----------------------------------------------------------------------------------------------------
CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ 41
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Ultimul cript din Curtea
Domnească de la Argeş ne dă şi el încă o dată, în aceeaşi biserică, aceeaşi
Igipsia Iglisia. El se află pe tencuiala stâlpului din faţa altarului,
este reprodus de Buletinul special al Monumentelor Istorice şi
citit de anonimii de acolo : Ikreina Gzda, adică Doamna Ikreina
(?). Citirea dă, cu criptarea déjà întrebuinţată (Vezi «Adev. lit.» N. 216): lambda,
Kappa, s, i, ia, i slavon apoi alfa, i, gamma, j slavon, phi şi s, slavon deasupra.
În tot : Iklisia Igifsa
(fig. 21).
Fig. 22
Din aceiaşi epocă mai rămâne de adăugat
criptul din psaltirea sau codexul Voroneţean. Pe ultima pagină
într-adevăr şi pe margine în lung el stă scris pe slavoneşte. (Vezi «Ad. lit.»
Nº. 182) (fig. 22). «Ispisa sii psaltir rab bjii Nicodim» este citit de
D. Bianu. În realitate cuvintele 3 şi 4 dau psaltiira, iar
5 este un compact criptografiat cu literele greceşti, ita
cu phi, iar din capul lui phi o coadă la stânga taf. Pe dreapta un i slavon, cu urmele unui a
deasupra, iar sus pe stânga un s latin.
În tot : sfiati. Citirea este exactă, căci pentru rab bjii, nu numai că nu există cei doi b şi cei doi r dar nici j, nici i slavon. Secretul acestei criptări se explică prin aceea că avem de- aface cu Sfântul Nicodim de la Tismana*, care ar fi scris cartea. Dacă admitem chiar că el ar fi şi tradus-o, avem o dată extrem de importantă pentru limba noastră cultă. Cartea ar fi fost tradusă la finele sec. XIV. Şi mai importantă este ştirea că Nicodim ştia perfect româneşte şi că traducea cărţile sfinte în această limbă. De aici la inducerea [ideii] că era Român din Serbia, nu mai e decât un pas, care pare a fi cel
*Sfântul Nicodim de la Tismana n. 1320, Prilep, Strymon(d), Imperiul Roman de Răsărit – d. , Mănăstirea Tismana, Țara Românească) a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Este considerat[de cine?] ocrotitorul Olteniei.
Nicodim și-a primit numele de monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a ajuns în fruntea obștei. A făcut parte din delegația care în anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea anatemei asupra Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de mare, că a fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei.
Urmându-și chemarea, în anul 1369 a traversat Dunărea înot în dreptul orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat prima sa mănăstire, Vodița ("Apița", sau "Apoasa"). Totuși, considerând că nu și-a îndeplinit chemarea, a continuat căutările și a găsit un loc pe care l-a considerat ideal, unde în 1377 a început zidirea mănăstirii Tismana.
Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat un Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească.
Contextul istoric
Marea Schismă din 1054 a marcat momentul dureroasei sciziuni din interiorul creștinismului, care ulterior (c. 1500) a condus la constituirea a două mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În secolele următoare între Biserici a urmat o luptă pentru supremație, întreținută de unii dintre conducătorii din amble tabere, marcată nu arareori de excese. În secolul al XIV-lea în Banatul de Severin, adică la frontiera dintre Ungaria, Serbia și Țara Românească, aveau loc lupte susținute și de cele două Biserici. Neagu Djuvara afirmă că, spre deosebire de majoritatea populației din Țara Românească, de credință ortodoxă, domnitorii Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru,[3] erau catolici.[4] Împiedicarea expansiunii spre est a influenței Bisericii Romano-Catolice necesita reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii cancelariilor domnești și locuri de refugiu.
Biografie
„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni.””—Prof. dr. Emilian Popescu, [5]
Ca orice sfânt, Nicodim a avut parte de o istorisire a vieții sale scrisă în slavonă „chiar de ucenicii sfântului”.[6] Păstrată la Tismana, aceasta s-a pierdut în cursul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, Ștefan Ieromonahul[7] a rescris-o în limba română, bazându-se pe tradițiile orale din mănăstire. P. P. Panaitescu remarcă faptul că acei călugări știau unele pasaje din istoria slavonă pe de rost, fapt care se reflectă în exactitatea unor nume și fapte, precum și în existența unor etimologii populare (de exemplu Ștefan, fiul cneazului Lazăr al Serbiei, este numit „Silnic” — cuvânt provenit din slavonul „Sil'nîi”, „cel tare”).[8] De asemenea, elemente din viața călugărului Nicodim se regăsesc și în viața lui Isaia, precum și în cea a patriarhului sârb Sava al II-lea, ambele datând din secolul al XV-lea.
Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia, la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun istoric macedonean. Istoricii sârbi[9] vorbesc însă de mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ștefan Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Dečani, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO. Mama sa era una dintre fiicele domnitorului Basarab I, prin intermediul căruia Nicodim se înrudea cu cnejii sârbi, voievozii transalpini și țarii bulgari. Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este anul 1320.[10]
Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La Deciani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Dečani”. „Iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”[11]. În viața lui Isaia este prezentat ca un „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și bun orator”[12].
În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.
Prin 1369 Nicodim ajunge în Țara Românească, trecând Dunărea înot (sau plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile sale), unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea Vodița.
În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegația care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Deși Nicodim îndeplinea formal doar rolul de „tălmaci de cuvinte”[13], Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegației sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra bisericii sârbe.
Se întoarce în Țara Românească unde va întemeia Mănăstirea Tismana, la 1378.
Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său, există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată așa: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913 (1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice, devenind incomod pentru voievodul muntean[14]. Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în Țara Românească. La puțin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”, iar în noiembrie, la Turnu Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund. O cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim[15]. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia.
Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt la Mitropolia din Muntenegru[5], la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.
Activitate
Înainte de venirea în Țara Românească
La Muntele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se traduceau producții literare, însușind limbile greacă și slavonă. Se inițiază în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).
În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să construiască o mănăstire lângă o cădere de apă. Ca urmare se întoarce în Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica (Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna din Negotinul covârșitor românesc ca populație. Tot lui i se atribuie și clădirea unei biserici la Șaina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului,[16] regiune cu sate aproape exclusiv românești până în zilele noastre.
Despre așezământul monastic Mănăstirița, existent și azi, legendele spun că a fost întemeiat de Nicodim și de „Radul beg”, al cărui nume se mai distingea în vechime pe porțile altarului. În acele timpuri zona era parte a Țaratului de Vidin[17].
În Țara Românească
În 1369[18] Nicodim este chemat în Țara Românească, pentru a întemeia o mănăstire. Răspunde solicitării cu entuziasm, urmându-și viziunea. Se spune ca a traversat singur Dunărea înot în zona Porților de Fier între localitățile Techia (de pe malul drept al Dunării), actual acoperită de apele unui lac de acumulare, și Ursa, zisă azi Orșova (pe malul stâng).
Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui Nicodim, pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul zidirii, zece sate românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți, Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și astăzi între cetatea dunăreană Golubăț și râul Pek. Dania este reînnoită de fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă caz, regele întărește alte cinci sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra zonei cetății Golubăț.
Întemeierea Mănăstirii Vodița
Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească, Nicodim începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Este sprijinit de domnitorul Vlaicu Vodă (1364–1377), al cărui unchi era. În anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale, ridicarea mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, proces care a continuat până în 1375. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușevița din Serbia. Vladislav îi va dărui sate și tain de hrană din casa domnească.
Întemeierea Mănăstirii Tismana
.JPG)
Sub protecția Doamnei Clara (de religie catolică), a doua soție a lui Nicolae Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, acționau misionari papali. Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase prin înființarea mănăstirilor ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe. În plus, unii istorici sunt de părere că la începutul domniei lui Radu I Banatul de Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile ungurilor[19]. În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este pomenită doar Tismana, iar din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor reapărea după ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.
Așadar, Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe Valea Aninoasei.
Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici de un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit un balaur pe care a reușit să-l răpună numai după ce i-a arătat crucea sa de plumb. Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale, conform regulilor însușite la Muntele Athos. Mănăstirea înființată de el avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare Lavră” și prima arhimandrie din țară.
De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418) al căror consilier a fost Cuviosul Nicodim.
Activitate teologică și culturală
Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.
În ultimii ani ai vieții, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405 a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.
Minuni
Sunt considerate minuni ale Sfântului Nicodim[18]:
- Viziunile pe care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;
- Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;
- Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor reluctanți s-a împlinit;
- Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică suferindă de epilepsie a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei;
- Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;
- Mersul prin foc.
Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
42
EM. C. GRIGORAŞ
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
drept. Acest pas este din punctul de vedere istoric mai mult decât
însemnat, ţinând seamă că Popa Nicodim trecea drept unul din introducătorii
slavonismului la noi.
Criptul de pe fibula de la Nordendorf.
1.
ᛚᛟᚷᚨᚦᛟᚱᛖ ᚹᛟᛞᚨᚾ ᚹᛁᚷᛁᚦᛟᚾᚨᚱ
logaþore wodan wigiþonar
2.
ᚨᚹᚨ ᛚᛖᚢᛒᚹᛁᚾᛁ
awa (l)eubwini
Fibulele Nordendorf sunt două fibule alemanice din argint, catarame flexibile de costume
decorate (același principiu ca și acele de siguranță), găsite în 1843 în Nordendorf [ 1 ] lângă Augsburg, Germania. Cele două fibule au fost
găsite în același mormânt feminin, într-un cimitir aleman cu 448 de morminte așezate la
rând. [ 2 ] Mormântul feminin a fost excavat într-o zi în
timpul construcției căii ferate dintre Augsburg și Donauwörth. [ 3 ]
Dincolo de valoarea artistică și artizanală a
cataramelor, acestea sunt semnificative datorită inscripției runice, care le
face una dintre puținele surse scrise ale mitologiei
nordice.
Inscripţie
Aceasta a fost prima inscripție cu caractere runice mai
vechi găsită în
Germania. [ 4 ] Aceasta este, de asemenea, cea mai veche
inscripție care a supraviețuit și care îl menționează pe Odin și stabilește că venerarea sa ajunsese
în Germania până la sfârșitul secolului al VI-lea. [ 5 ]
Inscripția conține numele zeilor Wodan (Odin),
zeul suprem al poporului aleman, și Donar ( Thor ), în următoarea inscripție în alfabet runic:
logaşorewodanwigişonar
Se interpretează ca:
Logaşore Wodan Wigişonar
Logaşore
Se pare că logaşore ar putea
fi numele unui al treilea zeu, astfel încât se vorbește despre o triadă divină, dar nu există surse
supraviețuitoare din mitologia
nordică despre
acest lucru. Logaşore ar putea fi atunci fie un zeu local, fie
ar putea vorbi despre Lodur și Loki. Etimologia aici este încă foarte fragilă. [ 6 ]
Savantul german Klaus Düwel a interpretat Logaşore ca
„ magician ”, „ vrăjitor ” și a sugerat traducerea „Wodan și Donar sunt
magicieni/vrăjitori”, ceea ce sugerează o antipatie și o protecție creștină timpurie împotriva vechilor Æsir sau, dimpotrivă, o invocație a
bunăvoinței Æsirului, făcută de un adept al vechii credințe. [ 7 ] [ 8 ]
Fig. 23
Din acest al patrulea cript, de
pe vechile manuscrise românesti, putem conchide, că trei Renaşteri valahe
au fost încercate, cea din urmă fiind în sec. XIV celelalte în sec. IX şi XIII adică acelea coincidând cu formaţiunile politice româneşti de pe ambele maluri
ale Dunării, iar ultima fără suport politic cunoscut. Descoperirea acestui suport
politic ar răsturna mult pesimism. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 182).
Înainte de a trece la ultima
serie, să examinăm un grup mare de cripte provenite de la Goţi, Huni
şi Avari. Examinarea aceasta ne
----------------------------------------------------------------------------------------------------
CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ 43
----------------------------------------------------------------------------------------------------
va permite să controlăm cele găsite cât şi afirmarea noastră, în ceea ce
priveşte rolul Valahilor prin biserica lor egipteană în desfăşurarea
evenimentelor din Imperiu roman. Precizând, să arătăm, că atât Goţii cât
şi Hunii împreună cu Avarii făcând parte din secta valahă,
au îmbrăţişat cauza primei propagande memphitice, anterioară creştinismului
şi al cărui profet a fost Zamolxis, zeul Dacilor. Acesta a propagat în
Carpaţi monoteismul sectei Faraonice, ai cărei adepţi erau: Thales şi Pitagora,
dascălii săi. Învierea lui, ca şi a lui Hristos, sunt simbolurile zeităţilor
egiptene. Se poate chiar ca secta să fi trecut la Northmani* înaintea lui Hristos, căci anume cripte cu aceeaşi cheie sunt probabil anterioare învaziei în Dacia. Astfel
poate se va şi explica regatul lor la Dunăre şi nu aiurea. De asemenea existenţa aceloraşi
fel de cripte până în fundul Siberiei tot aceleiaşi cauze s-ar pute atribui. Rolul deci
al Valahilor, n-ar fi fost decât lupta contra sectei concurente a lui Hrist şi
distrugerea Imperiului roman cu ajutorul Barbarilor convertiţi la credinţa lor.
Documentele acestea reprezintă, cu cel al lui Atanaric epoca Barbarilor
în Istoria noastră şi fac legătura dintre cucerirea lui Trajan şi
Evul-Mediu.
Primul este cel al lui Teodoric.
(Vezi «Ad. lit.» Nº. 219) (fig. 23). Se află pe o fibulă descoperită la Nordendorf
(Bavaria). Are în relief o mică inscripţie, iar pe dos scrijelită o inscripţie
mai mare. Aceasta din urmă ar însemna, după Stephens «Odin recompensează scump
amiciţia» şi ar fi scrisă în runice. Caracterele seamănă cu cele de pe brăţara lui Atanaric de la Pietroasa. Fără a
explica rostul acestei fraze pe un asemenea
obiect, ea serveşte totuşi dimpreună cu altele, la stabilirea [epocii momentului] coborârii Goţilor spre sud. Pe toate documentele
dealtfel citesc gotiştii asemenea fraze, în care Odin, Wottan, Guttan
revin ca leit motiv. În realitate, toate sunt cripte.
Inscripţia cea mică de la
Nordendorf sună astfel : E orizontal, g, p, y, c, e — Egypse, pe
care le poate citi oricine (linia inferioară). Pe linia superioară avem cu
aceleaşi litere latine : Oreen**dobi***, probabil vechiul nume a lui
Nordendorf****.
Inscripţia cea mare scrijelită
sună [asfel] (plecând din mijloc -dreapta) : t, e cu bucla ruptă ; dublu d, puşi faţă în
faţă ; o sau u întors ; e complet ; iar în
rândul de jos, de la stânga: rho
; i; x latin. Toate literele sunt ornamentate, ca şi la Pietroasa.
În total avem : Teodorix,
adică Teodoric, regele Ostrogoţilor. Cimitirul roman o controlează.
De asemenea cele opt litere ce urmează răsturnate şi care dau Gotern fără inversare. Iar pe
linia de sus Goterorn, iarăşi fără inversare. Pe linia de jos mai sunt
încă opt litere, dar întoarse toate şi care ne dau acelaşi Orendobi,
adică numele oraşului. Control mai ştiinţific nu poate fi.
*
Normanzii sunt
locuitorii Normandiei, termenul desemnând
istoric și locuitorii
Ducatului de
Normandia.
În trecut, cuvântul normanzi din franceza veche „ Normanz / Normant ”
era folosit pentru a descrie vikingii. Înseamnă literalmente „Oamenii Nordului”.
Lumea normandă în secolul al xii-lea.
Expansiunea
vikingă, în galben
cea a normanzilor din secolul al xi-lea.
Etimologie
Cuvântul francez normand provine
din islandeza nordică veche *nordmann*, care înseamnă „omul
nordului” și este atestat în latină în secolul al IX-lea ca *nortmannus*.
Pierderea consoanei *d* din cauza lipsei de pronunție
afectează și limba nordică înrudită [ 3 ].
În scrierile autorilor contemporani,
normanzii desemnează toți locuitorii Scandinaviei și uneori
vorbesc despre Dani (danezi)
pentru a desemna același grup de oameni. În cazul lui Einhard, în Vita Karoli Magni, acesta distinge
termenul normand între danezi și sueoni. În cazul lui Procopius din Cezareea, acesta menționează
că există treisprezece popoare printre normanzi [ 3 ].
Originile statului normand
În Europa de Vest,
începând cu prima jumătate a secolului al
ix-lea,
bande de vikingi au devastat
coastele regatelor Angliei, Scoției, Irlandei și Franței. Au stabilit acolo baze, cum ar fi
la Saint-Florent-le-Vieil pe Loara și la Noirmoutier [ 4 ]. Cu toate acestea,
așezarea lor acolo a fost limitată și ocazională. Mai solide au fost
stabilirile lor la gura de vărsare a Loarei (în nordica veche Leira ) și a Senei (în nordica
veche Signa), precum și în peninsula Cotentin. Primele nu au dus la
formarea unui stat durabil și viabil. Pe de altă parte, sub conducerea unui
anume Rollo
Umblătorul ( Hrólfr ),
un viking de origine daneză sau norvegiană, stabilirea Senei
Inferioare a căpătat un caracter permanent, la fel ca și Cotentinul, izolat și
abandonat de puterile france și bretone. Rollo a fost învins la Chartres în 911 de Robert I al Franței [ 5 ], pe atunci conte de
Paris. În urma acestei înfrângeri, contele Rollo a primit
de la regele carolingian Carol cel Simplu, care negocia într-o
poziție de forță datorită acestei victorii, comitatul Rouen și tot teritoriul dintre Epte și mare, în schimbul
loialității sale, al convertirii sale la creștinism și al unei alianțe pentru a
proteja regatul Franței de Vest de viitoare incursiuni vikinge. Acest acord a
fost pecetluit prin Tratatul de la Saint-Clair-sur-Epte (911). Această
colonie a Senei Inferioare, care se întindea în limite corespunzătoare mai mult
sau mai puțin departamentelor Eure și Seine- Maritime, a constituit
embrionul viitorului Ducat al Normandiei. Fiul lui Rollo, William Longsword, a fost cel
responsabil pentru unirea așezărilor Bessin și Cotentin,
precum și a orașului Avranchin, în comitatul Rouen,
urmând astfel modelul principatului ecleziastic Rouen, el însuși
corespunzător celei de-a Doua Lioane Antice, și care avea să
devină astfel Ducatul Normandiei.
Pe lângă vikingi, o populație scandinavă, atât maritimă, cât
și rurală, s-a stabilit în viitorul ducat. Aceasta provenea în principal
din Danemarca și Danelaw (anglo-scandinavă) [ 6 ], dar o parte
semnificativă provenea din Norvegia, fie din regat, fie
din posesiunile norvegiene (în special Irlanda): acești norvegieni [ 7 ] s-au stabilit în
principal în nordul peninsulei Cotentin, care se afla la
capătul unei rute maritime care pornea din Orkneys, în nordul Scoției,
trecea printre Hebride și coasta de est
a Scoției și se întindea între Irlanda și Anglia, Insulele Scilly [ 6 ] , [ 8 ].
Colonizarea Normandiei de către
scandinavi, la fel ca formarea ducatului normand, a durat mai mult de un secol,
deoarece în anii 1020 bandele de vikingi se stabiliseră încă în ducat sub
conducerea ducelui Richard Irascibilul. Ducatul Normandiei a
fost format în principal sub succesorii lui Rollo, fiul său William Longsword, și abia în secolul
următor, sub ducele William Bastardul, puterea ducală a fost
pe deplin stabilită (din jurul anului 1060), la 150 de ani după Tratatul de la
Saint-Clair-sur-Epte.
Infanterie
și cavalerie normande.
Istorie
Un popor născut din sinteza elementelor galo-france și
anglo-scandinave
Predominanța tradiției galo-france
Influența scandinavă și anglo-scandinavă
Legea și obiceiurile
Supraviețuirea elementelor scandinave
sau anglo-scandinave s-a manifestat la nivel juridic în obiceiurile
ducale. Astfel, hanfare, de origine anglo-scandinavă ( hamfara, hamsocn ),
reprimă atacurile armate împotriva locuințelor [ 6 ]. Ullac (din útlagr „exilat”,
cf. englezesc proscris ) pedepsește prin exil orice individ
care se opune autorității ducale și îi confiscă bunurile. Este similar
practicilor france de exil, dar cu o proscriere care interzice persoanei
exilate să își recupereze bunurile și să fie ajutată de oricine [ 6 ]. Mai mult, mulți
vikingi care s-au răspândit în afara pământului lor natal au făcut-o pentru că
fuseseră exilați. Termenul ulage, care desemna persoana condamnată
la ullac, a ajuns să desemneze și piratul, referindu-se la
faptul că era astfel condamnat să rătăcească pe mări [ 6 ]. Pedeapsa strictă a
furtului, ilustrată de povestea stejarului de care Rollo a atârnat un
inel de aur pe care nimeni nu s-a gândit să-l fure, își are sursa și în
folclorul danez. Dreptul asupra epavelor, numit dreptul asupra algelor ( veriscum ),
poartă și el amprenta legislației scandinave, acesta autorizează de fapt
proprietarii de terenuri să devină proprietari ai epavelor de pe țărmul care le
învecinează propriul teren, dar inițial era monopolul ducelui, se aplica și
cetaceelor eșuate pe plajă [ 6 ]. Dar cea mai marcată
persistență a uzanței scandinave în obiceiurile normanzilor este, fără
îndoială, căsătoria more danico, „în stil danez”,
care legaliza poligamia. Copiii născuți
dintr-o frilla, a doua soție, erau considerați legitimi de către
aceștia. Astfel, William era doar un „ticălos” în ochii Bisericii, iar acest
lucru nu l-a împiedicat pe tatăl său să-l desemneze drept succesor al său. Abia
după șapte generații, tocmai odată cu William Cuceritorul, ducii de Normandia
par să devină monogami.
Limbaj și onomastică
Clasa conducătoare, care vorbește limba
daneză , adică daneza veche sau nordica veche, care sunt ușor diferite, își abandonează uzurile
respective în decurs de trei generații, în timp ce oamenii, în special cei de
pe coastă, vor avea nevoie de mai mult timp. Ar trebui să-l credem pe Benoît de Sainte-Maure, când afirmă în secolul al
xii-lea,
în Cronica sa a Ducilor de Normandia, că „daneza” se vorbea încă pe
coaste? Dispariția limbii scandinave vechi este cu atât mai încurajată
cu cât nu se vorbește peste tot în ducat și într-un mod omogen; zone întinse
(Mortinais, Hiémois etc.) rămân aproape lipsite de orice populație de origine
nordică; în plus, nu trebuie să fi avut ea însăși un caracter uniform datorită originilor geografice diverse
ale imigranților.
Cu toate acestea, ea a adus limbii romanice vorbite în această parte antică a
Neustriei o culoare aparte (în special de-a lungul coastelor) care contribuie
la conferirea dialectului normand o originalitate
în cadrul dialectelor de oïl. Influența
fundamentală a tradiției scandinave asupra navigației antice și a tehnicilor
sale s-a manifestat în lexicul său nautic, transmis aproape în întregime
în limba franceză [ 6 ].
Această influență asupra lexicului
general al limbii normande rămâne modestă și limitată la aproximativ 150
de cuvinte, ceea ce o face aproximativ egală ca volum cu cea a limbii franceze
moștenite din galică. Pe de altă parte,
scandinava veche și engleza veche au lăsat urme importante în toponimia normandă (dovadă că limbile nordice au fost
vorbite în acest teritoriu pentru o perioadă suficient de lungă [ nota 1 ] ) și în
onomastică ( nume personale).
Pe lângă toponimele în -tot, -bec, -beuf (-bot), -vy ( -vic ), -lon[de],
-crique, -ret (-ry), -mare, -dalle (-dal), -tuit (Thuit-), -fleur, -to[u]rp
(To[u]rp), Ho[u]gue, Hom[me] etc., găsim numeroase antroponime care au devenit
nume de familie în jurul secolului al
xiii- lea,
transmise, fără îndoială, în familii de origine [anglo-]scandinavă
(aceste nume de familie nu sunt nume de
botez spre deosebire de cele mai frecvente nume de familie franceze): Angot, Anquetil
/ Anctil, Auber (fără
t) / Osbert, E[s]tur, Néel, Quetil, Gounouf
/ Gounout, Osouf / Auzou[x], Théroude / Thouroude /
T[h]roude, T(o)urgis, T[e]urquetil, Toutain
/ To(u)stain, Ingouf / Ygout, Ouf, Anfry, Doudement
/ Dodeman, Tougard, Turgot etc. Obiceiul medieval al
familiilor nobile ale ducatului de a adăuga Filz (scris și Fiz sau Fitz )
„fiu” la numele tatălui provine, de asemenea, din tradiția scandinavă a
lui -son, care persistă și astăzi în Islanda; astfel, fiul
lui Osbern de Crépon se numește Guillaume Fitz Osbern, de unde și
numeroșii Fitzgerald din Irlanda
sau Sturgis, Sturges în Marea
Britanie, o contracție pentru Fitz Turgis.
Trăsături de caracter ale normanzilor
William Cuceritorul, la Muzeul
Bayeux.
Ca multe alte culturi colonizatoare,
normanzii au fost deosebit de întreprinzători și adaptabili. Călugărul și
cronicarul benedictin din secolul al xi - lea, Geoffrey Malaterra, îi descrie pe normanzi ca
fiind „un popor de mare pricepere, care se răzbună pentru nedreptățile
care li se fac și care, în speranța
de a obține mai mult profit în altă parte, disprețuiește pământurile moștenite
de la părinții lor;
lacomi de câștig și dominație, știu să simuleze și să disimuleze totul și mențin o cale de
mijloc fericită între generozitate și lăcomie” [ 9 ].
Capacitatea de disimulare pe care
Geoffroi Malaterra o atribuia poporului său încă din secolul al
xi-lea se
reflectă și astăzi în cultura populară modernă: ceea ce se numește în franceză
„răspunsul normandului” este o formulare „exprimată în termeni ambigui” [ 10 ]. În Satira XII – Despre echivoc (1703), Boileau face
aluzie la această reputație. Adresându-se echivocului personificat, el îl evocă
trimițând-o înapoi, fără a o numi, în țara în care se varsă Orne și Sarthe, adică în vestul
Normandiei:
Fugi, du-te și
caută-ți în altă parte iubiții șefi,
În aceste țări făcute
atât de faimoase de tine,
Unde Orne își întinde
apele, iar Sarthe irigă; […]
În legătură cu această reticență
atribuită normanzilor de a se exprima în termeni care i-ar putea angaja, un
vechi stereotip îi prezintă ca
pe niște oameni certăreți neobosit,
care profită de textele juridice. Geoffroi Malaterra face deja ecou acestei
pasiuni procedurale, pe care o prezintă ca fiind complementară violenței
întreprinzătoare a acestui popor „care știe să gestioneze lingușirea, care nutrește o
asemenea pasiune pentru studiul
elocvenței încât se aud chiar și copii vorbind aproape ca niște
retori și care, în plus, nu cunoaște nicio reținere atâta timp cât nu sunt
supuși jugului justiției” [ 11 ].
În comedia sa Les Plaideurs (1668), o satiră
adresată avocaților, Jean Racine plasează acțiunea „într-un
oraș din Normandia Inferioară”.
Jules Michelet afirmă că în
Normandia, „tatăl familiei, la întoarcerea de la câmp, îi place să le
explice copiilor săi atenți câteva articole din Codul Civil” [ 12 ].
Spiritul de cucerire și consecințele sale
Cucerirea
Angliei
Cucerirea Angliei.
Articol principal: Cucerirea normandă a Angliei .
Normanzii erau de mult timp în contact cu Anglia. Prin lansarea
în cucerirea Angliei, normanzii din Ducatul Normandiei nu au făcut decât să continue
valul de incursiuni norvegiene în Anglia. Nu numai că rudele lor păgâne
devastau deja coasta engleză, dar ocupau și majoritatea porturilor importante
cu vedere spre Anglia de peste Canalul Mânecii.
Această apropiere a produs legături și
mai strânse odată cu căsătoria fiicei ducelui Richard I al Normandiei, Emma,
cu regele Æthelred AL II-LEA al Angliei. Din acest motiv,
Æthelred AL
II-LEA a găsit refugiu în Normandia în 1013, când a fost alungat
din regatul său de Sweyn I AL Danemarcei. Șederea sa în
Normandia până în 1016 l-a influențat pe el și pe fiii săi. După cucerirea
insulei de către Canut AL II-LEA al Danemarcei, soția sa, Emma, a
rămas în Normandia.
Când Eduard Mărturisitorul s-a întors în
sfârșit în Anglia în 1041, la invitația fratelui său vitreg, Canut AL III-LEA al Danemarcei, fusese extrem de
normandizat. A adus cu el mulți consilieri și războinici normanzi. A angajat
chiar și o mică forță de normanzi pentru a înființa și antrena o forță de
cavalerie engleză. Deși acest plan nu a fost niciodată pe deplin realizat, este
tipic pentru atitudinea lui Eduard față de Normandia. L-a numit pe Robert de Jumièges arhiepiscop de Canterbury și l-a făcut
pe Ralph timidul conte de Hereford. În 1051, l-a invitat
la curtea sa pe cumnatul său, Eustace AL II-LEA de Boulogne, ceea ce avea să ducă
la cel mai important dintre primele conflicte dintre saxoni și normanzi și care
a dus la exilul contelui Godwin de Wessex.
Când liderul normand William Bastardul, care avea să fie
supranumit în curând „Cuceritorul”, a cucerit Anglia în 1066, normanzii și
descendenții lor i-au înlocuit pe anglo-saxoni ca clasă
conducătoare a Angliei. După o fază inițială de resentimente și revoltă, cele
două populații s-au căsătorit și s-au contopit în cele din urmă, agregându-și
limbile și tradițiile respective. Normanzii au ajuns în cele din urmă să se
identifice drept anglo-normanzi, mai ales că anglo-normanzii diferă
considerabil de francezii parizieni pe care Chaucer îi batjocorise.
Chiar și această distincție a dispărut ulterior în mare parte în timpul Războiului de 100 de Ani, pe măsură ce
aristocrația anglo-normandă s-a identificat din ce în ce mai mult drept
engleză, iar limbile anglo-normandă și anglo-saxonă s -au contopit pentru a forma engleza medie.
Cucerirea
Irlandei
Castelul normand din Trim, Irlanda.
Sosirea normanzilor a avut un impact
profund asupra culturii, istoriei și etniei irlandeze. Aceștia s-au stabilit în
mare parte în estul Irlandei, într-o zonă aflată
pe o rază de aproximativ 30 de kilometri de Dublin, cunoscută acum sub
numele de English Pale. De asemenea, au construit castele, inclusiv cele de
la Trim și Dublin, precum și sate. Până
la începutul secolului al
xii- lea,
normanzii și-au menținut o cultură și o identitate distincte, cele două grupuri
etnice împrumutând limba, cultura și perspectiva unul de la celălalt. Creuzetul
irlandez i-a unit rapid și se spune adesea că au devenit „mai irlandezi decât
irlandezii înșiși”.
Cucerirea
Scoției
Edgar Ætheling, unul dintre
pretendenții la tronul Angliei care se opuneau lui William Cuceritorul, găsise refugiu în
Scoția. Căsătorindu-se cu sora sa Margaret, regele Malcolm AL III-LEA al Scoției a
devenit un adversar al lui William, care deja disputase granițele de sud ale
Scoției.
În 1072, William a invadat Scoția până
la Firth of Tay, unde și-a găsit flota. Malcolm s-a supus și i-a adus omagiu
lui William, predându-l pe fiul său, Duncan, ca ostatic și începând o serie de
dispute privind dacă coroana scoțiană datora loialitate regelui englez.
Normanzii au intrat în Scoția, unde au
construit castele și au fondat familii nobiliare care aveau să le ofere regi
precum Robert I al Scoției, precum și clanuri scoțiene în Munții Scoției. Regele David I al Scoției a jucat un rol
cheie în introducerea normanzilor și a culturii normande în Scoția,
petrecând timp la curtea lui Henry Beauclerc, care era căsătorit
cu Matilda a Scoției, sora lui David I. Acest
proces a continuat sub succesorii lui David. Sistemul feudal normand a fost
aplicat în Lowlands, dar influența asupra
limbii scoțiene în această regiune a fost limitată.
Familia Bruce este de origine
normandă.
Cucerirea
Țării Galilor
Articol principal: Invazia normandă a Țării Galilor.
Normanzii cunoșteau Țara Galilor cu mult înainte
de cucerirea normandă a Angliei. Eduard Confesorul îl numise pe Ralph timidul conte de Hereford, însărcinându-l cu
apărarea Marchiilor și cu purtarea războiului cu galezii.
Aceste prime operațiuni în această țară
nu au avut efect, dar, în urma cuceririi, Marchele au căzut în întregime sub
dominația baronilor normanzi de încredere ai lui William, inclusiv Roger AL II-LEA de Montgomery în Shropshire și Hugh d'Avranches în Cheshire.
Acești normanzi au început o lungă
perioadă de cuceriri lente, timp în care aproape toată Țara Galilor a fost mai
mult sau mai puțin supusă intervenției normande. În această perioadă, cuvinte
normande precum barwn ( baron ) au intrat în
limba galeză.
Cucerirea
în sudul Europei și Asia Mică
De la începutul secolului al
xi-lea,
normanzii au plecat să se distingă și să-și caute norocul în grupuri mici
în Spania, luptând
împotriva maurilor alături de
regii creștini din Nord, ca în
jurul anului 1034 sau în 1064 la Bătălia de la Barbastro, dar mai ales în
Mediterana, în sudul Italiei și Sicilia, până în Bizanț și Asia Mică și, în final, în
„Țara Sfântă” în timpul cruciadelor.
Italia și
Sicilia
Palatul Normand din Palermo.
Articol principal: Cucerirea normandă a sudului Italiei.
Normanzii au cucerit treptat sudul Italiei și Sicilia, unde au pus bazele
Regatului Siciliei.
Imigrația normanzilor în Mezzogiorno nu
a fost masivă, dar se estimează că între anii 1010 și 1120 a existat un flux
constant de plecări din Ducatul Normandiei către sudul Italiei, iar numărul a fost
estimat la câteva sute de normanzi pe an timp de aproximativ un secol [ 13 ].
Spre deosebire de cucerirea Angliei,
această cucerire a fost realizată pe o perioadă lungă, de-a lungul mai multor generații,
de către mici lorzi normanzi și nu a fost nici condusă, nici măcar inspirată de
Ducele de Normandia [ 14 ]. „Niciun proiect
prestabilit, niciun plan pe termen scurt sau lung nu a prezidat operațiunile de
cucerire, cu excepția ultimelor vremuri când acapararea puterii părea
posibilă” [ 14 ]. Inițial, aceștia
erau grupuri de mercenari independenți în slujba prinților nativi. Conform unor
studii recente [ 15 ], două treimi dintre
imigranții din această perioadă erau normanzi, iar restul erau în
principal bretoni, dar și angevini, mancei, flamanzi și franci [ 14 ]. Acești normanzi erau
originari din Normandia Inferioară, în principal de pe teritoriul actualului departament Manche, și proveneau din
clasa lorzilor de rang modest incapabili să dea pământ familiilor lor
numeroase [ 14 ]. Pe lângă lipsa
pământului, se pot cita drept motive ale acestei emigrări nevoia de a pleca în
exil pentru a fugi de autoritatea puterii ducale, „dorința de a încerca norocul
prin serviciul militar” sau chiar motive specifice țării cucerite, cum ar fi
bogăția și resursele sale naturale, precum și slăbiciunile sale politice și
instituționale [ 14 ].
Probabil că normanzii au intrat în Mezzogiorno ca războinici nu
mai târziu de 1017, în urma problemelor întâmpinate de pelerini. Potrivit
călugărului benedictin Aimé de Montecassino, pelerinii care se
întorceau din Ierusalim în 999 soseau în
portul Salerno când a avut loc
un atac al sarazinilor. Normanzii s-au
luptat atât de vitejește încât Guaimar AL IV-LEA de Salerno i-a implorat să
rămână. Aceștia au refuzat cererea prințului, dar în schimb s-au oferit să
trimită oameni din propria țară și și-au ținut promisiunea. Cronicarul
normand Guglielmo de Apulia consemnează că, în 1016, luptătorul longobard pentru
libertate Melo de Bari i-a convins pe
pelerini pe care îi întâlnise la mormântul Sfântului Mihail de pe Muntele Gargano să se întoarcă
cu mai mulți războinici pentru a-i ajuta să scape de bizantini, ceea ce au și făcut.
Printre cei mai faimoși aventurieri
normanzi s-au numărat Osmond Quarrel și Rainulf Drengot, care au sosit în
Italia în 1016 împreună cu alți trei frați. Rainulf a fost fondatorul
primului fief normand din
Mediterana în 1029, când a primit comitatul Aversa de la ducele Sergiu AL IV-LEA de Napoli în 1030. Mai
târziu au venit aventurierii la fel de faimoși, frații Hauteville, care au sosit treptat din jurul anului 1035, în
principal William Brațul de Fier, Drogon de Hauteville, Onfroi de Hauteville, Robert Guiscard și fratele său mai mic Roger Bosso.
Familia Hauteville a dobândit statutul de prinț când l-a proclamat
pe prințul Guaimar AL IV-LEA de Salerno „Duce de Apulia
și Calabria”, care i-a acordat imediat titlul de conte al capitalei sale, Melfi, lui
William Ironarm, liderul lor ales. Familia Drengot a dobândit același statut în
Principatul Capua când
împăratul Henric AL III-LEA al Sfântului Imperiu Roman l-a înnobilat pe
capul casei lor, Drogon, ca duce și stăpân al Italiei și conte al
normanzilor din toată Apulia și Calabria în 1047.
Catedrala din Monreale.
De acolo, Robert Guiscard și Roger Bosso
au reușit ulterior să cucerească Sicilia și Malta de la sarazini.
Fiul lui Roger, în 1130, a devenit primul rege normand al Siciliei sub numele
de Roger AL II-LEA al Siciliei, exact la un secol
după încoronarea lui Rainulf ca conte de către Papa Anaclet AL II-LEA. În perioada de
apogeu a Regatului Normand al Siciliei, care includea și jumătate din peninsula
italiană până la Statele Papale, populația orașului Palermo se învârtea în
jurul a 300.000 de locuitori, în timp ce cea a Romei nu depășea 30.000.
Veniturile fiscale ale orașului Palermo le depășeau singure pe cele ale
întregii Anglii normande. Acest regat avea să dăinuie până în 1194, când s-a
întors prin alianță la Hohenstaufeni.
Normanzii și-au lăsat amprenta și asupra
peisajului prin numeroase castele, precum fortăreața lui William Ironarm
din Squillace, sau catedrale,
precum cea a lui Roger AL II-LEA din Cefalù, care împânzesc țara,
conferindu-i o aromă arhitecturală complet distinctă datorită istoriei sale
unice. Din punct de vedere instituțional, normanzii au combinat administrația
bizantinilor, arabilor și lombardilor cu propriile lor concepte de drept
și ordine feudală pentru a dezvolta un guvern complet original. În acest stat,
care se bucura de o mare libertate religioasă, o birocrație meritocratică
compusă din evrei, musulmani și creștini catolici și ortodocși a coexistat cu
nobilimea normandă.
Printre alți normanzi care s-au distins
în sudul Italiei s-au numărat Petru de Trani, Hugo de Tubœuf, Tristan de Montepeloso, Mauger de Hauteville, Guglielmo de Hauteville, Godfrey de Hauteville, Serlon AL II-LEA de Hauteville, Roussel de Bailleul, Alphonse de Capua, Robert Scalio și Gui de Hauteville. Normanzii au devenit, de asemenea,
foarte influenți în afacerile italiene, de exemplu, când Robert Guiscard a fost singurul susținător al
Papei Grigore AL VII-LEA în conflictul
său împotriva împăratului Henric AL IV-LEA. Acest sprijin a dus
la o bătălie între normanzi și romani, în care o mare parte din Roma a fost arsă sau
jefuită.
Spania
În 1129, Robert Burdet a purtat război
în Catalonia împotriva sarazinilor, a luat Tarragona de la musulmani și s-a declarat
„Prinț de Tarragona” independent de comitatul Barcelona.
Orientul
La scurt timp după sosirea lor în
Italia, normanzii au intrat în Imperiul Bizantin și, la scurt
timp după aceea, au luptat cu pecenegii în Armenia, apoi cu bulgarii și selgiucizii. Invitați inițial de
lombardi în sud pentru a interveni împotriva bizantinilor, mercenarii normanzi
au luptat curând în slujba bizantinilor în Sicilia. Aceștia au jucat un rol
important în contingentele varegilor și lombarzilor
din campania siciliană a lui George Maniakes din 1038–1040.
Unul dintre primii mercenari normanzi
care au devenit generali bizantini a fost Nikephoros Bryennes în anii 1050. În această perioadă,
existau deja mercenari normanzi care serveau până în Trebizonda și Georgia.
Aceștia își aveau baza în Malatya și Edessa, sub conducerea
ducelui bizantin de Antiohia, Isaac Komnenos. În anii 1060, Robert Crispin i-a condus pe normanzii din Edessa
împotriva turcilor. Roussel de Bailleul a încercat chiar
să-și creeze propriul stat independent în Asia Mică, cu sprijinul
populației locale, înainte de a fi oprit de generalul bizantin Alexios Komnenos. Între 1073 și 1074, 8.000 din cei
20.000 de soldați ai generalului armean Philaretos Brakhamios erau normanzi conduși de Raimbaud.
Cruciadele
Antiohia în statele latine ale
Orientului după 1099.
Legendara evlavie a normanzilor și-a
găsit expresia în războaiele religioase cu mult înainte ca Prima Cruciadă să ducă la crearea
Principatului Antiohiei de către normanzii din Italia.
Aceștia au fost participanți importanți la Reconquista din Spania. În 1018, Roger de Tosny a încercat chiar să-și creeze un
stat în Spania maură. În 1064, în
timpul Cruciadei de la Barbastro William de Montreuil, în fruntea armatei
papale, a capturat o pradă enormă.
În 1096, cruciaților care treceau prin
asediul orașului Amalfi li s-au
alăturat Bohemond de Tarentum și nepotul
său, Tancred al Galileii, cu o armată de italo
-normanzi. Bohemond a fost liderul de facto al cruciadei în
timpul trecerii acesteia prin Asia Mică. După asediul cu succes al Antiohiei din 1097, Bohemond a început să
creeze un principat independent în jurul acelui
oraș. Tancred a jucat un rol esențial în cucerirea Ierusalimului și a contribuit
la extinderea Regatului Ierusalimului în Transjordania și regiunea Galileii.
Integrare
Articol conex: Atașarea Normandiei la domeniul
regal francez.
Spiritul viking, încă viu în secolul al
xi- lea,
s-a stins definitiv în secolul al
xii- lea, în timp ce
normanzii, fie ei din Anglia sau Italia, au încetat treptat, din a doua
jumătate a secolului al
xii -lea
până în secolul al
xiii-lea,
să mai formeze un popor distinct. Adaptabilitatea menționată de Geoffrey Malaterra s-a manifestat în planul judicios
al normanzilor de a angaja bărbați locali talentați și de a se căsători cu
femei locale de rang înalt. În mod similar, stăpânii normanzi analfabeți, dar
încrezători în sine, nu au ezitat să obțină cooperarea clericilor educați pentru
a-și servi scopurile. Succesul asimilării lor a fost de așa natură încât,
în Palermo, puține urme ale lor
rămân în perioada modernă. Cu toate acestea, Ducatul Normandiei, anexat domeniului regal capețian de către regele Filip August în 1204, a păstrat mult timp, în
fața puterii regale franceze, un puternic particularism, fiind mult timp o
sursă de conflicte între regatele Franței și Angliei,
conflicte provenite direct sau indirect din acești vechi normanzi, vikingi
francizați și băștinași normanzi prin aproape trei secole de autonomie a
ducatului.
** Oren ( ebraică :
אֹרֶן) este un prenume masculin ebraic [ 1 ].
Variante
·
Feminin:
אָרְנָה ( Orna ) [ 1 ]
Origine și difuzie
ramură și
conuri de pin
scoțian
Înseamnă „ pin ” în
ebraică [ 1 ] ; prin urmare,
face parte din gama de nume inspirate de copaci, împreună cu Olmo, Ilan, Ivo și Eglė (acesta din
urmă, în special, se referă la același copac).
***Râul Bido este un curs de apă,
afluent al râului Ponor. Zonă de izvorâre: Steierdorf: Republica Dominicană - 224
persoane din arborele genealogic; Ungaria - 88 persoane din arborele genealogic;
Spania - 58 persoane din arborele genealogic.
**** Numele locului Nordendorf este de origine francă;
dovezi ale unei așezări precursoare alemanice din jurul mijlocului secolului al
VI-lea au fost dezvăluite prin săparea unui rând de 433 de morminte în timpul
construcției liniei de cale ferată Augsburg-Donauwörth în 1844. Acest lucru a
făcut din sit unul dintre cele mai importante situri arheologice din Evul Mediu timpuriu din regiunea șvabo-bavareză. Cele mai
semnificative descoperiri arheologice sunt fibulele Nordendorf, două agrafe de veșminte cu inscripții runice gravate
pe spate. [ 4 ]
Numele actual a fost menționat pentru
prima dată într-un document din 1213. Proprietarii inițiali de pământuri au
fost Lorzii din Donnsberg, administratori ai episcopilor din Augsburg, care își
aveau castelul la vest de Nordendorf, pe Donnsberg. În jurul anului 1268,
familia Wittelsbach a distrus Castelul Donnsberg, iar Nordendorf a
intrat în posesia lor. În 1560, un nou castel a fost construit în mijlocul
satului, care a ars în 1862. Castelul actual din
centrul orașului Nordendorf este doar rămășița complexului castelor, cândva
mult mai mare, al unei ramuri a familiei Fugger,
care a achiziționat proprietatea Nordendorf în 1580 și a locuit aici până în
1878.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
44
EM. C. GRIGORAŞ
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Mai este însă încă unul, anume
inscripţia de la Kerlich, pe care stă scris cu aceleaşi caractere : Teodorikei
rex; cel puţin rex este identic ca şi pe brăţara de la Pietroasa
(fig. 24.2).
Concluzia este că Teodoric,
got, pleca sub impulsul Valahilor la atacul Imperiului de occident.
Fig. 24.2
Criptele de pe buterola de la Thorsbjerg*
Fig. 24.3
| buterola din Torsbjerg-Dip | |
 |
Aceeaşi biserică egipteană (fig.
24.3) o găsim pe inscripţia de la Thorsbjerg*
(Danemarka). Se află pe o buterolă**,
adică cap de spadă. Citim pe cea din dreapta plecând de la dreapta : psi ; e ; e întreg; i ; gamma
; e ; lambda ; e ; gamma ; e ; o sau u întors, adică Egipsi Egle(o)ee
cu o drept s. Partea din stânga inscripţiei dă: Tiregöeripsi sau Törrpsierg,
probabil forma veche a [toponimului] oraşului unde a fost descoperită. Acest cript n-a fost citit de nimeni.
* Inscripții runice daneze pe buterola din bronz nordic antic - buterola din bronz, provenit din epoca protonornică (210/220 – 250/260) [ 1 ], provenind din Torsbjerg; Thorsberg, Süderbrarup și municipalitatea Süderbrarup [ 2 ].
Inscripția
ᛟᚹᛚᚦᚢᚦᛖᚹᚨᛉ / ᚾᛁᚹᚨᛃᛗᚨᚱᛁᛉ [ 3 ]
- §A Deținut (sau moștenit) de Wolțulewaz
§B Māriʀ nu va cruța (dușmanii)
Woltzuțewaz este de obicei interpretat ca „ slujitor al lui Ull ”. Māriʀ este numele sabiei, însemnând „celebră”. [ 4 ]
** Capătul inferior, modelat decorativ, al unei teci de sabie.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ 45
----------------------------------------------------------------------------------------------------
Alt document cu biserica
egipteană îl regăsim pe bracteatele de la Danneberg.
Bracteatele sunt nişte medalii de aur cu monştri pe ele şi cu inscripţii, pretinse runice. Sunt [o]
mulţime în ţările nordice. Au fost citite variat şi după autor. Citirile n-au
nici un raport cu ele. Sunt aceleaşi fraze cu Odin, Oethel, etc. Pe
medalia din dreapta, avem pe partea dreapta : g ; psi ; hi ; i ; p ; a = higipsia
; iar pe stânga ei : l ; i ; psi ; i ; hi ; g ; i ; e ;
z ; g ; hi = higipsi liiglizi. Monstrul are
Criptele de
pe bracteatele din Danneberg
Fig. 24.4
Criptul de pe cupa de la Tøemmerup*
Fig. 25.5
opt cerculeţe împrejurul lui (cu ochiul lui cu tot), adică unul din cele trei
numere sacre ale pitagoricienilor. Pe bracteata din stânga avem sus : i
; t ; d ; apoi psi ; a ; e ; z ; e ;
g ; iar jos (de la stânga) g ; a ; psi ; o ; hi ; apoi t ; m ; g ; i . În
total: egepsiza, higapsio, dimigitt, adică iarăşi de două ori Egiptul
plus forma veche a oraşului descoperirii. Medalia aceasta are 12 cerculeţe,
adică unul din cele trei numere simbolice ale pitagoricienilor (fig. 24.4).
Pe cupa de argint de la Tøemmerup avem : Elae(s)gi,
gipsia, (t(b)örmenap, adică Eglesia, igipsia tormbernap, al
treilea cuvânt dând iarăşi forma veche a oraşului (fig. 25.5).
* Tommerup (Tommerup Kommune) a fost o comună din comitatul Fyns Amt, Danemarca, care a existat între anii 1970-2006. Comuna
avea o suprafață totală de 73,65 km² și o populație de 7.865 de locuitori (în
2006), iar din 2007 teritoriul său face parte din comuna Assens.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
46
EM. C. GRIGORAŞ
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Criptul de la Lubeck, citit
de Lauth numai în partea finală (?) Cuttani (Gutan) ne va da cea mai
convingătoare probă a existenţei criptelor în locul runelor. Ea sună The
Balcuttani adică The Tubalcani, zeul făurarilor din Biblie şi marele
venerat al tuturor sectelor. Criptul se află pe un inel de aur (fig. 25.6).
Bine înţeles nu voi decripta cele
o sută şi mai bine de pretinse inscripţii runice. Cel ce o va face, va descoperi mereu aceeaşi biserică egipteană a
Valahilor. Cum multe dintre ele sunt scoase din turbăriile Germaniei de Nord, care din punct de vedere geologic par
a fi formate în secolele anterioare lui Hristos, noi putem conchide chiar, că
Goţii erau în secta egipteană cu mult înainte de a veni în Dacia, că ei erau
adepţii lui Zamolxis şi că Regatul
lor din Dacia se datoreşte tot acestui fapt: Existenţa pretinselor rune până în
fundul Siberiei, conduce la aceeaşi concluzie.
Criptul de pe inelul de la Lübeck
Fig. 25.6
O completare se impune însă. Din
punct de vedere istoric ea ne interesează îndeaproape. Ea leagă mai ales epoca
Goţilor cu cea a Psaltirei Scheiene (sec. VII cu al IX-lea).
Vom mai decripta două documente:
Unul de la Huni şi altul de la Avari ori Bulgari.
Primul este pe un corn de aur descoperit la Tøndern (Danemarka). Este scris cu litere de ornament, compuse din: oameni, animale, etc. în diferite poziţii aducând cu forma literilor. Aceasta înseamnă o imitaţie de hieroglife. Avem: S ; psi ; a ; l ; k ; i ; o ; e ; g ; a ; e ; g = Egipsia Eglesia. Iar dedesubt: r ; i ; a ; t ; / ; hi ; k ; i ; n ; o ; i= Atili Khirino, pentru Atila Kirano adică Regele Atila. Alfabetul este amestecat din imitaţii de litere latine, greceşti, feniciene (scara = hi), hieratice egiptene (r şi a). Este totodată şi cel mai complicat cript, ce am citit. Criptul înseamnă că Atila (sec. V), a făcut parte din secta valahilor, ceea ce s-ar explica cu instalarea lui în Moldova, Panonia şi cu atacul Imperiului de occident. De altfel, controlul
----------------------------------------------------------------------------------------------------
CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ 47
----------------------------------------------------------------------------------------------------
dat
de documentele timpului, afirmă [despre] marea masă de Valahi ce se aflau la curtea «biciului
lui Dumnezeu» (fig. 25.7).
Criptul de la Avari, cum crede Hampel* se află pe un vas din tezaurul de la Sân Miclăuş** din Banat. Criptul n-a fost încă citit. El ne dă la stânga [consoanele] D. N. între doua cruci, adică Domini pentru Anno Domini. Apoi 790 în cifre arabe occidentale (care sunt inventate de Pitagora şi luate de Arabi de la el). Apoi de la dreapta ornamentat:
Fig. 25.7
Criptul
de la tezaurul din Sân Miclăuş
Fig.
25.8
i arhaic ; g mic ; o ; e (hieratic egiptean întors) , f (întors) ; c (s vechi grecesc) şi e
(hieratic) — totul separat de 5 cruci şi 3 unghiuri = 8 numere simbolice ale
sectelor, cel din urmă fiind al pitagoricienilor. Avem deci : Egifseo 790 N. D. Secolul este perfect
al Avarilor, arta însăşi fiind barbar -asiatică. Avarii care ne -au invadat
(788), ar fi trecut şi ei la secta
Valahilor (fig. 25.8).
În fine, ne mai rămâne de examinat ultimul grup de
cripte : unele din biserica Rădăuţilor
(Bucovina) etc. ; celelalte de la
diferiţi domnitori. Cele dintâi sunt oficiale, de la începutul sec. XIV ;
celelalte, până târziu în sec. XVII (vezi «Ad. lit.» Nº. 164 , 171 , 132) .
Primele cripte din acest grup sunt cele de pe mormintele înaintaşilor lui Ştefan –cel -Mare. Se ştie, că acesta din urmă a adunat rămăşiţele antecesorilor săi din alte Mănăstiri bucovinene, antecesori
* József Hampel ( 10 noiembrie 1849, Pesta – 25 martie 1913, Budapesta ) a fost un
arheolog maghiar, profesor universitar și membru al Academiei
Maghiare de Științe. Este cunoscut în principal pentru lucrările sale fundamentale
care prezintă pe scurt materialul arheologic din Ungaria, în care a tratat
descoperirile pe tipuri de obiecte, în conformitate cu tendința principală a
vremii.
Viața
lui
Provenind dintr-o familie burgheză de origine
germană, a fost instruit și îndrumat de Flóris Rómer la Gimnaziul
Piarist din Pesta. După studiile de drept, a fost recomandat de acesta la Muzeul Național Maghiar. A abordat studiul și organizarea
materialului arheologic cu o minte calmă și imparțială, iar în acest sens a
fost foarte ajutat de analiza descoperirilor muzeelor provinciale în legătură
cu organizarea Congresului Internațional de Paleoarheologie din 1876 (în calitate de secretar). De asemenea, a publicat
materialul expoziției arheologice organizate în legătură cu aceasta într-un
catalog.
Din
1877 a fost
directorul departamentului de medalii și antichități [ 2 ] și profesor particular în cadrul
departamentului de arheologie clasică al Universității din Budapesta. Din 1880
a fost profesor cu normă întreagă, iar din 1890 a fost profesor public cu normă
întreagă. La acea vreme, a devenit directorul Colecției de Medalii și
Antichități a Muzeului
Național Maghiar. În această calitate, a excelat în organizarea cercetărilor
arheologice și prelucrarea materialului excavat. În 1883 s-a căsătorit cu Polixénia Pulszky, fiica proeminentului politician Ferenc Pulszky.
József Hampel, consilier de judecată
Întrucât educația servea scopului formării
profesorilor, în cadrul cursurilor sale, el a abordat doar perioade din afara
istoriei artei grecești și romane. A prezentat întotdeauna doar fapte,
abținându-se de la presupuneri și teorii nefondate. A structurat materialul
clar, pentru o imagine de ansamblu ușoară. Nu a schimbat practica stabilită
încă de la Rómer, conform căreia profesorii lucrează și la MNM, așa că, până când Muzeul Medaliilor și Antichităților a
devenit renumit la nivel internațional, educația practică la universitate a
fost retrogradată în plan secund.
El a înființat colecția de mulaje din ipsos a
muzeului, care a ajuns în cele din urmă la Muzeul de Arte Frumoase, precum și bogata colecție de piatră romană.
În
1878, a fost
înființată Societatea Națională Maghiară de Arheologie și Antropologie, iar el a fost ales secretar al acesteia. A
deținut această funcție până în 1885,
când a preluat de la Károly Pulszky editarea revistei arheologice Archaeologiai Értesítő, pe care a continuat-o timp de 28 de ani,
până la moartea sa, ridicând-o totodată la nivel european. Bibliografia sa
cuprinde aproape 400 de articole. Pentru aceasta și pentru alte lucrări, în
ciuda meritelor lor incontestabile, a fost criticat. În 1884, a devenit membru corespondent al Academiei Maghiare de
Științe,
iar apoi, în 1892, membru cu drepturi depline.
Principiul său științific de lucru, adesea
enunțat: „Dacă nu știi ceva despre ceva, ține o prelegere despre acel lucru;
dacă nu știi nimic despre acel lucru, scrie un articol; iar dacă nu ai absolut
nicio idee despre acel lucru, scrie o carte despre acel lucru: în acest fel vei
învăța cu siguranță ceea ce nu știi.”
Studenții săi au inclus: Bálint Kuzsinszky ( 1864 - 1938 ).
Munca
sa arheologică
La început, aparent urmându-l pe Ferenc Pulszky, el a susținut o epocă a cuprului independentă, dar
mai târziu a respins-o - influențat de opiniile cercetătorilor străini.
A dedicat mult timp istoriei orașului Aquincum și Pannoniei, atât la universitate, cât și ca cercetător,
dar această lucrare a rămas neterminată. El a reabilitat prezența eraviscilor în această zonă exclusiv pe baza descoperirilor
arheologice.
El și-a separat descoperirile din perioada migrațiilor în grupuri germanice, sarmatice, avare și maghiare. Pe baza cataramelor curelelor (metoda de fabricație și
decorarea lor), a separat al doilea grup (turnat) și al treilea grup (aruncat
și presat), dar le-a plasat în ordine cronologică inversă.
În cercetările sale asupra cuceririi maghiare, a subliniat importanța paralelelor
estice, pe care le-a examinat personal în timpul călătoriilor sale de studiu
la Moscova și Sankt Petersburg. S-a bazat în mare măsură pe rezultatele
recente ale expediției Jenő Zichy (în urma rapoartelor lui Béla Pósta ) și pe literatura străină (în principal rusă). De
asemenea, a tratat în profunzime problema motivelor decorative.
De asemenea, s-a ocupat de relicve de origine
medievală maghiară occidentală și de cercetarea aurariei. De asemenea, a
introdus noi termeni tehnici în literatură. A fost, de asemenea, bine informat
și activ în domeniul muzeologiei. În virtutea funcției sale, a devenit consilier
de curte,
dar acest lucru nu i-a schimbat modestia.
Hampel A
și Hampel B găsesc grupuri
Într-un mod simplificat, el a considerat
mormintele de cai cu anexe mai bogate, conținând obiecte din metale prețioase
și echipate cu arme ca fiind de etnie maghiară (Hampel A), iar populația
funerară cu un număr mai mare de morminte, anexe mai modeste și fără arme și
echipament ecvestru ca fiind slavă (Hampel B). [ 3 ]
Principalele
sale lucrări
·
Istoria orașului Aquincum din 1870
·
Schiță a
istoriei orașului Aquincum din 1871
·
1871 Muzeul Județean Szabolcs (alias: Lajos Aigner, Pest)
·
1876 Catalog de l'exposition prehistorique des musées de
province et des collections particulars de la Hongrie. Budapesta
·
1884 Supliment la
istoria Pannoniei în timpul domniei lui Antoninus Pius Episcop.
·
1885 Descoperirea
de aur a lui Nagy-Szent-Miklós, așa-numita „Comoara lui Attila”.
Bp. Online
·
Monumente din
epoca bronzului din Ungaria I-III, Bp. (și în germană și franceză) din 1886-1896
·
1896 Amintiri
maghiare din epoca cuceririi, Ep.
·
1894, 1897, 1904 Monumente ale
Evului Mediu timpuriu (secolele IV-X) din Ungaria I-III., Ep.
·
1895 Studii recente
asupra epocii cuprului Bp.
·
1900 Istoria sculpturii antice, Bp.
·
1903, 1905, 1911, 1912 Amintiri despre zeitățile ecvestre din
regiunea Dunării (Arh. Ért.)
·
1905 Alterthümer des frühen Mittelalters în Ungarn (I-III.
Braunschweig) Erster Band Zweiter Band
·
1906 Cele mai vechi
pietre funerare panonice ale Muzeului Național Bp.
·
1907 Noi
studii asupra amintirilor din epoca cuceririi Bp.
** Sânicolaul
Mic (în română și Sânmiclăuș, în maghiară Kisszentmiklós, în germană Kleinsanktnikolaus) a fost o
localitate din Banat, situată la sud de Arad și de Mureș și la est de Aradul Nou. Astăzi localitatea Sânicolaul Mic este
inclusă în municipiul Arad. Alipirea a avut loc în 1950.
*** Tønder ( în Iutlanda de Sud: Tynne, în frizonă: Tuner, în germană: Tondern ) este un oraș din
sud-vestul Iutlandei de Sud, la aproximativ 5 km de granița
danezo-germană și are 7.477 de locuitori (2025) [ 1 ]. Orașul se află la o altitudine joasă, la
trecerea dintre câmpia cu erică și mlaștină, fiind mărginit la sud de râul Vidå. Drumurile naționale 8, 11 și 25 se întâlnesc în Tønder.
Înainte de 1800, orașul
se numea Thundern (care înseamnă „plajă împrejmuită”), iar în
secolul al XIII-lea Tunder, Tundær . [ 2 ]
Tønder este unul dintre cele mai vechi orașe
de pe istmul dintre Marea Nordului și Marea Baltică. Era deja cunoscut ca port
în Flensburg în 1017. În 1227, dominicanii au sosit în Tønder, urmați de franciscani
în 1238 și au fondat mănăstiri. În 1243, orașul a primit drepturile de oraș Lübeck . În Evul Mediu, a fost unul dintre puținele porturi
de pe coasta de vest a Schleswig -ului,
fapt reflectat și astăzi în nava înfățișată în stema orașului. Datorită amplasării sale joase, orașul a
fost lovit în repetate rânduri de valuri de furtună, inclusiv cele din 1532 și
1593. În 1615, apa a ajuns la ferestrele castelului, iar în 1634, aceasta se
afla la o adâncime de un metru în interiorul bisericii. Tønder a suferit
numeroase incendii devastatoare. Ciuma a devastat orașul de cinci ori în
secolele al XVI-lea și al XVII-lea.
Centrul orașului
Comerțul cu vite a avut o mare importanță până
în secolul al XX-lea, deoarece orașul se afla pe Drumul Boilor din vest . Castelul, situat la marginea
orașului comercial, s-a dezvoltat în centrul administrativ al unui district
mare. În timpul diviziunii teritoriului din 1544, Johann al II-lea , cunoscut sub numele de Johann (Hans)
cel Bătrân, a devenit conducător; după moartea sa, în 1581, Ducele de Gottorf a domnit până la abolirea diviziunii în
1713/21.
Recuperarea terenurilor de pe coasta de vest a
făcut ca orașul să-și piardă accesul la mare și, prin urmare, o parte
semnificativă din importanța sa economică. În secolul al XVII-lea, confecționarea dantelei cu bobine a înflorit ca o industrie importantă. În
1788, orașul a devenit sediul primului colegiu de formare a profesorilor din țară.
În secolul al XIX-lea, orașul a fost atras în
vâltoarea conflictului germano-danez. Majoritatea cetățenilor era pro-germană
și a luat partea Schleswig-Holstein în Primul Război
Schleswig (1848–1851),
în timp ce hinterlandul nordic al orașului a rămas predominant danez. După
restaurarea statului unificat sub coroana daneză, Tønder și-a păstrat funcțiile
administrative. Cu toate acestea, decretele lingvistice introduse în 1851 s-au
confruntat cu rezistență. Aceste decrete, menite să oprească trecerea la limba
germană, au impus daneza ca limbă generală de predare în zonele bilingve din
Schleswig (de la Tønder până în zona din jurul Husum și Kappeln), cu patru
lecții de germană săptămânale. Slujbele bisericești urmau să alterneze între
germană și daneză. Cu toate acestea, Tønder (la fel ca Leck în sudul Frisiei de Nord) a fost scutit de restricția de patru ore
pe săptămână pentru limba germană. [ 3 ] După al Doilea Război Schleswig și
anexarea de către Prusia, germana a devenit singura limbă de predare în
Schleswig în 1888. Excepția a fost reprezentată de patru ore de instruire
religioasă pe săptămână. [ 4 ]
După cel de-al Doilea Război Schleswig din 1864, orașul a devenit parte a Prusiei și, din 1871, parte a Imperiului German. Din 1868, a fost conectat la linia principală Hamburg - Fredericia printr-o linie secundară către Tinglev. În 1887, a devenit o nod pe calea ferată Marsh de la Hamburg la granița daneză de atunci și la Esbjerg și,
prin linia secundară către Højer Sluse, construită la scurt timp după
aceea, un punct de transfer pentru călătorii spre Sylt. A fost reședința districtului Tondern, dar importanța economică a orașului a
scăzut.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
48
EM. C. GRIGORAŞ
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
ale căror morminte probabil fuseseră devastate, ca şi cele de la Argeş.
Adunarea s-a făcut în Biserica Rădăuţilor, iar peste ele s-au aşezat pietre
funerare, făcute de umilul şi acelaşi meşter. Mai mult,
meşterul a lucrat după acelaşi model şi pietrele destinate mormintelor lui
însuş Ştefan, cât şi lui Bogdan**, fiul acestuia. (Gr. Tocilescu le reproduce pe
toate în Istoria Românilor).
Luându-le pe rând, găsim :
Pe piatra lui Steţko,
de trei ori câte trei puncte.
Pe cea a lui Laţko*,
trei la început şi sfârşit, iar la mijloc trei în linie dreaptă.
Pe cea a lui Bogdan**,
cinci puncte.
Pe cea a mitropolitului Teoctist, de două ori câte trei puncte
(acesta era din familia domnitoare).
Iar pe mormântul lui Roman, făcut de acelaşi meşter, nu se află
nimic.
Cu toate că la mijlocul sec. XIV Templierii
dispăruseră în toată Europa, semnele sunt prea bătătoare la ochi pentru a nu
admite că secta se conservase la noi. Situaţia dealtfel curioasă a ţărilor române permitea aceasta şi distrăgea
atenţia inamicilor de la această sectă, ori poate că aceşti inamici, să nu fi
avut nici mijloacele de a o urmări până în aceste regiuni depărtate. Să fi făcut
aceşti domnitori parte din ordinele Zidarilor liberi, înfiinţate de Templieri
nu este de admis, căci aceste ordine n-aveau ce căuta, decât acolo unde puterea
papală avea trecere. Deci la fondarea Moldovei, [îi] găsim pe Templieri. Probabil că, alungaţi
de peste tot, şi din Muntenia, unde secta pitagoriciană se aşează definitiv la
putere (aceasta ar fi descălecătoarea ultimă) ei să-şi fi încercat norocul
instalându-se în regiunea Moldovei. Însă şi aici, ca şi în ţara vecină, nu
le-a fost de lungă durată şederea, căci vedem că le ia locul odată cu venirea
lui Ştefan cel Mare pe tron, o altă sectă, cu semne distincte de
cele ale lor.
Aşa, pe mormântul marelui
Domnitor găsim ([la]
Mănăstirea Putna) : o floare ; o inimă ; iar la urmă, o altă floare cu 7 petale ; Vedem numărul 7,
pe care îl găsim şi la Argeş, deci am putea conchide în identitatea sectei.
Istoria dealtfel înregistrează lupte fraticide pentru Domnie, înaintea acestui
Domnitor, lupte învăluite de mister (ca şi la Argeş) şi neexplicabile altfel.
Dar nu numai mormântul lui Ştefan
conţine asemenea semne, ci şi cel al lui Bogdan Încrucişatul**, fiul său
(mănăstirea Putna). Pe piatra acestuia găsim : o stea, o ramură şi la
urmă trei puncte (probabil unul s-a şters). Ne-am găsi deci cu
siguranţă în faţa aceleiaşi
* Laţco (sau Laţcu) voievod a fost un domnitor al Moldovei. El este fiul
voievodului Bogdan I, întemeietorul Moldovei, şi a urmat la domnie după moartea
tatălui său.
Biografie
A fost căsătorit, iar din această
căsătorie a rezultat o fiică, Anastasia. Aceasta s-a căsătorit cu Roman, fiul
lui Costea Muşat.
Nu există documente interne de
epocă referitor la Laţco voievod. Nu există referiri la războaiele purtate de
acesta, deci e foarte posibil ca el să nu fi dus lupte cu vecinii săi. Nu se
cunosc astfel ce natură aveau raporturile sale cu vecinii. Se pare însă că
Laţco voievod a ales să acţioneze pe tărâm religios, făcând concesii
catolicismului în Moldova. Laţco stabileşte în oraşul Siret reşedinţa unui
episcop catolic, iar în anul 1371 trece el însuşi la catolicism.
Faptul că însuşi voievodul
Moldovei a îmbrăţişat catolicismul nu a influenţat însă credinţa poporului
moldovean. Domnind se pare numai opt ani, Laţco nu a avut timpul necesar pentru
a răspândi religia catolică în rândul supuşilor săi. Este posibil ca trecerea
la catolicism a lui Laţco să nu fi fost una sinceră, ci un gest politic, din
moment ce el nu este îngropat într-o biserică catolică, cum ar fi fost firesc
pentru un bun credincios al acestei religii. El este în schimb înmormântat în
biserica ortodoxă din Rădăuţi, cea a tatălui său, Bogdan vodă.
Laţco voievod a murit în anul
1373 şi este înmormântat la Rădăuţi. Urmaşul său, voievodul moldovean Ştefan
cel Mare, îi va pune o piatră de mormânt cu următoarea inscripţie:
"Blagocestivul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, domn al ţării
Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit acest mormînt strămoşului său Io
Laţco voievod, în anul 6988, luna ianuarie 20, în timp ce Ioanichie era
episcopul Rădăuţilor". Anul 6988 înseamnă anul 1480, deci trecuse aproape
un secol de la moartea lui Laţco voievod până în momentul când Ştefan cel Mare
îi pune acestuia piatra de mormânt.
** Bogdan al III-lea cel
Orb (n. 9 martie 1479, Huși, Vaslui, România – d. 20 aprilie 1517, Huși, Vaslui, România) a fost domn al Moldovei
între 2
iulie 1504 și 20 aprilie 1517. Este fiul lui Ștefan cel Mare și al doamnei Maria Voichița, fiind asociat la
domnie încă din 1497. La moartea tatălui
său avea circa 25 de ani.
Origine
și familia
Bogdan a fost fiul lui Ștefan cel Mare și al
doamnei Maria Voichița, fiica domnitorului Țării Românești, Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad Dracul și strănepoata lui Mircea cel Bătrân. S-a căsătorit de trei ori, mai întâi cu
Anastasia (d. 1512), apoi cu Stana (d. 1518) și în cele din urmă cu Ruxandra,
fiica principelui Țării Românești Mihnea cel Rău. A avut copii doar din relații ilegitime.
Trei dintre fiii săi au fost, de asemenea, principi ai Moldovei: Ștefăniță Vodă (a domnit din 1517 până în 1527),
Alexandru Cornea (a domnit din 1540 până în 1541) și Alexandru Lăpușneanu.
Relațiile
cu Polonia
În momentul în care a luat domnia, a și avut
motive de luptă cu polonezii: cerând mâna Elisabetei, sora regelui Poloniei,
căruia îi dăruise și două cetăți, și fiind refuzat de două ori, Bogdan
pustiește Polonia. În cele din urmă se convine asupra
căsătoriei cu unele promisiuni favorabile în ceea ce privește catolicismul în
Moldova (1506). Curând după aceea, regele Poloniei moare,
iar succesorul acestuia nu mai aprobă căsătoria, ceea ce provoacă o serie de
devastări reciproce[2], până la 4 octombrie 1509, când Bogdan al III-lea este învins pe Nistru, lângă Hotin și se face pace la 17 ianuarie 1510, iar Bogdan renunță la căsătorie în schimbul unor avantaje
politico-economice. Tot în 1510, tătarii năvălesc in Moldova[3], pradă cumplit țara și iau cu ei 74 de mii de
robi. În noiembrie 1510, Bogdan al III-lea preîntâmpină o nouă năvălire tătărească.
Marele pericol reprezentat de tătari devine devastator în 1511 când aceștia ocupă țara. Polonezii, de
frică, îi trimit ajutor și Bogdan îi lovește pe năvălitori în mai 1512.
Relațiile
cu Țara Românească
Câțiva ani mai înainte, în 1507, Bogdan s-a aflat pe punctul de a intra în conflict
cu domnul Țării Românești, Radu cel Mare, cei doi împăcându-se în urma intervenției
mitropolitului Țării Românești, Maxim, rudă cu cei doi, ce a invocat tocmai argumentul rudeniei și al
folosirii unei limbi comune. În 1514, logofătul Tăutu este trimis la Poartă să închine de
bunăvoie Moldova, în condiții cvasi-identice cu cele ale Munteniei: autonomie
sub toate aspectele, recunoașterea suzeranității otomane și plata unui peșcheș
anual. În acest fel, Bogdan scapă de pericolul tătăresc și de alți dușmani,
care astfel, deveneau dușmanii Porții.
În 1513 Bogdan al III-lea s-a însurat cu prințesa Ruxandra, fiica
lui Mihnea cel Rău din Muntenia, după ce mai înainte fusese însurat cu
Doamna Stana și cu Nastasia. Bogdan al III-lea a bătut și monede.
A murit la 20 aprilie 1517 la Huși, fiind îngropat la Mănăstirea Putna.
Despre
numele său
Datele privitoare la sluțenia lui Bogdan al
III-lea provin de la cronicarii poloni, niciun document intern nu consemnează
așa ceva.[4]
Lui Bogdan al III-lea i s-a atribuit cea mai
cunoscută poreclă a sa - de Orbu - datorită lui Grigore Ureche[5] (abia în secolul al XVII-lea). Acesta, în letopisețul său, îl numește
Bogdan Vodă cel Orb și Grozav[6] (în sensul de groaznic la înfățișare sau
grozav, extraordinar în timpul luptelor). El era orb la un ochi[7], posibil în urma bătăliei de la Codrii Cosminului din 1497.[8] Grigore Ureche s-a folosit de informații
polone subiective (exagerarea defectului avut de voievodul român era folosită
de regele Poloniei drept pretext pentru anularea logodnei dintre sora sa și
Bogdan al III-lea).
Teoria legată de sluțenia lui Bogdan al
III-lea este anulată și de imaginile sale de pe frescele din bisericile Sfântul
Ilie din Suceava și Sfântul Nicolae din Dorohoi, de la Mănăstirea Dobrovăț sau Mănăstirea Putna.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ 49
----------------------------------------------------------------------------------------------------
secte pâmântene, ca şi în Muntenia, sectă derivată din cea pitagoriciană a lui
Zamolxis.
Ultimul rând de cripte din acest
grup, şi cel din urmă al acestui studiu, este compus dintr -o serie de documente
conţinând semnele sectelor până târziu, în sec. XVII. Ele sunt
importante, căci ne vor explica anumite evenimente, rămase enigmatice pentru
Istorie.
Din copiile Casei şcoalelor
reiese, că Mircea –cel -Bătrân şi fiul său semnau cu trei puncte
la urmă. Aceasta arată că Mircea făcea parte din ordinul Templierilor. Se zicea
dealtfel, că ar fi fost cavaler de Malta, ştiind că ordinul Templierilor dispăruse de mult din occident.
Cum bisericile trilobate
sunt construite de tatăl său Radu şi de el (Tismana, Cozia, Cotmeana),
conchidem că şi acesta din urmă a fost Templier.
Se ştie, de asemeni că în acele
timpuri o luptă aprigă s-a dat între Dăneşti şi Drăculeşti. Documentele
ne arată că, la spatele lor nu erau decât secta Templierilor şi cea Pământeană
(egipteano -pitagoriciană).
Aşa pe mormântul lui Jupân
Stanciu, marele vistiernic a lui Laiotă Basarab (Verbila), găsim hexagonul
teosofilor. Acest mare vistiernic, zice piatra funerară, a fost tăiat de Radu
Călugărul. Laiotă era dănesc, Radu drăculesc, deci Dăneştii erau
pitagoricieni, Drăculeştii Templieri. (Dracul este fiul lui Mircea) [Vlad Dracul (alternativ: Vlad
II, n. cca. 1392/1394 – d. 7 decembrie 1447) a fost domnul Țării Românești între 1436 și 1442 și din 1443 până în 1447.].
Semnele sectei pitagoriciene se
găsesc pe mormântul lui Nicolae Alexandru [(?
– 16 noiembrie 1364)
a fost un domn al Țării Românești, între 1352 - 16 noiembrie 1364, anterior
fiind asociat la domnie de tatăl său, Basarab I,
dinainte de 1343.] Basarab de la Câmpulung (opt
puncte într-un compact la începutul inscripţiei). Acesta este marele Basarab.
Vladislav, Radu V. V. de la Curtea
de Argeş, cât şi o parte dintre Assani sunt [de] asemenea pitagoricieni.
(Au zidit biserici în formă de cruce pătrate şi nu trilobate).
Petre Cercel are 3 puncte
pe tunul său.
Alte două evenimente importante
mai sunt explicite prin cripte:
Din examinarea semnăturilor Movileştilor
şi [a lui] Vasile Lupu, se pare că în Moldova sectele dispăruseră în acea
epocă. Cum Movileştii au dat un mitropolit pravoslavnic, iar Vasile Lupu a reunit
primul congres ortodox la Iaşi, se pare că [din nou] curentul
pravoslavnic domina pe atunci. (Vezi «Ad. lit.» Nº. 166, 1924).
Dacă examinăm însă medalia lui Mihaiu- Viteazul din Muzeul de la Viena, găsim în ea atât pe avers cât şi pe revers câte 14 puncte (2X7) în inscripţia circulară ; iar în centru pe revers avem în inscripţie 17 puncte (număr terminat cu 7). În total pe acest revers avem 31 [de] puncte. Pe avers, socotind şi cei trei nasturi de pe tunica lui Mihaiu-Viteazul, avem iarăş 17 puncte.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
50 EM. C. GRIGORAŞ
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Pare deci că secta
pământeană a încercat cu acest erou : Unirea tuturor Românilor. Numai cu asemenea secte se
poate explica trecerea celor 60.000 de soldaţi Moldoveni de partea lui Mihaiu,
şi graba cu care şi Moldova şi Transilvania vin în ajutorul său cu ocazia
invaziei turceşti. A fost o formă de manifestare a acestei secte pământene. Iar
pornirea jezuiţilor* de la Viena contra aceluiaşi domnitor, se explică tot cu
această sectă.
Dacă examinăm
acum semnătura lui Matei Basarab de la Arnota**, constatăm la sfârşit patru
puncte. Lupta lui cu Vasile Lupu se explică, şi mai ales faimoasa
lor pace, cu biserici construite de fiecare în ţara celuilalt, şi cu cele două
«zile de Moşi» din Iaşi şi Bucureşti, care dăinuiesc până azi. Secta impusese
pravoslavnicului Vasile Lupu condiţiile împăcării.
*
* *
O examinare a
tuturor pieselor, rămase de la ceilalţi domnitori, ar explica multe alte
evenimente din Istoria noastră atât de frămtântată. Eu mă opresc aici, în
credinţa că am arătat destule lucruri extrem de interesante şi dezlegate numai
cu ajutorul Criptografiei. Pot să afirm că singurele documente, dinainte
de pretinsa descălcălecare, sunt conţinute în acest sumar şi rezumativ
studiu. Pot iarăş să afirm că, cu ajutorul lor, s-a demonstrat existenţa
sectelor la noi, şi influenţa lor asupra Barbarilor şi a Imperiului
roman cât şi explicarea multor nebulozităţi ale Istoriei româneşti. Descălecatul
nu mai rămâne decât un mit, după aceasta.
Pot
să mai afirm că chestiunea continuităţii elementului latin de-a stânga Dunării
este quasi -rezolvată cu ajutorul aceloraş cripte. După aceasta şi teoria cu izolarea
celor două maluri ale Dunării este căzută virtual.
De asentenea demonstrarea a trei
încercări de organizare a Românilor din sec. IX până în al XlV-lea este
datorită tot acestor cripte.
Încă un rezultat este datarea
perfectă a primelor traduceri religioase în limba română şi fixarea Renaşterii
poporului românese din sec. IX—XIV.
Şi pentru că trebuie să închei,
voi spune că intuiţia mea, izvorâtă din cele ce expun, îmi indică că materialul
examinat nu e decât o infimă părticică din cel existent şi că surprinderi mai
mari ne rezervă dezgroparea părţii necunoscute încă.
Cine o va face însă, aici stă
toată chestiunea în legâtură cu cunoaşterea unui aşa de bizar trecut.
Bucureşti, 20
Decemvrie 1924. EM. C. GRIGORAŞ
* Ordinul iezuit
Societatea lui Isus (Societas Iesu/Jesu (S.I.
/ S.J.) în latină) este un ordin călugăresc al Bisericii
Catolice,
ordin aflat în serviciul direct al papei.
Istoric
Bazele ordinului au fost puse la data de 15 august 1534 de către un grup de studenți ai Universității din Paris, în frunte cu Ignațiu de Loyola.
Ordinul a fost aprobat pe 27 septembrie 1540 de papa Paul al III-lea, prin Bula „Regimini militantis Ecclesiae”.
Pe lângă cele trei voturi (promisiuni)
călugărești obișnuite (ascultare, castitate, sărăcie), iezuiții au introdus un
al patrulea vot, anume cel de ascultare necondiționată față de papă. Iezuiții au întemeiat renumite instituții de
învățământ, pe care le-au deschis tuturor categoriilor sociale. S-au făcut
remarcați atât în domeniul educației, cât și pe tărâm misionar. Au răspândit
creștinismul în mai toate noile continente, fiind activi în Asia (Japonia,
China, Vietnam, Laos, India) și în America de Sud (Paraguay, Argentina,
Brazilia).
Călugării iezuiți s-au implicat în punerea în
practică a hotărârilor Conciliului Tridentin, care a decis primenirea Bisericii Catolice
după șocul Reformei protestante. Iezuiții au fost principalii promotori
ai Contrareformei, căutând să restabilească credința catolică
în țări cu o veche tradiție catolică devenite între timp protestante, precum Anglia, Germania, Olanda, Elveția,
Principatul Transilvaniei. În Ucraina și Transilvania iezuiții au sprijinit afirmarea
bisericilor greco-catolice, aducând importante servicii culturii țărilor
respective. Universitatea din Cluj este considerată a fi continuatoarea
vechiului Colegiu iezuit, înființat prin strădania teologului și diplomatului
italian Antonio Possevino, instituție la care a învățat, printre alții
și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul.
Încă de la înființare ordinul iezuiților s-a
remarcat prin anumite trăsături specifice care l-au demarcat în mod durabil de
restul ordinelor călugărești catolice; printre inovațiile mai importante sunt
adoptarea unei autorități puternic centralizate, un mandat pe viață la șefia
ordinului, masculinitate exclusivă (inexistența unei ramuri feminine a
ordinului), accentul pus pe supunere - în special pe supunerea în fața Papei -
și o mai mare flexibilitate, fapt care a favorizat mobilitatea și
adaptabilitatea (s-au abandonat astfel practicile medievale cum ar fi penitențe
frecvente, postul obligatoriu generalizat și recitările corale ale liturghiei).[2]
Superiorul general al ordinului iezuiților
poate interveni și reforma comunitățile locale monastice într-un mod
particular, diferit, față de celelalte ordine călugărești catolice, mai
"democratice". Centralizarea puterii (structura ierarhică a
iezuiților nu există în celelalte ordine călugărești catolice), alături de
accentul tradițional pus de către iezuiți pe ascultarea strictă, sunt
caracteristicile care au făcut ca superiorul general al ordinului să fie adesea
denumit ca "Papa negru"[3] (probabil aluzie la veșmintele
iezuiților). Conștienți fiind de faptul că unul dintre factorii cei mai
importanți care au garantat la începutul mileniului întâi succesul religiei
creștine a fost organizarea ierarhică și adaptabilitatea[4], iezuiții au adoptat și ei modelul unei
ierarhii elaborate, ca și o atitudine pragmatică. Constituțiile iezuite au pus
încă de la început un accent mai mare pe apostolatul activ, decât se întâmpla
la celelalte ordine călugărești catolice care l-au precedat, și care erau mai
înclinate spre viața contemplativă.[3]
Iezuiții au jucat de-a lungul timpului rolul
important de predicatori de curte și confesori regali (duhovnici ai elitelor
Europei premoderne), fapt care i-a pus într-o poziție privilegiată, de mare
influență politică. Dar implicarea lor politică și teologia lor morală
considerată de critici a fi prea "flexibilă", în special în secolul
al XVII-lea, a făcut din termenul "iezuit" un sinonim pentru
"șiretenie" și "duplicitate", iezuiții fiind acuzați că se
ghidează după principiul "scopul scuză mijloacele"[3] (deși reprezentanții iezuiți ai
teologiei morale respingeau într-o majoritate covârșitoare acest principiu).
Mai târziu, la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea,
iezuiții erau încă considerați în a fi ghidați după deviza "violență
pentru trup, minciuni pentru suflet."[5]
Rolul ordinului iezuiților de principal agent
al Contrareformei catolice pe continentul european nu i-a împiedicat să devină
niște misionari eficienți în Asia, America și Africa, aceștia punând, în plus,
încă de la prima generație, un model de educație religioasă care au
fundamentat, la cererea puterii seculare (convinsă de calitatea educației
dispensate gratuit), și învățământul laic: iezuiții au înființat astfel școli
la toate nivelurile, aceștia posedând și utilizând chiar și azi, doar în
Statele Unite, 19 universități![3] În materie de apostolat, eficiența iezuiților,
datorată adesea unei importante flexibilități doctrinare, a fost totuși la un
moment dat afectată negativ de chiar această flexibilitate crescută, devenită
astfel un principal impediment: din dorința de a atinge scopul strategic
important, anume convertirea Chinei - țara lumii cu populația cea mai mare - la
creștinism, în munca lor de propagandă religioasă din secolul al XVII-lea,
iezuiții au adaptat creștinismul la tradițiile filozofice chinezești; criticii
au considerat însă că iezuiții au mers prea departe, fapt care a determinat
papalitatea să suprime riturile chinezești apărute[3]: iezuiții, flexibili și deciși să
convertească China, merseseră până într-acolo încât traduseseră în chineză
noțiunea de "Dumnezeu" prin "Tiān ( 天 )” ("cer"), dar Biserica i-a obligat să-i învețe
pe chinezii convertiți că Dumnezeul creștin este personal (în cosmologia
chineză nu există o metafizică religioasă, și nici un Dumnezeu personal, cum nu
există nici creație a lumii (aceasta fiind eternă și în permanentă
transformare), sau o lume-de-dincolo[6]) și că credința lor ancestrală a fost anti-creștină.[7]
Iezuiții au fost dintotdeauna un ordin
religios, temut de unii, admirat de alții,[2], însă în secolul al XVIII-lea guvernele
țărilor catolice și în general guvernele europene, au considerat ordinul
iezuiților drept un important impediment în creșterea influenței statelor
naționale asupra bisericilor locale; guvernele Austriei, Franței, Spaniei,
Portugaliei și altor state au suprimat ordinul iezuiților, atât în metropole
cât și în colonii, aceste guverne ajungând în final prin a cere în 1778 Papei
Clement al XIV-lea să desființeze ordinul, fapt pe care acesta l-a și făcut. Pe
continent, doar guvernul Prusiei lui Frederic și al Rusiei împărătesei
Ecaterina, au refuzat să interzică activitatea iezuiților pe teritoriile lor.
Abolirea Ordinului iezuiților a fost însă de scurtă durată, căci acesta a fost
reînființat de către Vatican la începutul celui de-a doilea deceniu a secolului
al XIX-lea, o dată cu reinstalarea la putere a guvernelor reacționare,
conservatoare, după 1814.[2][3]
Emblema
ordinului
Logo-ul ordinului cuprinde trei litere: IHS,
interpretate în două variante mai răspândite:
a) Iesum Habemus Socium (Isus
însoțitorul nostru)
b) Iesus Hominum Salvator (Isus
mântuitorul omenirii)
În
Transilvania
Ștefan Báthory, principe al Transilvaniei și rege al Poloniei a înființat, în 1581, Colegiul
Iezuit din Cluj. Acesta a chemat la Cluj mai mulți profesori iezuiți din Italia, Germania și Polonia, care au constituit Colegiul Academic
(în latină Collegium Academicum Claudiopolitanum).
Instituția număra în anul 1585 peste 180 de studenți.[8] Printre studenții Colegiului
Iezuit din Cluj s-a aflat și Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul.
În anul 1603, în urma ocupării orașului de către Moise Szekely, iezuiții au fost alungați, bunurile lor
devastate, iar universitatea închisă.[9] În 1698 au revenit, după restabilirea academiei. Instituția a
cunoscut un avânt deosebit în secolul al XVIII-lea, când pe lângă biserică și universitate a
fost construit un mare internat, intitulat Convictus
Nobilium,
în care au fost primiți studenți indiferent de originea lor etnică.
Astronomul și profesorul iezuit Maximilian Hell, imediat după hirotonirea sa ca preot în
anul 1752, a fost trimis la Cluj, cu misiunea de a consolida Colegiul academic iezuit din Cluj, care ținea de provincia austriacă a
ordinului iezuit. Maximilian Hell a devenit unul din cei șapte profesori ai
Colegiului academic din Cluj (la care se adăuga rectorul).[10] Domeniile de predare ale profesorului
Maximilian Hell au fost matematica și astronomia. Totodată, el a fost și întemeietorul Observatorului Astronomic
din Cluj.
Parohia Studențească Iezuită din
Târgu Mureș
Societatea lui Isus a fost desființată în mai
multe rânduri, de-a lungul istoriei. Ordinul iezuit a fost interzis în România
ultima dată în anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist. După evenimentele din decembrie 1989 iezuiții au reintrat în legalitate.
Biserica Minoriților din Târgu Mureș a fost dată în anul 2000 în folosința Arhiepiscopiei
Romano-Catolice de Alba Iulia, deoarece în lipsa resurselor umane călugării franciscani minoriți și-au încheiat misiunea în oraș. Parohia
studenților a fost mutată astfel, în fosta mănăstire minorită și a intrat, atât
imobilul, cât și parohia, din anul 2008, în administrarea iezuiților reîntorși
la Târgu Mureș. Misiunea și comunitatea din localitate
începuseră activitatea ca urmare a unei înțelegeri între provinciile române și
maghiare ale Ordinului și ca răspuns la invitația Arhiepiscopiei
de Alba Iulia.[11]
Unul din proiectele sociale de anvergură este
cel inițiat în anul 1991 de preotul iezuit austriac Georg Sporschill, care prin Organizația Umanitară Concordia urmărește reintegrarea socială a
copiilor străzii.
** Mănăstirea Arnota este
un lăcaș de cult ortodox din România care aparține de Arhiepiscopia Râmnicului. Este situată în satul Bistrița (comuna
Costești) din județul
Vâlcea. Mănăstirea a fost ctitorită de Matei
Basarab și soția sa Elina, iar biserica poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.
----------------------------------------------------------------------------------------------------
CRIPTOGRAFIA ŞI ISTORIA ROMÂNEASCĂ 51
----------------------------------------------------------------------------------------------------
S
U M A R
1.
Criptul de pe inelul de la Pietroasa ............................................................................................................7
2. » din
psaltirea Scheiană ............................................................................................................9
3. »
de la Studeniţa (Serbia)
..........................................................................................................12
4. » de
la Muntele Athos ..........................................................................................................14
5. » de
pe leul din Pireu ..........................................................................................................17
6. » de pe inelul lui Radu Negru ..........................................................................20
7. »
Semnătura lui “Io Ioniţă Assan” ..........................................................................21
8. » din mănăstirea Berinde (Balcani)...........................................................24
9. » din biserica Boiana (Balcani)...........................................................27
10. » din Codicile Voroneţean ..........................................................................27
11. » din Psaltirea Hurmuzaki ..........................................................................29
12. » din Textele Măhăcene ..........................30
33. » din Evangheliarul lui Radu Grămăticul........................................................30
14. » de pe poalele arhidiaconului de la
Argeş.................................................................31
15. » de pe gâtul arhidiaconului de la
Argeş ................................................................33
16. Portretul cu semnătura lui Ioniţă Assan
de la Argeş........................................................35
17. Criptul de pe profetul Zaharia de la
Argeş................................................................ 36
18. Criptul de pe Inelul lui Radu V. V. de la
Argeş.................................................................39
19.
Criptul de pe Statul lui Radu V. V. de
la Argeş.................................................................40
20.
Criptul lui Carol V de Sicilia ..........................................................................40
2l.
Criptul de pe Stâlpul de la Argeş ..........................................................................41
22.
Criptele Goţilor —Hunilor —Avarilor ..........................................................................42
23.
Criptele din Bucovina ..........................................................................47
24. Existenţa Sectelor până în sec. XVII ..........................................................................49
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu