confuzie s-a manifestat atât de cuprinzător încât editio princeps a unei cosmografii anonime din Evul Mediu timpuriu, care este o compilație medievală a cosmografiei lui Iulius Honorius și a Historiae lui Orosius, publicată la Basel în 1575, a apărut sub titlul Aethici Cosmographia. [ 198 ] Editorul, Josias Simler, avea, se pare, doar o înțelegere rudimentară a lucrării propriu-zise. [ 199 ] Această atribuire incorectă a trecut neobservată în retipăririle de până în 1684. [ 200 ]

Deși cosmografia lui Aethicus nu a fost niciodată tipărită în perioada umanistă sau chiar mai târziu, până la mijlocul secolului al XIX-lea, ea a rămas totuși prezentă, chiar dacă a fost abia citită. În erudiția modernă, a devenit obișnuit să se facă referire la autorul acelei Cosmografii anonime menționate anterior, care în trecut era frecvent confundată cu Aethicus sau Pseudo-Hieronymus, dar și cu autorul cosmografiei lui Julius Honorius, drept Pseudo-Aethicus. [ 201 ]

Deși d'Avezac examinase temeinic textul din ediția sa bazată pe codice ulterioare, nu avea nicio îndoială cu privire la autorul lui Ieronim sau la autenticitatea unei surse grecești a filosofului scit Aeticus. În anul următor, Karl A.F. Pertz, bazându-se pe ediția lui d'Avezac, a abordat subiectul și a adus o contribuție semnificativă la cercetare, în special prin catalogarea și analiza sistematică a manuscriselor. Pertz a susținut, de asemenea, cu vehemență că Sfântul Ieronim era autorul versiunii latine și, în plus, l-a identificat pe autorul sursei grecești ca fiind un savant slav, în special pe baza presupusului alfabet glagolitic de la sfârșitul lucrării. [ 202 ]

Aproape simultan, Heinrich Wuttke a prezentat o ediție critică de text bazată pe o fundație manuscrisă solidă, în special pe trei codice de la sfârșitul secolului al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea. [ 203 ] Wuttke a putut să se bazeze pe descoperirile lui d'Avezac, pe care le-a integrat în aparatul său critic. În introducerea amplă, a încercat o exegeză orientată geografic a textului latin complex și a menținut presupunerea că Ieronim a acționat ca traducător și editor al unei surse grecești. Nu a pus la îndoială existența filosofului Aethicus sau călătoria sa. Cu toate acestea, datorită includerii unor codice mai vechi în ediția sa, textul a dobândit un caracter distinct vulgar în comparație cu ediția lui d'Avezac, ceea ce a făcut ca problema corespondenței stilistice cu latina rafinată a lui Ieronim să pară problematică. Încercările lui Wuttke de a explica această discrepanță lingvistică au condus la interpretări artificiale care uneori se învecinau cu absurdul. [ 204 ] De exemplu, el a explicat: „În jurul anului 400, oamenii vorbeau și scriau deja o latină care diferea foarte mult de limba epocii de aur. Unul și același om putea scrie mai bine într-o zi și mai rău în următoarea: căci „sărac, foarte sărac” era în general modul de exprimare predominant [...] Ieronim, însă, a continuat să lucreze repede și, în graba sa, nu a fost deosebit de precis în expresiile sale acolo unde nu a vrut să-și exagereze statura sau acolo unde sanctitatea subiectului nu l-a făcut mai serios.” [ 205 ]

Infirmarea atribuirii lui Ieronim

EditaEditați codul sursă

În anul care a urmat ediției lui Wuttke, Friedrich Kunstmann a făcut un progres semnificativ în domeniul studiilor despre Aethicus. Într-o analiză detaliată a edițiilor realizate de d'Avezac, Wuttke și Pertz, el a demonstrat că lucrarea nu putea fi atribuită lui Ieronim, deoarece cosmografia conținea citate textuale din Alcimus Avitus, episcop de Vienne, care era cu peste o sută de ani mai tânăr. [ 206 ] Wuttke, în răspunsul său „mai încăpățânat decât convingător” [ 207 ], nu a putut respinge aceste obiecții importante. [ 208 ] Karl Ludwig Roth a prezentat argumente lingvistice: el a subliniat abateri stilistice semnificative de la limbajul lui Ieronim și a concluzionat că lucrarea nu avea niciun teren comun cu acesta. Mai degrabă, limbajul lucrării amintea în mod inconfundabil de documentele merovingiene. Mai mult, Roth a remarcat o dependență clară a autorului anonim de Isidor. [ 209 ] Ca urmare a acestei constatări, au apărut inevitabil întrebări cu privire la adevărata autoritate, locul de origine, dar mai ales scopul lucrării. [ 210 ]

Opera și istoriografia cur

ț

ii francone

EditaEditați codul sursă

Ulterior, așa-numita problemă Aethicus a primit puțină atenție în cercetare. De remarcat este un eseu aparent neterminat, publicat postum, de Alfred von Gutschmid [ 211 ], în care acesta susține că cosmografia reprezintă o descriere a lumii în concordanță cu Geneza, originară din regatul franc între 630 și 640. Cu toate acestea, Gutschmid, la fel ca Kunstmann, [ 212 ] a presupus în mod eronat că autorul Cronicii lui Fredegar a adoptat conținut din cosmografie [ 213 ] .

Cercetările despre Aethicus au primit un impuls abia la începutul secolului al XX-lea prin intermediul lui Bruno Krusch, care, în introducerea sa la ediția parțială a Origo Francorum, istoria tribului franc, a demonstrat o legătură între cosmografie și istoriografia curții france. Această observație l-a condus la ideea că lucrarea ar putea fi datată la începutul secolului al VIII-lea. Krusch susține în continuare că originea istriană a lui Aethicus, așa cum este afirmată de „Ieronim”, indică și originea cosmografului însuși, o afirmație pe care o susține cu interesul evident al cosmografului pentru ereziile predominante în acea regiune. Acest lucru, susține el, se încadrează bine și în contextul teologic și ecleziastic-politic al vremii. [ 214 ]

Alte scrieri din această perioadă care au tratat problema lui Aethicus nu au contribuit prea mult la discuție. Merită menționată, pentru că par de-a dreptul absurde [ 215 ], cel mult o contribuție a lui Franz Jostes [ 216 ], care încearcă să clasifice cosmografia ca aparținând „seriei de scrieri hermetice despre zei” [ 217 ] și consideră că Aethicus este un epitet al lui Heracles-Saturn. El plasează originile autorului printre anglo-saxoni.

O contribuție mai semnificativă din punct de vedere metodologic a fost adusă de Kurt Hillkowitz [ 218 ] cu disertația sa din 1934, care avea să devină esențială pentru cercetările ulterioare ale surselor. Cu toate acestea, el a abordat chestiunea autoratului doar periferic. [ 219 ] Autorul era o „pasăre cântătoare [...] care voia să scrie o parodie a geografiei”. [ 220 ] Autorul era cleric, iar originile sale urmau să fie localizate în regatul franc. Hillkowitz s-a distanțat ulterior de această poziție.

Teza lui Virgil a lui Heinz Löwe

EditaEditați codul sursă
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Liber_memorialis_Salisburgensis,_Handschrift,_Stift_Sankt_Peter,_Stiftsarchiv,_Hs._A_1,_p._14,_vormals_a_XI_13_(Ausschnitt).jpg
Lista călugărilor decedați din partea mai veche a cărții confraternității din Salzburg . Aceasta este cea mai veche carte de confraternitate a Abației Sf. Petru din Salzburg, începută sub episcopul Virgil în anul morții sale, 784. După episcopul Theotmar († 907), doar câteva nume au fost introduse până în secolul al XI-lea; Liber memorialis Salisburgensis , Abația Sf. Petru, Arhivele Abației, Ms. A 1, p. 14, fosta XI 13.

În 1951, cercetările pe această temă au primit un impuls decisiv din partea unui eseu de renume al lui Heinz Löwe, care a declanșat un adevărat val de publicații despre scopul și autorul Cosmografiei. El a susținut că Sfântul Virgil din Salzburg (cca. 700–784) era autorul lucrării și a susținut această afirmație cu mai multe argumente, care vor fi explicate mai detaliat mai jos. Potrivit lui Löwe, Cosmografia ar trebui citită în contextul plângerii lui Bonifaciu către Papă cu privire la presupusa erezie a lui Virgil: Virgil, bazându-se pe autoritatea lui Ieronim, a scris jurnalul de călătorie ca o respingere pentru a obține „satisfacție târzie” pentru umilința pe care a suferit-o din partea lui Bonifaciu.

Irlandezul Virgil, care este posibil să-și fi primit educația la mănăstirea Iona din Alba [ 221 ], la fel ca mulți dintre compatrioții săi, a urmat chemarea lui Dumnezeu de a căuta refugiu în străinătate și astfel a ajuns în regatul franc în 743 și de acolo, la sfârșitul anului 745 sau începutul anului 746, la ordinul primarului palatului, Pippin (714/15–68), mai departe în vastul ducat al Bavariei, unde, după moartea episcopului Ioan de Salzburg în 747, a fost însărcinat de ducele Odilo (✝ 748) cu administrarea diecezei și a abației Sfântul Petru. [ 222 ] Întrucât inițial lui Virgil i-a lipsit consacrarea necesară, tovarășul său Dobdagrecus, tot din Irlanda, [ 223 ] a exercitat temporar funcția de episcop până în 749. [ 224 ] Sub conducerea diecezei de către Virgil, care a durat aproape 40 de ani, Dieceza de Salzburg a cunoscut o înflorire spirituală și culturală, iar succese au fost obținute și în creștinizarea slavilor păgâni alpini din Carantania. [ 225 ] Cu toate acestea, la scurt timp după sosirea sa la Salzburg, Virgil a intrat în conflict cu legatul și plenipotențiarul anglo-saxon și papal Bonifaciu (673–754/755), căruia i se încredințase stabilirea organizării bisericești bavareze încă din 739. Mai exact, aceste dispute priveau validitatea unor formule de baptism incorecte din punct de vedere gramatical folosite de doi preoți care nu erau familiarizați cu latina [ 226 ], precum și o învățătură a lui Virgil conform căreia „există o altă lume și alți oameni sub pământ”, care a fost adesea interpretată ulterior ca doctrina Antipozilor [ 227 ] – dacă e să-l credem pe Heinz Löwe, această dispută este acum motivul compunerii jurnalului de călătorie anonim sau a descrierii lumii.

În eseul său, care a fost foarte apreciat, Löwe a încercat mai întâi să stabilească o legătură cu glosarele din secolul al VIII-lea [ 228 ] și o legătură cu Bavaria [ 229 ], mai precis cu scriptorium-ul lui Arbeo de Freising (d. 784), presupunând că manuscrisul lui Aethicus, scris la Freising și aflat acum la Leipzig [ 230 ], își are originea în timpul episcopatului său. [ 231 ] Cu toate acestea, a considerat puțin probabil ca Arbeo însuși să-l fi scris, din cauza „anumitelor particularități în utilizarea glosarului, precum și a foneticii latinei sale” [ 232 ]. Latina lui Arbeo avea o influență italiană distinctă [ 233 ], în timp ce urme clare de ortografie hiberniană puteau fi găsite în cosmografie. [ 234 ] Mai mult, stilul lucrării a fost puternic influențat de Virgilius Maro, ale cărui opere erau deosebit de populare printre irlandezi. [ 235 ] În cele din urmă, Löwe a văzut în puținele detalii biografice referitoare la figura lui Aethicus, în care credea că îl recunoaște pe autor însuși, o confirmare a tezei sale, în ciuda încercării autorului de a „învălui propria persoană într-un întuneric impenetrabil”. Conform acestei opinii, autodenumirea lui Aethicus drept „scițian” ar trebui de fapt citită ca „scoțian”. Mai mult, numele Aethicus ar putea fi interpretat ca o indicație a originii autorului din mănăstirea Iona, lângă insula Tiree, insula Ethica, pe coasta de vest a orașului Alba, sau ca referire la numele irlandez Etich. [ 236 ] Löwe a subliniat aici, de asemenea, că „Aethicus a asociat Istria cu vechiul nume al Dunării, Hister, și a conceput Histria ca un ținut pe Dunăre”. [ 237 ] În acest context, el a făcut referire și la un manuscris din secolul al IX-lea scris în dioceza de Augsburg, în care Istria este echivalată cu Bavaria. Löwe a concluzionat din aceasta că „având în vedere faptul că deja bănuiam originea cosmografiei în Bavaria pe baza înregistrărilor istorice, [...] această ecuație dintre Istria și Bavaria a avut o dublă semnificație.” [ 238 ] Pe baza acestor argumente, Löwe a văzut în cosmografie încercarea lui Virgil, cu autoritatea Sfântului Ieronim, de a „crea fantezii scandaloase și nefondate.” [ 239 ]să o disemineze în întreaga lume pentru a se răzbuna pentru respingerea operei sale științifice. În același timp, lucrarea își propunea să „asigure creației intelectuale «noi», «nemaiauzite» locul său, deși limitat, contrar tradiționalismului obișnuit al vremii”. [ 240 ] Astfel, ea conține cererea pentru o abordare mai liberă a cunoștințelor antice moștenite și a noilor perspective, precum și pentru o îndepărtare de erudiția enciclopedică și pedanteria gramaticală, dintre care Boniface ar putea apărea ca reprezentant. [ 241 ] Dovezile sunt, de asemenea, suficiente pentru a clasifica cosmografia ca aparținând „literaturii irlandeze de jurnale de călătorie” [ 242 ] datorită autorului său irlandez .

Critici timpurii ale tezei lui Virgil și interpretări alternative

Editați codul sursă

Teza lui Löwe a găsit inițial un sprijin larg în rândul colegilor săi, dar în curând a întâmpinat opoziție. Maartje Draak și Franz Brunhölzl, de exemplu, au respins presupunerea că Cosmografia ar fi folosit surse istorice france, deoarece nu existau dovezi solide în acest sens. Ambii au argumentat în schimb o origine anterioară a operei. [ 243 ] Într-un eseu remarcabil de răutăcios [ 244 ], Draak a susținut, de asemenea, că Cosmografia nu a fost concepută nici ca o înșelăciune, nici ca o parodie. Mai mult, ecuația dintre Scithae și Scotti era o interpretare modernă, complet străină gândirii medievale. [ 245 ] Același lucru a fost valabil și pentru ecuația dintre Ethicus și Etich. [ 246 ] Mai mult, compoziția unei opere satirice atât de particulare nu se potrivea imaginii tradiționale a lui Virgil ca un savant înțelept. [ 247 ] Spre deosebire de Draak, Brunhölzl a îndrăznit și o nouă datare a operei. Potrivit acestuia, lucrarea ar trebui probabil datată la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al VII-lea, cea mai veche dată posibilă de compunere fiind anul morții lui Isidor de Sevilla – 636 – deoarece autorul trebuie să fi fost, fără îndoială, familiarizat cu Etimologiae. [ 248 ] Brunhölzl a bănuit că lucrarea își are originea pe teritoriul Patriarhiei de Aglar, invocând ca argumente referințe vagi la Controversa celor trei capitole din pasajul despre Histria [ 249 ] și apariția celui mai vechi manuscris din Freising, care la acea vreme încă aparținea acestei patriarhii. [ 250 ] De asemenea, a argumentat împotriva autorului ca fiind irlandez, invocând lipsa abrevierilor și a trăsăturilor stilistice tipice autorilor irlandezi, precum și cele câteva rânduri despre Hibernia și observațiile denigratoare [ 251 ] referitoare la insularii găsiți acolo. [ 252 ] În cele din urmă, el a bănuit că originea autorului se află în cursul inferior al Dunării, presupunând – așa cum a făcut și Löwe – că autorul își modelase figura lui Aethicus după sine. [ 253 ] Dacă acesta ar fi fost într-adevăr cazul, Cosmografia ar fi singura lucrare a unui autor din România din Evul Mediu timpuriu. [ 254 ]Poate că ambiția literară, nevoia de recunoaștere, mândria rănită sau un motiv similar l-au determinat pe autorul mult călătorit să-și scrie opera, al cărei scop era să prezinte o poveste uimitoare „ignoranților”, care îi întâmpinaseră poveștile despre lumea îndepărtată cu scepticism sau respingere. În această poveste, el a prezentat lucrurile ciudate și incredibile pe care le trăise, le văzuse și le văzuse în lunga sa călătorie, exagerându-le într-o măsură aproape nelimitată „sub masca unui savant fabulos”. [ 255 ] În schimb, Hillkowitz, în a doua parte a studiului său din 1973 despre cosmografie, care este indispensabil pentru abordarea chestiunii surselor, a încercat să stabilească o legătură cu Carmina lui Theodulfus și astfel să facă plauzibilă o origine ulterioară a operei, în jurul sfârșitului secolului al VIII-lea. [ 256 ] El credea că îl poate identifica acum pe autor ca fiind un locuitor al peninsulei Istriene, pentru care „Istria bavareză” a devenit în cele din urmă casa sa adoptivă. [ 257 ]

Apărarea lui Löwe a tezei lui Virgil

EditaEditați codul sursă
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:KHM_-_Nagyszentmiklos_Schale_4.jpg
Bol cu ​​cataramă, inscripție runică și cruce din tezaurul Nagyszentmiklós: probabil realizat între secolele VII și IX, adesea datat în a doua jumătate a secolului al VIII-lea. Originea sa precisă este contestată din cauza lipsei de documentare a descoperirilor și a lipsei de materiale comparative, exacerbată de pierderea unor obiecte care ar fi permis probabil o datare precisă. Inscripțiile runice de pe obiecte seamănă cu cele din mormintele avare; Kunsthistorisches Museum Vienna, Inv. nr. VIIb 30. [ 258 ]

Ulterior, Löwe și-a apărat tezele în mai multe eseuri [ 259 ] împotriva acestor diverse obiecții, respingând atât o datare timpurie, cât și una târzie a lucrării. El a susținut că cosmografia trebuie să fi apărut între 714 și 768 - o perioadă în care numele „Vasconia” a fost aplicat temporar și Aquitaniei, așa cum s-ar fi reflectat în Analele Salzburgului. [ 260 ] O origine în Italia sau în regiunea Dunării era complet improbabilă, mai ales în legătură cu o datare timpurie, deoarece lucrarea conținea referințe la vasalitate și feudalism [ 261 ] - fenomene care, însă, au devenit răspândite în Italia abia după cucerirea carolingiană din 774 încoace. [ 262 ]

Löwe a respins legătura propusă de Hillkowitz cu Carmina lui Theodulf ca fiind neconvingătoare, invocând sursele reale ale lui Theodulf. [ 263 ] El și-a susținut presupunerea unei origini irlandeze cu o listă de termeni presupuși irlandezi și a concluzionat din nou că lucrarea aparținea genului literaturii de călătorie irlandeze. [ 264 ] În aceste eseuri, el a subliniat din nou antagonismul dintre Aethicus și Jerome, în care i-a văzut pe Virgil și Bonifaciu întruchipați, [ 265 ] a conectat alfabetul Aethicus cu misiunea carantaniană și o misiune la avari care nu a avut niciodată loc, [ 266 ] și, în final, a declarat că misterul din jurul autorului Cosmografiei este definitiv rezolvat. [ 267 ]

Alte teorii despre autor, datare și locul compoziției

EditaEditați codul sursă

Apărarea lui Löwe nu a fost lipsită de critici. Deosebit de remarcabilă a fost obiecția ridicată de Hildegard LC Tristram, care a susținut că timpul considerabil scurs între controversă și data postulată de Löwe pentru compunerea Cosmografiei argumenta împotriva faptului că aceasta era scrisă de Virgil. [ 268 ] Mai mult, ea a subliniat faptul ciudat că Cosmografia (în ciuda utilizării Etymologiae) nu descrie un Pământ sferic. [ 269 ] Era inexplicabil, a argumentat ea, de ce Virgil ar fi prezentat în lucrarea sa [presupusă a fi] ''Cosmografia'' o lume în formă de disc, când el însuși credea într-o lume populată de antipozi și, prin urmare, în mod necesar sferică. [ 270 ] Tristram a respins, de asemenea, cu tărie clasificarea operei drept literatură de călătorie irlandeză,  invocând, printre altele, absența motivului tipologic al căutării. [ 271 ] Ea a criticat în continuare hibernismele citate de Löwe și metodologia sa. [ 272 ] Ea a făcut din nou referire la obiecția ridicată deja de Brunhölzl, conform căreia un irlandez cu greu s-ar fi exprimat într-un mod atât de polemic despre patria sa. În ceea ce privește datarea, ea l-a urmat și pe Brunhölzl și a plasat lucrarea în secolul al VII-lea. Opera este, în cele din urmă, o formă hibridă de literatură a monștrilor, jurnal de călătorie și descriere geografică, populară la acea vreme. [ 273 ]

Otto Prinz a reiterat acest sentiment în eseul său din 1981 [ 274 ] și în prefața la ediția sa din 1993. [ 275 ] La fel ca Tristram, Prinz nu a găsit nicio dovadă în limbajul Cosmografiei care să sugereze o origine irlandeză a autorului. [ 276 ] În schimb, el a considerat posibil ca autorul să fi fost membru al nobilimii bizantine, aparținând clerului și originar din regiunea Istriei într-un sens mai larg. [ 277 ] Este posibil să fi ajuns abia mai târziu în regatul franc, unde a intrat curând în contact cu istoriografia curții france. Este posibil ca cosmograful să fi dobândit perspective asupra lucrării încă neterminate chiar înainte de a finaliza a treia parte a continuării lui Fredegar. Potrivit lui Prinz, Cosmografia reflectă, de asemenea, disprețul profund al autorului față de locuitorii Occidentului, fie ei irlandezi, anglo-saxoni sau franci. Compoziția lucrării i-a oferit autorului o oportunitate binevenită - susținută de autoritatea lui Ieronim - de a defăima și insulta aceste popoare în cel mai rău mod posibil. [ 278 ] Scopul real al Cosmografiei este pur și simplu de a-l distra pe cititor cu un roman de aventuri variat. [ 279 ] Întrucât autorul Cosmografiei se bazează pe un corp substanțial de surse literare - în comparație cu resursele bibliotecii vremii - care probabil depășeau capacitatea bibliotecii mănăstirii Salzburg, Prinz consideră că este puțin probabil ca lucrarea să-și fi avut originea în scriptorium-ul de acolo. [ 280 ] În schimb, el o plasează în Abația St. Gall. Dimensiunea abației i-ar fi permis, de asemenea, cosmografului să-și țină activitățile neobservate, ceea ce era necesar, pe de o parte, din cauza dependenței sale de Ieronim, a cărui autoritate Virgil cu greu ar fi invocat-o, având în vedere înalta sa funcție ecleziastică, [ 281 ] și, pe de altă parte, din cauza concepțiilor sale despre rai și iad, care ar fi putut fi ușor etichetate drept heterodoxie [ 282 ] - în cele din urmă, lucrarea ar trebui probabil datată la mijlocul secolului al VIII-lea [ 283 ] și plasată în contextul istoriografiei curții france, [ 284 ] dar autorul însuși trebuie să rămână „învăluit într-o obscuritate misterioasă”. [ 285 ]

A existat Aethicus până la urmă? Teoria dualității autorale a lui Vittorio Peri

EditaEditați codul sursă

În 1984, istoricul italian și scriitorul grec de la Biblioteca Apostolică a Vaticanului, Vittorio Peri, a făcut o încercare originală de a reabilita teza dualității autorale și existența unei surse antice pentru Cosmografia, o teză considerată infirmată încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. [ 286 ] În eseul său, Peri a postulat că Cosmografia se baza pe jurnalele de călătorie ale unui autor altfel necunoscut, pe care l-a numit „Anonim Danubianus” și ale cărui origini le-a plasat, la fel ca Brunhölzl, în regiunea din jurul Mării Negre, mai exact în Dobrogea. Această lucrare originală, a susținut el, a fost transmisă sub forma unui breviar antic târziu și a servit drept bază pentru Cosmografia existentă de către un excerptator medieval [ 

  •  Vine de la verbul a excerpta (din latinescul excerpere, „a culege”, „a smulge afară”) și înseamnă a extrage un anumit pasaj, termen sau material dintr-o lucrare mai mare pentru a fi studiat sau folosit într-o cercetare științifică. Pe scurt, este un citat extras.
  • Medieval: Care aparține sau este specific Evului Mediu (perioada cuprinsă, în linii mari, între secolele V și XV). ] necunoscut. Mai mult, Peri a susținut că Isidor din Sevilla s-a bazat și el pe această sursă anterioară în Etymologiae. Peri, însă, a respins presupunerea că compilatorul medieval ar fi folosit în mod conștient autoritatea Sfântului Ieronim pentru a-și legitima opera. Mai mult, el a stabilit din nou o legătură între alfabetul glagolitic și așa-numitul alfabet Aethicus la sfârșitul lucrării.

Patrick Gautier Dalché [ 287 ] a respins în mod convingător această teză în același an cu publicarea sa. În studiul său, el a demonstrat încă o dată că Cosmografia transmisă depinde în mare măsură de Etymologiae lui Isidor de Sevilla, după cum reiese din numeroase împrumuturi textuale și paralele structurale. Dalché a arătat, de asemenea, că pasajele din Isidor citate de Peri, care se presupune că se referă la o Cosmografia anterioară, independentă, se referă de fapt la alte surse, cum ar fi o traducere latină a lucrării Historia lui Flavius ​​Josephus. Astfel, el a respins argumentul lui Peri conform căruia Isidor cunoștea o versiune anterioară a Cosmografiei.

Dalché a contrazis vehement argumentul lui Peri conform căruia autorul nu a intenționat să se prezinte drept Sfântul Ieronim și a demonstrat, folosind mai multe pasaje, că a folosit în mod conștient autoritatea Părinților Bisericii pentru a conferi credibilitate operei - de exemplu, prin referințe indirecte la scrisorile lui Ieronim și o imitatio Jeronymi în tratarea filosofiei păgâne. În plus, Dalché a criticat interpretările geografice ale lui Peri ca fiind speculative, deoarece termeni precum Histria din Cosmographia erau ambigui și, prin urmare, potrivit lui Dalché, nu permiteau o localizare precisă. [ 288 ]

Încercări de reabilitare a tezei lui Virgil

EditaEditați codul sursă

Michael Richter [ 289 ], pe de altă parte, a încercat să demonstreze o legătură între jurnalul de călătorie și insula irlandeză, comparând textele hiberno-latine cu cosmografia .

În eseul său, el s-a opus în mod clar concluziilor lui H.L.C. Tristram și Otto Prinz, care, în investigațiile lor asupra cuvintelor hibernice enumerate de Löwe, au ajuns la concluzia că Cosmographia nu conținea nicio dovadă a unei origini irlandeze. Richter a compilat cinci cuvinte hibernice [ 290 ], precum și o serie de cuvinte care, deși apar și în afara Irlandei, erau deosebit de comune acolo. Ortografia a fost ignorată în mod deliberat. [ 291 ] Per total, Richter a considerat dovezile suficiente pentru a atribui Cosmographia sferei culturale hibernice, dar în același timp a subliniat „că acest lucru nu dovedește în mod cert autorul lui Virgil din Salzburg”. [ 292 ] Urmându-l pe Prinz, această încercare de a stabili o legătură cu Irlanda a trebuit considerată un eșec pur și simplu din cauza superficialității sale metodologice. [ 293 ]

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Aethicus,_Handschrift,_Benediktinerstift_Admont,_Stiftsbibliothek,_Fragm._C_472_(Ende_des_Werks_und_Alphabet)_-_Ausschnitt_2.png

Fragment dintr-un manuscris Aethicus din Salzburg din secolul al VIII-lea, descoperit de Winfried Stelzer în Admont; Abația Benedictină Admont, Biblioteca Abației, Fragm. C 472.

În 1991, anul morții lui Heinz Löwe, la patru decenii după ce acesta a formulat pentru prima dată în eseul său teza conform căreia Cosmografia a fost scrisă de irlandezul Virgil pentru a se angaja într-o polemică împotriva lui Bonifaciu, această teză mult discutată, dar în primul rând criticată, a primit ultima sa încercare serioasă de reabilitare. Mai exact, filologa clasică Michaela Zelzer a abordat originile autorului Cosmografiei în eseul său cu titlul programatic „«Quicumque aut quilibet sapiens Aethicum aut Mantuanum legerit» – Trebuie oare numele autorului Cosmografiei să «rămână învăluit într-o obscuritate misterioasă»?”. În acest eseu, ea a încercat să argumenteze în mod convingător că disputa în esență banală privind formula de botez eronată a celor doi preoți [ 294 ] trebuie văzută ca motivul real al compunerii Cosmografiei de către Virgil. Prin urmare, irlandezul Virgil a vrut ”să-i arate profesorului de gramatică cu vederi înguste, Bonifaciu, că rezonanța și diseminarea unei lucrări depinde de conținutul său și nu de forma sa lingvistică”. [ 295 ] Zelzer a văzut și el în aceasta că descoperise „cheia înțelegerii formei lingvistice izbitoare a operei sale”. [ 296 ] Pe lângă această teză deja extrem de îndrăzneață, Zelzer a susținut ideea că opera a apărut în două etape. Episcopul Virgil publicase deja o parte a lucrării, identică cu codicele de la St. Gall și Wolfenbüttel [ 297 ] (ambele codice conțin doar aproximativ o treime din opera completă și sunt în rest strâns înrudite; vezi secțiunea despre transmitere de mai sus), în timpul vieții lui Bonifaciu, și îi plăcuse „atât de mult” să o scrie [ 298 ] încât, în cele din urmă, a decis „să o extindă considerabil mai târziu, după moartea «destinatarului»”. [ 299 ] Zelzer a reluat teza lui Löwe conform căreia Scithae ar trebui echivalate cu Scotti și că poetul Virgil, menționat de mai multe ori în Cosmografie, era identic cu autorul, care se opunea în mod conștient lui Ieronim, reprezentantul lui Bonifaciu. Astfel, autorul și-a dezvăluit identitatea, întrucât irlandezul Fergal îi latinizase numele în acest sens. [ 300 ] În plus, Zelzer a încercat, deși neconvingător, să infirme afirmația că autorul Cosmografiei credea într-un Pământ plat, în care, prin urmare, antipozii nu puteau juca niciun rol. Ea a susținut că explicația complicată a eclipselor lunare din capitolul 15 dovedea că autoarea doar se prefăcea că crede într-un Pământ plat. [ 301 ] Pe lângă soțul ei, [ 302 ] Zelzer a primit sprijin în principal de la W. Stelzer, [ 303 ].

Otto Prinz, însă, a respins tezele lor ca fiind de nesuportat și a demonstrat în mod convingător că ideea unei compoziții în două părți care să se întindă pe două decenii trebuie considerată imposibilă, deoarece dovezile care au supraviețuit contrazic afirmația că edițiile parțiale sunt mai vechi. [ 304 ] Mai mult, teza [ 305 ] a unei „disparități intelectuale” în favoarea lui Virgil față de presupusul Bonifaciu, cu vederi înguste, poate fi ușor contracarată de opera literară a lui Bonifaciu. Pentru Virgil, pe de altă parte, nu se poate cita nicio înregistrare scrisă a învățăturii sale – fără îndoială existente. [ 306 ]

În plus, el a subliniat neglijența generalizată în tratarea anumitor pasaje. De exemplu, era practic imposibil ca Vergil să se fi referit de fapt la Virgil, deoarece cosmograful l-a citat întotdeauna „în legătură cu alte persoane, în mod negativ, ca exemplu de nesiguranță”. [ 307 ] [ 308 ] Fundamental, existau puține indicii care să sugereze că opera era o polemică, deoarece o astfel de polemică ar trebui să fie structurată „astfel încât faptele să fie clar recunoscute și nu indicate atât de vag încât adversarul să le înțeleagă cu greu, iar cititorul deloc, ci mai degrabă că erudiția modernă trebuie să încerce să le constate printr-o muncă subtilă și minuțioasă, prin care opera în ansamblu să poată fi apoi pierdută din vedere”. [ 309 ]

Tendințe recente de cercetare

EditaEditați codul sursă
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Cosmas_Indicopleustes_-_Topographia_Christiana_1.jpg
Topographia Christiana a lui Cosmas (secolul al VI-lea) descrie Pământul ca o zonă plată, dreptunghiulară în ocean, surmontată de muntele central, a cărui umbră, aruncată de soare, aduce noaptea. La sud de munte se află Oecumene; universul apare ca o boltă cu două etaje, cu un acoperiș ceresc; miniatură pe pergament, secolul al IX-lea; Biblioteca Apostolică Vaticană, BAV, vat. graec. 699, fol. 43r.

Mai recent, discursul din jurul autorului Cosmographiei a fost dominat de istoricul canadian Michael W. Herren, care a publicat o ediție adnotată a lucrării în 2011. [ 310 ] Această ediție se bazează pe ediția lui Otto Prinz și pe manuscrisele pe care le-a consultat. Lucrarea lui Herren asupra Cosmographiei a fost caracterizată de-a lungul anilor de mai multe schimbări de poziție în ceea ce privește datarea și autorul acesteia. [ 311 ] Într-un articol din 1994, Herren a susținut inițial că Virgilius Maro se inspirase din Cosmographia și nu invers, ceea ce ar fi însemnat că lucrarea nu ar fi putut fi scrisă mai târziu de 658. [ 312 ] Cu toate acestea, el s-a îndepărtat treptat de această datare timpurie [ 313 ] și a datat în cele din urmă lucrarea la începutul secolului al VIII-lea. Ca dovezi, el citează, printre altele, o posibilă aluzie la focul grecesc, dezvoltată în jurul anului 674, [ 314 ] introducerea obligației duble de tribut a Ciprului în 688, [ 315 ] indicii ale activităților eretice în Istria [ 316 ] și utilizarea Liber Historiae Francorum, finalizat în 727. [ 317 ]

Într-un eseu din 2004, Herren a respins ipoteza lui Otto Prinz conform căreia autorul ar fi fost rezident în regiunile de frontieră bizantine din Balcani. [ 318 ] El a considerat această presupunere nesustenabilă, deoarece textul nu conținea dovezi clare ale utilizării surselor grecești. În schimb, Herren a susținut identificarea autorului ca fiind un franc educat, care intrase în contact cu limba greacă doar în timpul educației sale. [ 319 ] Într-o reevaluare ulterioară, însă, el a revizuit această poziție, recunoscând că pasajul despre Istria în special [ 320 ] ar putea indica experiență cu politicile de deportare bizantine. [ 321 ]

Pe baza acestor considerații, Herren a reconstituit o viață ipotetică a cosmografului: Conform acesteia, s-ar fi născut în jurul anului 660, fie în Istria, fie ca fiu al unor istrieni deportați. În tinerețe, a ajuns în regatul franc, unde a primit o educație monahală. În anii 680, a întreprins călătorii în Anglia - în special la Malmesbury și Canterbury - precum și în Irlanda. Pentru această teză, Herren se referă, printre altele, la o posibilă dependență de lucrările lui Virgilius Maro, Topographia Christiana și Hisperica Famina, precum și la afirmația că Aethicus a studiat cărțile irlandezilor. [ 322 ] Mai târziu, autorul s-a stabilit la Bobbio [ 323 ], unde a avut acces și la literatură din Bavaria și regiunea Lacului Constanța. Acolo a murit în cele din urmă în jurul anului 740. Herren datează compunerea Cosmographiei în jurul anului 727, adică în anul finalizării Liber Historiae Francorum. [ 324 ]

Conform lui Herren, lucrarea este, în cele din urmă, o critică satirică a descrierii lumii făcute de Cosmas Indicopleustes din secolul al VI-lea, despre care cosmograful aflase prin intermediul lui Teodor de Canterbury [ 325 ], și a interpretării literale a Sfintei Scripturi. Cosmografia se adresează în primul rând unui public internațional educat, „angajat în studiul limbii grecești și sensibil la diferențele din exegeza Bibliei”. [ 326 ]

Ediții

EditaEditați codul sursă

D'Avezac și-a bazat ediția pe manuscrise ulterioare, în special patru manuscrise pariziene din secolele al XI-lea și al XII-lea. Presupunând că textul era o traducere din secolul al IV-lea, el a favorizat aproape în întregime corecturile clasice ale tradiției ulterioare și a făcut numeroase intervenții editoriale. Wuttke a intervenit, de asemenea, pe larg în text și, de asemenea, a tins spre un stil clasicist. În schimb, Prinz s-a limitat la modificări minime de ortografie și punctuație, dar a neglijat numeroase pasaje în care simple conjecturi ar fi putut clarifica în mod clar sensul. În cele din urmă, Herren a păstrat în mare măsură ortografia originală, dar a intervenit sistematic în punctuație și a făcut mai frecvent corecții emendative, ținând cont de context. [ 327 ]

  • Marie Armand Pascal d’ Avezac: Mémoire sur Éthicus et sur les ouvrages cosmographiques intitulés de ce nom. In: Mémoires présentés par divers savants à l’Académie des inscriptions et belles -lettres. Première série, Ser. 1, Bd. 2 (1852), S. 455–551.
  • Heinrich Wuttke: Die Kosmographie des Istrier Aithikos, Leipzig 1853.
  • Bruno Krusch: Origo Francorum Duplex. Aethici Istri Cosmographi et Codicis Bonnensis Legis Salicae. In: MGH. Scriptores rerum Merovingicarum, Bd. 7, hrsg. v. dems. und Wilhelm Levison, Hannover/Leipzig 1920, S. 524–28 [Teilausgabe, entspricht Cosmografia c. 102–104 ed. Wuttke/ Herren].
  • Otto Prinz: Die Kosmographie des Aethicus (= MGH, Quellen zur Geistesgeschichte des Mittelalters 14), München 1993, S. 87–244.
  • Michael W. Herren: The Cosmography of Aethicus Ister. Edition, Translation, and Commentary, Turnhout 2011 [einschließlich Kommentarteil – Übersetzung parallel zum lateinischen Text].

Literatur

BearbeitenQuelltext bearbeiten
  • Bruno Krusch: Origo Francorum Duplex. Aethici Istri Cosmographi et Codicis Bonnensis Legis Salicae. In: MGH, Scriptores rerum Merovingicarum, Bd. 7, hrsg. v. dems. und Wilhelm Levison, Hannover/Leipzig 1920, S. 517–28.
  • Kurt Hillkowitz: Zur Kosmographie des Aethicus (= Kosmographie Teil I), phil. Diss. Bonn, Köln 1934.
  • Heinz Löwe: Ein literarischer Widersacher des Bonifatius – Virgil von Salzburg und die Kosmographie des Aethicus Ister. In: Abhandlungen der Geistes- und Sozialwissenschaftlichen Klasse 11 (1951), S. 899–988.
  • Franz Brunhölzl: Zur Kosmographie des Aethicus. In: Festschrift für Max Spindler, hrsg. v. Dieter Albrecht u. a., München 1969, S. 75–89.
  • Kurt Hillkowitz: Zur Kosmographie des Aethicus (= Kosmographie Teil II), Frankfurt a. M. 1973.
  • Heinz Löwe: Salzburg als Zentrum literarischen Schaffens im 8. Jahrhundert. In: Mitteilungen der Gesellschaft für Salzburger Landeskunde 115 (1975), S. 99–143.
  • Otto Prinz: Untersuchungen zur Überlieferung und zur Orthographie der Kosmographie des Aethicus. In: Deutsche Archiv für Erforschung des Mittelalters 37 (1981), S. 474–510.
  • Hildegard L.C. Tristram: Ohthere, Wulfstan und der Aethicus Ister. In: Zeitschrift für deutsches Altertum und deutsche Literatur 111/3 (1982), S. 153–68.
  • Marina Smyth: Das Universum in der Kosmographie des Aethicus Ister. In: Virgil von Salzburg, Missionar und Gelehrter, hrsg. v. Heinz Dopsch/Roswitha Juffinger, Salzburg 1984, S. 170–82.
  • Michaela Zelzer: ‚Quicumque aut quilibet sapiens Aethicum aut Mantuanum legerit‘ – Muß der Name des Verfassers der Kosmographie wirklich „in geheimnisvolles Dunkel gehüllt bleiben“? In: Wiener Studien 104 (1991), S. 183–207.
  • Hans Schmeja: Zur Latinität des Aethicus Ister. In: Latin vulgaire - latin tardif III. Actes du IIᵉ Colloque international sur le latin vulgaire et tardif (Innsbruck, 2–5 septembre 1991), hrsg. v. Maria Iliescu/ Werner Marxgut, Tübingen 1992, S. 292–305.
  • Otto Prinz: Die Kosmographie des Aethicus (= MGH, Quellen zur Geistesgeschichte des Mittelalters, Bd. 14), München 1993.
  • Kurt Smolak: Notizen zu Aethicus Ister. In: Filogia mediolatina 3 (1996), S. 135–52.
  • Michael W. Herren: The‚ Cosmography‘ of Aethicus Ister. Speculations about its date, provenance, and audience. In: Nova de veteribus. Mittel- und neulateinische Studien für Paul Gerhard Schmidt, hrsg. v. Andreas Bihrer/Elisabeth Stein, München/Leipzig 2004, S. 79–102.
  • Michael W. Herren: The Cosmography of Aethicus Ister, Edition, Translation, and Commentary, Turnhout 2011.
  • Michael W. Herren: Philology and Mercury after the Wedding. Truth and Fiction in Three Didactic Works. In: Crafting Knowledge in the Early Medieval Book: Practices of Collecting and Concealing in the Latin West, hrsg. v. Sinéad O’Sullivan/Ciaran Arthur, Turnhout 2023, S. 115–53.
BearbeitenQuelltext bearbeiten

Anmerkungen

BearbeitenQuelltext bearbeiten
    1. Zu den Motiven und Themen des Werks vgl. vor allem Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 18–22; und Giulio D’Onofrio: La Cosmographia di Etico Ister. In: Storia della Teologia nel Medioevo, Bd. 1, hrsg. v. dems., Casale Monferrato 1996, S. 79–82, hier: S. 81f.
    2. Giulio D’Onofrio: La Cosmographia di Etico Ister. In: Storia della Teologia nel Medioevo, Bd. 1, hrsg. v. dems., Casale Monferrato 1996, S. 79–82, hier: S. 81; vgl. auch Smyth: Universum, 1984, S. 171.
    3. Die entsprechenden eschatologischen Passagen werden von Ian Wood: Aethicus Ister. An Exercise in Difference. In: Grenze und Differenz im frühen Mittelalter, hrsg. v. Walter Pohl/Helmut Reimitz, Wien 2000, S. 197–208, hier: S. 198; als Hinweis auf die Ernsthaftigkeit der Kosmographie gedeutet. Antti Lampinen: Forging the Feel of Ancient Ethnography in Pseudo-Jerome’s Cosmography of Aethicus Ister. In: “Animo decipiendi?” Rethinking Fakes and Authorship in Classical, Late Antique, and Early Christian Works, hrsg. v. Antonio Guzmán/ Javier Martínez, Groningen 2018, S. 229–44, hier: S. 241; sieht den Umstand, dass sich die apokalyptischen Passagen am Ende der Kosmographie konzentrieren als Hinweis darauf, dass der Kosmograph erst zum Ende seiner Arbeit Zugriff auf die entsprechenden Quellen erhielt.
    4. Cosmografia, c. 11.
    5. Prinz: Überlieferung und Orthographie, 1981, S. 509f.
    6. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 19f.
    7. Herren: Cosmography, 2011, S. xx.
    8. Cosmografia, c. 44–57.
    9. Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 163, Anm. 26; Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 20–22; Ian Wood/ George Indruszewski: An 8th-Century written Source on Ships and Navigation. The Cosmography of Aethicus Ister. In: Wulfstan’s Voyage. The Baltic Sea Region in the early Viking Age as seen from Shipboard, hrsg. v. Anton Englert/ Athena Trakadas, Roskilde 2009, S. 220–34.
    10. Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 163, Anm. 26.
    11. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 19.
    12. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 21f.
    13. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 22.
    14. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 75.
    15. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 75.
    16. = Leiden, Univ. Bibl., Voss. lat. F 113.
    17. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 75–77.
    18. Vgl. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 19.
    19. Herren: Cosmography, 2011, S. xx.
    20. In den Chroniken des Hieronymus (Chronicon, Ol. 370) erscheint ein weiterer Alcimus, ein Heide und Rhetor aus Südgallien, der auch aus anderen Quellen bekannt ist. Diesen Avitius ist von Wuttke: Aithikos, 1853, S. CVII; unter der Annahme er sei Christ gewesen, als der betrachtet worden, den „Hieronymus“ in der Kosmographie zitiert. Denkbar ist, dass auch der Kosmograph diese Passage kannte, also eine doppelte Verwechslung einerseits mit dem aus der Chronik bekannten gallischen Rhetor Alcilmus, dem ebenfalls in Gallien wirkenden Alcimus Avitus und den Gesprächspartnern des Hieronymus vorliegt.
    21. Reinhold R. Grimm: Paradisus coelestis – Paradisus terrestris. Zur Auslegungsgeschichte des Paradieses im Abendland bis um 1200, München 1977, S. 99–104.
    22. Herren: Cosmography, 2011, S. xx–xxi, xvii, xxxvi; Smyth: Universum, 1984, S. 171; Reinhold R. Grimm: Paradisus coelestis – Paradisus terrestris. Zur Auslegungsgeschichte des Paradieses im Abendland bis um 1200, München 1977, S. 102. Die Sphäre des zehnten Engelschors ist offenbar das himmlische Paradies.
    23. Wuttke: Aithikos, 1853, S. VI.
    24. Smyth: Universum, 1984, S. 172.
    25. Herren: Cosmography, 2011, S. xxi.
    26. Herren: Cosmography, 2011, S. xxi.
    27. Herren: Cosmography, 2011, S. xxi.
    28. Herren: Cosmography, 2011, S. xxi; Smyth: Universum, 1984, S. 171–73. Der Begriff des „Tischs der Sonne“ kennt der Kosmograph offenbar aus dem 53. Brief des Hieronymus, wo er allerdings etwas völlig anderes bezeichnet. In der entsprechenden Passage erwähnt der Kosmograph auch einen Philosophen Hiarcas, der nach demselben Brief mit dem philostratischen Apollonius debattiert habe.
    29. Smyth: Universum, 1984, S. 172.
    30. Smyth: Universum, 1984, S. 172, 174.
    31. Diesen Umstand hat Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 195f.; als Hinweis darauf gedeutet, dass die Behauptung des Kosmographen, die Erde sei eine Scheibe im Werk nur vorgeschoben ist.
    32. Im Konkreten verwechselt der Kosmograph wie auch Isidor Mondfinsternisse mit dem interlunium, der Zeitspanne, bevor der Neumond sichtbar wird; Smyth: Universum, 1984, S. 172; Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 196.
    33. Smyth: Universum, 1984, S. 173. Zur Paradieskonzeption der Kosmographie vgl. Reinhold R. Grimm: Paradisus coelestis – Paradisus terrestris. Zur Auslegungsgeschichte des Paradieses im Abendland bis um 1200, München 1977, S. 102f.
    34. In diesem Zusammenhang nennt Aethicus einen Lukan, der exotische Tiere beschrieben habe. Um die Frage, ob sich hier Kenntnisse des Orpheus spiegeln, ist eine umfangreiche akademische Debatte entbrannt; siehe dazu: Richard M. Polland: ‘Lucan’ and ‘Aethicus Ister’. In: Notes and Queries 53/1 (2006), S. 7–10; Gregory Hays: ‘Important if True’. Lucan’s Orpheus and Aethicus Ister, ebd., 57/2 (2010), S. 196–99; Richard M. Pollard: ‘Denuo’ on Lucan, the ‘Orpheus’ and ‘Aethicus Ister’ – ‘Nihil Sub Sole’. In: The Journal of Medieval Latin 20 (2010), S. 58–69.
    35. Zu c. 18–23 vgl. insbes. Smyth: Universum, 1984, S. 175.
    36. Herren: Cosmography, 2011, S. xxii–xxiii.
    37. Herren: Cosmography, 2011, S. l–li, lv, lxx.
    38. Dazu auch Heinz Löwe: Die „Vacetae insolae“ und die Entstehungszeit der Kosmographie des Aethicus Ister. In: Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters 31/1 (1975), S. 1–16.
    39. Die Passage über Irland ist aufgrund von Löwes Virgil-These eine der meistdebattierten Stellen des Werkes. Unabhängig von dieser Debatte hat etwa Peter Dronke: Verse with Prose from Petronius to Dante, Cambridge, Mass. 1994, S. 14–19; eigenständige Überlegungen zu dieser Passage angestellt. Auch er gelangte zu der Schlussfolgerung, dass der Verfasser irischer Abkunft gewesen sein muss.
    40. Herren: Cosmography, 2011, S. xxiii, 79, Anm. 228; Wuttke: Aithikos, 1853, S. XIV; erblickt in Thule Shetland.
    41. Vgl. dazu Herren: Cosmography, 2011, S. 79, Anm. 229.
    42. Herren: Cosmography, 2011, S. xxiii.
    43. Herren: Cosmography, 2011, S. xxiii–xxiv, auch S. 81, Anm. 250f.
    44. Herren: Cosmography, 2011, S. xxiv, auch S. 81, Anm. 251; zum Themenkomplex auch Scott G. Bruce: The Cosmographia Attributed to Aethicus Ister as Philosophen- or Reiseroman. In: Insignis sophiae arcator: Essays in Honour of Michael W. Herren on his 65th Birthday, hrsg. v. Gernot R. Wieland u. a., Turnhout 2006, S. 45–56.
    45. Herren: Cosmography, 2011, S. xxiv.
    46. Herren: Cosmography, 2011, S. xxv. Zu der Thematik der unreinen Völker im Werk auch Jason R. Berg: ‘Breasts of the North’ and Other Apocalyptic Imagery in the Cosmographia of Aethicus Ister. In: Abendländische Apokalyptik. Kompendium zur Genealogie der Endzeit, hrsg. v. Veronika Wieser u. a., Berlin 2013, 563–78, insbes. S. 570ff.
    47. Herren: Cosmography, 2011, S. xxv–xxvi.
    48. Herren: Cosmography, 2011, S. xxvi.
    49. Herren: Cosmography, 2011, S. xxvi–xxvii.
    50. Gemeint ist hier offenbar der Dichter Virgil, dessen Herkunft aus der Gegend von Mantua durch die Inschrift auf seinem Grab an der Straße von Neapel nach Puteoli verbürgt ist: Mantua me genuit, Calabri rapuere, tenet nunc / Parthenope; cecini pascua, rura, duces. Die Inschrift ist in der sogenannten Vita Probi; vgl. Vitae Vergilianae antiquae, hrsg. v. Colin Hardie, Oxford 1966, S. 27; und in der Chronik des Hieronymus (Chronicon, Ol. 191; siehe auch Ol. 177; Eusebii Chronicorum libri duo, Bd. II, hrsg. v. Alfred Schoene, Berlin 1866, S. 143, 135) überliefert; Hermann Walter: Mazedonien in der Kosmographie des Aethicus Hister. In: Thetis. Mannheimer Beiträge zur Klassischen Archäologie und Geschichte Griechenlands und Zyperns 11–12 (2005), S. 119–23, hier: S. 121, Anm. 26.
    51. Die entsprechende Stelle ist Gegenstand umfassender Debatten gewesen. Michaela Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 183–207; Winfried Stelzer: Ein Alt-Salzburger Fragment der Kosmographie des Aethicus Ister aus dem 8. Jahrhundert. In: Mitteilungen des Instituts für Österreichische Geschichtsforschung 100 (1992), S. 132–49, insbes. S. 134; und Heinz Löwe lesen sie als Autorenhinweis – der Ire Fergal habe seinen Namen nach dem Dichter latinisiert. Smolak widerspricht: Hieronymus stelle in c. 43 nicht fest, dass der Leser von Aethicus und Mantuanus auf einen geistigen Stein stoße wie Bonifatius bei Vergil, der „für Bonifatius und andere seiner Zeitgenossen ebenso ein Stein des Anstoßes gewesen“ war; Löwe: Salzburg als Zentrum, 1975, S. 142; vgl. auch ders.: Widersacher, 1951, S. 950., sondern fordere, beide wegen ihrer schädlichen Lehren am Felsen Christi zu zerschellen. Es wird also nicht die Verfasserschaft offengelegt, sondern erneut der Versuch des Autors sichtbar, sich mit dem gegen heidnische Autoren polemisierenden Kirchenvater zu verbinden; Smolak: Notizen zu Aethicus Ister, 1996, S. 147–50.
    52. Homer, Ilias 2,494–759. Allerdings bestehen, wie Herren festellt, große Unterschiede zwischen Homers Katalog und der Auflistung in der Kosmographie: Homer sagt nichts über Schiffstypen, sondern konzentriert auf die Namen der Kapitäne, deren Herkunft und die Anzahl der zur Expedition beigesteuerten Schiffe.
    53. Isidor von Sevilla, Etymologiae 19,1.
    54. Ian Wood/George Indruszewski: An 8th-Century Written Source on Ships and Navigation. The Cosmography of Aethicus Ister. In: Wulfstan’s Voyage. The Baltic Sea Region in the Early Viking Age as Seen from Shipboard, hrsg. v. Anton Englert/ Athena Trakadas, Roskilde 2009, S. 220–34, insbes. S. 225–32; und Herren: Cosmography, 2011, S. xxvii.
    55. Herren: Cosmography, 2011, S. 220, Anm. 26.
    56. Herren hat den genannten Macedonius mit dem gleichnamigen Bischof von Aglar (536–556), einer zentralen Figur im Dreikapitelstreit, in Verbindung gebracht; Herren: Cosmography, 2011, S. 222, Anm. 39.
    57. Herren: Cosmography, 2011, S. xxvii.
    58. Herren: Cosmography, 2011, S. xxviii.
    59. Herren: Cosmography, 2011, S. xxviii.
    60. Herren: Cosmography, 2011, S. xxviii.
    61. Herren: Cosmography, 2011, S. xxviii u. S. 240, Anm. 235.
    62. Hieronymus, Epistula 22,30.
    63. Herren: Cosmography, 2011, S. xxviii–xxix. Zu c. 66 vgl. insbes. Smolak: Notizen zu Aethicus Ister, 1996, S. 142–47.
    64. Herren: Cosmography, 2011, S. xxix–xxx.
    65. Herren: Cosmography, 2011, S. xxx.
    66. Vgl. dazu Hillkowitz: Zur Kosmographie, 1934, S. 72f.; und Herren: Cosmography, 2011, S. 320f., Anm. 1080.
    67. Smyth: Universum, 1984, S. 176.
    68. Herren: Cosmography, 2011, S. xxx.
    69. Herren: Cosmography, 2011, S. xxx.
    70. Herren: Cosmography, 2011, S. xxx.
    71. Dies ist möglicherweise eine Anspielung auf die Landnahme der Araber; Herren: Cosmography, 2011, S. xxx–xxxi, lvi.
    72. Herren: Cosmography, 2011, S. xxxi; sieht in der Passage eine Anspielung auf die doppelte Tributpflichtigkeit Zyperns.
    73. Das Waffenarsenal der Schiffe umfasse auch brennende Waffen, was von Herren: Cosmography, 2011, S. 300, Anm. 864; als Anspielung auf das um 674 erfundene Griechische Feuer gewertet wird.
    74. Herren: Cosmography, 2011, S. xxxi.
    75. Smyth: Universum, 1984, S. 176.
    76. Herren: Cosmography, 2011, S. xxxi.
    77. Der Begriff „Albaner“ wird im Werk an verschiedenen Stellen unterschiedlich verwendet. Zum einen bezieht er sich auf das kaukasische Volk, zum anderen auf ein Volk auf dem Balkan, und gelegentlich wird auch ein Volk am Asowschen Meer damit bezeichnet.
    78. Vgl. Herren: Cosmography, 2011, S. xxxi–xxxii; Herren sieht in dieser Passage Hinweise auf die Deportation der Bewohner Istriens infolge von Einfällen der Bulgaren. Er interpretiert die Erwähnung Roms als einen Verweis auf Konstantinopel und versteht die römischen Herrscher als byzantinische Kaiser; ebd., S. lvii–lviii.
    79. Michael W. Herren: The Cosmography of Aethicus Ister. One more Latin Novel? In: Fictional Traces. Receptions of the Ancient Novel, Bd. 1, hrsg. v. Marília P. Futre Pinheiro/Stephen J. Harrison, Groningen 2011, S. 33–54, hier: S 44f.
    80. In der Forschung ist der Versuch unternommen worden, diese Stelle mit einer Passage der Epistola Alexandri ad Aristotelem in Verbindung zu bringen; Katherine O’Brien O’Keeffe: The geographic List of Solomon and Saturn II. In: Anglo-Saxon England 20 (1991), S. 123–41. Vgl. auch Herren: Cosmography, 2011, S. xlix, 312f., Anm. 993.
    81. Vgl. Herren: Cosmography, 2011, S. xxxii.
    82. Vgl. Smyth: Universum, 1984, S. 176; Herren: Cosmography, 2011, S. xxxii.
    83. Wuttke: Aithikos, 1853, S. LXXVI; nahm hier irrtümlich einen späteren Einschub an.
    84. Vgl. Herren: Cosmography, 2011, S. xxxii.
    85. Hermann Walter: Mazedonien in der Kosmographie des Aethicus Hister. In: Thetis. Mannheimer Beiträge zur Klassischen Archäologie und Geschichte Griechenlands und Zyperns 11–12 (2005), S. 119–23, hier: S. 120, Anm. 10.
    86. Vgl. dazu Krusch: Origo Francorum duplex, MGH, 1920, S. 518; Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 72f.; und Herren: Cosmography, 2011, S. 320f., Anm. 1080.
    87. Karl August Friedrich Pertz: De cosmographia Ethici libri tres, Berlin 1853.
    88. Skeptisch bereits Heinrich Wuttke: Die Ächtheit des Auszugs aus der Kosmographie des Aithikos, Leipzig 1854, S. 63f.; auch nachträglich in einen Teil der Editionsexemplare der 2. Ausg. von 1854 eingefügt (S. CXCIV–CXCV); der gleichwohl davon ausgeht, dass Aethicus ein bestehendes Alphabet „umgetauft“ habe; ders.: Kosmographie, 1853, S. LXXVI.
    89. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 72, Anm. 5.
    90. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 73.
    91. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 169–200. Skeptisch Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 17, 78.
    92. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 200.
    93. Heinz Löwe: Aethicus Ister und das alttürkische Runenalphabet. In: Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters 32/1 (1976), S. 1–22.
    94. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 78.
    95. Alphabeta diversa, in: Bern, Burgerbibliothek, Cod. 207, fol. 1av.
    96. Winfried Stelzer: Ein Alt-Salzburger Fragment der Kosmographie des Aethicus Ister aus dem 8. Jahrhundert. In: Mitteilungen des Instituts für Österreichische Geschichtsforschung 100 (1992), S. 132–49.
    97. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 79.
    98. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 78.
    99. Herren: Cosmography, 2011, S. 320f., Anm. 1080ff.
    100. Zum Themenkomplex der Quellen vgl. insbes. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934; Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 22–28; Stellenverzeichnis S. 319–28 und Herren: Cosmography, 2011, S. xxxiii–lv.
    101. Marie Armand Pascal d’ Avezac: Mémoire sur Éthicus et sur les ouvrages cosmographiques intitulés de ce nom. In: Mémoires présentés par divers savants à l’Académie des inscriptions et belles-lettres. Première série, Ser. 1, Bd. 2 (1852), S. 230–551.
    102. Heinrich Wuttke: Die Kosmographie des Istrier Aithikos, Leipzig 1853.
    103. Karl August Friedrich Pertz: De cosmographia Ethici libri tres, Berlin 1853.
    104. Karl Ludwig Roth: Rezension zu: Heinrich Wuttke, Die Kosmographie des Istrier Aithikos und Karl August Friedrich Pertz, De cosmographia Ethici libri tres. In: Heidelberger Jahrbücher der Literatur 47 (1854) S. 269–77; ders.: Rezension zu: Heinrich Wuttke, Die Kosmographie des Istrier Aithikos, 2. Aufl., ebd., 48 (1855) S. 100–106.
    105. Friedrich Kunstmann: Rezension zu: Marie-Armand Pascal d’Avezac, Mémoire sur Éthicus; Heinrich Wuttke, Die Kosmographie des Istrier Aithikos und Karl August Friedrich Pertz, De cosmographia Ethici libri tres. In: Gelehrte Anzeigen, hrsg. von Mitgliedern der K. Bayerischen Akademie der Wissenschaften 38 (1854), Sp. 249–75.
    106. Dagmar Gottschall: Aethicus Ister. In: Verfasserlexikon – Die deutsche Literatur des Mittelalters, 2. Aufl., Bd. 11, Berlin/New York 2010 [2004], Sp. 22–26, hier: Sp. 22.
    107. Zur frühen Quellenforschung vgl. Herren: Cosmography, 2011, S. xxxiii.
    108. Krusch: Origo Francorum duplex, MGH, 1920, S. 517–28.
    109. Vor allem in der deutschen Forschung ist diese Auffassung heute weitgehend Konsens, teilweise ist eine solche Beziehung aber auch bestritten worden; Maartje Draak: Virgil of Salzburg versus „Aethicus Ister“. In: Dancwerc. Opstellen aangeboden aan Prof. Dr. D. Th. Enklaar ter gelegenheid van zijn 65. verjaardag, Groningen 1959, S. 34–42, hier: S. 37–39; Brunhölzl: Zur Kosmographie, 1969, S. 78–84; und Michael W. Herren: The Cosmography of Aethicus Ister and Ancient Travel Literature. In: The World of Travellers. Exploration and Imagination, hrsg. v. Kees Dekker u. a., Löwen u. a. 2009, S. 5–30, hier: S. 5f., 18. In seinem kritischen Apparat seiner Edition des Werks hat Herren diese Frage nicht erneut diskutiert.
    110. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 53–58; Prinz: Überlieferung und Orthographie, 1981, S. 502–4; ders.: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 26, 44–46. Zur Engen Verknüpfung der zweiten Fredagarfortsetzung mit der Historia Daretis vgl. auch Bruno Krusch: Die Chronicae des sogenannten Fredegar, II. In: Gesellschaft für Ältere Deutsche Geschichtskunde zur Beförderung einer Gesammtausgabe der Quellenschriften Deutscher Geschichten des Mittelalters 7 (1882), S. 421–516, hier: S. 512ff.
    111. Kurt Hillkowitz: Zur Kosmographie des Aethicus. (= Kosmographie, Teil I), phil. Diss. Bonn, Köln 1934; Teil II, Frankfurt a. M. 1973.
    112. Hillkowitz: Zur Kosmographie II, 1973, S. 20.
    113. Hillkowitz: Zur Kosmographie II, 1973, S. 48.
    114. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 28. An dem grundsätzlichen Nutzen des Werkes zweifelt Prinz aufgrund der umfassenden Behandlung der tatsächlich genutzten Quellen nicht.
    115. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 28.
    116. Cosmografia, c. 20. Die Frage, ob der Kosmograph den verlorenen Orpheus des Lukan oder eine Zusammenfassung davon kannte, ist Gegenstand einer intensiven wissenschaftlichen Debatte gewesen; vgl. dazu: Richard M. Polland: ‘Lucan’ and ‘Aethicus Ister’. In: Notes and Queries 53/1 (2006), S. 7–10; Gregory Hays: ‘Important if True’. Lucan’s Orpheus and Aethicus Ister, ebd., 57/2 (2010), S. 196–99; Richard M. Pollard: ‘Denuo’ on Lucan, the ‘Orpheus’ and ‘Aethicus Ister’ – ‘Nihil Sub Sole’. In: The Journal of Medieval Latin 20 (2010), S. 58–69; und Herren: Cosmography, 2011, S. xliii–xlv. Sie ist wohl zu verneinen.
    117. Cosmografia, c. 58b.
    118. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 22f.
    119. Cosmografia, c. 11.
    120. Herren: Cosmography, 2011, S. xvii, xxxvi.
    121. Cosmografia, c. 17, 43, 66b, 71.
    122. Cosmografia, c. 66b. Dieser Irrtum basiert möglicherweise auf einer Missinterpretation des Commentarii in Somnium Scipionis von Macrobius; Herren: Cosmography, 2011, S. xviii.
    123. Cosmografia, c. 30.
    124. Cosmografia, c. 66c.
    125. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 23.
    126. Vgl. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 23.
    127. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 23f.; Herren: Cosmography, 2011, S. xxxvi–xxxvii.
    128. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 25; Herren: Cosmography, 2011, S. xxxviii–xxxix.
    129. Herren: Cosmography, 2011, S. xxxiv–xxxvi.
    130. Hillkowitz: Zur Kosmographie II, S. 121f.; Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 24; Herren: Cosmography, 2011, S. xxxiv–xxxvi, 317, Anm. 1044.
    131. Herren: Cosmography, 2011, S. xlii–xliii, lxiv–lxvi, 115, Anm. 15, 242, Anm. 256.
    132. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 51–53; ablehnend Herren: Cosmography, 2011, S. xl.
    133. Herren: Cosmography, 2011, S. xli.
    134. Hillkowitz: Zur Kosmographie II, 1973, S. 131, 135; skeptisch Herren: Cosmography, 2011, S. lv.
    135. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 26f.; Herren: Cosmography, 2011, S. xli–xliii, lii–liv.
    136. Cosmografia, c. 3. Herren: Cosmography, 2011, S. xxxvii–xxxviii.
    137. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 23; Herren: Cosmography, 2011, S. liv–lv.
    138. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 26.
    139. Herren: Cosmography, 2011, S. l–li, lv, lxx. Ablehnend gegenüber dieser These etwa Patrick Gautier Dalché: Rezension zu: Michael W. Herren, The Cosmography of Aethicus Ister. In: Archivum Latinitatis Medii Aevi 70 (2012), S. 237–55.
    140. Herren: Cosmography, 2011, S. liv; zu dieser Thematik vgl. auch Danuta Shanzer: The Cosmographia Attributed to Aethicus Ister as Philosophen- or Reiseroman. In: Insignis sophiae arcator: Essays in Honour of Michael W. Herren on his 65th Birthday, hrsg. v. Gernot R. Wieland u. a., Turnhout 2006, S. 59–86, hier: S. 65ff.
    141. Gesichert ist der Gebrauch des 53. Briefs des Hieronymus, in welchem dieser auch auf die Reisen des Apollonios eingeht; Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 190f.; und Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 103, Anm. 88.
    142. Herren: Cosmography, 2011, S. lxviii.
    143. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 27.
    144. Gustav H. Becker (Hrsg.): Catalogi bibliothecarum antiqui, Bonn 1885, Nr. 32, S. 64–73.
    145. Herren: Cosmography, 2011, S. lxi–lxxiii.
    146. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 28.
    147. Franz Brunhölzl: Geschichte der lateinischen Literatur des Mittelalters, Bd. 1, München 1975, S. 63.
    148. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 18f.
    149. Michael W. Herren: Wozu diente die Fälschung der Kosmographie des Aethicus? In: Lateinische Kultur im VIII. Jahrhundert. Traube-Gedenkschrift, hrsg. v. Albert Lehner/Walter Berschin, St. Ottilien 1989, S. 145–59, hier: S. 150–53.
    150. Dazu Michael W. Herren: The „Greek Element“ in the „Cosmographia“ of Aethicus Ister. In: The Journal of Medieval Latin 11 (2001), S. 184–200.
    151. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 72f.; Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 52. Etwa Cosmografia, c. 62: Terrorem terribilem, tot terrarum Triuialis torghinaui⟨t⟩ Trimarcem, turma tergiuersantium titilat, turgentium titubantad tela tandem trutinat[a], tritura⟨t⟩ toracem tacto mucronis. Trimarchia, Thafros, Alces tumultuantes tantilla tenus turma tyranni temporum. Tura tantopere Tulchus Triuiarum tonantium tene⟨n⟩t, Malancinorum titanistria tellora Murginum; zitiert nach ed. Herren: Cosmography, 2011, S. 136.
    152. Prinz: Überlieferung und Orthographie, 1981, S. 484–99; und Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 29–38.
    153. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 13–22.
    154. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 40.
    155. Schmeja: Latinität des Aethicus, 1992, S. 292–305.
    156. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 18; zum Themenkomplex insbes. auch Michael W. Herre: Romance Elements in the Latinity of the Cosmography of Aethicus Ister. In: Latin vulgaire – latin tardif VIII. Actes du VIIIe colloque international sur le latin vulgaire et tardif (Oxford, 6–9 septembre 2006), hrsg. v. Roger Wright, Hildesheim u. a. 2008, S. 472–81.
    157. Michael W. Herren: The “Greek Element” in the “Cosmographia” of Aethicus Ister. In: The Journal of Medieval Latin 11 (2001), S. 184–200.
    158. Herren: Cosmography, 2011, S. xii. Etwas Licht in das Dunkel vermochten die Fallstudien von Justin Haynes: Roger Bacon’s Reading of Aethicus Ister in his Opus maius. In: Litterarum dulces fructus, Studies in Early Medieval Latin Culture in Honour of Michael W. Herren for His 80th Birthday, hrsg. v. Scott G. Bruce, Turnhout 2021, S. 169–88; und Karl Elenkel: Landeskunde als politische Argumentation. Enea Silvio Piccolominis De Europa. In: Monumenta Illustrata. Raumwissen und antiquarische Gelehrsamkeit, hrsg. v. Dietrich Boschung/ Alfrd Schäfer, Paderborn 2019, S. 13–43; zu bringen.
    159. Zu diesen Wirrungen siehe Frederic Clark: Forgery, Misattribution, and a Case of Secondary Pseudonymity. Aethicus Ister’s Cosmographia and Its Early Modern Multiplications. In: Literary Forgery in early Modern Europe. 1450–1800, hrsg. v. Walter Stephens/Earle A. Havens, Baltimore 2018, S. 74–98.
    160. Frederic Clark: Forgery, Misattribution, and a Case of Secondary Pseudonymity. Aethicus Ister’s Cosmographia and Its Early Modern Multiplications. In: Literary Forgery in early Modern Europe. 1450–1800, hrsg. v. Walter Stephens/Earle A. Havens, Baltimore 2018, S. 74–98, hier: S. 91; Claude Nicolet/Patrick Gautier-Dalché: Les „quatre sages“ de Jules César et la „mesure du monde“ selon Julius Honorius, réalité antique et tradition médiévale. In: Journal des Savants 1986/4 (1987), S. 157–218.
    161. Vgl. Josias Simler (Hrsg.): Æthici cosmographia. Antonii Augusti itinerarium provinciarum, Basel 1575.
    162. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 2.
    163. Frederic Clark: Forgery, Misattribution, and a Case of Secondary Pseudonymity. Aethicus Ister’s Cosmographia and Its Early Modern Multiplications. In: Literary Forgery in early Modern Europe. 1450–1800, hrsg. v. Walter Stephens/ Earle A. Havens, Baltimore 2018, S. 74–98, hier: S. 91.
    164. Nicolet Claude/Gautier Dalché Patrick: Les „quatre sages“ de Jules César et la „mesure du monde“ selon Julius Honorius, réalité antique et tradition médiévale. In: Journal des Savants 1986/4, S. 157–218; Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 2. In der Humanistenzeit bürgerte es sich zudem ein, den Autor der fiktiven Vorlage als Aethicus Ister zu bezeichnen, um dessen im Text mehrfach erwähnte Herkunft aus Istrien zu kennzeichnen. Im Konkreten geht dies wohl auf Martin Opitz zurück, der nach einem Vergleich der Schrift mit Isidors Etymologiae das bei diesem eindeutig überlieferte historia unter der Annahme, Aethicus habe jenem als Quelle gedient, kurzerhand in Hister geändert hatte; ebd., S. 1f.; zum Themenkomplex auch Graeme Dunphy: Martin Opitz und die mittelalterlichen Alexandergeschichten. Wissenschaft und Polemik in der editio princeps des „Annoliedes“. In: Daphnis. Zeitschrift für mittlere deutsche Literatur und Kultur der frühen Neuzeit (1400–1750) 31/1–2 (2002), S. 299–316; und Hermann Walter: Mazedonien in der Kosmographie des Aethicus Hister. In: Thetis. Mannheimer Beiträge zur Klassischen Archäologie und Geschichte Griechenlands und Zyperns 11–12 (2005), S. 119–23, hier: S. 119, Anm. 1.
    165. Karl August Friedrich Pertz: De cosmographia Ethici libri tres, Berlin 1853; Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 2f.
    166. Heinrich Wuttke: Kosmographie des Istrier Aithikos, Leipzig 1853; die zweite vermehrte Ausgabe erschienen im Folgejahr.
    167. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 3f., 71.
    168. Wuttke: Aithikos, 1853, S. CX.
    169. Friedrich Kunstmann: Rezension zu: Marie-Armand Pascal d’Avezac, Mémoire sur Éthicus; Heinrich Wuttke, Die Kosmographie des Istrier Aithikos und Karl August Friedrich Pertz, De cosmographia Ethici libri tres. In: Gelehrte Anzeigen, hrsg. von Mitgliedern der K. Bayerischen Akademie der Wissenschaften 38 (1854), Sp. 249–75, hier: S. 269f.
    170. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 4.
    171. Heinrich Wuttke: Die Ächtheit des Auszugs aus der Kosmographie des Aithikos, Leipzig 1854. Mit fortgeführter Paginierung auch nachträglich in einen Teil der Editionsexemplare eingefügt (S. CXXXIV–CXCV).
    172. Karl Ludwig Roth: Rezension zu: Heinrich Wuttke, Die Kosmographie des Istrier Aithikos und Karl August Friedrich Pertz, De cosmographia Ethici libri tres. In: Heidelberger Jahrbücher der Literatur 47 (1854) S. 269–77; ders.: Rezension der überarbeiteten Edition von Wuttke, ebd., 48 (1855) S. 100–106.
    173. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 4.
    174. Alfred von Gutschmid: Über Ursprung und Abfassungszeit der Kosmographie des Ethicus [ca. 1860]. In: Kleine Schriften von Alfred von Gutschmid, hrsg. von Franz Rühl, Leipzig 1894, S. 418–25.
    175. Friedrich Kunstmann: Rezension zu: Marie-Armand Pascal d’Avezac, Mémoire sur Éthicus; Heinrich Wuttke, Die Kosmographie des Istrier Aithikos und Karl August Friedrich Pertz, De cosmographia Ethici libri tres. In: Gelehrte Anzeigen, hrsg. von Mitgliedern der K. Bayerischen Akademie der Wissenschaften 38 (1854), Sp. 249–75, hier: S. 273.
    176. Alfred von Gutschmid: Über Ursprung und Abfassungszeit der Kosmographie des Ethicus [ca. 1860]. In: Kleine Schriften von Alfred von Gutschmid, hrsg. von Franz Rühl, Leipzig 1894, S. 418–25, hier: S. 423. Dazu Krusch: Origo Francorum duplex, MGH, 1920, S. 519; Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 4f.
    177. Krusch: Origo Francorum duplex, MGH, 1920, S. 517–28.
    178. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 6; Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 6.
    179. Franz Josten: Sonnenwende. Forschungen zur germanischen Religions- und Sagengeschichte. Bd. 2, Münster 1930, insbes. S. 147–80.
    180. Franz Jostes: Sonnenwende. Forschungen zur germanischen Religions- und Sagengeschichte. Bd. 2, Münster 1930, S. 163.
    181. Hillkowitz (1907–1997) besuchte das Beethoven-Gymnasium in Bonn und studierte ab 1926 Geschichte und Philosophie in Berlin sowie an der Hochschule für die Wissenschaft des Judentums, ab 1929 in Bonn, wo er 1934 bei Wilhelm Levison mit einer Arbeit zur Quellenfrage der Kosmographie promovierte. Nach der Machtergreifung emigrierte er nach Palästina (Haifa, später Pardes Hana) und kehrte nach dem Krieg nach Köln zurück. 1973 erschien der zweite Teil seiner Aethicus-Studien, dem Andenken seiner 1942 nach Theresienstadt deportierten und dort umgekommenen Schwester Else gewidmet. Hillkowitz starb 1997 in New York und wurde auf dem Beth Moses Cemetery in West Babylon (Suffolk County, Long Island) beigesetzt; vgl. das Curriculum vitae seiner Diss. sowie den Eintrag zu seiner Person, online auf zausmerforest.com [Zugriff am 18. Juli 2026].
    182. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 69–73.
    183. Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 73.
    184. In der Vergangenheit ist mitunter vermutet worden, dass Virgil mit dem Abt Fergil von Aghaboe identisch ist. Diese These konnte von Heinz Dopsch: Virgil von Salzburg (✝ 784). Aus dem Leben und Wirken des Patrons der Rattenberger Pfarrkirche. In: Festschrift St. Virgil in Rattenberg, hrsg. v. Stadtpfarramt Rattenberg in Tirol, Rattenberg 1983, 15–59, hier: S. 17f.; endgültig widerlegt werden.
    185. Zur Biographie des Hl. Virgil und den geschichtlichen Kontext seines Wirkens vgl. Heinz Dopsch/ Roswitha Juffinger (Hrsg.): Virgil von Salzburg. Missionar und Gelehrter, Salzburg 1984.
    186. Zu diesem vgl. James F. Kenney: The Sources for the Early History of Ireland. Ecclesiastical, Bd. 1, New York u. a. 1929, S. 526, Nr. 330.
    187. In der älteren Literatur findet sich mitunter die Angabe, Virgil sei erst 767 zum Bischof geweiht worden. Diese Annahme basiert auf einem Missverständnis; vgl. dazu Siegfried Haider: Wann wurde der Salzburger Virgil-Dom geweiht? In: Mittheilungen der Gesellschaft für Salzburger Landeskunde 114 (1974), S. 8.
    188. Zur Rolle des Bistums Salzburg und Virgils bei der Slavenmission zur Zeit des Virgil vgl. Kahl, Hans Dietrich: Zur Rolle der Iren im östlichen Vorfeld des agilolfingischen und frühkarolingischen Baiern. In: Die Iren und Europa im früheren Mittelalter, hrsg. v. Heinz Löwe, Stuttgart 1982, 375–98 und ders.: Virgil und die Salzburger Slavenmission. In: Virgil von Salzburg. Missionar und Gelehrter, hrsg. v. Heinz Dopsch/ Roswitha Juffinger, Salzburg 1984, S. 112–21.
    189. Papst Zacharias schreibt im Juli 746 betreffend diese Angelegenheit: Retulerunt quippe, quod fuerit in eadem provincia sacerdos qui Latinam linguam penitus ignorabat et dum baptizaret nesciens Latini eloquii infringens linguam diceret: Baptizo te in nomine patria et filia et spiritus sancti; Epistula 68, Papst Zacharias an Bonifatius über Fälle von Wiederholung der Taufe in Bayern, in: Michael Tangl: Die Briefe des heiligen Bonifatius und Lullus. MGH, Epistolae selectae. Bd. I, Berlin 1916, S. 141.
    190. Überliefert ist lediglich das Antwortschreiben Papst Zacharias’ (Pont. 741 – 752) vom Mai 748 auf die Anklage des Bonifatius. Dort heißt es betreffend der Weltsicht des Virgils: „Bezüglich der perversen Lehre, vertreten von Virgilius, gegen den Herrn und seine Lehre, daß nämlich eine andere Welt und andere Menschen unter der Erde seien und auch eine andere Sonne und ein anderer Mond, soll dieser, falls er solcher Aussagen überführt ist, nach Einberufung eines Konzils aus der Kirche ausgestoßen und seiner priesterlichen Würde entkleidet werden.“; De perversa autem et iniqua doctrina, quae contra Deum et animam suam locutus est, si clarificatum fuerit ita eum confiteri, quod alius mundus et alii homines sub terra sint seu sol et luna, hunc habito concilio ab ęcclesia pelle sacerdotii honore privatum; Epistula 80, Papst Zacharias an Bonifatius; nochmalige Erörterung der Fragen über Taufe, Irrlehren, fränkische Synoden, in: Michael Tangl: Die Briefe des heiligen Bonifatius und Lullus. MGH, Epistolae selectae. Bd. I, Berlin 1916, S. 178f., Übers. nach Meurers, Joseph: Die geistige Situation der Naturwissenschaften zu Virgilius’ Zeiten. In: Virgil von Salzburg. Missionar und Gelehrter, hrsg. v. Heinz Dopsch/Roswitha Juffinger, Salzburg 1984, S. 162.
      Die Deutungen dieses Satzes gehen weit auseinander, seit dem 17. Jh. wird darin klassischerweise eine (entstellte) Antipodenlehre vermutet; vgl. Klaus Anselm Vogel: Sphaera terrae. Das mittelalterliche Bild der Erde und die kosmographische Revolution, phil. Diss., Göttingen 1995, S. 98. Dem widerspricht Hildegard L. C. Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 161; vorsichtig, deutet die Aussagen jedoch als von kosmologischer Natur, ähnlich Wesley M. Stevens: Rezension zu: Kurt Hillkowitz, Zur Kosmographie des Aethicus. In: Speculum 51/4 (1976), S. 754. M. Smyths: Universum, 1984, S. 177f.; sieht hingegen eine Verbindung zum einem u. a. im Lebhor Gabala (9. Jh.) und dem Hymnus Altus Prosator (6. Jh.) erscheinenden Mythus, wonach die ursprünglichen Inselbewohner, die sich nach der Sintflut in Hibernia niedergelassen hätten, von den Kelten unter die Erde gedrängt worden seien. Doris Edel geht wiederum von einer Synthese mythologischer Motive und der Vorstellung von Gegenfüßlern aus; Doris Edel: Antipodes, Anchors, and a World-under-the-Water [1985]. In: The Celtic West and Europe. Studies in Celtic Literature and the Early Irish Church, hrsg. v. ders., Dublin u. a. 2001, S. 80–93. Ähnlich J. Carey: Ireland and the Antipodes – The Heterodoxy of Virgil of Salzburg. In: Speculum 64 (1989), S. 1–10.
      Die Vorstellung von Antipoden entsprach zwar der antiken Gelehrsamkeit, war aber mit zeitgenössischen christlichen Ansichten, wie sie auf außerhalb des hibernischen Dunstkreises allgemeine Geltung hatten, nicht vereinbar. Entscheidend für die Ablehnung dieser Lehre ist hierbei die antike Vorstellung von Klimazonen, welche die Erde in zwei bewohnbare und drei oder mehr unbewohnbare Teile scheidet. Diese beiden bewohnbaren Regionen sind in der antiken Auffassung durch einen alles versengenden Hitzegürtel getrennt, der den Äquator umspannt und von dem angenommen wurde, dass er unüberwindlich sei (womöglich bezieht sich auch ein 716 entstandener Brief von Wynfried auf diese Vorstellung; Löwe: Widersacher, 1951, S. 970). Da alle Menschen die Kinder Adams sind, steht das Konzept von Menschen auf der Südhalbkugel damit gewissermaßen im Widerspruch zum antiken-christlichen Motiv einer „durch den einen und universellen Schöpferwillen festgelegten unteilbaren Ordnung der Welt“; Brigitte Englisch: Ordo orbis terrae. Die Weltsicht in den Mappae mundi des frühen und hohen Mittelalters, Berlin 2002, 46f., 75ff. und Edel: World-under-the-Water, 2001, S. 82f.
    191. Löwe: Widersacher, 1951, S. 906–9.
    192. Löwe: Widersacher, 1951, S. 916–20.
    193. = Leipzig, Stadtbibliothek, Rep. I 4° 72.
    194. Löwe: Widersacher, 1951, S. 909–15. Diese Annahme ist von Otto Prinz: Untersuchungen zur Überlieferung und zur Orthographie der Kosmographie des Aethicus. In: Deutsche Archiv für Erforschung des Mittelalters 37 (1981), S. 500; mit gewichtigen Argumenten infrage gestellt worden.
    195. Löwe: Widersacher, 1951, S. 912.
    196. Löwe: Widersacher, 1951, S. 906–13.
    197. Löwe: Widersacher, 1951, S. 914. Gleichwohl habe sich der Autor um Anpassung an die auf dem Kontinent übliche Schreibweise bemüht, weswegen die hibernischen Elemente nur an wenigen Stellen – dort aber deutlich – durchschlügen; ebd., S. 914f., Anm. 1.
    198. Löwe: Widersacher, 1951, S. 921.
    199. Löwe: Widersacher, 1951, S. 925f.
    200. Löwe: Widersacher, 1951, S. 926.
    201. Löwe: Widersacher, 1951, S. 927.
    202. Löwe: Widersacher, 1951, S. 944.
    203. Löwe: Widersacher, 1951, S. 986.
    204. Löwe: Widersacher, 1951, S. 944f.; 948f.; 964f. 986ff.
    205. Löwe: Widersacher, 1951, S. 977. Weiter könne die Schrift Löwe zufolge als Philosophenroman betrachtet werden.
    206. Maartje Draak: Virgil of Salzburg versus „Aethicus Ister“. In: Dancwerc. Opstellen aangeboden aan Prof. Dr. D. Th. Enklaar ter gelegenheid van zijn 65. verjaardag, Groningen 1959, S. 34–42, hier: S. 37–39; und Brunhölzl: Zur Kosmographie, 1969, S. 78–84.
    207. Vgl. Hillkowitz: Zur Kosmographie II, 1973, S. XIII–XVI, Anm. 2.
    208. Maartje Draak: Virgil of Salzburg versus „Aethicus Ister“. In: Dancwerc. Opstellen aangeboden aan Prof. Dr. D. Th. Enklaar ter gelegenheid van zijn 65. verjaardag, Groningen 1959, S. 34–42, hier: S. 34f.; ähnlich Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 162f.
    209. Maartje Draak: Virgil of Salzburg versus „Aethicus Ister“. In: Dancwerc. Opstellen aangeboden aan Prof. Dr. D. Th. Enklaar ter gelegenheid van zijn 65. verjaardag, Groningen 1959, S. 34–42, hier: S. 36f.
    210. Maartje Draak: Virgil of Salzburg versus „Aethicus Ister“. In: Dancwerc. Opstellen aangeboden aan Prof. Dr. D. Th. Enklaar ter gelegenheid van zijn 65. verjaardag, Groningen 1959, S. 34–42, hier: S. 39f.
    211. Brunhölzl: Zur Kosmographie, 1969, S. 84.
    212. Cosmografia, c. 58c; Brunhölzl: Zur Kosmographie, 1969, S. 86f. Löwe hat den Bezug auf den Dreikapitelstreit abgelehnt und diese Passage auf die Auseinandersetzung zwischen Virgil und Bonifatius bezogen. Die „istrische Häresie“, welche neuerdings gar bis nach Rom vorgedrungen sei, ist demnach als ein ironischer Kommentar auf die Klage des Bonifatius beim Papst wegen der Antipodenlehre des Virgil und grammatisch falschen Taufformeln der beiden, dem Lateinischen nicht mächtigen Priester zu sehen; Löwe: Widersacher, 1951, S. 956–61.
    213. Brunhölzl: Zur Kosmographie, 1969, S. 87.
    214. Brunhölzl: Zur Kosmographie, 1969, S. 78. Konkret äußert sich der Autor wie folgt: Hiberniam properauit et in eam aliquandiu commoratus est, eorum lumina uoluens, appellauitque eos ideomochos uel ideothistas, id est inperitos laboratores uel incultos doctores. Pro nihilo [eos] ducens ait: ‚Mundi finibus terminare et Hiberniam peruenire onerosus est labor, sed nulla facultas.‘ Horrorem nimium incutit, sed utilitatem ad non profecit. Inperitos habet cultores et instructores, habet distitutos bitatores. Cosmografia, c. 25, zitiert nach ed. Herren: Cosmography, 2011, S. 24f. „Er eilte nach Irland und blieb dort einige Zeit, weil er ihre Bücher studieren wollte, und er nannte sie [die Bewohner] ideomochi und Ideotistae, d.h. ‚ungelernte Arbeiter‘ und ‚ungebildete Gelehrte‘. Er schätzte sie gering und sagte: ‚An das Enden der Welt zu gelangen und Hibernia zu erreichen ist eine beschwerliche Aufgabe, doch bringt es keinen Gewinn‘ Die Reise dorthin flößt großen Schrecken ein und doch ist sie ohne Nutzen. Die Leute, die dieses Land bebauen sind unwissend und ihre Lehrer taugen nichts, seine Bewohner leiden Not.“ Löwe sieht hier die Zustände in Irland zur Zeit Virgils hingegen gut getroffen. Da die Tüchtigsten und Gelehrtesten ihre Heimat im Zuge ihrer peregrinatio allesamt Richtung Kontinent verlassen hätten, seien nur noch die ungebildetsten unter den Gelehrten im Land verblieben. Aethicus erkenne aber, dass sich in den Bibliotheken der Inselklöster auch weiterhin Bücher befinden, die es wert sind, gelesen zu werden. Weiter nimmt Löwe an, dass Virgil seine Autorschaft nicht allzu offensichtlich preisgeben wollte, weswegen er aus Gründen der Verschleierung Hibernia in nur so wenigen, dafür aber adäquaten Worten beschrieben habe. Als mangelnde Heimatliebe seien ihm diese Worte jedenfalls nicht auszulegen; Löwe: Widersacher, 1951, S. 934–36.
    215. Dáibhí Ó Cróinín: Rezension zu: Otto Prinz, Die Kosmographie des Aethicus, MGH. In: Francia. Forschungen zur westeuropäischen Geschichte 23/1 (1996), S. 263–65; hat darauf hingewiesen, dass es sich bei Mundi finibus terminare et Hiberniam peruenire onerosus est labor, sed nulla facultas um die spöttische Umkehr des irischen Spruches Techt do Róim mór saído, becc torbai!: „Nach Rom zu gehen ist eine große Mühe, doch wenig Gewinn!“ handeln könnte und sieht in diesem Ansatz einen möglichen Schlüssel für die Klärung der Landsmannschaft des Verfassers; zustimmend Leofranc Holford-Strevens: Rezension zu: Michael W. Herren, The Cosmography of Aethicus Ister. In: Peritia 22/23 (2011/12), S. 368–84, hier: S. 373.
    216. Brunhölzl: Zur Kosmographie, 1969, S. 87–89. Etwas vorsichtiger in ders.: Geschichte der lateinischen Literatur des Mittelalters. I. Bd., Von Cassiodor bis zum Ausklang der karolingischen Erneuerung, München 1975, S. 63f.; seiner Darstellung folgt Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 162f.
    217. Brunhölzl: Zur Kosmographie, 1969, S. 88, Anm. 33.
    218. Brunhölzl: Zur Kosmographie, 1969, S. 88f.
    219. Hillkowitz: Zur Kosmographie II, 1973, S. 156–58.
    220. Hillkowitz: Zur Kosmographie II, 1973, S. 19.
    221. Zum Schatz vgl. insbes. Tibor Kovács/Éva Garam (Hrsg.): Gold der Awaren. Der Goldschatz von Nagyszentmiklós, Budapest 2002. Trotz des programmatischen Titels wird der Schatz in den verschiedenen Aufsätzen des Sammelbandes durchaus sehr unterschiedlich interpretiert.
    222. Heinz Löwe: Salzburg als Zentrum literarischen Schaffens im 8. Jahrhundert. In: Mitteilungen der Gesellschaft für Salzburger Landeskunde 115 (1975), S. 99–143; Die „Vacetae insolae“ und die Entstehungszeit der Kosmographie des Aethicus Ister. In: Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters 31/1 (1975), S. 1–16; sowie Aethicus Ister und das alttürkische Runenalphabet. In: Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters 32/1 (1976), S. 1–22.
    223. Heinz Löwe: Die „Vacetae insolae“ und die Entstehungszeit der Kosmographie des Aethicus Ister. In: Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters 31/1 (1975), S. 1–16, hier: S. 6f. Vgl. dazu auch Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 48f.
    224. Cosmografia, c. 112–113.
    225. Löwe: Salzburg als Zentrum, 1975, S. 114–118. Prinz hält diese Stelle für geeignet, die Kosmographie in die Mitte des 8. Jh. zu datieren, folgt den Schlussfolgerungen Löwes aber nur in Teilen; Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 46.
    226. Heinz Löwe: Die „Vacetae insolae“ und die Entstehungszeit der Kosmographie des Aethicus Ister. In: Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters 31/1 (1975), S. 1–16, hier: S. 13–16.
    227. Löwe: Salzburg als Zentrum, 1975, S. 129f.
    228. Löwe: Salzburg als Zentrum, 1975, S. 139–142.
    229. Heinz Löwe: Aethicus Ister und das alttürkische Runenalphabet. In: Deutsches Archiv für Erforschung des Mittelalters 32/1 (1976), S. 1–22, hier: S. 21f.
    230. Löwe: Salzburg als Zentrum, 1975, S. 143. Daran hat Löwe auch in der Folgezeit festgehalten; Heinz Löwe: Zusammenfassung. Die Iren und Europa im frühen Mittelalter. In: Die Iren und Europa im frühen Mittelalter, Tbd. II, hrsg. v. dems., Stuttgart 1982, S. 1029f., Anm. 84; sowie ders.: Die Westliche Peregrinatio und Mission. Ihr Zusammenhang mit den länder- und völkerkundlichen Kenntnissen des frühen Mittelalters [1983]. In: Religiosität und Bildung im frühen Mittelalter. Ausgewählte Aufsätze von Heinz Löwe, hrsg. u. eingel. v. Tilman Struve, Weimar 1994, S. 87–132, hier: S. 123f.
    231. Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 163.
    232. Vgl. auch Smyth: Universum, 1984, S. 170: „Man gewinnt den Eindruck, daß hier ein Autor am Werke war, der daran gewöhnt war, an eine flache Welt zu glauben“.
    233. Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 162–164. Tristrams Deutung ist aufgrund ihrer eigenwilligen Interpretation des Papstbriefes etwas inkonsistent; vgl. ebd. S. 161. Es ist im weiterhin keineswegs zwingend, dass es sich bei dem Streit zwischen Virgil und Bonifatius wirklich um einen Streit betreffend die Existenz von Gegenfüßlern gehandelt hat; vgl. Smyth: Universum, 1984, S. 177f.
    234. Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 162, Anm. 26.
    235. Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 162f., insbes. Anm. 24.
    236. Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 164f.
    237. Otto Prinz: Untersuchungen zur Überlieferung und zur Orthographie der Kosmographie des Aethicus. In: Deutsche Archiv für Erforschung des Mittelalters 37 (1981), S. 474–510. Dieser Aufsatz ist von Tristram: Ohthere, Wulfstan, Aethicus Ister, 1982, S. 158, Anm. 14.; nicht beachtet worden.
    238. Otto Prinz: Die Kosmographie des Aethicus. MGH, Quellen zur Geistesgeschichte des Mittelalters, Bd. 14, München 1993, S. 10–84. Eine kritische Besprechung des Werkes ist von Michael W. Herren: Rezension zu: Otto Prinz, Die Kosmographie des Aethicus, MGH. In: The Journal of Medieval Latin 3 (1993), S. 236–45; vorgelegt worden.
    239. Prinz: Überlieferung und Orthographie, 1981, S. 505f.
    240. Prinz sieht in den Abschnitt über die Deportation von Bewohnern der Adriaküste und deren spätere Rückführung mögliche autobiographische Angaben; Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 14f. Plausibel scheint Prinz auch eine avarische Herkunft; ebd. S. 18.
    241. Prinz: Überlieferung und Orthographie, 1981, S. 507f.; und ders.: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 46f., 49f.
    242. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 52. In einem weniger beachteten Aufsatz aus dem Jahr 1996, stellt Giulio D’Onofrio eine völlig andere Interpretation vor. Dabei betrachtet er die Kosmographie als einen genialen Versuch, heidnische und christliche Elemente mithilfe einer Weltbeschreibung zu einem umfassenden Konzept zu verschmelzen; Giulio D’Onofrio: La Cosmographia di Etico Ister. In: Storia della Teologia nel Medioevo, Bd. 1, hrsg. v. dems., Casale Monferrato 1996, S. 79–82, hier: S. 81f.
    243. Prinz: Überlieferung und Orthographie, 1981, S. 501. Gemessen am Umfang des Werkes ist die Zahl der Quellen gleichwohl eher gering; ders.: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 27.
    244. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 12.
    245. Prinz: Überlieferung und Orthographie, 1981, S. 509.
    246. Diese Schlussfolgerung basiert vorwiegend auf sprachlichen Merkmalen, weniger auf den von Löwe angeführten Argumenten; Prinz: Überlieferung und Orthographie, 1981, S. 500f.; 510.
    247. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 18.
    248. Prinz: Überlieferung und Orthographie, 1981, S. 510.; und ders.: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 10f.
    249. Vittorio Peri: La “Cosmographia” dell’ Anonimo di Histria e il suo compendio dell’ VIII secolo. In: Vestigia. Studi in onore di Giuseppe Billanovich, Bd. 2, hrsg. v. Rino Avesani u. a., Rom 1984, S. 503–58.
    250. Patrick Gautier Dalché: Du nouveau sur Aethicus Ister? À propos d’une théorie récente. In: Journal des savants 1984, S. 175–86.
    251. Zu den Thesen Peris vgl. auch Hermann Walter: Mazedonien in der Kosmographie des Aethicus Hister. In: Thetis. Mannheimer Beiträge zur Klassischen Archäologie und Geschichte Griechenlands und Zyperns 11–12 (2005), S. 119–23.
    252. Michael Richter: Sprachliche Untersuchung der Kosmographie des Aethicus Ister. In: Virgil von Salzburg. Missionar und Gelehrter, hrsg. v. Heinz Dopsch/Roswitha Juffinger, Salzburg 1984, S. 147–53.
    253. Diese sind: dexter, laevus, caraxare (in abgewandelter Form), magus und subfodere; Richter: Sprachliche Untersuchung, 1985, S. 148f.
    254. Michael Richter: Sprachliche Untersuchung der Kosmographie des Aethicus Ister. In: Virgil von Salzburg. Missionar und Gelehrter, hrsg. v. Heinz Dopsch/Roswitha Juffinger, Salzburg 1984, S. 147–153, hier: S. 147.
    255. Michael Richter: Sprachliche Untersuchung der Kosmographie des Aethicus Ister. In: Virgil von Salzburg. Missionar und Gelehrter, hrsg. v. Heinz Dopsch/ Roswitha Juffinger, Salzburg 1984, S. 147–153, hier: S. 151.
    256. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 8. Ausführliche Wiederlegung der Argumente Richters bei Schmeja: Latinität des Aethicus, 1992, S. 292–305.
    257. Siehe dazu Epistula 68, Papst Zacharias an Bonifatius über Fälle von Wiederholung der Taufe in Bayern, Juli 746, in: Michael Tangl: MGH, Epistolae selectae. Bd. I, Berlin 1916.
    258. Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 204.
    259. Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 204.
    260. St. Gallen, Stiftsbibl. Nr. 133 / Wolfenbüttel, Herzog August Bibl., Cod. Guelf. 80.6 Aug. 8°.
    261. Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 206.
    262. Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 206.
    263. Löwe: Widersacher, 1951, S. 925f.; 949f.; Löwe: Salzburg als Zentrum, 1975, S. 141f.; und Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 191–93; 199–202. Der Einschätzung von Löwe und Zerzer folgt auch Stelzer, der darin einen „unwiderlegbaren Beweis für die direkte Beziehung zwischen der Kosmographie und Virgil“ erblickt; Winfried Stelzer: Ein Alt-Salzburger Fragment der Kosmographie des Aethicus Ister aus dem 8. Jahrhundert. In: Mitteilungen des Instituts für Österreichische Geschichtsforschung 100 (1992), S. 132–49, hier: S. 134, 136. Für Prinzens Kritik an Stelzer vgl. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 14; 78f.
    264. Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 195f.
    265. Klaus Zelzer: „Cassianus natione Scytha“, ein Südgallier. In: Wiener Studien 104 (1991), S. 161–68, hier: S. 165–68.
    266. Winfried Stelzer: Ein Alt-Salzburger Fragment der Kosmographie des Aethicus Ister aus dem 8. Jahrhundert. In: Mitteilungen des Instituts für Österreichische Geschichtsforschung 100 (1992), S. 132–49, hier: S. 136. In jüngerer Zeit hat sich etwa Felicitas Schmieder: Pragmatisches Übersetzen. Texttransfer zum Nutzen von Handel und Mission. In: Grenzräume und Grenzüberschreitungen im Vergleich. Der Osten und der Westen des mittelalterlichen Lateineuropa, hrsg. v. Klaus Herbers/ Nikolas Jaspert, Berlin 2007, S. 270 Anm. 24; für die Thesen Zelzers und Stelzers ausgesprochen.
    267. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 13. Michaela und Klaus Zelzer haben in der Folge an ihrer Position, einer Verfasserschaft der Kosmographie durch Virgil festgehalten; Klaus/ Michaela Zelzer: Frühchristlich-östliches Erbe im westlichen Mönchtum [2010]. In: Ambrosius, Benedikt, Gregor. Philologisch-literarisch-historische Studien, im Gedenken an Micha Zelzer, überarb. u. hrsg. v. Klaus Zelzer, Wien 2015, S. 152–73, hier: S. 173.
    268. Zelzer: Geheimnisvolles Dunkel, 1991, S. 204f.
    269. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 13.
    270. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 13.
    271. Cosmografia, c. 17, 43, 66b.
    272. Prinz: Geistesgeschichte, MGH, 1993, S. 52.
    273. Michael W. Herren: The Cosmography of Aethicus Ister, Edition, Translation, and Commentary, Turnhout 2011. Eine eher skeptische Besprechung ist von Leofranc Holford-Strevens verfasst worden; Rezension zu: Michael W. Herren, The Cosmography of Aethicus Ister. In: Peritia 22–23 (2011/12), S. 368–84.
    274. In einem frühen Aufsatz aus dem Jahr 1976 hatte sich Herren sogar zustimmend zur Virgil-These geäußert; Michael W. Herren: The Pseudonymous Tradition in Hiberno-Latin. An Introduction. In: Latin Script and Letters A. D. 400–900. Festschrift presented to Ludwig Bieler on the Occasion of his 70th Birthday, hrsg. v. John J. O’Meara and Bernd Naumann, Leiden 1976, S. 121–31, hier: S. 122.
    275. Herren, Michael W.: Aethicus Ister and Virgil the Grammarian. In: Mélanges François Kerlouégan, hrsg. v. Danièle Conso u.a, Paris 1994, S. 285–88; hier: S. 288.
    276. Herren: Speculations, 2004, S. 99f.
    277. Cosmografia, c. 95.
    278. Cosmografia, c. 90.
    279. Cosmografia, c. 58c; vgl. dazu Herren: Cosmography, 2011, S. 222, Anm. 39.
    280. Michael W. Herren: The Cosmography of Aethicus Ister and Ancient Travel Literature. In: The World of Travellers. Exploration and Imagination, hrsg. v. Kees Dekker u. a., Löwen u. a. 2009, S. 5–30, hier: S. 19–21; und ders.: Cosmography, 2011, S. xxxix–xl, lv–lxi.
    281. Herren: Speculation, 2004, S. 99f. Zwar geht Herren aufgrund grober Übereinstimmungen im Weltbild von der Verwendung der Topographia Christiana aus, doch diese habe er nur aus einer (verlorenen) in Südengland entstandenen lateinischen Kopie gekannt; ebd., S. 97f.; und ders.: Cosmography, 2011, S. lxx.
    282. Herren: Speculation, 2004, S. 99f.
    283. Cosmografia, c. 101–104.
    284. Cosmografia, c. 103b; Herren: Cosmography, 2011, S. lxxiv–lxxv.
    285. Cosmografia, c. 25; vgl. auch Michael W. Herren: The “Greek Element” in the “Cosmographia” of Aethicus Ister. In: The Journal of Medieval Latin 11 (2001), S. 184–200, hier: S. 119f.
    286. Zum Thema des Entstehungsortes insbes. Herren: Cosmography, 2011, S. lxi–lxxiii.
    287. Zum Lebensweg des Kosmographen siehe Herren: Cosmography, 2011, S. lxviii–lxxiii; lxxvi–lxxviii. In einem früheren Aufsatz hatte Herren noch über eine Vollendung des Werkes im Südengland der 670er Jahre spekuliert; Herren: Speculation, 2004, S. 100. Skeptische betreffend dieser Rekonstruktion Leofranc Holford-Strevens: Rezension zu: Michael W. Herren, The Cosmography of Aethicus Ister. In: Peritia 22–23 (2011/12), S. 368–84.
    288. Michael W. Herren: The Cosmography of Aethicus Ister and Ancient Travel Literature. In: The World of Travellers. Exploration and Imagination, hrsg. v. Kees Dekker u. a., Löwen u. a. 2009, S. 5–30, hier: S. 27; und Herren: Philology and Mercury, 2023, S. 128f. Er folgt mit dieser Deutung gewissermaßen der Auffassung von Hillkowitz, der in seiner Dissertation ebenfalls eine „Parodie auf Erdbeschreibungen“ als Zweck der Abfassung ausgemacht hatte; Hillkowitz: Zur Kosmographie I, 1934, S. 73.
    289. Michael W. Herren: The Cosmography of Aethicus Ister and Ancient Travel Literature. In: The World of Travellers. Exploration and Imagination, hrsg. v. Kees Dekker u. a., Löwen u. a. 2009, S. 5–30, hier: S. 27. Damit hat sich Herren im Grunde auch von seiner Schlussfolgerung in seinem Aufsatz von 1989 distanziert, in dem er noch die Auffassung vertreten hatte, der Autor habe durch eine von durchschaubaren Witzen geprägte Reisebeschreibung sowohl unterhalten, als auch geographisches und ethnographisches Wissen verbreiten wollen; Michael W. Herren: Wozu diente die Fälschung der Kosmographie des Aethicus? In: Lateinische Kultur im VIII. Jahrhundert. Traube-Gedenkschrift, hrsg. v. Albert Lehner/Walter Berschin, St. Ottilien 1989, S. 145–59, hier: S. 159. Zustimmung zu seiner jüngeren These hat Herren u. a. von Antti Lampinen: Forging the Feel of Ancient Ethnography in Pseudo -Jerome’s Cosmography of Aethicus Ister. In: Animo decipiendi? Rethinking Fakes and Authorship in Classical, Late Antique,/ Early Christian works, hrsg. v. Antonio Guzmán/Javier Martínez, Groningen 2018, S. 229f.; erfahren.
    290. Herren: Cosmography, 2011, S. cxii–cxiii.
    Publicat de la Niciun comentariu:
    Abonați-vă la: Postări (Atom)