Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 95
-95-
la
50 patrifamilie. Din familia acésta isi trage originea
si D. Gavrilu Popu, canonicu in Lugosiu. 
(blazon)
! Bud (Rogosianu) de
Boérfalva cu originea vechia din
Budesti in Marmati’a, in comun’a Boiereni [Boiereni (în maghiară Boérfalva) este un sat ce aparține orașului Târgu
Lăpuș din județul Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Localitatea a
purtat și numele de Dumbrava Nouă. Prima atestare documentară: 1584
(Boierfalwa). A fost aşezată între 1553 şi 1584 cu populaţie românească. Kristóf
Báthory și mai târziu Zsigmond Báthory l-au scutit de plata a treizecea din
cauza graniței înguste și neproductive. A fost distrusă la începutul secolului
al XVII-lea și apoi relocată. Locuitorii săi au luat parte la războaiele
prinților, pentru care
principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász și comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu
[Nușeni, Bistrița-Năsăud], au înnobilat mai multe familii
locale (Mány, Timbus, Pap, Bojér, Rogozán, Ștefan, Fodor, Petrucz, Lupán). În
1659 erau înscriși acolo 31 de iobagi și 19 pușcași sau capi de familie
eliberați, iar în 1838 acolo locuiau șase nobili români scutiți de impozite și
95 de nobili români plătitori de impozite, dintre care niciunul nu știa să
scrie. Belső -Szolnok, din 1876. A aparținut comitatului Szolnok -Doboka. În
1900, din cei 932 de locuitori ai săi, 899 erau români și 33 vorbitori nativi
de germană ( idiș ); 817 greco -catolici, 82 ortodocși și 33 evrei. În 2002,
din 452 de locuitori de naționalitate română, 401 erau ortodocși și 51 greco -catolici.
Etimologie: - Etimologia numelui localității: din n. de grup boiereni, din n.
fam. Boier (< subst. boier “nobil, domn” < sl. boljarŭ, boljarinŭ) + suf.
-eni.]. Ludovicu, regele
Ungariei, in seclulu alu 15-lea, dupa aceea prin principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1658. — — 28 patrifamilie. (vezi Rogosianu
de Boérfalva)
! Rogosianu de
Boérfalva cu originea vechia din
Budesti in Marmati’a, in comun’a Boiereni [Boiereni (în maghiară Boérfalva) este un sat ce aparține orașului Târgu
Lăpuș din județul Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Localitatea a
purtat și numele de Dumbrava Nouă. Prima atestare documentară: 1584
(Boierfalwa). A fost aşezată între 1553 şi 1584 cu populaţie românească.
Kristóf Báthory și mai târziu Zsigmond Báthory l-au scutit de plata a treizecea
din cauza graniței înguste și neproductive. A fost distrusă la începutul
secolului al XVII-lea și apoi relocată. Locuitorii săi au luat parte la
războaiele prinților, pentru care principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász și comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu
[Nușeni, Bistrița-Năsăud], au înnobilat mai multe familii
locale (Mány, Timbus, Pap, Bojér, Rogozán, Ștefan, Fodor, Petrucz, Lupán). În
1659 erau înscriși acolo 31 de iobagi și 19 pușcași sau capi de familie
eliberați, iar în 1838 acolo locuiau șase nobili români scutiți de impozite și
95 de nobili români plătitori de impozite, dintre care niciunul nu știa să
scrie. Belső -Szolnok, din 1876. A aparținut comitatului Szolnok -Doboka. În
1900, din cei 932 de locuitori ai săi, 899 erau români și 33 vorbitori nativi
de germană ( idiș ); 817 greco -catolici, 82 ortodocși și 33 evrei. În 2002,
din 452 de locuitori de naționalitate română, 401 erau ortodocși și 51 greco
-catolici. Etimologie: - Etimologia numelui localității: din n. de grup
boiereni, din n. fam. Boier (< subst. boier “nobil, domn” < sl. boljarŭ,
boljarinŭ) + suf. -eni.].
Ludovicu, regele Ungariei, in seclulu alu 15-lea, dupa aceea prin principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1658. — —
28 patrifamilie. (vezi Bud de Boérfalva)
Boér de
Boérfalva in
comun’a Boiereni [Boiereni (în
maghiară Boérfalva) este un sat ce aparține orașului Târgu Lăpuș din județul
Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Localitatea a purtat și numele de
Dumbrava Nouă. Prima atestare documentară: 1584 (Boierfalwa). A fost aşezată
între 1553 şi 1584 cu populaţie românească. Kristóf Báthory și mai târziu
Zsigmond Báthory l-au scutit de plata a treizecea din cauza graniței înguste și
neproductive. A fost distrusă la începutul secolului al XVII-lea și apoi
relocată. Locuitorii săi au luat parte la războaiele prinților, pentru care principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe
Rákóczi al II-lea de Felsővadász
și comitele secuilor, principele
Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], au înnobilat mai multe familii locale (Mány, Timbus, Pap,
Bojér, Rogozán, Ștefan, Fodor, Petrucz, Lupán). În 1659 erau înscriși acolo 31
de iobagi și 19 pușcași sau capi de familie eliberați, iar în 1838 acolo locuiau
șase nobili români scutiți de impozite și 95 de nobili români plătitori de
impozite, dintre care niciunul nu știa să scrie. Belső -Szolnok, din 1876. A
aparținut comitatului Szolnok -Doboka. În 1900, din cei 932 de locuitori ai
săi, 899 erau români și 33 vorbitori nativi de germană ( idiș ); 817 greco
-catolici, 82 ortodocși și 33 evrei. În 2002, din 452 de locuitori de
naționalitate română, 401 erau ortodocși și 51 greco -catolici. Etimologie: -
Etimologia numelui localității: din n. de grup boiereni, din n. fam. Boier
(< subst. boier “nobil, domn” < sl. boljarŭ, boljarinŭ) + suf. -eni.]. Principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1658. — — 10 patrifamilie.
Todor de Boérfalva, in comun’a Boiereni [Boiereni (în maghiară Boérfalva) este un sat ce aparține orașului Târgu
Lăpuș din județul Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Localitatea a
purtat și numele de Dumbrava Nouă. Prima atestare documentară: 1584
(Boierfalwa). A fost aşezată între 1553 şi 1584 cu populaţie românească.
Kristóf Báthory și mai târziu Zsigmond Báthory l-au scutit de plata a treizecea
din cauza graniței înguste și neproductive. A fost distrusă la începutul
secolului al XVII-lea și apoi relocată. Locuitorii săi au luat parte la războaiele
prinților, pentru care
principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász și comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu
[Nușeni, Bistrița-Năsăud], au înnobilat mai multe familii locale
(Mány, Timbus, Pap, Bojér, Rogozán, Ștefan, Fodor, Petrucz, Lupán). În 1659
erau înscriși acolo 31 de iobagi și 19 pușcași sau capi de familie eliberați,
iar în 1838 acolo locuiau șase nobili români scutiți de impozite și 95 de
nobili români plătitori de impozite, dintre care niciunul nu știa să scrie.
Belső -Szolnok, din 1876. A aparținut comitatului Szolnok -Doboka. În 1900, din
cei 932 de locuitori ai săi, 899 erau români și 33 vorbitori nativi de germană
( idiș ); 817 greco -catolici, 82 ortodocși și 33 evrei. În 2002, din 452 de
locuitori de naționalitate română, 401 erau ortodocși și 51 greco -catolici.
Etimologie: - Etimologia numelui localității: din n. de grup boiereni, din n.
fam. Boier (< subst. boier “nobil, domn” < sl. boljarŭ, boljarinŭ) + suf.
-eni.]. — Comitele
secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu
[Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1664. Scutum videlicet militare coelestini coloris, cujus fundum
collis virens occupat, hujus in apice corona aurea est posita, ex qua brachium quodam humanum humero tenus resectum lorica
indutur, sclopetum longum vulgo Tessenyi vocatum manibus tenere conspicitur. [Scut militar de culoare cerească, al cărui fundal este ocupat de un deal
verde, pe vârful căruia este așezată o coroană de aur, din care iese un braț uman tăiat de la umăr cu o sabie subțire și se
vede că ține în mâini o pușcă lungă numită în mod obișnuit Tessenyi]. 4 patrifamilie. (blazon)
Mikes de
Kis -Magura,
in comun’a Boiereni [Boiereni (în
maghiară Boérfalva) este un sat ce aparține orașului Târgu Lăpuș din județul
Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Localitatea a purtat și numele de
Dumbrava Nouă. Prima atestare documentară: 1584 (Boierfalwa). A fost aşezată
între 1553 şi 1584 cu populaţie românească. Kristóf Báthory și mai târziu
Zsigmond Báthory l-au scutit de plata a treizecea din cauza graniței înguste și
neproductive. A fost distrusă la începutul secolului al XVII-lea și apoi
relocată. Locuitorii săi au luat parte la războaiele prinților, pentru care principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe
Rákóczi al II-lea de Felsővadász
și comitele secuilor, principele
Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], au înnobilat mai multe familii locale (Mány, Timbus, Pap,
Bojér, Rogozán, Ștefan, Fodor, Petrucz, Lupán). În 1659 erau înscriși acolo 31
de iobagi și 19 pușcași sau capi de familie eliberați, iar în 1838 acolo
locuiau șase nobili români scutiți de impozite și 95 de nobili români plătitori
de impozite, dintre care niciunul nu știa să scrie. Belső -Szolnok, din 1876. A
aparținut comitatului Szolnok -Doboka. În 1900, din cei 932 de locuitori ai
săi, 899 erau români și 33 vorbitori nativi de germană ( idiș ); 817 greco
-catolici, 82 ortodocși și 33 evrei. În 2002, din 452 de locuitori de
naționalitate română, 401 erau ortodocși și 51 greco -catolici. Etimologie: -
Etimologia numelui localității: din n. de grup boiereni, din n. fam. Boier
(< subst. boier “nobil, domn” < sl. boljarŭ, boljarinŭ) + suf. -eni.]. — Comitele secuilor, principele
Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1673.
Scutum videlicet militare erectum coelestini coloris in cujus campo sive area
Leo quidam integer naturali suo coloro depictus ore gladium nudum constringere,
anterioribus vero pedibus arborem quamdam vibrare conspicitur, supra scutum
autem galea militaris clausa est posita, quam contegit corona regia gemmis atque unionibus decenter
exornata, super quæ columba rostro ramun olivæ reportans stare visitur, e cono
vero galea etc.[ Scut
militar de o culoare cerească, ridicat în plan vertical, în câmpul sau aria
căruia se vede un oarecare leu, pictat în culoarea sa naturală, ținând cu gura
o sabie goală, în timp ce cu picioarele anterioare este văzut scuturând un fel
de copac; deasupra scutului este așezată o cască militară închisă, care este
acoperită cu o coroană regală decent decorată cu pitre prețioase geme și de
uniuni peste care se vede un porumbel în picioare purtând în cioc o ramură de
măslin, o cască etc. dintr-un con
(de brad? de pin?)]. 6 patrifamilie. (blazon)
Kindris de
Ioód in Marmati’a,
in comun’a Boiereni [Boiereni (în
maghiară Boérfalva) este un sat ce aparține orașului Târgu Lăpuș din județul
Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Localitatea a purtat și numele de
Dumbrava Nouă. Prima atestare documentară: 1584 (Boierfalwa). A fost aşezată
între 1553 şi 1584 cu populaţie românească. Kristóf Báthory și mai târziu Zsigmond
Báthory l-au scutit de plata a treizecea din cauza graniței înguste și
neproductive. A fost distrusă la începutul secolului al XVII-lea și apoi
relocată. Locuitorii săi au luat parte la războaiele prinților, pentru care principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe
Rákóczi al II-lea de Felsővadász
și comitele secuilor, principele
Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], au înnobilat mai multe familii locale (Mány, Timbus, Pap,
Bojér, Rogozán, Ștefan, Fodor, Petrucz, Lupán). În 1659 erau înscriși acolo 31
de iobagi și 19 pușcași sau capi de familie eliberați, iar în 1838 acolo
locuiau șase nobili români scutiți de impozite și 95 de nobili români plătitori
de impozite, dintre care niciunul nu știa să scrie. Belső -Szolnok, din 1876. A
aparținut comitatului Szolnok -Doboka. În 1900, din cei 932 de locuitori ai
săi, 899 erau români și 33 vorbitori nativi de germană ( idiș ); 817 greco
-catolici, 82 ortodocși și 33 evrei. În 2002, din 452 de locuitori de naționalitate
română, 401 erau ortodocși și 51 greco -catolici. Etimologie: - Etimologia
numelui localității: din n. de grup boiereni, din n. fam. Boier (< subst.
boier “nobil, domn” < sl. boljarŭ, boljarinŭ) + suf. -eni.]. — — 6
patrifamilie.
Kira de
Hollomező (Mogógie)
[Măgoaja (maghiară Hollomezo) este un sat în
comuna Chiuiești din județul Cluj, Transilvania, România. Numele satului a fost
menționat pentru prima dată în anul 1588 într-un act sub forma Hollomezö, când
Zsigmond Báthory a donat voievodatul Hollómező fondatorului așezării, nobilului
János Botha și descendenților săi, care au populat până atunci acest loc
distrus, nelocuit, pe cheltuiala lui. În același timp, principele a atașat
Hollómezó la camera Dési (Dej). În 1662 a fost scris ca Hollmezö, în 1646 ca
Hollomezeo, în 1733 ca Hollo -Mezö , în 1750 ca Magocze, în 1808 ca Hollómező,
Mogácse, iar în 1913 ca Hollómező. Ferenc Teke a fost menționat printre
proprietarii săi în 1598, iar György Toldalagi în 1607, ai cărui moștenitori au
ținut satul Hollómezó până în 1638, când ramura masculină a familiei s-a stins,
iar principele Transilvaniei,
Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et
Rákócz. a anexat moșia salinei Dési (Dej). În 1653,
principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, a gajat această moșie
lui Pál Béldy din Uzon sub forma de compensație pentru conacul Kodor. În 1661, satul Hollómező aparținea
camerei de sare Deés (Dej), iar în 1677 era în proprietatea trezoreriei. Înainte de Tratatul de pace de la
Trianon, a aparținut districtului Dési (Dej) din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 1.009 locuitori, 981 erau
români și 8 maghiari. 10 din populație erau greco -catolici, 956 greco
-ortodocși de est. Aceste [familii] stau inca la vetrele predicatului. Principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Pavel de
Peterite [Peteritea este un sat în comuna
Vima Mică din județul Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Numele vechi
a localității este Petrești. Prima atestare documentară: 1467 (Paprathmezeu).
Etimologie: - Etimologia numelui localității: din antroponimul magh. Peter
(< germ.- magh. Peter) + suf. -it + suf. top. -a. Atestare documentară: -
Localitatea Peteritea apare prima dată atestată documentar în anul 1467, ceea ce nu
înseamna nicidecum data întemeierii așezării. Profesorul de istorie Ilie Sălceanu apreciază că
localitatea Peteritea are o vechime mult mai mare, anume cel târziu în secolul
al VIII-lea și cel mai probabil și secolul VI-VII, iar descoperirile
arheologice atestă prezența omului încă din neolitic. Primele atestări
documentare în care este menționat numele satului Peteritea, ungurește Petoret,
în secolul al XV-lea sunt semnalate de Coriolan Suciu. În acea perioadă,
Peteritea era o așezare iobagească, iar variantele de nume și lista anilor preluate
după aceste atestări sunt: 1467 – Poprathmezeu 1579
– Prodradosmezo, Peterite 1586 –
Peterthely 1615 – Peterit 1624 – Petterie 1630 – Peterite
1646 – Peterffalua 1733 –
Petyerika 1750 – Peterita 1760-1762 – Peteritye 1850 –
Petritye Petritya 1854
– Peteritye, Peterice. Întemeietorul satului ar fi fost un anume Peter – Racz,
la început ar fi avut denumirea “Câmpul lui Peter” și ar fi aparținut de
Cetatea Ciceu. Corneliu Mirescu în lucrarea “Țara Lăpușului” spune: “Caracterul
românesc al satelor îl vădesc voievozii și cnezii din fruntea lor, spre
deosebire de satele ungurești care au în frunte juzi (judices)”. În numele satelor
în parte, în caz că n-a răspuns chiar voievodul singur, răspund împreuna cu el
cnezii sau cnejii singuri. Ei răspund în numele satului lor. Astfel, pentru
Petreștii – azi Peteritea răspunde “Petrus Kenesius”. În cazul cneazului din
Petrești se poate face o apropiere între numele cneazului și numele păstrat al
satului Petrești – Peterhaza – Peteritea.]. Aceste [familii] stau inca la vetrele predicatului. Principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes
utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Dregsán de
Négerfalva [Grădinari, mai demult Negru,
(în maghiară Kisnyégerfalva), este un sat în comuna Drăgănești din județul
Bihor, Crișana, România. Istoric: - Kisnyégerfalva (Nyégerfalva) era deja moșie
episcopală în secolul al XIII-lea și apoi era formată din 9 loturi. În prima
jumătate a secolului al XIX-lea, episcopul greco -catolic era proprietar. În
1910, din 452 de locuitori, 252 erau maghiari și 199 români. Dintre aceștia, 10
erau romano -catolici, 188 greco -catolici și 246 reformați. Înainte de
Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Belényes din județul
Bihar.].
Aceste [familii] stau inca la vetrele predicatului. Principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din
Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini coloris, in cujus campo sive
area eques quidam armatus sago viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu
sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur,
supra scutum galea militaris aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Mikola de
Glod [Glod este un sat în comuna
Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost
menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan
I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon
Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund
Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7
iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub
numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de
Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a
donat această moşie aparţinând Kövár domnului
cetății Kővár, Kristóf Hagymási
(om politic transilvănean,
general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În
1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În
certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează
pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország”
ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624,
Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota
Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând
cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al
II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat
pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár,
iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și
László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform
ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc
pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani
iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile
călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702,
satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola,
Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat
familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki,
apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în
proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut
lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul
recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek
Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891,
din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21
reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco
-catolic Szamosújvár, Flórián
Hátosz, János Lázár, familia
Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909
locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia,
74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau
greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62
israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de
Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda
din județul Szolnok -Doboka.]. Aceste [familii] stau inca la vetrele predicatului. Principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes
utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Petrán de
N. –Ilonda [Ileanda este o comună în
județul Sălaj, Transilvania, România, formată din satele Bârsăuța, Bizușa-Băi,
Dăbâceni, Dolheni, Ileanda (reședința), Luminișu, Măleni, Negreni, Perii
Vadului, Podișu, Răstoci, Rogna și Șasa. Scurt Istoric: - Comuna Ileanda este
străbătută de râul Someș, o importantă arteră de comunicații din cele mai vechi
timpuri, care a atras de-a lungul ei formarea unor așezări omenești. Primele
alcătuiri de așezări erau mici, câteva case risipite cu câțiva locuitori
așezați într-o regiune unde își puteau găsi cu mai multă ușurință cele necesare
traiului. Aceste case erau locuite de daci, ulterior de romani până la
retragerea lor, dovada o constituie urmele unui drum roman descoperit de
cercetători, care a existat pe teritoriul comunei Ileanda. Aceste așezări mici
au apărut până în secolul al XIV-lea ca așezări omenești peste care s-au
perindat fel de fel de popoare migratoare dintre care cea mai mare influentă a
avut-o elementul slav, fapt ce se constată prin diferite cuvinte și denumiri de
origine slavă, ca de exemplu Ileanda ( coasta, spate de deal) Bârsăuța (bârsă=
piesă de plug) Dăbâceni de la ( dluboku = adâncime), Răstoci de la (răstoacă =
locul unde se oprește apa pentru iazul morii). Ulterior denumirile au fost
maghiarizate unele până în secolul al XVIII-lea, altele până în secolul al
XIX-lea, respectiv începutul secolului al XX-lea. Dacă este să ne raportăm la
localitatea de reședință, primele date despre satul Ileanda se cunosc din anul
1350, când se numea ,“Ylandmeze'' ceea ce inseamnă câmpie-șes deoarece așezarea
este situată lângă Someș în regiunea de luncă. Din cauza deselor inundații și a
năvălirilor tătarilor și a turcilor care produceau pagube mari locuitorilor,
așezarea s-a retras pe valea îngustă a Ilenzii. Ileanda se pare ca a luat
ființă ca așezare omenească abia intre anii 1465 -1467, când este amintită în
documente sub numele de ,“Ilonda” aparținând ca moșie Cetății Ciceului.]. Aceste [familii] stau
inca la vetrele predicatului. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei,
Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász,
1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet
militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago
viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere,
sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris
aperta, sive craticulata est posita, quam contegit
diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Farkas, de
Disznopataka (Poiana -Porcului) [Fântânele, mai demult Poiana Porcului, colocvial Valea Porcului, (în
maghiară Disznópataka, în germană Schweinbach) este un sat ce aparține orașului
Târgu Lăpuș din județul Maramureș, Transilvania, România. Se află în partea de
sud a județului, în Depresiunea Lăpuș, la poalele nordice ale culmii Breaza.
Istoric: - Prima atestare documentară: 1637 (Disznopataka). Stabilit înainte de
1553 cu populație românească. Când a fost menționat pentru prima dată, a
aparținut domniei castelului de la Cicsó, creat mai târziu din aceasta la
Szamosújvár. În 1584, Zsigmond Báthory
i-a scutit pe locuitori de a plăti a treizecea din cauza graniței sale
înguste și neproductive. În 1630, acolo locuiau o sută de familii de iobagi.
Cei mai mulți dintre ei au participat la campaniile principilor transilvăneni:
Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe
Rákóczi al II-lea de Felsővadász, și comitele secuilor, principele
Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], care au înnobilat câțiva pușcași locali. În 1838, din 80 de
contribuabili și un cap de familie nobiliară necontribuabil, 77 erau români și
patru vorbitorii de limba maghiară, șapte dintre ei știau să citească. A
aparținut inițial de Belső -Szolnok, iar din 1876 de comitatul Szolnok –Doboka.
În 1910, 663 din cei 676 de locuitori ai săi erau vorbitori nativi de limba
română; 497 ortodocși, 170 greco -catolici și 9 evrei.]. Aceste [familii] stau inca
la vetrele strabune si imprasciate. Principele Transilvaniei, regent al
Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de
Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: —
Scutum videlicet militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques
quidam armatus sago viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum
Tesseniensem tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum
galea militaris aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Costin de Disznopataka (Poiana -Porcului) [Fântânele, mai demult Poiana Porcului, colocvial Valea
Porcului, (în maghiară Disznópataka, în germană Schweinbach) este un sat ce
aparține orașului Târgu Lăpuș din județul Maramureș, Transilvania, România. Se
află în partea de sud a județului, în Depresiunea Lăpuș, la poalele nordice ale
culmii Breaza. Istoric: - Prima atestare documentară: 1637 (Disznopataka).
Stabilit înainte de 1553 cu populație românească. Când a fost menționat pentru
prima dată, a aparținut domniei castelului de la Cicsó, creat mai târziu din
aceasta la Szamosújvár. În 1584, Zsigmond Báthory i-a scutit pe locuitori de a plăti a
treizecea din cauza graniței sale înguste și neproductive. În 1630, acolo locuiau
o sută de familii de iobagi. Cei mai mulți dintre ei au participat la
campaniile principilor transilvăneni: Principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, și comitele
secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu
Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], care au înnobilat câțiva pușcași
locali. În 1838, din 80 de contribuabili și un cap de familie nobiliară
necontribuabil, 77 erau români și patru vorbitorii de limba maghiară, șapte
dintre ei știau să citească. A aparținut inițial de Belső -Szolnok, iar din
1876 de comitatul Szolnok –Doboka. În 1910, 663 din cei 676 de locuitori ai săi
erau vorbitori nativi de limba română; 497 ortodocși, 170 greco -catolici și 9
evrei.]. Aceste
[familii] stau inca la vetrele strabune si imprasciate. Principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes
utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon
Man de Disznopataka (Poiana -Porcului) [Fântânele, mai demult Poiana Porcului, colocvial Valea
Porcului, (în maghiară Disznópataka, în germană Schweinbach) este un sat ce
aparține orașului Târgu Lăpuș din județul Maramureș, Transilvania, România. Se
află în partea de sud a județului, în Depresiunea Lăpuș, la poalele nordice ale
culmii Breaza. Istoric: - Prima atestare documentară: 1637 (Disznopataka).
Stabilit înainte de 1553 cu populație românească. Când a fost menționat pentru
prima dată, a aparținut domniei castelului de la Cicsó, creat mai târziu din
aceasta la Szamosújvár. În 1584, Zsigmond Báthory i-a scutit pe locuitori de a plăti a
treizecea din cauza graniței sale înguste și neproductive. În 1630, acolo locuiau
o sută de familii de iobagi. Cei mai mulți dintre ei au participat la
campaniile principilor transilvăneni: Principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, și comitele
secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu
Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], care au înnobilat câțiva pușcași
locali. În 1838, din 80 de contribuabili și un cap de familie nobiliară
necontribuabil, 77 erau români și patru vorbitorii de limba maghiară, șapte
dintre ei știau să citească. A aparținut inițial de Belső -Szolnok, iar din
1876 de comitatul Szolnok –Doboka. În 1910, 663 din cei 676 de locuitori ai săi
erau vorbitori nativi de limba română; 497 ortodocși, 170 greco -catolici și 9
evrei.]. Aceste
[familii] stau inca la vetrele strabune si imprasciate. Principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes
utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Haragos de Disznopataka (Poiana -Porcului) [Fântânele, mai demult Poiana Porcului, colocvial Valea
Porcului, (în maghiară Disznópataka, în germană Schweinbach) este un sat ce
aparține orașului Târgu Lăpuș din județul Maramureș, Transilvania, România. Se
află în partea de sud a județului, în Depresiunea Lăpuș, la poalele nordice ale
culmii Breaza. Istoric: - Prima atestare documentară: 1637 (Disznopataka).
Stabilit înainte de 1553 cu populație românească. Când a fost menționat pentru
prima dată, a aparținut domniei castelului de la Cicsó, creat mai târziu din
aceasta la Szamosújvár. În 1584, Zsigmond Báthory i-a scutit pe locuitori de a plăti a treizecea
din cauza graniței sale înguste și neproductive. În 1630, acolo locuiau o sută
de familii de iobagi. Cei mai mulți dintre ei au participat la campaniile
principilor transilvăneni: Principele Transilvaniei, regent al
Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, și comitele secuilor, principele
Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], care au înnobilat câțiva pușcași locali. În 1838, din 80 de
contribuabili și un cap de familie nobiliară necontribuabil, 77 erau români și
patru vorbitorii de limba maghiară, șapte dintre ei știau să citească. A
aparținut inițial de Belső -Szolnok, iar din 1876 de comitatul Szolnok –Doboka.
În 1910, 663 din cei 676 de locuitori ai săi erau vorbitori nativi de limba
română; 497 ortodocși, 170 greco -catolici și 9 evrei.]. Aceste [familii] stau inca
la vetrele strabune si imprasciate. Principele Transilvaniei, regent al
Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de
Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: —
Scutum videlicet militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques
quidam armatus sago viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum
Tesseniensem tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum
galea militaris aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Bode de Disznopataka (Poiana -Porcului) [Fântânele, mai demult Poiana Porcului, colocvial Valea
Porcului, (în maghiară Disznópataka, în germană Schweinbach) este un sat ce
aparține orașului Târgu Lăpuș din județul Maramureș, Transilvania, România. Se
află în partea de sud a județului, în Depresiunea Lăpuș, la poalele nordice ale
culmii Breaza. Istoric: - Prima atestare documentară: 1637 (Disznopataka).
Stabilit înainte de 1553 cu populație românească. Când a fost menționat pentru
prima dată, a aparținut domniei castelului de la Cicsó, creat mai târziu din
aceasta la Szamosújvár. În 1584, Zsigmond Báthory i-a scutit pe locuitori de a plăti a treizecea
din cauza graniței sale înguste și neproductive. În 1630, acolo locuiau o sută
de familii de iobagi. Cei mai mulți dintre ei au participat la campaniile
principilor transilvăneni: Principele Transilvaniei, regent al
Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, și comitele secuilor, principele
Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], care au înnobilat câțiva pușcași locali. În 1838, din 80 de
contribuabili și un cap de familie nobiliară necontribuabil, 77 erau români și
patru vorbitorii de limba maghiară, șapte dintre ei știau să citească. A
aparținut inițial de Belső -Szolnok, iar din 1876 de comitatul Szolnok –Doboka.
În 1910, 663 din cei 676 de locuitori ai săi erau vorbitori nativi de limba
română; 497 ortodocși, 170 greco -catolici și 9 evrei.]. Aceste [familii] stau inca
la vetrele strabune si imprasciate. Principele Transilvaniei, regent al
Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de
Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: —
Scutum videlicet militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques
quidam armatus sago viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum
Tesseniensem tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum
galea militaris aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Butuza de Thorda -Vilma
[Vima Mare este un sat în comuna Vima
Mică din județul Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Numele satului
Vima Mare a fost menționat pentru prima dată în documente în 1390 ca Vydma, în
1405 ca Vylma și în 1590 ca Torda -Vilma. Așezarea și-a luat prenumele de la
numele personal Torda. De la început, Tordavilma (Vilma) a fost un accesoriu al
lui Csicóvár și o moșie regală. În 1405, regele Sigismund de Luxemburg a
donat-o familiei Bánffyaks. În 1598, Zsigmond Báthory a donat moșia lui Bellő
sau György Balássi. În jurul anului 1602 a fost scrisă ca proprietate a comisarilor
imperiali Basta și Krauseneck. În 1607, localitatea a fost donată lui Zsigmond
Rákóczi, lui Allya Farkas, domnul principal al comitatului Küküllő, și soției
sale Margit Bánffy, care la acea vreme au cedat mai multe sate căpitanul castelului Szendrő,
căpitan al castelului Eger, comandant al Ordinului Cavalerilor, guvernatorul,
magnatul, principelui Transilvaniei, baronul Rákóczi Sigismund. În 1615, a fost proprietatea
prințului Gábor Bethlen și a fost menționat ca un accesoriu al lui Szamosújvár.
În 1633 localitatea a aparținut principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, În 1674, a fost listată ca
proprietate de trezorerie. În 1738 a fost o moșie ipotecata a lui Szamosújvár,
în 1820 a fost proprietatea orașului Szamosújvár. Între 1708 și 1711, în timpul
Răscoalei lui Rákóczi sau Războiul curuților (15 iunie 1703 – 1 mai 1711)
condusă de Francisc Rákóczi al II-lea Războiului, militarii curuți au construit
aici o fermă. La momentul recensământului din 1830 în Tordavilmá, avea 676 de
locuitori. În 1886, din cei 774 de locuitori ai săi, 211 erau greco -catolici,
514 erau greci de Est și 14 erau evrei. În 1900, din 862 de locuitori, 17 erau
maghiari, 845 erau Olách, dintre care 264 greco -catolici, 577 greco -orientali
și 21 israelieni. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut
districtului Magyarláposi din județul Szolnok Doboka.]. Principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din
Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini coloris, in cujus campo sive
area eques quidam armatus sago viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu
sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur,
supra scutum galea militaris aperta, sive craticulata est posita, quam contegit
diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Román de Thorda -Vilma [Vima
Mare este un sat în comuna Vima Mică din județul Maramureș, Transilvania,
România. Istoric: - Numele satului Vima Mare a fost menționat pentru prima dată
în documente în 1390 ca Vydma, în 1405 ca Vylma și în 1590 ca Torda -Vilma.
Așezarea și-a luat prenumele de la numele personal Torda. De la început,
Tordavilma (Vilma) a fost un accesoriu al lui Csicóvár și o moșie regală. În
1405, regele Sigismund de Luxemburg a donat-o familiei Bánffyaks. În 1598,
Zsigmond Báthory a donat moșia lui Bellő sau György Balássi. În jurul anului
1602 a fost scrisă ca proprietate a comisarilor imperiali Basta și Krauseneck.
În 1607, localitatea a fost donată lui Zsigmond Rákóczi, lui Allya Farkas,
domnul principal al comitatului Küküllő, și soției sale Margit Bánffy, care la
acea vreme au cedat mai multe sate căpitanul castelului Szendrő, căpitan al castelului Eger,
comandant al Ordinului Cavalerilor, guvernatorul, magnatul, principelui
Transilvaniei, baronul Rákóczi Sigismund. În 1615, a fost proprietatea prințului Gábor Bethlen și a
fost menționat ca un accesoriu al lui Szamosújvár. În 1633 localitatea a
aparținut principelui
Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de
Felsővadász et Rákócz, În 1674, a fost listată ca proprietate de trezorerie. În 1738 a fost o
moșie ipotecata a lui Szamosújvár, în 1820 a fost proprietatea orașului
Szamosújvár. Între 1708 și 1711, în timpul Răscoalei lui Rákóczi sau Războiul
curuților (15 iunie 1703 – 1 mai 1711) condusă de Francisc Rákóczi al II-lea
Războiului, militarii curuți au construit aici o fermă. La momentul
recensământului din 1830 în Tordavilmá, avea 676 de locuitori. În 1886, din cei
774 de locuitori ai săi, 211 erau greco -catolici, 514 erau greci de Est și 14
erau evrei. În 1900, din 862 de locuitori, 17 erau maghiari, 845 erau Olách,
dintre care 264 greco -catolici, 577 greco -orientali și 21 israelieni. Înainte
de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Magyarláposi din
județul Szolnok Doboka.].
Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes utrasque
oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Popp de Thorda -Vilma [Vima
Mare este un sat în comuna Vima Mică din județul Maramureș, Transilvania,
România. Istoric: - Numele satului Vima Mare a fost menționat pentru prima dată
în documente în 1390 ca Vydma, în 1405 ca Vylma și în 1590 ca Torda -Vilma.
Așezarea și-a luat prenumele de la numele personal Torda. De la început, Tordavilma
(Vilma) a fost un accesoriu al lui Csicóvár și o moșie regală. În 1405, regele
Sigismund de Luxemburg a donat-o familiei Bánffyaks. În 1598, Zsigmond Báthory
a donat moșia lui Bellő sau György Balássi. În jurul anului 1602 a fost scrisă
ca proprietate a comisarilor imperiali Basta și Krauseneck. În 1607,
localitatea a fost donată lui Zsigmond Rákóczi, lui Allya Farkas, domnul
principal al comitatului Küküllő, și soției sale Margit Bánffy, care la acea
vreme au cedat mai multe sate căpitanul castelului Szendrő, căpitan al castelului Eger, comandant al
Ordinului Cavalerilor, guvernatorul, magnatul, principelui Transilvaniei, baronul
Rákóczi Sigismund. În
1615, a fost proprietatea prințului Gábor Bethlen și a fost menționat ca un
accesoriu al lui Szamosújvár. În 1633 localitatea a aparținut principelui Transilvaniei,
Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz,
În 1674, a fost listată ca
proprietate de trezorerie. În 1738 a fost o moșie ipotecata a lui Szamosújvár,
în 1820 a fost proprietatea orașului Szamosújvár. Între 1708 și 1711, în timpul
Răscoalei lui Rákóczi sau Războiul curuților (15 iunie 1703 – 1 mai 1711)
condusă de Francisc Rákóczi al II-lea Războiului, militarii curuți au construit
aici o fermă. La momentul recensământului din 1830 în Tordavilmá, avea 676 de
locuitori. În 1886, din cei 774 de locuitori ai săi, 211 erau greco -catolici,
514 erau greci de Est și 14 erau evrei. În 1900, din 862 de locuitori, 17 erau
maghiari, 845 erau Olách, dintre care 264 greco -catolici, 577 greco -orientali
și 21 israelieni. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut
districtului Magyarláposi din județul Szolnok Doboka.]. Principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din
Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini coloris, in cujus campo sive
area eques quidam armatus sago viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu
sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur,
supra scutum galea militaris aperta, sive craticulata est posita, quam contegit
diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. 
(blazon)
Hordó de Thorda -Vilma [Vima
Mare este un sat în comuna Vima Mică din județul Maramureș, Transilvania,
România. Istoric: - Numele satului Vima Mare a fost menționat pentru prima dată
în documente în 1390 ca Vydma, în 1405 ca Vylma și în 1590 ca Torda -Vilma.
Așezarea și-a luat prenumele de la numele personal Torda. De la început,
Tordavilma (Vilma) a fost un accesoriu al lui Csicóvár și o moșie regală. În
1405, regele Sigismund de Luxemburg a donat-o familiei Bánffyaks. În 1598,
Zsigmond Báthory a donat moșia lui Bellő sau György Balássi. În jurul anului
1602 a fost scrisă ca proprietate a comisarilor imperiali Basta și Krauseneck.
În 1607, localitatea a fost donată lui Zsigmond Rákóczi, lui Allya Farkas,
domnul principal al comitatului Küküllő, și soției sale Margit Bánffy, care la
acea vreme au cedat mai multe sate căpitanul castelului Szendrő, căpitan al castelului Eger,
comandant al Ordinului Cavalerilor, guvernatorul, magnatul, principelui
Transilvaniei, baronul Rákóczi Sigismund. În 1615, a fost proprietatea prințului Gábor Bethlen și a
fost menționat ca un accesoriu al lui Szamosújvár. În 1633 localitatea a aparținut
principelui Transilvaniei,
Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz,
În 1674, a fost listată ca
proprietate de trezorerie. În 1738 a fost o moșie ipotecata a lui Szamosújvár,
în 1820 a fost proprietatea orașului Szamosújvár. Între 1708 și 1711, în timpul
Răscoalei lui Rákóczi sau Războiul curuților (15 iunie 1703 – 1 mai 1711)
condusă de Francisc Rákóczi al II-lea Războiului, militarii curuți au construit
aici o fermă. La momentul recensământului din 1830 în Tordavilmá, avea 676 de
locuitori. În 1886, din cei 774 de locuitori ai săi, 211 erau greco -catolici,
514 erau greci de Est și 14 erau evrei. În 1900, din 862 de locuitori, 17 erau
maghiari, 845 erau Olách, dintre care 264 greco -catolici, 577 greco -orientali
și 21 israelieni. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut
districtului Magyarláposi din județul Szolnok Doboka.]. Principele Transilvaniei,
regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din
Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini coloris, in cujus campo sive
area eques quidam armatus sago viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu
sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur,
supra scutum galea militaris aperta, sive craticulata est posita, quam contegit
diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Geczy (Victor ?) de Thorda -Vilma [Vima
Mare este un sat în comuna Vima Mică din județul Maramureș, Transilvania,
România. Istoric: - Numele satului Vima Mare a fost menționat pentru prima dată
în documente în 1390 ca Vydma, în 1405 ca Vylma și în 1590 ca Torda -Vilma.
Așezarea și-a luat prenumele de la numele personal Torda. De la început,
Tordavilma (Vilma) a fost un accesoriu al lui Csicóvár și o moșie regală. În
1405, regele Sigismund de Luxemburg a donat-o familiei Bánffyaks. În 1598,
Zsigmond Báthory a donat moșia lui Bellő sau György Balássi. În jurul anului
1602 a fost scrisă ca proprietate a comisarilor imperiali Basta și Krauseneck.
În 1607, localitatea a fost donată lui Zsigmond Rákóczi, lui Allya Farkas,
domnul principal al comitatului Küküllő, și soției sale Margit Bánffy, care la
acea vreme au cedat mai multe sate căpitanul castelului Szendrő, căpitan al castelului Eger,
comandant al Ordinului Cavalerilor, guvernatorul, magnatul, principelui
Transilvaniei, baronul Rákóczi Sigismund. În 1615, a fost proprietatea prințului Gábor Bethlen și a
fost menționat ca un accesoriu al lui Szamosújvár. În 1633 localitatea a
aparținut principelui
Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de
Felsővadász et Rákócz, În 1674, a fost listată ca proprietate de trezorerie. În 1738 a fost o
moșie ipotecata a lui Szamosújvár, în 1820 a fost proprietatea orașului
Szamosújvár. Între 1708 și 1711, în timpul Răscoalei lui Rákóczi sau Războiul
curuților (15 iunie 1703 – 1 mai 1711) condusă de Francisc Rákóczi al II-lea
Războiului, militarii curuți au construit aici o fermă. La momentul
recensământului din 1830 în Tordavilmá, avea 676 de locuitori. În 1886, din cei
774 de locuitori ai săi, 211 erau greco -catolici, 514 erau greci de Est și 14
erau evrei. În 1900, din 862 de locuitori, 17 erau maghiari, 845 erau Olách,
dintre care 264 greco -catolici, 577 greco -orientali și 21 israelieni. Înainte
de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Magyarláposi din
județul Szolnok Doboka.].
Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes utrasque
oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Pintye (Pintea) de O. –Lápos [Lăpuș,
în trecut Lăpușul Românesc (în maghiară Oláhlápos, în germană Wallachisch
Laposch) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul
Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Numele vechi a localității este
Lăpușul Românesc. După toate aparențele, vatra inițială a satului era amplasată
mai spre munte, pe valea râului Ruoaia, satul fiind mutat pe amplasamentul
actual în jurul anului 1600. Toponimicul "Lăpuș" apare însă mult mai
devreme, într-un document din anul 1231, fiind menționat sub acest nume râul
care trece prin pădurile Kekyus și Fenteuș. Prima atestare documentară, sub
numele Dragosfálva (satul lui Dragoș), datează de la sfârșitul secolului al
XIII-lea (1293), numele indicând probabil identitatea cneazului fondator. - dar
teritoriul pe care e amplasat satul e locuit din cele mai vechi timpuri, după
cum o arată resturile arheologice datând din epoca bronzului descoperite aici.
La anul 1315 e menționată, într-o diplomă emisă la Timișoara (capitala din acea
vreme a regatului), de cancelaria regelui Carol Robert de Anjou, restituirea
Țării Lăpușului (terra Lapus), care
fusese ocupată de voievodul Ladislau Kán, lui Toma și Ștefan, fiii lui Dionis
(magh. Dénes), din familia nobiliară de Losonczi -Tomaj (care va da mai apoi
faimoasa familie ardeleană Losonczi -Banffy). În 1505 e menționat ca Lapos și
în 1548 ca Olah -Lapos. Originile lui Oláhlápos sunt, de asemenea, datate la
mijlocul anilor 1500, deoarece domnii mlaștinilor n-au fost numiți printre
deșinătorii satelor enumerate de către Bánffy când moșia a fost gajată familiei
Harinnai Farkas. Satul a fost proprietatea ancestrală a familiei Bánffy, pe
care în 1315 regele Róbert Károly a dat-o înapoi membrilor familiei Bánffy, lui
Tamás și István, fiii lui Dénes. În 1506, proprietarii săi au vândut satul
domnitorului moldovean Bogdan al III-lea cel Orb 1504 - 1517. Între anii
1500-1506 au loc negocieri între Emerich și János Banffy pe de o parte, și
Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei, împreună cu fiul său Bogdan (spectabili
et magnifico Stephano wayuode et Bogdan filio eiusdem). Aceștia sunt
reprezentați de “alesul Petru pârcălabul de Ciceu” (egregius Petrus Porkolab de
Chicho), care cumpără “jumătate din posesiunile Târgu-Lăpuș, cu pertinențele
sale, Borcut, Răzoare, Valea Lăpușului și Rohia din Solnocul Interior”. În
acest fel, satul intră pentru o perioadă de timp în stăpânirea domnitorului
Moldovei, Bogdan al III-lea cel Chior. Achiziția satelor din zona Ciceului și
Lăpușului are probabil un rol asigurator, domeniul feudal astfel constituit
servind drept “sălaș” (descensus) - un loc de refugiu în cazul unei pierderi a
tronului. Teritoriile transilvane (inclusiv Lăpușul) rămân în posesia
domnitorilor moldoveni până la Petru Rareș, care de altfel se refugiază la
Ciceu între 1538-1541. În 1506, Zsigmond Báthory a închiriat minele de argint
din Lăpuș pentru 500 de taleri italienilor pe nume: Jakab Grison și Marconio
Rocco și a dat locuri de muncă muncitorilor Oláhlápos și populației sale, care
se aflau lângă aceste mine. În 1593, locuitorii săi au servit la minele
Nagybánya. În 1594, așezarea a fost deținută de baronul Frigyes Herberstein,
care a închiriat-o lui Szaniszlo Krakker până în 1598. În 1598, Lăpușul
Românesc deținea minele de argint de la Kapnik. În 1618, satul se găsește în
proprietatea domnitorului transilvănean Sigismund Báthory. La 30 iulie 1661,
principele Ioan Kemény, care tocmai declarase ieșirea principatului de sub
suzeranitatea otomană, poposește aici cu un corp de armată. Este însă atacat de
tătarii conduși de Ali-pașa, și, în urma unor pierderi însemnate, este nevoit
să se retragă. Între anii 1850-1892, pe teritoriul satului există o mică
manufactură de prelucrare a fierului (fabrica Kolb), care produce printre
altele sobe din fontă, bogat împodobite. După al 2-lea război mondial, între
anii 1949-1953, în zonă se înregistrează acțiuni de rezistență armată anticomunistă
(grupuri de partizani).].
Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Iosif
de Peterite [Peteritea este un sat în comuna Vima Mică din județul
Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Numele vechi a localității este
Petrești. Prima atestare documentară: 1467 (Paprathmezeu). Etimologie: -
Etimologia numelui localității: din antroponimul magh. Peter (< germ.- magh.
Peter) + suf. -it + suf. top. -a. Atestare documentară: - Localitatea Peteritea
apare prima dată atestată documentar în anul 1467,
ceea ce nu înseamna nicidecum
data întemeierii așezării. Profesorul de istorie Ilie Sălceanu apreciază că localitatea Peteritea
are o vechime mult mai mare, anume cel târziu în secolul al VIII-lea și cel mai
probabil și secolul VI-VII, iar descoperirile arheologice atestă prezența
omului încă din neolitic. Primele atestări documentare în care este menționat
numele satului Peteritea, ungurește Petoret, în secolul al XV-lea sunt
semnalate de Coriolan Suciu. În acea perioadă, Peteritea era o așezare
iobagească, iar variantele de nume și lista anilor preluate după aceste
atestări sunt: 1467 – Poprathmezeu 1579
– Prodradosmezo, Peterite 1586 –
Peterthely 1615 – Peterit 1624 – Petterie 1630 – Peterite
1646 – Peterffalua 1733 –
Petyerika 1750 – Peterita 1760-1762 – Peteritye 1850 –
Petritye Petritya 1854
– Peteritye, Peterice. Întemeietorul satului ar fi fost un anume Peter – Racz,
la început ar fi avut denumirea “Câmpul lui Peter” și ar fi aparținut de
Cetatea Ciceu. Corneliu Mirescu în lucrarea “Țara Lăpușului” spune: “Caracterul
românesc al satelor îl vădesc voievozii și cnezii din fruntea lor, spre
deosebire de satele ungurești care au în frunte juzi (judices)”. În numele
satelor în parte, în caz că n-a răspuns chiar voievodul singur, răspund
împreuna cu el cnezii sau cnejii singuri. Ei răspund în numele satului lor.
Astfel, pentru Petreștii – azi Peteritea răspunde “Petrus Kenesius”. În cazul
cneazului din Petrești se poate face o apropiere între numele cneazului și
numele păstrat al satului Petrești – Peterhaza – Peteritea.]. Aceste [familii] stau inca
la vetrele predicatului. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe
Rákóczi al II-lea de Felsővadász,
1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet
militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago
viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere,
sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris
aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Paska de Peterite [Peteritea este un sat în comuna Vima Mică din județul Maramureș,
Transilvania, România. Istoric: - Numele vechi a localității este Petrești.
Prima atestare documentară: 1467 (Paprathmezeu). Etimologie: - Etimologia
numelui localității: din antroponimul magh. Peter (< germ.- magh. Peter) +
suf. -it + suf. top. -a. Atestare documentară: - Localitatea Peteritea apare
prima dată atestată documentar în anul 1467, ceea
ce nu înseamna nicidecum data întemeierii așezării. Profesorul de istorie Ilie
Sălceanu apreciază că localitatea Peteritea are o vechime mult mai mare, anume
cel târziu în secolul al VIII-lea și cel mai probabil și secolul VI-VII, iar
descoperirile arheologice atestă prezența omului încă din neolitic. Primele
atestări documentare în care este menționat numele satului Peteritea, ungurește
Petoret, în secolul al XV-lea sunt semnalate de Coriolan Suciu. În acea
perioadă, Peteritea era o așezare iobagească, iar variantele de nume și lista
anilor preluate după aceste atestări sunt: 1467 – Poprathmezeu 1579 – Prodradosmezo, Peterite 1586 – Peterthely 1615 – Peterit 1624 – Petterie 1630 – Peterite 1646 – Peterffalua 1733 – Petyerika 1750 –
Peterita 1760-1762 – Peteritye
1850 – Petritye Petritya 1854
– Peteritye, Peterice. Întemeietorul satului ar fi fost un anume Peter – Racz,
la început ar fi avut denumirea “Câmpul lui Peter” și ar fi aparținut de
Cetatea Ciceu. Corneliu Mirescu în lucrarea “Țara Lăpușului” spune: “Caracterul
românesc al satelor îl vădesc voievozii și cnezii din fruntea lor, spre
deosebire de satele ungurești care au în frunte juzi (judices)”. În numele
satelor în parte, în caz că n-a răspuns chiar voievodul singur, răspund
împreuna cu el cnezii sau cnejii singuri. Ei răspund în numele satului lor.
Astfel, pentru Petreștii – azi Peteritea răspunde “Petrus Kenesius”. În cazul
cneazului din Petrești se poate face o apropiere între numele cneazului și
numele păstrat al satului Petrești – Peterhaza – Peteritea.]. Aceste [familii] stau inca
la vetrele predicatului. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe
Rákóczi al II-lea de Felsővadász,
1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet
militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago
viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere,
sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris
aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Farkas de Peterite [Peteritea este un sat în comuna Vima Mică din județul Maramureș,
Transilvania, România. Istoric: - Numele vechi a localității este Petrești.
Prima atestare documentară: 1467 (Paprathmezeu). Etimologie: - Etimologia
numelui localității: din antroponimul magh. Peter (< germ.- magh. Peter) +
suf. -it + suf. top. -a. Atestare documentară: - Localitatea Peteritea apare
prima dată atestată documentar în anul 1467, ceea
ce nu înseamna nicidecum data întemeierii așezării. Profesorul de istorie Ilie
Sălceanu apreciază că localitatea Peteritea are o vechime mult mai mare, anume
cel târziu în secolul al VIII-lea și cel mai probabil și secolul VI-VII, iar
descoperirile arheologice atestă prezența omului încă din neolitic. Primele
atestări documentare în care este menționat numele satului Peteritea, ungurește
Petoret, în secolul al XV-lea sunt semnalate de Coriolan Suciu. În acea
perioadă, Peteritea era o așezare iobagească, iar variantele de nume și lista
anilor preluate după aceste atestări sunt: 1467 – Poprathmezeu 1579 – Prodradosmezo, Peterite 1586 – Peterthely 1615 – Peterit 1624 – Petterie 1630 – Peterite 1646 – Peterffalua 1733 – Petyerika 1750 –
Peterita 1760-1762 – Peteritye
1850 – Petritye Petritya 1854
– Peteritye, Peterice. Întemeietorul satului ar fi fost un anume Peter – Racz,
la început ar fi avut denumirea “Câmpul lui Peter” și ar fi aparținut de
Cetatea Ciceu. Corneliu Mirescu în lucrarea “Țara Lăpușului” spune: “Caracterul
românesc al satelor îl vădesc voievozii și cnezii din fruntea lor, spre
deosebire de satele ungurești care au în frunte juzi (judices)”. În numele
satelor în parte, în caz că n-a răspuns chiar voievodul singur, răspund
împreuna cu el cnezii sau cnejii singuri. Ei răspund în numele satului lor.
Astfel, pentru Petreștii – azi Peteritea răspunde “Petrus Kenesius”. În cazul
cneazului din Petrești se poate face o apropiere între numele cneazului și
numele păstrat al satului Petrești – Peterhaza – Peteritea.]. Aceste [familii] stau inca
la vetrele predicatului. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe
Rákóczi al II-lea de Felsővadász,
1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet
militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago
viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere,
sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris
aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis
eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum
hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime
ambiunt, et exornant. [Scut
militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o
manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna
dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce
calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau
zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase,
iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici -
colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l
foarte frumos.]. (blazon)
Bohotsel de Glodu (Soósmező) [Glod este un sat
în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele
său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan
I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon
Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund
Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7
iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub
numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de
Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a
donat această moşie aparţinând Kövár domnului
cetății Kővár, Kristóf Hagymási
(om politic transilvănean,
general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În
1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În
certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează
pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország”
ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624,
Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota
Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând
cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al
II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat
pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár,
iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și
László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform
ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc
pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani
iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile
călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702,
satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola,
Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat
familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki,
apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în
proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut
lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul
recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek
Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891,
din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21
reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco
-catolic Szamosújvár, Flórián
Hátosz, János Lázár, familia
Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909
locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia,
74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau
greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62
israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de
Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda
din județul Szolnok -Doboka.]. Aceste [familii] stau inca la vetrele predicatului. Principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes
utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Lázár de
Glodu (Soósmező) [Glod este un sat în comuna
Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost
menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan
I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon
Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund
Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7
iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub
numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de
Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a
donat această moşie aparţinând Kövár domnului
cetății Kővár, Kristóf Hagymási
(om politic transilvănean,
general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În
1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În
certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează
pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország”
ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624,
Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota
Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând
cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al
II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat
pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár,
iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și
László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform
ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc
pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani
iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile
călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702,
satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola,
Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat
familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki,
apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în
proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut
lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul
recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek
Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891,
din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21
reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco
-catolic Szamosújvár, Flórián
Hátosz, János Lázár, familia
Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909
locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia,
74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau
greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62
israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de
Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda
din județul Szolnok -Doboka.]. Aceste [familii] stau inca la vetrele predicatului. Principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes
utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Prekup de
Glodu (Soósmező) [Glod este un sat în comuna
Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost
menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan
I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon
Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund
Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7
iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub
numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de
Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a
donat această moşie aparţinând Kövár domnului
cetății Kővár, Kristóf Hagymási
(om politic transilvănean,
general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În
1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În
certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează
pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország”
ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624,
Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota
Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând
cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al
II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat
pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár,
iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și
László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform
ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc
pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani
iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile
călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702,
satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola,
Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat
familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki,
apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în
proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut
lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul
recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek
Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891,
din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21
reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco
-catolic Szamosújvár, Flórián
Hátosz, János Lázár, familia
Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909
locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia,
74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau
greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62
israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de
Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda
din județul Szolnok -Doboka.]. Aceste [familii] stau inca la vetrele predicatului. Principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes
utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Demián, de Hollomező (de Mogogia), in comun’a
Mogogia [Mogoșești (în ucraineană Байраки,
transliterat: Bairakî, în rusă Байраки, transliterat: Bairaki) este un sat
reședință de comună în raionul Herța din regiunea Cernăuți (Ucraina). Are 1.868
locuitori, preponderent români. Satul este situat la o altitudine de 254 metri,
în partea de vest a raionului Herța. De această comună depinde administrativ
satul Becești. Istorie: - Localitatea Mogoșești a făcut parte încă de la
înființare din Principatul Moldovei. Prima atestare documentară a localității
datează din anul 1633. După Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, a
intrat în componența statului român. Acest teritoriu nu a făcut parte niciodată
din regiunea Basarabia sau din regiunea Bucovina, ci din regiunea cunoscută
astăzi sub denumirea de Ținutul Herța și care a aparținut Moldovei și apoi
României, până la cel de-al doilea război mondial. În perioada interbelică,
satul Mogoșești a făcut parte din componența României, în Plasa Herța a
județului Dorohoi. Pe atunci, populația era formată aproape în totalitate din
români. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia și Bucovina
de Nord au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. Cu toate acestea, deși
nu era prevăzută nici în Pactul Ribbentrop - Molotov și nici în notele
ultimative sovietice din 26 iunie 1940 decât cedarea celor două teritorii mai
sus-amintite și care nu făcuseră parte din Vechiul Regat, trupele sovietice au
săvârșit un abuz prin încălcarea termenilor ultimatumului și au ocupat și un
teritoriu cu o suprafață de 400 km² și o populație de aproximativ 50.000 de
locuitori din Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea de Ținutul
Herța. Sovieticii au afirmat ulterior că au ocupat acest teritoriu din cauza
unei erori cartografice, deoarece Stalin trăsese pe hartă o linie de demarcație
cu un creion gros de tâmplărie. Reintrat în componența României în perioada
1941-1944, Ținutul Herța a fost reocupat de către URSS în anul 1944 și integrat
în componența RSS Ucrainene. În 1946, prin Decretul PVS al RSS Ucrainei, satul
cu numele românesc Măgoșești ,a fost redenumit Bayraki. Cu toate că Tratatul de
Pace de la Paris din 10 februarie 1947 a menționat ca «frontiera sovieto-română
este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940»,
URSS-ul a refuzat să restituie României Ținutul Herța. Începând din anul 1991,
satul Mogoșești face parte din raionul Herța al regiunii Cernăuți din cadrul
Ucrainei independente. La recensământul din 1989, numărul locuitorilor care
s-au declarat români plus moldoveni era de 1.690 (1.655+35), reprezentând 98,54%
din populația localității. În prezent, satul are 1.868 locuitori, preponderent
români. Denumirea ucraineană a satului, Bairachi, înseamnă în traducere în
limba română "tihăraie", adică loc râpos, vale îngustă și adâncă.]. Aceste [familii] stau inca la vetrele predicatului. Principele
Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. — Insigni’a cá la
famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare coelestini
coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque
cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem
equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema
regium, gemmis et
unionibus pretiosis eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive
lemnisci variorum colorum hincinde defluentes utrasque oras sive margines
ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în câmpul sau zona
căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând o șapcă cu
creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf,
în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o
cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Petrutz, de Hollomező (de Mogogia), in comun’a
Mogogia [Mogoșești (în ucraineană Байраки, transliterat:
Bairakî, în rusă Байраки, transliterat: Bairaki) este un sat reședință de
comună în raionul Herța din regiunea Cernăuți (Ucraina). Are 1.868 locuitori,
preponderent români. Satul este situat la o altitudine de 254 metri, în partea
de vest a raionului Herța. De această comună depinde administrativ satul
Becești. Istorie: - Localitatea Mogoșești a făcut parte încă de la înființare
din Principatul Moldovei. Prima atestare documentară a localității datează din
anul 1633. După Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, a intrat în
componența statului român. Acest teritoriu nu a făcut parte niciodată din
regiunea Basarabia sau din regiunea Bucovina, ci din regiunea cunoscută astăzi
sub denumirea de Ținutul Herța și care a aparținut Moldovei și apoi României,
până la cel de-al doilea război mondial. În perioada interbelică, satul
Mogoșești a făcut parte din componența României, în Plasa Herța a județului
Dorohoi. Pe atunci, populația era formată aproape în totalitate din români. Ca
urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia și Bucovina de Nord au
fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. Cu toate acestea, deși nu era
prevăzută nici în Pactul Ribbentrop - Molotov și nici în notele ultimative
sovietice din 26 iunie 1940 decât cedarea celor două teritorii mai sus-amintite
și care nu făcuseră parte din Vechiul Regat, trupele sovietice au săvârșit un
abuz prin încălcarea termenilor ultimatumului și au ocupat și un teritoriu cu o
suprafață de 400 km² și o populație de aproximativ 50.000 de locuitori din
Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea de Ținutul Herța.
Sovieticii au afirmat ulterior că au ocupat acest teritoriu din cauza unei
erori cartografice, deoarece Stalin trăsese pe hartă o linie de demarcație cu
un creion gros de tâmplărie. Reintrat în componența României în perioada
1941-1944, Ținutul Herța a fost reocupat de către URSS în anul 1944 și integrat
în componența RSS Ucrainene. În 1946, prin Decretul PVS al RSS Ucrainei, satul
cu numele românesc Măgoșești ,a fost redenumit Bayraki. Cu toate că Tratatul de
Pace de la Paris din 10 februarie 1947 a menționat ca «frontiera sovieto-română
este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940»,
URSS-ul a refuzat să restituie României Ținutul Herța. Începând din anul 1991,
satul Mogoșești face parte din raionul Herța al regiunii Cernăuți din cadrul
Ucrainei independente. La recensământul din 1989, numărul locuitorilor care
s-au declarat români plus moldoveni era de 1.690 (1.655+35), reprezentând
98,54% din populația localității. În prezent, satul are 1.868 locuitori,
preponderent români. Denumirea ucraineană a satului, Bairachi, înseamnă în
traducere în limba română "tihăraie", adică loc râpos, vale îngustă
și adâncă.]. Aceste [familii] stau inca la vetrele
predicatului. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al
II-lea de Felsővadász, 1650. —
Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare
coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi,
pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra
autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema
regium, gemmis et
unionibus pretiosis eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive
lemnisci variorum colorum hincinde defluentes utrasque oras sive margines
ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia
un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se
vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu
stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască
militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Markis, de Hollomező (de Mogogia), in comun’a
Mogogia [Mogoșești (în ucraineană Байраки,
transliterat: Bairakî, în rusă Байраки, transliterat: Bairaki) este un sat
reședință de comună în raionul Herța din regiunea Cernăuți (Ucraina). Are 1.868
locuitori, preponderent români. Satul este situat la o altitudine de 254 metri,
în partea de vest a raionului Herța. De această comună depinde administrativ
satul Becești. Istorie: - Localitatea Mogoșești a făcut parte încă de la
înființare din Principatul Moldovei. Prima atestare documentară a localității
datează din anul 1633. După Unirea Principatelor Române la 24 ianuarie 1859, a
intrat în componența statului român. Acest teritoriu nu a făcut parte niciodată
din regiunea Basarabia sau din regiunea Bucovina, ci din regiunea cunoscută
astăzi sub denumirea de Ținutul Herța și care a aparținut Moldovei și apoi
României, până la cel de-al doilea război mondial. În perioada interbelică,
satul Mogoșești a făcut parte din componența României, în Plasa Herța a
județului Dorohoi. Pe atunci, populația era formată aproape în totalitate din
români. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia și Bucovina
de Nord au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. Cu toate acestea, deși
nu era prevăzută nici în Pactul Ribbentrop - Molotov și nici în notele
ultimative sovietice din 26 iunie 1940 decât cedarea celor două teritorii mai
sus-amintite și care nu făcuseră parte din Vechiul Regat, trupele sovietice au
săvârșit un abuz prin încălcarea termenilor ultimatumului și au ocupat și un
teritoriu cu o suprafață de 400 km² și o populație de aproximativ 50.000 de
locuitori din Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea de Ținutul
Herța. Sovieticii au afirmat ulterior că au ocupat acest teritoriu din cauza
unei erori cartografice, deoarece Stalin trăsese pe hartă o linie de demarcație
cu un creion gros de tâmplărie. Reintrat în componența României în perioada
1941-1944, Ținutul Herța a fost reocupat de către URSS în anul 1944 și integrat
în componența RSS Ucrainene. În 1946, prin Decretul PVS al RSS Ucrainei, satul
cu numele românesc Măgoșești ,a fost redenumit Bayraki. Cu toate că Tratatul de
Pace de la Paris din 10 februarie 1947 a menționat ca «frontiera sovieto-română
este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român din 28 iunie 1940»,
URSS-ul a refuzat să restituie României Ținutul Herța. Începând din anul 1991,
satul Mogoșești face parte din raionul Herța al regiunii Cernăuți din cadrul
Ucrainei independente. La recensământul din 1989, numărul locuitorilor care
s-au declarat români plus moldoveni era de 1.690 (1.655+35), reprezentând
98,54% din populația localității. În prezent, satul are 1.868 locuitori,
preponderent români. Denumirea ucraineană a satului, Bairachi, înseamnă în
traducere în limba română "tihăraie", adică loc râpos, vale îngustă
și adâncă.]. Aceste [familii] stau inca la vetrele
predicatului. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al
II-lea de Felsővadász, 1650. —
Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet militare
coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi,
pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra
autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive
craticulata est posita, quam contegit diadema
regium, gemmis et
unionibus pretiosis eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive
lemnisci variorum colorum hincinde defluentes utrasque oras sive margines
ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în câmpul sau zona
căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând o șapcă cu
creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf,
în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o
cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Buzura de
Hollomező (de Mogogia),
in comun’a Mogogia [Mogoșești (în
ucraineană Байраки, transliterat: Bairakî, în rusă Байраки, transliterat:
Bairaki) este un sat reședință de comună în raionul Herța din regiunea Cernăuți
(Ucraina). Are 1.868 locuitori, preponderent români. Satul este situat la o
altitudine de 254 metri, în partea de vest a raionului Herța. De această comună
depinde administrativ satul Becești. Istorie: - Localitatea Mogoșești a făcut
parte încă de la înființare din Principatul Moldovei. Prima atestare
documentară a localității datează din anul 1633. După Unirea Principatelor Române
la 24 ianuarie 1859, a intrat în componența statului român. Acest teritoriu nu
a făcut parte niciodată din regiunea Basarabia sau din regiunea Bucovina, ci
din regiunea cunoscută astăzi sub denumirea de Ținutul Herța și care a
aparținut Moldovei și apoi României, până la cel de-al doilea război mondial.
În perioada interbelică, satul Mogoșești a făcut parte din componența României,
în Plasa Herța a județului Dorohoi. Pe atunci, populația era formată aproape în
totalitate din români. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939),
Basarabia și Bucovina de Nord au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940.
Cu toate acestea, deși nu era prevăzută nici în Pactul Ribbentrop - Molotov și
nici în notele ultimative sovietice din 26 iunie 1940 decât cedarea celor două
teritorii mai sus-amintite și care nu făcuseră parte din Vechiul Regat, trupele
sovietice au săvârșit un abuz prin încălcarea termenilor ultimatumului și au
ocupat și un teritoriu cu o suprafață de 400 km² și o populație de aproximativ
50.000 de locuitori din Vechiul Regat, teritoriu cunoscut astăzi sub denumirea
de Ținutul Herța. Sovieticii au afirmat ulterior că au ocupat acest teritoriu
din cauza unei erori cartografice, deoarece Stalin trăsese pe hartă o linie de
demarcație cu un creion gros de tâmplărie. Reintrat în componența României în
perioada 1941-1944, Ținutul Herța a fost reocupat de către URSS în anul 1944 și
integrat în componența RSS Ucrainene. În 1946, prin Decretul PVS al RSS
Ucrainei, satul cu numele românesc Măgoșești ,a fost redenumit Bayraki. Cu
toate că Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 a menționat ca
«frontiera sovieto-română este fixată în conformitate cu acordul sovieto-român
din 28 iunie 1940», URSS-ul a refuzat să restituie României Ținutul Herța.
Începând din anul 1991, satul Mogoșești face parte din raionul Herța al
regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente. La recensământul din 1989,
numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de 1.690
(1.655+35), reprezentând 98,54% din populația localității. În prezent, satul
are 1.868 locuitori, preponderent români. Denumirea ucraineană a satului,
Bairachi, înseamnă în traducere în limba română "tihăraie", adică loc
râpos, vale îngustă și adâncă.]. Aceste [familii] stau
inca la vetrele predicatului. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei,
Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász,
1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet
militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago
viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere,
sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris
aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes
utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Kermezan de
Hollomező (de Mogogia),
in comun’a Mogogia [Mogoșești (în
ucraineană Байраки, transliterat: Bairakî, în rusă Байраки, transliterat:
Bairaki) este un sat reședință de comună în raionul Herța din regiunea Cernăuți
(Ucraina). Are 1.868 locuitori, preponderent români. Satul este situat la o
altitudine de 254 metri, în partea de vest a raionului Herța. De această comună
depinde administrativ satul Becești. Istorie: - Localitatea Mogoșești a făcut
parte încă de la înființare din Principatul Moldovei. Prima atestare
documentară a localității datează din anul 1633. După Unirea Principatelor
Române la 24 ianuarie 1859, a intrat în componența statului român. Acest
teritoriu nu a făcut parte niciodată din regiunea Basarabia sau din regiunea
Bucovina, ci din regiunea cunoscută astăzi sub denumirea de Ținutul Herța și
care a aparținut Moldovei și apoi României, până la cel de-al doilea război
mondial. În perioada interbelică, satul Mogoșești a făcut parte din componența
României, în Plasa Herța a județului Dorohoi. Pe atunci, populația era formată
aproape în totalitate din români. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov
(1939), Basarabia și Bucovina de Nord au fost anexate de către URSS la 28 iunie
1940. Cu toate acestea, deși nu era prevăzută nici în Pactul Ribbentrop -
Molotov și nici în notele ultimative sovietice din 26 iunie 1940 decât cedarea
celor două teritorii mai sus-amintite și care nu făcuseră parte din Vechiul
Regat, trupele sovietice au săvârșit un abuz prin încălcarea termenilor
ultimatumului și au ocupat și un teritoriu cu o suprafață de 400 km² și o
populație de aproximativ 50.000 de locuitori din Vechiul Regat, teritoriu
cunoscut astăzi sub denumirea de Ținutul Herța. Sovieticii au afirmat ulterior
că au ocupat acest teritoriu din cauza unei erori cartografice, deoarece Stalin
trăsese pe hartă o linie de demarcație cu un creion gros de tâmplărie. Reintrat
în componența României în perioada 1941-1944, Ținutul Herța a fost reocupat de
către URSS în anul 1944 și integrat în componența RSS Ucrainene. În 1946, prin
Decretul PVS al RSS Ucrainei, satul cu numele românesc Măgoșești ,a fost
redenumit Bayraki. Cu toate că Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie
1947 a menționat ca «frontiera sovieto-română este fixată în conformitate cu
acordul sovieto-român din 28 iunie 1940», URSS-ul a refuzat să restituie
României Ținutul Herța. Începând din anul 1991, satul Mogoșești face parte din
raionul Herța al regiunii Cernăuți din cadrul Ucrainei independente. La recensământul
din 1989, numărul locuitorilor care s-au declarat români plus moldoveni era de
1.690 (1.655+35), reprezentând 98,54% din populația localității. În prezent,
satul are 1.868 locuitori, preponderent români. Denumirea ucraineană a satului,
Bairachi, înseamnă în traducere în limba română "tihăraie", adică loc
râpos, vale îngustă și adâncă.]. Aceste [familii] stau
inca la vetrele predicatului. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei,
Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász,
1650. — Insigni’a cá la famili’a Mán si Pop din Boiereni: — Scutum videlicet
militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago
viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere,
sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris
aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in
cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes utrasque
oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în
câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând
o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai
în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este
așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre
prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de
diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși
înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. (blazon)
Protop.
loc.
3. Cerculu Alparetului.
Trifán de Keménye, in comun’a Cremenea [Cremenea (în maghiară Keménye) este un sat în comuna Bobâlna din județul
Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele lui Kemenye a fost menționat
pentru prima dată într-un certificat în 1448 ca Kemene. A mai fost scrisă ca
Kemene în 1473, Kemenie în 1597 și Kemenyő în 1649. În 1448, a fost deținut de
familia Kecseti, fiul lui István Kecseti, Péter. În 1482, regele Mátyás a dat
această moșie episcopului Transilvaniei László Geréb Vingári, precum și lui
Péter și Mátyás Geréb. La recensământul din 1511, Keményé a fost menționat ca
proprietate a fiilor lui Miklós Bethlen, János și Farkas. În 1554 a fost scrisă
ca proprietate a lui Ferenc Kendi. În 1632, a fost proprietatea familiei Haller
și a rămas a lor până în 1678 , când vistieria a pus mâna pe proprietate din
cauza neloialității familiei Haller. În 1694, era deținut de Gábor Pap și János
Deésy, dar la acea vreme se număra printre satele distruse, cu un singur
locuitor rămas. În 1702, familiile Pataki, Nemes și Császkai din Keményé erau
nobili cu un singur teren. În 1713, satul a fost din nou printre așezările
distruse, locuite doar de unul sau doi nobili. În 1754, contele Ferenc Mikes
era proprietatea lui Kata Eszterházy, Antal Mikes și István. La începutul
secolului al XX-lea, aparținea districtului Dési (Dej) din județul Szolnok -Doboka.
În 1886, avea 146 de locuitori, dintre care 140 greco -catolici și 6 evrei. La
recensământul din 1910 avea 157 de locuitori, dintre care 7 maghiari, 150
români, dintre care 150 greco -catolici și 6 israelieni.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu
[Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1667, Decembre 5. — De insemnu se afla pusa una arma de puscatu. 4 patrifamilie.
Tamás de
Keménye,
in comun’a Cremenea [Cremenea (în
maghiară Keménye) este un sat în comuna Bobâlna din județul Cluj, Transilvania,
România. Istoric: - Numele lui Kemenye a fost menționat pentru prima dată
într-un certificat în 1448 ca Kemene. A mai fost scrisă ca Kemene în 1473,
Kemenie în 1597 și Kemenyő în 1649. În 1448, a fost deținut de familia Kecseti,
fiul lui István Kecseti, Péter. În 1482, regele Mátyás a dat această moșie
episcopului Transilvaniei László Geréb Vingári, precum și lui Péter și Mátyás
Geréb. La recensământul din 1511, Keményé a fost menționat ca proprietate a
fiilor lui Miklós Bethlen, János și Farkas. În 1554 a fost scrisă ca
proprietate a lui Ferenc Kendi. În 1632, a fost proprietatea familiei Haller și
a rămas a lor până în 1678 , când vistieria a pus mâna pe proprietate din cauza
neloialității familiei Haller. În 1694, era deținut de Gábor Pap și János
Deésy, dar la acea vreme se număra printre satele distruse, cu un singur
locuitor rămas. În 1702, familiile Pataki, Nemes și Császkai din Keményé erau
nobili cu un singur teren. În 1713, satul a fost din nou printre așezările
distruse, locuite doar de unul sau doi nobili. În 1754, contele Ferenc Mikes
era proprietatea lui Kata Eszterházy, Antal Mikes și István. La începutul
secolului al XX-lea, aparținea districtului Dési (Dej) din județul Szolnok
-Doboka. În 1886, avea 146 de locuitori, dintre care 140 greco -catolici și 6
evrei. La recensământul din 1910 avea 157 de locuitori, dintre care 7 maghiari,
150 români, dintre care 150 greco -catolici și 6 israelieni.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu
[Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1673, Februariu 10. — Una pusca. 8 patrifamilie.
Szilágyi de
Paczal,
in comun’a Mai’a [Maia (în
maghiară Mánya) este un sat în comuna Bobâlna din județul Cluj, Transilvania,
România. Istoric: - Manie; Numele satului Mánya a fost menționat pentru prima
dată în 1315 într-un document sub numele de Mana. Variante ulterioare ale
numelui: în 1325 Mania, în 1335 Manya, în 1587 Manya, în 1733 Mánya, în 1750
Maje, în 1808 Mánya, Mája, în 1913 Mánya. În 1473, proprietarii lui Manya erau
fiii lui István Losonczi bán. În 1515, era o proprietate parțială a lui Péter
Losonczi Bánffy. În 1517, István Losonczi Bánffy a gajat partea din moșia lui
Manya, pe care o cumpărase înapoi de la Domokos Porkoláb Bongárti, soțului
fiicei sale Katalin, Deák László Szolnoki, judecătorului curții Gyal. Și în
1519, Miklós Losonczi Bánffy a dat partea sa din Manya tatălui său László,
împotriva transferului mai multor sub-proprietăți. Satul Maia a fost deținut de
familia Bánffy în 1520 și mai târziu. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon,
a aparținut districtului Dési (Dej) din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din cei
426 de locuitori ai săi, 69 erau maghiari și 357 români. Dintre aceștia, 353
erau greco -catolici, 18 reformați și 55 israelieni.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu
[Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1678. — Sabia in mâna. 12 patrifamilie.
Prodán de
Kis -Buny,
in comun’a Bezdedu [Bezded este un
sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Satele Bezded,
Cernuc și Solomon sunt pomenite
începând cu anul 1336, respectiv: BEZDED – Bezdedteluk, CERNUC – Curnuk, SOLOMON – Salamonteluk. Istoric: - Așezarea și
împrejurimile sale au fost locuite din cele mai vechi timpuri. În zona de
graniță Valya Nádis, conform descrierilor, chiar și la sfârșitul anilor 1800,
era vizibilă o piatră, care era considerată piatră de jertfă (altar) de pe
vremea dacilor. Numele său a fost menționat pentru prima dată în certificate în
1336 ca Bezdidtelek, Bezdedtelek. A fost scrisă ca Bezdégh în 1378, Bezdégh în
1591 și Bezdéd în 1593. Primii proprietari ai așezării au fost membrii familiei
Zsombor: fiul lui Sombor Gyula, fiul lui Gyula János și fiul lui Pál András. În
1336, membrii clanului Sombor i-au dat Bezdé lui István Pogány în schimb. În
1378, a trecut la regele Poloniei, Ungariei și Croației,
Ludovic I de Anjou, domn al
“Valachiei Transalpine” numit “cel Mare”, care l-a donat
lui György și Imre Bebek. În 1509, János Bebek și-a gajat proprietatea lui
Józsa Somi. Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în
maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571,
Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al
Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată
titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat
de-abia in 1576 a donat jumătate din moșia lui Ferenc Bebek lui Kristóf Báthory.
Cealaltă jumătate a moșiei a fost dată fiului lui Izsó Balassa. În 1590 - 1591,
copiii regretatei Margit Balassa de la primul ei soț, Benedek Bornemissza:
Zsigmond, Anna, Györgyné Zsófia Saffarith, și fiii ei de la al doilea soț,
Gábor Kendi, István și Gábor Kendy. În 1595, Zsigmond Báthory i-a donat lui
István Bocskai proprietatea lui Gábor Kendy, care a căzut în neloialitate. Apoi
guvernatorul Transilvaniei Mihai Viteazul după ce i-a luat satul Bezded datorită
neloialității, i l-a donat lui István Csáky în 1600. În 1743, odată cu moartea
contelui Imre Csáky fără moștenitori, moșia contelui Csáky a fost dată
următorilor: baronului Borbála János Bornemissza, baronului Kata Györgyné,
Lázár Druzsánna, Dávid Henter și Gábor Lázár, Antal și Ádám. În 1886, avea 798
de locuitori, dintre care 775 greco -catolici, 4 romano -catolici, 3 reformați
și 16 evrei. În 1891, din 857 de locuitori, 837 erau greco -catolici, 1 grec
oriental, 1 reformat, 15 israeliți, alți 3. Numărul de case a fost de 146.
Limita sa este de 2.685 de acri cadastrali. Înainte de Tratatul de pace de la
Trianon, Bezdédtelek aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok
-Doboka.].
Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de
Iktár, 1628, Maiu 25. Armalele s’au datu de principele Transilvaniei,
regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár.1630, Martie 7 [corect armele sunt conferite de Ducesa de Saxa -Lauenburg, prințesa
prusă, principesa Transilvaniei Ecaterina de
Brandenburg & de Hohenzollern.].
Unu scutu militariu cu semimonoceru, galea militară acoperita de diadema regésca.
19
patrifamilie.
Magdács de
Buza,
in comun’a Bezdedu [Bezded este un
sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Satele Bezded,
Cernuc și Solomon sunt pomenite
începând cu anul 1336, respectiv: BEZDED – Bezdedteluk, CERNUC – Curnuk, SOLOMON – Salamonteluk. Istoric: - Așezarea și
împrejurimile sale au fost locuite din cele mai vechi timpuri. În zona de
graniță Valya Nádis, conform descrierilor, chiar și la sfârșitul anilor 1800,
era vizibilă o piatră, care era considerată piatră de jertfă (altar) de pe
vremea dacilor. Numele său a fost menționat pentru prima dată în certificate în
1336 ca Bezdidtelek, Bezdedtelek. A fost scrisă ca Bezdégh în 1378, Bezdégh în
1591 și Bezdéd în 1593. Primii proprietari ai așezării au fost membrii familiei
Zsombor: fiul lui Sombor Gyula, fiul lui Gyula János și fiul lui Pál András. În
1336, membrii clanului Sombor i-au dat Bezdé lui István Pogány în schimb. În
1378, a trecut la regele Poloniei, Ungariei și Croației,
Ludovic I de Anjou, domn al
“Valachiei Transalpine” numit “cel Mare”, care l-a donat
lui György și Imre Bebek. În 1509, János Bebek și-a gajat proprietatea lui
Józsa Somi. Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în
maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571,
Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al
Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată
titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat
de-abia in 1576 a donat jumătate din moșia lui Ferenc Bebek lui Kristóf Báthory.
Cealaltă jumătate a moșiei a fost dată fiului lui Izsó Balassa. În 1590 - 1591,
copiii regretatei Margit Balassa de la primul ei soț, Benedek Bornemissza:
Zsigmond, Anna, Györgyné Zsófia Saffarith, și fiii ei de la al doilea soț,
Gábor Kendi, István și Gábor Kendy. În 1595, Zsigmond Báthory i-a donat lui
István Bocskai proprietatea lui Gábor Kendy, care a căzut în neloialitate. Apoi
guvernatorul Transilvaniei Mihai Viteazul după ce i-a luat satul Bezded datorită
neloialității, i l-a donat lui István Csáky în 1600. În 1743, odată cu moartea
contelui Imre Csáky fără moștenitori, moșia contelui Csáky a fost dată
următorilor: baronului Borbála János Bornemissza, baronului Kata Györgyné,
Lázár Druzsánna, Dávid Henter și Gábor Lázár, Antal și Ádám. În 1886, avea 798
de locuitori, dintre care 775 greco -catolici, 4 romano -catolici, 3 reformați
și 16 evrei. În 1891, din 857 de locuitori, 837 erau greco -catolici, 1 grec
oriental, 1 reformat, 15 israeliți, alți 3. Numărul de case a fost de 146.
Limita sa este de 2.685 de acri cadastrali. Înainte de Tratatul de pace de la
Trianon, Bezdédtelek aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok
-Doboka.].
Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de
Iktár, 1628, Maiu 25. Armalele s’au datu de principele Transilvaniei,
regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár.1630, Martie 7 [corect armele sunt conferite de Ducesa de Saxa -Lauenburg, prințesa
prusă, principesa Transilvaniei Ecaterina de
Brandenburg & de Hohenzollern.].
Voievodul Transilvaniei, căpitanul cetății Várad (Várad este un sat în
districtul Szigetvár, județul Baranya, Ungaria) ducele Cristofor Báthory de Somlyó,
1578, 24 Maiu. Principele Transilvaniei, principele imperial, ducele de Opole și
Ratibor,
Sigismund Báthory de Somlyai, 1594,
Augustu 26. —
7 patrifamilie.
Kardos, in comun’a Bezdedu [Bezded este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj,
Transilvania, România. Satele Bezded, Cernuc și Solomon sunt pomenite începând cu anul 1336, respectiv: BEZDED – Bezdedteluk,
CERNUC – Curnuk, SOLOMON – Salamonteluk. Istoric:
- Așezarea și împrejurimile sale au fost locuite din cele mai vechi timpuri. În
zona de graniță Valya Nádis, conform descrierilor, chiar și la sfârșitul anilor
1800, era vizibilă o piatră, care era considerată piatră de jertfă (altar) de
pe vremea dacilor. Numele său a fost menționat pentru prima dată în certificate
în 1336 ca Bezdidtelek, Bezdedtelek. A fost scrisă ca Bezdégh în 1378, Bezdégh
în 1591 și Bezdéd în 1593. Primii proprietari ai așezării au fost membrii
familiei Zsombor: fiul lui Sombor Gyula, fiul lui Gyula János și fiul lui Pál
András. În 1336, membrii clanului Sombor i-au dat Bezdé lui István Pogány în
schimb. În 1378, a trecut la regele Poloniei, Ungariei
și Croației, Ludovic I de Anjou, domn
al “Valachiei Transalpine” numit “cel Mare”, care l-a donat
lui György și Imre Bebek. În 1509, János Bebek și-a gajat proprietatea lui
Józsa Somi. Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în
maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571,
Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al
Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată
titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat
de-abia in 1576 a donat jumătate din moșia lui Ferenc Bebek lui Kristóf Báthory.
Cealaltă jumătate a moșiei a fost dată fiului lui Izsó Balassa. În 1590 - 1591,
copiii regretatei Margit Balassa de la primul ei soț, Benedek Bornemissza:
Zsigmond, Anna, Györgyné Zsófia Saffarith, și fiii ei de la al doilea soț,
Gábor Kendi, István și Gábor Kendy. În 1595, Zsigmond Báthory i-a donat lui
István Bocskai proprietatea lui Gábor Kendy, care a căzut în neloialitate. Apoi
guvernatorul Transilvaniei Mihai Viteazul după ce i-a luat satul Bezded datorită
neloialității, i l-a donat lui István Csáky în 1600. În 1743, odată cu moartea
contelui Imre Csáky fără moștenitori, moșia contelui Csáky a fost dată
următorilor: baronului Borbála János Bornemissza, baronului Kata Györgyné,
Lázár Druzsánna, Dávid Henter și Gábor Lázár, Antal și Ádám. În 1886, avea 798
de locuitori, dintre care 775 greco -catolici, 4 romano -catolici, 3 reformați
și 16 evrei. În 1891, din 857 de locuitori, 837 erau greco -catolici, 1 grec
oriental, 1 reformat, 15 israeliți, alți 3. Numărul de case a fost de 146.
Limita sa este de 2.685 de acri cadastrali. Înainte de Tratatul de pace de la
Trianon, Bezdédtelek aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok
-Doboka.].
Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de
Iktár, 1628, Maiu 25. Armalele s’au datu de principele Transilvaniei,
regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár.1630, Martie 7 [corect armele sunt conferite de Ducesa de Saxa -Lauenburg, prințesa
prusă, principesa Transilvaniei Ecaterina de
Brandenburg & de Hohenzollern.]. — — — —
