PLĂCUȚE SINAIA ADDENDA: STUDIU ISTORIC ŞI FILOLOGIC

ADDENDA: STUDIU ISTORIC ŞI FILOLOGIC

 

Cuvânt de prevenire

Cunoaşterea se dobândeşte, pasiunea pentru aflarea adevărului - nu. Cu ea te naşti. De aceea bibliotecile sunt pline de multe cărţi goale, scrise de academicieni şi profesori doctori, cărţi fără viaţă, scrise din vanitate. Şi tot de aceea, autorii acestor cărţi privesc cu dispreţ sau, în cel mai bun caz, cu indiferenţă, pe cei ce caută. Sunt mulţi cei care, la adăpostul titlurilor lor, nu fac altceva decât să reproducă ce au spus alţii, să citeze, să invoce autoritatea cutărui maestru şi să nu se îndoiască de nimic. Despre cartea d-lui Dan Romalo se poate spune că este o carte vie, pe care o răsfoieşti iar şi iar, o iei cu tine în tren, o deschizi oriunde la întâmplare şi te minunezi: ce lucru mai e şi ăsta? O arhivă de texte pe plumb, considerate, aproape în unanimitate, falsuri, de către cei ce şi-au făcut opera din citate. Timp de o sută de ani, nimeni nu a scris un rând despre existenţa acestei arhive din plăci de plumb. Nimeni nu le-a cercetat. Nu au fost niciodată înregistrate. Nu există absolut nici un document cu privire la ele. Au dispărut. Au reapărut, împuţinate. Şi nici astăzi nu beneficiază de un număr de inventar.

Plecând de la ipoteza că sunt falsuri, constatăm următorul lucru: o minte absolut genială (sau poate două ori mai multe), a creat o arhivă uriaşă de texte cu intenţia de a atribui dacilor o tradiţie scrisă şi o istorie. Acea minte a inventat o limbă la o vreme când generarea unei limbi artificiale cu aspect de limbă vie trebuie să fi fost o întreprindere vrednică de Premiul Academici. Acei care susţin că limba din tăbliţe este un charabia, o simplă aiureală,

ADDENDA: HISTORICAL AND PHILOLOGICAL STUDY

 

Forewarning Word

Knowledge is acquired, passion to find out truth is definitely not. One is bora with it. That is why libraries are stuffed with so many empty books, written by academicians and doctor professors, books which are lifeless, written out of vanity. And for the selfsame reason those who seek are looked down by the authors of these books, with contempt, at the best with indifference. Many are those who, sheltered by their titles, do nothing else but repeat things said by others, quote, invoke the authority of one magister or another and never doubt anything. About Mr. Dan Romalo’s book one can say that it is a living book, which one opens, again and again, one takes along on the train, one opens at random and marvels: “what is this, after all?” An archive of texts on lead, almost unanimously considered to be fakes by those who accomplished their oeuvre out of quotations. For one century, no one wrote a single line about the existence of this archive of leaden plates. No one investigated them. They were never recorded. There does not exist any document with regard to them. They disappeared. Then they reappeared fewer in number. And they do not have an inventory number to this day.

Setting out from the hypothesis that they are fakes, here is what we find out. A mind of undisputed genius (or perhaps two or even more) created a huge archive of texts, with the intention to ascribe a written tradition and a history to the Dacians. That mind invented a language at a time when the creation of an artificial language, with the aspect of a living language, must have been a venture deserving the Acadcmy Prize. Those who maintain that the language from the tablets is a charabia,

308

cu siguranţă nu au studiat-o îndeajuns. Variaţia, consecvenţa, distribuţia contextuală, modul de adaptare a împrumuturilor, diferenţierea diatopică, diacronică şi chiar dialectală, folosirea unor tipuri diferite ale alfabetului grecesc în funcţie de loc şi de epocă, sunt câteva elemente care ne demonstrează că autorul acestei limbi a fost un lingvist excepţional. O limbă genială, construită cândva pe la mijlocul sec. 19 - iată un subiect de cercetare pasionant, vrednic de o academie şi de un institut de lingvistică, iată un reper de maximă importanţă în istoria lingvisticii. Fie şi doar din acest motiv, cartea d-lui Dan Romalo, care a salvat de la picire sigură aceste texte, este una dintre cele mai valoroase, din câte s-au publicat vreodată, cel puţin pentru lingvistica românească.

Ce mai putem spune despre “falsificator”? Că avea cunoştinţe ca nimeri altul la vremea aceea. Că citise nu doar pe clascii Strabo, Dio Cassius, Ptolemeu, ci şi obscuri cărturari din veacurile de mijloc, precum iezuitul Philippe Briet [1601 †1668]. Că era familiarizat cu hărţile cartografului Abraham Ortelius, trăitor în sec. 16. Dar, mai presus de toate, că a avut o minte sclipitoare şi o intuiţie remarcabilă: a presupus că prima capitală a getului Burebista s-a aflat în afara arcului carpatic, că Oroles al lui Trogus Pompeius era unul şi acelaşi cu Rholes al lui Dio Cassius, că bastarnii erau germanici. Contribuţii de o valoare inegalabilă, dacă stăm să ne gândim că unii istorici ai noştri au ajuns la aceste concluzii doar în vremea din urmă.

Cât priveşte iconografia, cu sutele de reprezentări mărunte, cu cetăţi, armate, zei, temple, căpetenii, simboluri, toate distribuite coerent şi consecvent în funcţie de epocă şi regiune, arheologul Silviu Teodor a demonstrat că “falsificatorul” nu ar fi putut face această muncă fără să aibă la dispoziţie un calculator: nu există

mere nonsense, most certainly did not study it thoroughly enough. The variety, consistency, contextual distribution, the way of adapting loan words, the diatonic, diachronic and even dialectal differenciation, the use of different types of the Greek alphabet, in relation to place and epoch, are but a few elements demonstrating that the author of this language was an outstanding linguist. A language of genius, created about the middle of the 19th century - here is a captivating subject for research, worthy of an academy or an institute of linguistics, here is a landmark of major importance in the history of linguistics. For this reason alone, the book of Mr. Dan Romalo, who rescued these texts from disappearance, is one of the most valuable ones, ever to be published, at least as far as Romanian linguistic science is concerned.

What else can be said about the “faker”? That he had a command of extensive knowledge, on account of which his position was beyond compare at the time? That he had read not only the classics Strabo, Dio Cassius, Ptolemy but also some little known scholars from the Middle Ages, such as the Jesuit Philippe Briet [1601 †1668]. That he was familiar with the maps of cartographer Abraham Ortelius, who lived in the 16th century. But above all, that he had a brilliant mind and a remarkable intuition. Thus he assumed that the first capital of the Getan Burebista was located outside the Carpathian arch, that Oroles of Trogus Pompeius was one and the same man with Rholes of Dio Cassius, that the Bastarns were Germanic. These are contributions of a matchless value, if one takes into considcration the fact that some of our historians reached these conclusions quite recently.

As far as iconography is concerned, with hundreds of tiny representations of fortresses, armies, deities, temples, rulers, symbols, all coherently and consistcntly distributed, in relation to the epoch, and region, archaeologist Silviu Teodor demonstrated that the fakercould have accomplished this work, only with acom-

 

309

inconsecvenţe, nu există contradicţii. Admiţând că totuşi a existat cineva care a putut face această muncă, proiectând pe hârtie, supraveghind foarte atent distribuţia imaginilor şi coroborându-le cu textele, iată, avem încă un motiv de serioasă cercetare a acestui subiect. Istoria noastră a avut o minte excepţională, anonimă, ignorată până acum, care merită toată atenţia.

Cât timp îi va fi luat efortul creării unei limbi cu sute de cuvinte şi a unei iconografii cu sute de imagini? Cât timp îi va fi luat compunerea textelor şi ilustrarea lor? Cât timp îi va fi luat realizarea zecilor sau chiar sutelor de matriţe, atât de migălos făurite încât nu poţi să nu crezi că a fost mâna unui bijutier? Cât timp din viaţă i-au luat toate acestea? Câţi bani l-au costat? Şi pentru ce? Pentru a abandona întrega arhivă, proaspăt turnată, alcătuită din cel puţin 200 de piese, într-un beci, unde uitată ar fi fost pe vecie dacă nu ar fi existat Dan Romalo? Întrebări fără răspuns. Nimeni nu poate găsi o explicaţie logică. “Falsificatorul” ar fi putut susţine că dacii scriau, inventând două, trei, cinci, zece piese, dar nu avea nevoie de două sute. Putea demonstra că dacii erau un neam aparte, superior, punându-i să se închine unui singur zeu, care, evident, să se cheme Zamolxe; dar nu e aşa: tăbliţele abundă în divinităţi ale păcii, războiului, cerului, morţilor... Le putea atribui o democraţie perfectă, în care ţăranul să-şi are ogorul şi femeia să-şi ţină la sân copilul; dar nu, nici măcar un singur om de rând nu apare reprezentat în plăci: doar căpetenii, nobili şi preoţi. Putea să le atribuie o istorie fabuloasă, în care Burebista îl învinge pe Cezar şi Decebal pe Traian; dar nu, Burebista e înlăturat prin complotul condus de Oroles iar Traian nu apare menţionat, informaţiile oprindu-se la



puter. There are no inconsistencies, no contradictions. Admitting nevertheless that there existed someone who was able to accomplish this work, designing on paper, superintending very carefully the distribution of the images and corroborating them with the texts, here is a further reason for a thorough research of this subject. Our history had an exceptional mind, anonymous, ignored so far, deserving utmost attention.

How much time did the effort of creating a language, with hundreds of words and an iconography with hundreds of images, take him? How much time did the composition of the texts and their illustration take him? How much time did the completion of the dozens and even hundreds of molds - minutely wrought with a jeweller’s expert hand - take him? How much from his life time did all these take him? How much did they cost him? And what for? To abandon the entire, freshly cast archive, consisting of at least 200 specimens, in a cellar, where it would have stayed, forgotten for ever, if Dan Romalo had not existed? These are questions which remained unanswered. No one can find a logical explanalion. The “faker” could have maintained that the Dacians wrote by making up two, three, five, ten specimens. There was no need for two hundred. He could have demonstrated that the Dacians were a special superior race by making them worship a single god, obviously named Zamolxe. But things are quite different. The tablets are teeming with deities of peace, war, heaven, death... He could have ascribed to them a perfect democracy, where man tilled his land and woman fondly cradled her infant at her breast. But no, not even one common man is represented in the tablets but only rulers, noblemen and priests. He could have ascribed to them a fabulous history in which Burebista vanquishes Caesar and Decebal defeats Trajan. But no, Burebista falls a prey to the plot led by Oroles while Trajan is not mentioned at all, information ending with Domitianus. He could have

310

Domiţian. Putea să le atribuie o limbă în mod manifest asemănătoare cu româna, sau cu latina, sau cu slava, sau, mai ales, cu ceea ce considerăm noi a fi substrat dacic, pentru a demonstra ceva logic şi coerent, dar nu, limba aceasta din tăbliţe nici măcar nu are trăsături indo-europene. Are influenţe clare din limbi indo-europene, are cuvinte comune cu latina şi cu limbile germanice, dar rămâne o limbă enigmatică, o creaţie care nu dovedeşte nimic.

Punând cap la cap toate acestea, putem creiona portretul-robot al prezumtivului “falsificator”: un om genial (un “Leonardo da Vinci”, cum l-a numit dna prof. Zoe Petre), extraordinar de citit, deţinând cunoştinţe de istorie şi lingvistică pe care nimeni la vremea aceea nu le poseda la noi în ţară, bogat, încât să-şi permită să nu facă nimic altceva timp mulţi ani de zile, cât va fi durat elaborarea arhivei, şi încât să poată plăti o întreagă echipă de colaboratori şi, desigur, puţin nebun. Căci numai un nebun putea crea ceva atât de lipsit de logică, de sens şi - mai ales - de finalitate. Cine a fost acesta? Hasdeu? în nici un caz. Hasdeu nu ar fi avut nici timpul. finalitate. Cine a fost acesta? Hasdeu? în nici un caz. Hasdeu nu ar fi avut nici timpul, nici banii necesari pentru ca arhiva să fie gata în ultimul sfert de veac 19. Şi chiar dacă le-ar ft avut, nici una din ideile lui nu se oglindeşte în această plăsmuire, nu regăsim nicăieri dacica lui indo- europeană de tip satem. Să fi fost Nicolae Densuşianu? Absurd. Densuşianu era atât de sărac, încât nu a putut să-şi publice “Dacia Preistorică”, apărută postum prin contribuţia ministrului învăţământului de atunci; în plus, lucru esenţial, el nu era lingvist. Atunci? A existat în realitate un asemenea personaj?

Iată, aşadar, întrebările la care trebuie să răspundă cei care se încrâncenează în a afirma că aceste texte sunt absolut sigur nişte falsuri: cine este autorul lor? cu ce mijloace au fost realizate? Şi, înainte de

 

 

ascribed to them a language manifestly similar to Romanian or Latin or with Slavic, or especially to that which we consider as the Dacian substratuin in order to demonstrate something logical and coherent. But oh, no! This language from the tablets does not even have Indo-European traits. It shows clear influences from Indo-European languages, it has words in common with Latin and the Germanic languages, but it remains an enigmatic language, a creation which does not demonstrate anything.

Pulting all these elements together we are in a position to sketch the virtual portrait of the alleged “faker”: a man of genius (a “Leonardo Da Vinci” as he was surnamed by professor Zoe Petre), extraordinarily well-read, ranging over a knowledge of history and linguistics, which no one possessed in this country, at the time; rich so as to be able to do nothing else for years on end, except accomplish this archive, and pay an entire team of assistants and, of course, a little bit insane. Because only an insane person could have created something so utterly devoid of logic, motive and especially finality. Who was this man? Hasdeu? Definitely not. Hasdeu would not have had either the time or the money needed, for this archive to he ready by the beginning of the last quarter of the 19th century. And even if he had ranged over all these facilities none of his ideas is reflected in this contrivance. We do not find anywhere his lndo-European Dacian language of the satem type. Could it have been Nicolae Densuşianu? That’s outright absurd. Densuşianu was so poor that he was not able to publish his “Prehistoric Dacia”, brought out posthumously. through the contribution of the minister of education of the time. Moreover, an essential point, he was no linguist. Then, who else? Did such a character actually exist?

So here are the questions, which should be answered by those who obstinately persist in stating that these texts are most certainly fakes. Who is their author? What were the means they

311

toate, în ce scop? Până astăzi nimeni nu a dat răspuns la aceste întrebări, ceea ce înseamnă că ne aflăm în faţa unei mari enigme, şi că nimic nu este absolut sigur. Ceea ce înseamnă că lucrarea de faţă era absolut necesară şi, dacă cei ce erau datori să o elaboreze nu au făcut-o, astăzi trebuie cu toţii să-i aducă mulţumiri lui Dan Romalo.

Cei ce scriu cărţi goale au, desigur, orgoliul atotcunoscătorilor. Pentru ei este absolut sigur, şi vai de cei ce se îndoiesc vreo clipă. Dan Romalo are modestia adevăratului căutător de adevăr, iar cartea de faţă este o carte vie, pentru că din ea pot lua naştere alte câteva zeci de cărţi. Asta pentru că autorul recunoaşte, cu înţelepciune, că nimic nu e sigur. Pot fi falsuri, aşa e! Dar dacă nu e aşa? Dacă sunt autentice? Dacă există o şansă de 1% ca aceste texte să fie autentice, trebuie să ne cutremurăm cu toţii la gândul că, dacă n-ar fi fost dl Dan Romalo, am fi îngropat o parte inestimabilă a istoriei noastre şi a umanităţii. Şi atâta vreme cât nimeni până în momentul de faţă nu a reuşit să demonstreze că aceste înscrisuri sunt plăsmuiri, lingviştii şi istoricii trebuie să-şi regândească atitudinea. Argumente precum forma Comidava din tăbliţe (în realitate Comieodabo), cunoscută la Ptolemeu, în loc de Cumidava, atestată epigrafic, demonstrază ignoranţa şi reaua credinţă a celor ce-şi spun “savanţi”. De ce ar fi trebui un dac, care scria în limba lui, să folosească o formă atestată într-o inscripţie latină, scrisă de un roman? Mai mult, a afirma, sub acoperirea titlului de academician, în faţa telespectatorilor, că e vorba de un fals absolut banal, care putea fi realizat de oricine cunoştea puţină greacă şi latină, fără a prezenta o singură imagine, reprezintă o încercare deplorabilă de inducere în eroare.

Disputa iscată de publicarea cărţii d-lui

were accomplished with? And first and foremost, to what end? So far no one gave a reply to these questions, which means that we are faced with a huge enigma, and that nothing is most certain. Which means, that the present work was absolutely necessary and as those who had the duty to draw it up did not do so, at present all those in question should express their gratitude to Dan Romalo.

Of course, those who write empty books have the pride of the omniscient. To them it is most certain and woe to those who have doubts for a moment. Dan Romalo has the modesty of the genuine seeker for truth and the present book is a living book, because dozens of other books can come into being starting from it. Because the author admits, most wisely that nothing is most certain. They might be fakes, indeed! But what if they are not? What if they are genuine? If there is but one per cent of a chance for these texts to be genuine, then we ought to shudder at the mere thought that if it had not been for Dan Romalo we would have buried an invaluable part of our history and of that of mankind. And in so far as nobody has succeeded in demonstrating that these texts are contrivances, linguists and historians are supposed to revise their attitude. Arguments such as the Comidava form, from the tablets (actually Comieodabo), known from Ptolemy instead of Cumidava, attested epigraphically, demonstrate the ignorance and ill - will of those calling themselves “scholars”. Why should a Dacian, writing in his own language, have used a form, attested in a Latin inscription, written by a Roman? Moreover, to state behind the shield of the academician title, in front of television viewers that it is an absolutely, banal fake, which could have been accomplished by anyone who knew some Greek and Latin, without presenting a single image, represents a lamentable attempt to mislead. The dispute triggered off by the publicat ion of Mr. Dan Romalo’s book will not be concluded and is not to be concluded before one of the parts

312

Dan Romalo nu se va încheia şi nu are voie să se încheie decât în momentul în care una din părţi va aduce argumente absolut incontestabile. Cei ce susţin că sunt falsuri, au datoria de a demonstra acest lucru cu argumente, pentru că ei sunt acuzatorii în acest proces. Dan Romalo pleacă de la prezumţia de nevinovăţie şi aşteaptă dovezile acuzării.

Prima ediţie a acestei cărţi a fost publicată în 70 de exemplare, pe cheltuiala autorului, după ce mulţi au fost istoricii şi lingviştii care au refuzat să-i dea girul. Reeditarea lucrării de către editura Alcor Edimpex, prin grija şi pasiunea inimoaselor doamne Corina Firuţă şi Cori Simona Ion, reprezintă un eveniment excepţional, care va aduce multă lumină şi bucurie în sufletul celor ce căută adevărul şi, sperăm, multe nopţi nedormite celor ce fug de el.

Studiul istoric şi filologic anexat acestei cărţi, reprezintă un omagiu adus familiei Romalo, care, eu o generozitate peste fire, mi-a dăruit această poveste.

Cărțile de plumb

Informaţiile cu privire la aceste plăci sunt puţine, dar preţioase. Cele mai multe trimit spre Sinaia, care pare să fie locul de provenienţă al pieselor. Conform spuselor primarilor oraşului Sinaia din primele decenii ale sec. al XlX-lea, plăcile de plumb reprezintă copii făcute la fabrica de cuie din Sinaia, în preajma anului 1875, din ordinul regelui Carol I, după nişte piese originale din aur¹. Legendele locului spun că, la săparea fundaţiei Castelului Peleş în Poiana Văcăriei, s-ar fi descoperit un mare tezaur de piese din aur, între care şi un număr mare de tăbliţe inscripţionate în relief. Din păcate, doar tradiţia orală mai vorbeşte astăzi de aceste plăci - nici o informaţie sigură nu certifică existenţa lor.

brings up some quite undisputable arguments. Those who mainiain that the tablets are fakes have the duty to demonstrate this by means of arguments as they are the accusers in this case. Dan Romalo who is setting out fmm “the benefit of the doubt” is looking forward to the evidence of the accusation.

The first edition of this book was brought out in 70 copies, at the expense of the author, after many historians and linguists refused to grant him their endorsement. The republishing of this work by the Alcor Edimpex Publishing House, by the care and devotion of the generous Mesdames Corina Firuţă and Cori Simona Ion, is an excepţional event, which will bring much light and joy to the souls of the seekers for truth and, we do hope, many sleepless nights to those who are shunning it.

The historical and philological study appended to this book, represents a homage to the Romalo family, who bestowed on me this story, with uncommon generosity.

The Leaden Books

Information about these plates are few but valuable. Most of them point at Sinaia, which seems the place of origin of thesc specimens. According to the mayors of Sinaia, from the first decades of the 20th century, the leaden plates are copies cast at the nailery from Sinaia, around 1875, to the order of king Carol I, from some gold originals¹. Local legends mention that the digging works for the foundation of the Peleş Castle unearthed a huge gold treasure, which also included a large number of tablets bearing inscriptions in relief. Unfortunately it is only oral tradition which still refers to these plates. There is no positive piece of information to certify their existence.

The hypothesis of the copying of some gold originals in lead is worth taking into account. The leaden specimens do not show the traces of corrosion, one would expect after 2000 years lying buried under the ground, in a wet area                                                                

                                                                                                                                              313

Ipoteza copierii unor originale din aur, în plumb, este vrednică de luat în seamă. Piesele de plumb nu au urmele de coroziune la care ne-am fi aşteptat după 2000 de ani de zăcut în pământ, într-o zonă umedă cum este cea din ţara noastră. Mai mult, analizele efectuate la Insitutul de Fizică şi Inginerie Nucleară de către dr. Bogdan Constantinescu, în iunie 2003, pe mostre extrase din toate cele 35 de piese râmase, au demonstrat fără putinţă de tăgadă că plumbul este modern - reţeta tipică plumbului tipografic de sec. XIX, în compoziţia căruia se adăuga staniu. Iată un fragment din raportul d-lui dr. Constantinescu, din data de 11 mai 2004: “Probele se încadrează în trei tipuri: 96% Pb, 4% Sn; 97% Pb, 1.5% Sn, 1.5% Sb, ambele tipuri sunt gen aliaj tipografic: 98% Pb, 1.2% Sn, 0.8% Zn care pare tot tipografic, cu zinc din minereul original. Urmele sunt total nerelevante (fier, cupru mai ales). Deci Pb e clar aliaj modern, posibil secolul XIX”. S-au făcut comparații și cu o medalie de plumb din vremea lui Cuza, a cărei compoziţie este aproape identică cu cea a plăcilor. De asemenea, s-a analizat şi o scoabă de plumb dacic extrasă din zidurile cetăţii Sarmizegetusa Regia şi trimisă la Oxford de dl prof. Ioan Glodariu. Piesa avea în compoziţie argint, fier şi alte impurităţi. Spre deosebire de aceasta, plăcile în discuţie sunt alcătuite din plumb foarte pur. Rezultatele analizelor întreprinse de dr. Constantinescu par să fie în contradicţie cu cele obţinute la Oxford pe piesa 23. Echipa britanică susţine că piesa 23, comparată cu o altă scoabă de plumb dacic trimisă de prof. Glodariu, ar putea fi autentică, deoarece conţine impurităţi asemănătoare cu cele din scoabă. Totuşi, ei admit că este vorba de plumb refolosit, retopit, amestecat cu un procent mare de staniu (3,4 %), cu stibiu (0,61%),

such as the one from this country. Moreover the tests, made at the Institute of Physics and Nuclear Engineering, by Dr. Bogdan Constantinescu in June 2003, on samples taken from all the 35 specimens, which were handed down to us, demonstrated-free from any possible doubt-that the lead is modern-the typical recipe of 19th century typographic lead, in whose composition stanium was added. Here is a fragment from Dr. Constantinescu’s report, dating from May 11, 2004: “The tests reveal three types: 96% Pb, 4% Sn; 97% Pb, 1.5% Sn, 1.5% Sb, both types are a kind of typographic alloy; 98% Pb, 1.2% Sn. 0.8% Zn, which also seems typographic, with zinc from the original ore. The traces are entirely irrelevant (iron, copper, especially). Consequently Pb is clearly a modern alloy, possibly from the 19th century.” Comparisons were also made with a leaden medal from Cuza’s time, whose composition is almost identical with those of the plates. A clamp, made of Dacian lead, was likewise tested. It had been extracted from the walls from Sarmizcgetusa Regia and offered by Prof. Ioan Glodariu. Its composition revealed silver, iron as well as other impurities. In contradistinction to the clamp, the tablets in question are made of highly pure lead. The results of the tests undertaken by Dr. Constantinescu appear to contradict those obtained at Oxford on specimen 23. The British team maintains that specimen 23, as compared to another clamp of Dacian lead, sent by professor Glodariu, might be genuine, as il contains impurities similar to those from the first clamp. They nevertheless assume that it is most likely the case of reused, remelt lead mixed with a high percentage of stanium (3.4%), with stibium (0.6%), likewise containig low percentages of sil ver (0.29%) and copper (0.24%). The presence of stanium and especially of antimonium would plead in favour of the recent character of the specimen. At the Institute of Physics and Nuclear Engineering the surface tests gave the same result: impurities

314

conţinând şi procente mici de argint (0,29%) şi cupru (0,24%). Prezenţa staniului şi, mai ales a antimoniului, ar pleda pentru caracterul recent al piesei. La IFIN, analizele de suprafaţă au dat acelaşi rezultat: impurităţi, care pot proveni din contaminarea cu o matriţă de bronz sau cu alte piese cu care tăbliţele au stat în contact; însă compoziţia din interiorul piesei seamănă foarte mult cu cea a celorlalte piese - plumb cu staniu. Interesant este faptul că plumbul folosit la cele 35 de piese este de trei categorii, în funcţie de compoziţie. Aceste categorii nu corespund cu o eventuală clasificare bazată pe semnele de pe plăci, fapt care demonstrează că ordinea turnării pieselor a fost absolut întâmplătoare.

Surpriza a venit în urma analizei compoziţiei medalionului de bronz (nr. 112) din colecţia Romalo. Acesta are pe avers un portret al lui Burebista, care se regăseşte şi pe plăcile nr. 39 şi 95, iar pe revers simbolul bovideu-şarpe, de asemenea prezent, sub diferite reprezentări, pe plăcile de plumb. Compoziţia acestei piese, analizată la IFIN, se dovedeşte a fi foarte complexă, vădind o metalurgie arhaică. Pe lângă Cu, Sn, Zn,

which might originate in the contamination wilh a bronze mold or with other objects the tablets had come in contact with. But the composition from the inside of the specimen is very much alike that of the other specimenslead with stanium. The fact is interesting that the lead used in the 35 specimens falls into three categories, in terms of composition, categories which do not correspond at all, with a possible classification, based on the symbols on the plates, a fact which demonstrates that the order of the casting of the specimens was quite accidental.

The big surprise came after the test of the composition of the bronze medallion (nr. 112) from the Romalo collection. It has on the obverse a portrait of Burebista, which is also to be found on plates 39 and 95, while on the reverse the bovoid-serpent symbol, likewise present under different representations, on the leaden plates. The composition of this specimen, tested at the Institute of Physics and Nuclear Engineering, appears very complex, evincing an archaic metallurgy. Besides Cu, Sn, Zn, Pb, the iron-nickel combination focussed the attention of the expert-physicist, who states that ferronickel ores were to be found in big quantities, south of the Urals and were exploited by the Scythians too. Conse-

Fig. 1. Comparaţie înire portretul de pe medalionul 112 şi cel de pe placa 39.

Fig. I. Comparison between the portrait on medallion 112 with the one from plate 39.

                                                                                                                                   315

Pb, combinaţia fier-nichel a atras atenţia specialitului fizician, care susţine că zăcăminte de fero-nichel sc găsesc în număr mare în sudul Uralilor şi erau exploatate şi de sciţi. Prin urmare o cale de investigaţie ne-ar trimite spre atelierele greceşti nord-pontice (Olbia, Chersones etc.), care aveau tehnologie bună şi au funcţionat fără întrerupere din secolele III- IV î. Chr până în sec. II-III d. Chr. Zăcăminte de nichel există şi în Macedonia, dar moderne. Dr. Constantinescu conchide că această piesă este autentică sau cel puţin extrem de veche: este practic imposibil de imitat sau de falsificat o astfel de compoziţie.

 

quently an investigation path would conduct one to the northern-Pontic Greek workshops (Olbia, Chersones etc.), which ranged over a high technology and were operational continually beginning with the 3rd-4th centuries B.C. and down to the 2nd-3rd centuries A.D. There exist nickel ores in Macedonia too, but they are modern. Dr. Constantinescu draws the conclusion that this specimen is genuine or at least extremely old, as such a composition is practically impossible to be imitated, to be faked.

The comparison with the chemical structure of a bronze coin from Histria and with that of one from Ephesus, demonstrated that all these ancient specimens have many impurities in their composition. On the other hand

Fig. 2. Stânga sus - compoziţia chimică a medalionului din colecţia Romalo; dreapta sus - monedă de la Histria; stânga jos - monedă din Efes; dreapta jos - compoziţia uneia dintre plăcile de plumb.

Se observă cantitatea foarte mică de impurităţi în acest grafic, spre deosebire de celelalte trei.  Fig. 2. Left. top - the Chemical composition of the medallion from the Romalo collection; right, top - coin from Histria; left, bottom - coin from Ephesus: right, bottom - the composition of one of leaden plates. In this diagram can be noticed the very small quantity of impurities, in contradistinction to the other three.
316

Comparaţia între structura chimică a unei monede de bronz de la Histria şi a uneia de la Efes a arătat că toate aceste piese antice au în compoziţie multe impurităţi. În schimb, piesele de plumb analizate prezintă un grad mare de puritate (v. ftg. 2). Rezultă din această comparaţie că, pe de o parte, există o piesă cu portretul lui Burebista, cu mari şanse de a fi autentică, iar pe de alta, dacă plăcile dc plumb sunt falsuri, falsificatorul trebuie să fi avut la dispoziţie acest medalion, pentru a reproduce portretul.

Ipoteza susţinută de Romalo, a turnării plumbului în foi subţiri de aur, în care ar fi imprimate prin poansonare textul şi imaginile, este dificil de admis. Dacă plumbul a fost turnat în matriţe de aur, ar fi trebuit să existe urme din acest metal la suprafaţa pieselor, or, aceste urme nu au fost găsite. Procentul de 0.01% aur indicat de măsurătorile de la Oxford pentru piesa 23 nu este relevant pentru a admite contaminarea cu o matriţă de aur; alte elemente, precum siliciul - 1.26%, apar în proporţii mult mai mari. Acelaşi procent neglijabil - 0,01% s-a găsit şi procent neglijabil - 0.01% s-a găsit şi pentru cobalt, nichel, zinc, aluminiu, mangan.

Ultimul martor al plăcilor care au existat la Sinaia, Diana Istrate, fiica inginerului Vasile Al. Ionescu, îşi mai aduce aminte de piesele pe care le avea tatăl său şi de faptul că toate au dispărut înainte de moartea lui, în anii 80. Cei care l-au cunoscut pe inginerul Ionescu şi au aflat unele lucniri de la el, nu mai trăiesc nici ei: Iordache Moldoveanu şi Augustin Deac. Cel dintâi² spune că ing. Ionescu i-ar fi dat nişte plăci profesorului Nicolăescu-Plopşor. Din comunicarea Enigma plăcuţelor cu scris dacic de la Sinaia, ţinută de A. Deac la al IlI-lea congres dc Dacologie, în 2003, aflăm că inginerul Ionescu văzuse câteva zeci de astfel de plăci, şi că o placă de

 

 

the leaden specimens, which were tested, show a great extent of purity (see fig. 2). It results herefrom, that, on the one hand there exists a specimen with Burebista’s portrait, with big chances to be genuine and on the other one, if the leaden plates are fakes, the faker must have had this medallion at his disposal, to reproduce the portrait.

The hypothesis of the casting of the lead in thin gold sheets, on which the text and the pictures were supposed to be imprinted by stamping, maintained by Romalo is hardly acceptable. If the lead had been cast into gold molds then traces of this metal would exist on the surface of the specimens. But such traces were not detected. The percentage of 0.01% gold indicated by the measurements from Oxford for specimen 23 is not relevant for admitting the contamination with a gold mold, other elements, such as silicon-1,26%, appear in higher proportions. The same negligible percentage -0,0l % was also found for cobalt, nickel, zinc, aluminium, manganese.

The last witness of the specitnens, which had existed in Sinaia, Diana Istrate, the daughter of engineer Vasile Al. Ionescu, still remembers the specimens, which her father had, as wel as the fact that these specimens, disappeared, prior to his dealh, in the Eightees. The persons who knew engineer Ionescu and got some pieces of information from him, are also dead: Iordache Moldoveanu and Augustin Deac. The first², the former mentions that enginecr Ionescu had given some plates to professor Nicolăescu Plopşor. From the dissertation The Enigma of the Tablets with Dacian Writing from Sinaia, delivered by A. Deac at the 3rd Congress of Dacology, in 2003, we learn that engineer Ionescu had seen several dozens from these plates and that one plate was in professor D.M. Pippidi’s possession. At present there exist only two plates at the Museum of the Sinaia Monastery, which are not exhibited, both included into the present volume. The attempt to find out their history

                                                                                                                                                        317

plumb ajunsese la profesorul D.M. Pippidi. Astăzi mai există două plăci la Muzeul Mănăstirii Sinaia, neexpuse, ambele incluse în acest volum. Încercarea de a afla istoria lor a eşuat - nimeni în Mănăstire nu-şi aminteşte de unde provin, iar inventarele Mănăstirii nu pomenesc nimic cu privire la aceste piese.

Un alt martor, de data aceasta al poveştii de la Bucureşti, este arheologul Victor Boronenanţ, de la Institutul de Arheologie “Vasile Pârvan”. Domnia sa îşi aminteşte că, prin anii 60, istoricul Dinu C. Rosetti a ţinut o conferinţă cu privire la aceste piese. Rosetti susţinea că cel puţin o parte din aceste plăci de plumb puteau fi autentice, întrucât unele semne reprezentate pe ele, se regăseau pe unele piese descoperite în situl getic de la Popeşti. De asemenea, unele simboluri asemănătoare par să existe pe biserica de la Cetăţeni. El a prezentat cca 12 piese din cele peste o sută câte existau la acea vreme.

Tipurile de scriere

Clasificarea generală în alfabet clasic, preclasic şi arhaic, propusă de Dan Romalo, poate fi dusă mai departe. Astfel, cel mai simplu tip de scriere, tipul A (Helisl), îl reprezintă alfabetul grec ionian, prezent exclusiv pe tăbliţele care par să fi fost scrise la Helis, în perioada de dinaintea lui Burebista (ex. placa nr. 2). Acesta include semnele omega şi eta, folosite în alfabetul ionian pentru notarea vocalelor o lung şi e lung. În mod evident, limba tăbliţelor nu făcea distincţia de cantitate (nu avea vocale lungi şi scurte), astfel încât omega şi omicron sunt folosite aleatoriu. Eta are valoarea [i] şi este, de asemenea, folosit fără o regulă anume, în distribuţie liberă cu iota. Acest alfabet a cunoscut mai multe variante grafice - cel mai remarcabil fiind stilul rombic din plăcile 19, 67 şi 109.

failed. No one from the monastery remembers where they had come from and the inventories of the monastery do not mention anything about these specimens.

Another witness, this time of the story from Bucharest, is archaeologist Victor Boronenan, from the “Vasile Pârvan” Institute of Archaeology. He remembers that during the Sixties, historian Dinu C Rosetti had delivered a lecture regarding these specimens. Rosetti maintained that at least part of these tablets could be genuine, as some symbols represented on them, were present on some items, discovered on the Getic site from Popeşti. Some similar symbols appear to exist on the church from Cetăţeni. He presented about 12 specimens from the more that one hundred which existed at the time.

The Types of Writing

The general classification into classic, preclassic and archaic alphabet proposed by Dan Romalo, can be continued. Thus the simplest type of writing, the A type (Helis 1) is plest typc of writing, the A type (Helis 1) is represented by the Ionian Greck alphabet, present exclusively on the tablets, which appear to have been written al Helis, in the period prior to Burebista (for example plate nr. 2). It includes the characters omega and eta, used in the Ionian alphabet, in order to render the vowels long o and long e. It is obvious that the language of the tablets made no distinction of quantity (it did not have long and short vowels), so that omega and omicron are used in an aleatory manner. Eta has the [i] value and is likewise used without obeying a strict rule, in free distribution with iota. This alphabet witnessed several graphic variants - the most remarkable one being the rhombic style from plates 19, 67 and 109. Likewise noticeable is the mirror writing of the Z character, perhaps in an attempt to render a specific sound of this language nonexistent in Greek. This graphic rendition is also to be found in the name of the Getic chieftain Zalomodegicos, recorded in the

318

Se remarcă - de asemenea - desenarea în oglindă a semnului Z, poate din încercarea de a reda un sunet specific acestei limbi, inexistent în greacă. Acest mod de grafiere se găseşte şi în numele căpeteniei gete Zalomodegikos, pomenit în Stela Solilor, descoperită la Histria în 1959. D.M. Pippidi a descris şi analizat această piesă, dar nu a pomenit nimic în legătură cu această stranie redare a literei Z³. Ea nu se regăseşte în alte cuvinte greceşti din inscripţiile de la Histria sau din alte cetăţi pontice.

Al doilea tip de scriere, tipul B (Burebista), este un tip derivat din cel anterior şi apare în timpul lui Burebista. Se caracterizează prin prezenţa unor semne aparte, care notează - foarte probabil - palatalele [ci] şi [gi], la care se adaugă semnul V cu valoarea [u], la fel ca în alfabetul latin (v. d. ex. placa nr. 39). Prezenţa celor două semne, existente şi în alfabetul chirilic, a grăbit aplicarea rapidă şi definitivă a etichetei de “fals” de către specialişti. Lucrurile nu sunt însă atât de simple: alfabetul chirilic a fost creat în sec. 9, la sudul Dunării, dar ambele semne sec. 9. la sudul Dunării, dar ambele senine existau deja în scrierile neolitice. Nu putem şti exact de unde a fost luat semnul pentru [ce] de către Chiril şi Metodie, iar în ce priveşte semnul pentru [ge], acesta există astăzi doar în alfabetul sârb modem iar originea lui e controversată: unii slavişti susţin că sârbii l-au împrumutat de la români, care îl foloseau în textele româneşti de sec. 16, scrise în alfabet chirilic, alţii susţin că noi l-am luat de la sârbi, deşi sârbii l-au folosit cu această valoare abia începând cu sec. 17⁴. Pe de altă parte, e greu de imaginat că un “falsificator” atât de genial şi de erudit ar fi făcut o gafă atât de mare - să folosească semne dintr-un alfabet inventat după dispariţia dacilor din istorie. Acest tip de scriere pare să fi apărut la Genucla, prima capitală a lui Burebista, de unde s-a
    zeiţa Athena cu coif, legenda KAΛΛ (KALLatis) numele abreviat al magistratului monetar, de exemplu IPOΔ (IROD), în câmpul din dreapta.

Stele of the Messengers, discovered at Histria in 1959. D.M. Pippidi describes and analyses this specimen but he does not mention anything, regarding this strange rendition of letter Z³. It is not to be found in other words. Greek ones, from the inscriptions at Histria, or other pontic cities.

The second type of writing, the B type (Burebista) is a type of writing deriving from the previous one, which appeared in the period of Burebista. It is characterized by the presence of some special symbols, which most likely render the palatal ci [tsi] and gi [dzi], and the V charucter, with the value of [u], the same as in the Latin alphabet (see for example plate nr. 39). The presence of the two symbols, existing in the Cyrillic alphabet too, hastened the fast and final application of the label “fake” by specialists. However things are not as simple as that. The Cyrillic alphabet was created in the 9th century, south of the Danube, but the two symbols existed as early as the Neolithic writings. We do not know exactly wherefrom Cyril and Methodius took the symbol for ce |ctse|. As for the Symbol for ge [dze] it exists, at present, only in the modern Serbian alphabet, while its origin is disputed. Some Slavicists maintain that the Serbians took it from the Romanians, who used it in 16th century Romanian texts written in Cyrillic alphabet, while others maintain that we took it from the Serbians, in spite of the fact that the Serbians came to use it with this value only beginning with the 17th century⁴. On the other hand, it is hard to imagine that a faker, endowed with such a high genius and erudition, should have committed such a gross blunderto make use of symbols from an alphabet created after the Dacians’ disappearance from history. This type of writing is likely to have appeared in Genucla, the first capital of Burebista, wherefrom it also spread to Helis, where it replaced the old A type, and to Moleodabo, the other big Getic city from the Dobruja. Moreover. Burebista took along this writing to


                                                                                                                                                            319

răspândii şi la Helis, unde înlătură vechiul tip de scriere A, şi la Moleodabo, cealaltă mare cetate getică din Dobrogca. De asemenea, Burebisla ia cu el această scriere la Sarmigetuza, unde înlocuieşte o scriere cursivă mai veche (placa nr. 90).

Tipul C (Ceneu/Helis 2) este o scriere cursivă probabil foarte veche, care include şi semnele speciale existente în tipul B (plăcile nr. 10 şi 31). Valoarea unora dintre semne este dedusă din context, întrucât ele nu par a avea corespondențe în alte alfabeturi cunoscute (de exemplu alfa - redat printr-un cerc cu 6 “picioare”, tau - prin trei haste verticale tăiate de una orizontală - acesta din urmă este un semn care se găseşte şi în alfabetele sud-semitice cu valoare fonologiei asemănătoare etc.). Această scriere cursivă a coexistat, la Helis, cu scrierea A - cum o demonstrează plăcile nr. 76 şt 123, în care scrierea cursivă apare doar în peceţi. Ultimul rege al Helisului - înainte de Burebista - a fost chiar Ceneu - după cum rezultă din pecetea plăcii nr. 7. Nu e de mirare că Ceneu a luat cu el scrierea de la Helis şi, cele mai multe plăci scrise în vremea lui Burebista în B, sunt semnate de Ceneu în tipul C (nr. 12, 13, 39 şi altele).

Tipul D (Decebal) derivă dintr-o scriere grecească occidentală, care nu folosea omega şi eta (d. ex. Plăcile nr. 94, 119, 121 şi altele). Un tip asemănător este folosit de Cotizo (nr. 69), în paralel cu o scriere cursivă F (nr. 70. 113), şi de Oroles, care renunţă la scrierea lui Burebista după moartea acestuia şi adoptă tipul occidental (Helis 3: 106, 115). Dacă a existat un “falsificator”, întreaga distribuţie a tipurilor de scriere este foarte ingenios gândită: cei din Dohrogea folosesc cu precădere tipul oriental, împrumutat cu siguranţă de la coloniştii vecini; scrierea lui Burebista se răspândeşte o dată cu creşterea puterii lui, şi se restrânge după moartea sa; iar tocmai

Sannizegetusa, where the latter replaced an older cursive writing (plate nr. 90).

The C type (Ceneu/ Helis 2) is a cursive writing, probably very ancient which also includes the special symbols existing in type B (plates nr. 10 and 31). The value of some of the symbols is inferred from the context, as they do not appear to have counterparts in other known alphabets (for instance alpha rendered by a circle with 6 “legs”, tau by three vertical “hastas” crossed by a horizontal one-the latter, is a sign which is also to be found in south- Semitic alphabets, with a similar phonological value etc). This cursive writing coexisted, at Helis, with writing A as testified to by plates nr 76 and 123, in which the cursive writing appears only in the seals. The last king of Helis - before Burebista - was Ceneu, as it results from the seal of plate nr. 7. It is not at all astonishing that Ceneu took along the writing from Helis and that the bulk of the plates, written during Burebista’s reign, in B are signed by Ceneu in type C (nr. 12, 13, 39 as well as others).

The D type (Decebal) derived from a western Greek writing which did not use omega and eta (for example nr. 94, 119, 121 as well as others). A similar type is used by Cotizo (nr. 69) in parallel with a cursive writing F (nr. 70, 113) as well as by Oroles, who gave up Burebista’s writing, after the latter’s death and adopted the western type (Helis 3: 106, 115). If a fakerdid exist, then the entire distribution of the types of writing was very resourcefully devised. The Dobrujans preeminently used the eastern type most likely taken over from the neighbouring colonists; Burebista’s writing spread simultaneously with the increase of his power and narrowed down after his death; precisely those who had close contacts with the Romans used the western type, from which the Latin alphabet likewise derived through Etruscan intermediary: Decebal, Cotizo and Oroles (= Roles) the latter declared amicus populi Romani by Octavian. Of course, the question arises to what extent someone could have known

320

cei care aveau contacte strânse cu romanii folosesc tipul occidental, acelaşi din care a derivat şi alfabetul latin, prin intermediar etrusc: Decebal, Cotizo şi Oroles (=Roles), acesta din urmă declarat amicus populi Romani de către Octavian. Desigur, se pune întrebarea: în ce măsură putea cunoaşte cineva scrierile greceşti locale la mijlocul sec. 19, când dialectologia greacă încă era departe de a se fi constituit în ştiinţă.

În fine, un număr mare de scrieri cursive de origine necunoscută se regăsesc fie singure, fie în paralel cu alte scrieri. De remarcat că pe frontoanele templelor apare o scriere anume, necunoscută, şi că, adesea, numele zeilor sunt grafiate cu caractere arhaice. E posibil ca unele dintre aceste scrieri să fie silabice - de pildă în piesa nr. 1 există trei rînduri de semne dintre care nici unul nu se repetă, situaţie imposibilă pentru un alfabet cu număr limitat de semne. În unele plăci se pot identifica semne ce se regăsesc în diverse scrieri vechi: în piesa nr. 8 Romalo acordă valoarea [s] unui semn asemănăţpr cu Y. 

Acelaşi semn, cu aceeaşi valoare (dar silabică), se găseşte şi în silabarul cipriot. Mulţimea monogramelor şi a scrierilor imbricate demonstrară că se practica o scriere cursivă cu tradiţie îndelungată, având cu siguranţă alte suporturi decât metalul (posibil lut, lemn etc.). Tehnica imbricării probabil este de influenţă străină; alfabetul grec obişnuit ajunge să înlocuiască aceste scrieri greu lizibile, astfel încât dacii înşişi simţeau nevoia să-şi “traducă” propriile texte mai vechi, cum demonstrează placa 116, unde logogramele din primele trei rânduri sunt în mod evident redate alfabetic în rândurile următoare.

Cum se inventează o limbă

Secolul 20 a fost secolul limbilor construite (numite în engleză conlangs).

the local Greek writings around the middle of the 19th century, when Greck dialectology was still far from being a Science.

Finally, a large number of cursive writings of unknown origin are to be found, either individually or in parallel with other writings. It should be noticed that on the pediments of the temples appears a certain unknown writing and the names of the gods are rendered in archaic characters. Some of these writings might be syllabic - for instance in specimen nr. 1 there are three lines of signs, none of which being repeated, an impossible situation for an alphabet with a limited number of signs. In some plates there can be identified symbols which are to be found in different old writings: in specimen nr. 8 Romalo grants the value of an [s] to a sign similar to Y.

The same sign, with the same value (but syllabic) is also to be found in the Cypriote syllabary. The multitude of monograms and of imbricated writings demonstrates that cursive writing with a long-standing tradition had been practised, most certainly on other media than metal (possibly clay, wood etc.). The imbrication technique is probably of foreign influence; the ordinary Greek alphabet came to replace these writings which were legible with difficulty, so that the Dacians too felt the necessity to “translate” their older sacred texts, as testified to by plate 116, where the logograms from the first three lines are evidently rendered alphabetically in the next lines.

How to Invent a Language

The 20th century was the century of artificial languages (called conlangs). From the Quenya language, one from the dozens of invented languages by J.R.R. Tolkien in “Master of the Rings”, considered the most beautiful artificial language, down to that of the Klingonians in “StarTrek”, invented by Marc Okrand, the artificial languages have turned into a real fashion. But besides these, the so-

                                                                                                                                                      321

de la limba Quenya, una din zecile dc limbi inventate de J.R.R. Tolkien în “Stăpânul Inelelor”, considerată cea mai frumoasă limbă construită, la cea a klingonienilor din “Star Trek” inventată de Marc Okrand, limbile ficţionale au devenit o adevărată modă. Dar, în afară de acestea, au luat avânt şi aşa-numitele “euroclone”, precum Interlingua, Glossa ori Esperanto şi limbile internaţionale bazate pe engleză - New English, Basic English, Essential World English. Un loc aparte în peisajul limbilor construite îl ocupă experimentele diacronice de genul: cum ar fi arătat poloneza dacă ar fi fost limbă romanică (experimentul Wenedyk); cum ar fi arătat indo-europeana dacă legile lui Grimm n-ar fi existat sau cum ar fi evoluat gotica (limba Gotish, în viziunea lui D.E. Perrotin). A fost creată o limbă Hatti, descendentă imaginară a grupului indo-european centum, şi chiar o limbă Adelică, imaginată ca descendentă a Proto-Indo-Europenei de către S.A. Maclagan. E drept, nu se cunosc cazuri modeme de limbi “falsificate”, inventate cu scopul de a le da drept reale. Singurul caz serios cunoscut, celebru în lumea cripto grafi lor, este cel al limbii manus-crisului Voinych, dar manuscrisul este datat cu multă precizie în sec. 16 şi a fost scris undeva în Italia. Textul, care acoperă peste 240 de pagini, a rămas nedescifrat până astăzi, după mai mult de un secol de încercări. Limba acestui manuscris putea ft o limbă artificială, creată de un alchimist, însă cheia pare imposibil de găsit.

Din această perspectivă, ipoteza inventării unei limbi dacice coerente în sec. 19 ridică probleme extrem de dificile. Construirea unei limbi presupune cunoştinţe foarte temeinice în domeniul lingvistic, o coordonare precisă (pe care numai un computer o poate face fără nici o greşeală), respectarea unor reguli de

called “Euroclones” boomed, such as Interlingua, Glossa or Esperanto as well as the international languages, based on English - New English, Basic English, Essential World English. A special place in the landscape of artificial languages is taken by diachronic experiments of the kind: what Polish would have been like if it had been a Romance language (the Wenedyk experiment), what Indo-European would have been like if Grimm’s laws had not existed, or the way Gothic would have developed (the Gotish language in D.E. Perrotin’s outlook). A Hatti language was created, an imaginary descendent of the centum Indo-European group and even an Adelic language, imagined as a descendent of Proto-Indo-European by S.A. Maclagan. It is true that no modern cases of “faked” languages invented, with a view to present them as real ones, are known. The only serious case, famous in the world of cryptographs, is that of the language of the Voinych manuscript, but the manuscript is dated with great accuracy in the 16th century and was written somewhere in Italy. The text, which covers 240 pages, remained undecoded to this day, afler more than a century’s long attempts. The language of this manuscript might be an artificial language, created by an alchemist but the key appears impossible to be found.

From this angle, the hypothesis of the invention of a coherent Dacian language, in the 19th century, raises extremely difficult problems. The construction of a language implies a very thorough knowledge in the linguistic field, an accurate coordination (which only a computer can achieve faultlessly), the observance of some rules of contextual frequency, variation and conditioning etc. The language of the leaden tablets is far from revealing the aspect of an artificial language.

The first thing one can state about this language is that it does not seem a standardized language but one teeming with an enormous number of variants - graphic or phonetical - so that there is almost not a single word, hav-

322

frecvenţă, variaţie şi condiţionare contextuală etc. Limba tăbliţelor de plumb nu are nici pe departe aspectul unei limbi artificiale. Primul lucru care se poate spune despre această limbă este că nu pare a fi o limbă standardizată, ci una plină de enorm de multe variante - grafice sau fonetice - aşa încât aproape nu există un singur cuvânt care să aibă o formă unică în toate plăcile. Numele lui Burebista e scris în vreo 20 de feluri, cel al cetăţii Genucla la fel (a se consulta dicţionarul întocmit de Romalo), numele romanilor este “stâlcit”, de asemenea, în nenumărate feluri. Un “falsificator” nu ar fi putut să imagineze atât de multă variaţie mai ales că toate aceste variante sunt distribuite cu o anumită logică, nu întâmplător; în vremea lui Burebista circulă unele forme, în vremea lui Decebal altele, etc. Există chiar unele trăsături “dialectale”, care diferenţiează limba dacilor de cea a geţilor, în special în redarea consoanei finale o, care adesea e înlocuită de u sau chiar a. În ce priveşte condiţionarea contextuală, se poate observa cu uşurinţă că anumite cuvinte apar doar în anumite contexte, aşa cum anumite semne apar doar în anumite combinaţii — încă un semn că limba nu a fost generată la întâmplare.

E greu de crezut că cineva a putut inventa o limbă plauzibilă, în acele vremuri. Singurul care ar fi avut cunoştinţele necesare şi ar fi putut încerca o asemenea nebunie ar fi fost Hasdeu, însă cu riscul unor inconsecvenţe obligatorii, în absenţa unei coordonări perfecte a miilor de unităţi lingvistice.

Apărarea lui Hasdeu

Numele lui Hasdeu a fost cel mai adesea invocat în legătură cu aceste piese. Se ştie că nu exista altcineva, la vremea respectivă, care să posede un orizont

ing a unique form in all ihe plates. The name of Burebista is wrîtten in about 20 ways, the nome of the Genucla fortress equally so (see the dictionary drawn up by Romalo), the name of the Rornam is also distorted in countless ways. A faker could not have imagined such a great variety, the more so as these variants are distributed with a certain logic, not accidentally: In Burebista’s epoch there circulated some forms while during that of Decebal different ones etc. There exist even certain “dialectal” traits which differenciate the language of the Dacians from that of the Getae, especially in the rendition of the final vowel o which is frequently replaced by u or even a. As to contextual conditioning, one can easily notice that certain words appear only within certain contexts, just as certain symbols appear only in certain combinations - a further argument in favour of the idea that the language was not generated at random.

It is hard to believe that someone was able to invent a plausible language in those times. The only one who ranged over the necessary knowledge and might have attempted such an knowledge and might have attempted such an insane venture would have been Hasdeu, however at the risk of some inconsistencies, unavoidable in the absence of a perfect coordination of the thousands of linguistic units.

The Defence of Hasdeu

The name of Hasdeu was most frequently brought up, in conjunction with these plates. It is a well-known fact that at the time there was no one else ranging over the linguistic horizon required by such a venture. Moreover Hasdeu was keenly concerned with the Dacian substratum and had a vast knowledge of history. If we consider the fact that he had been accused of having made some fakes (medieval documents which he published but which no one had ever seen in the original), the conjectures might be partially justified.

What would a Dacian language, invented

                                                                                                                                      323

lingvistic suficient pentru o astfel de lucrare. În plus, Hasdeu era preocupat intens de substratul dacic şi avea cunoştinţe vaste de istorie. Dacă mai adăugăm faptul că el a mai fost acuzat de unele falsuri (documente medievale publicate de el, dar nevăzute de nimeni vreodată în original), bănuielile ar fi oarecum întemeiate.

Cum ar fi trebuit să arate o limbă dacică inventată de Hasdeu? În primul rând, ar fi trebuit să fie transpusă într-unul din cele două alfabete dacice postulate de marele lingvist. Mai întâi, Hasdeu a

Fig. 3. Stânga: Alfabetul “dacic” al lui Hasdeu, prezumându-se a fi descins alfabetul secuilor

Dreapta: Monogramele din câte două sonuri, aduse de Lakatos

Fig. 3. Hasdeu’s “Dacian” alphabet, from which the Szeklers’ alphabet presumably derived.

presupus că Deceneu ar fi adus o scriere din Egipt, unde, conform lui Iordanes, ar fi petrecut ceva timp. Apoi, descoperind un alfabet folosit de secui în sec. XIII, Hasdeu a presupus că acesta trebuie să descindă din alfabetul dacic al lui Deceneu. Totuşi, plăcile sunt scrise în mare parte în banalul alfabet grecesc, împestriţat şi cu semne “chirilice”.

În al doilea rând, ar fi trebuit să oglindească ideile despre substrat ale lui Hasdeu. Dar - surpriză - limba tăbliţelor

 

by Hasdeu, have been like? In the first place it would have necessarily been transposed into one of the two Dacian alphabets postulated by the great linguist. Initially Hasdeu assumed that Deceneu had brought a writing from Egypt, where he had presumably spent some time, according to Iordanes.

Subsequently, when he discovered an alphabet used by the Szeklers in the 13th century, he assumed that the latter must have derived from Deceneu’s Dacian alphabet. But the plates are mostly written in the ordinary Greek alphabet, also mottled with “Cyrillic” characters.

Secondly it would have positively reflected Hasdeu‘s conceptions on the substratum. But - surprise - the language of the tablets does not reflect the phenomena generally ascribed to the substratum in Romanian, such as the Genitive-Dative syncretism, the postposition of the article, the neuter gender and neither does it include words attributed to the substratum (only 2-3 such words are identifiable and moreover not for a certainty). What would Hasdeu have intended to demonstrate if he had invented a Dacian language?

Would he have tried to make it similar to

324

 nu reflectă fenomenele atribuite îndeobşte substratului în română, precum sincretismul genitiv-dativ, postpunerea articolului, genul neutru, şi nici nu conţine cuvinte atribuite substratului (se pot identifica, dar nu cu toată certitudinea, doar două-trei astfel de cuvinte). Ce ar fi vrut să demonsteze Hasdeu dacă ar fi inventat o limbă dacă? Ar fi încercat să o facă asemănătoare cu slava? Exclus, pentru că el, basarabean de origine, nu era filoslav - deşi era un mare specialist în limbi slave. Ar fi putut să o facă să semene cu latina - aşa cum mai târziu avea să susţină Nicolac Densuşianu în Dacia Preistorică. Dar asemănarea cu latina se rezumă la unele cuvinte - e drept, destul de numeroase - dar nu şi la alte sectoare ale limbii. Lucru straniu, căci pentru un atât de bun cunoscător al limbii latine cum era Hasdeu nu ar fi fost dificil să imagineze o limbă asemănătoare cu latina. Ce altceva ar fi vrut să mai demonstreze? Că limba dacă este, de fapt, limba pelasgă, preindo-europeană? Hasdeu nu şi-a imaginat niciodată că limba dacă este o limbă neindo-europeană. El compara adesea rămăşiţele substratului dac cu sanscrita, vechea persă, limbile baltice, slave, celtice etc., convins fiind de înrudirea cu toate acestea. Nici măcar un rând din scrierile lui Hasdeu cu privire la substrat nu ne îndreptăţeşte să îl considerăm pe el creatorul limbii tăbliţelor de plumb.

Şi nu în ultimul rând, era necesar un volum de muncă imens, mulţi colaboratori şi mulţi bani. Ori, dacă la 1875 plăcile erau deja atestate, Hasdeu iese din calcul pentru că era prea tânăr şi sărac la acea vreme. La ritmul de muncă pe care îl avea, el nu ar fi putut realiza acest ansamblu de piese decât după moartea fiicei sale Iulia, când a renunţat treptat la orice activitate ştiinţifică şi s-a cufundat în spiritism. Dar la vremea respectivă plăcile existau deja

 

 

 

Slavic? It is out of the question as he was of Bessarabian extraction and consequently not a philo-Slav. He might have made it similar to Latin, the way in which later Nicolae Densuşianu stated in Prehistorical Dacia. However the similarity with Latin confines itself to certain words - truly indeed rather numerous - and does not cover other sections of the language, a strange fact, because to such an expert connoisseur of Latin as Hasdeu was, it would not have been difficult to imagine a language resembling Latin. What else could he have demonstrated? That the Dacian language is actually pre-Indo-European Pelasgian? Hasdeu never did imagine that Dacian is a non- Indo- European language. He frequently compared the remnants of the substratum with Sanskrit, Old Persian, the Baltic, Slavic, Celtic languages etc., being convinced about the kinship with them. Not even a single line from Hasdeu’s writings, dealing with the substratum, does justify one to consider him the creator of the language of the tablets.

And last but not least, such an undertaking would have required a huge volume of work, many assistants and a large amount of money. Or, as the plates were attested as early as 1875. Hasdeu is out of the question because he was much too young and poor at the time. At his working rate, he would have been able to achieve this complex set of plates, only after the death of his daughter Iulia, when he had gradually given up any kind of scientific work and was absorbed in spiritism. But by that time the plates already existed, and moreover it would be absurd to think that Hasdeu had given up a capital work such as Etymologicum Magnum Romaniae, in order to devote hiniself to the creation of a fake which neither he nor anyone else would turn to account.

And yet, what Language is it?

From the very beginning one can state that this language does not appear having an Indo-
                                                                       

                                                                                                                                             325

şi este absurd să credem că Hasdeu a renunţat la o lucrare capitală precum Etymologicum Magnurn Romaniae pentru a se dedica unui fals pe care nu-1 va valorifica niciodată nici el, nici altcineva.

Şi totuşi, ce limbă este aceasta?

Din capul locului se poate afirma că această limbă nu pare să aibă caracter indo-european: nu există desinenţe (sau sunt extrem de rare, şi, în aceste cazuri, dubioase), aşa încât nu se face distincţie de gen (a final se confundă cu o final), număr, caz sau persoană; raporturile morfologice şi sintactice sunt exprimate prin cuvinte auxiliare şi prin topică: Dapigieo mato dou Genouklo “Dapyx rege al Genuclei”; Oktabio lo Segesto “Octavianus la Segestica”; do Tanathyo on Bononio “de la Tanatis la Bononia”; Boerebiseto on Sarmigetouzo “Burebista în Sarmizegetusa on kopono dou Zabelo “în templul lui Zabelo”. Structura rădăcinilor este în mod evident CV-CV⁵ (ro-to-pa-no, da-ci-ba-lo, be-zi-no, za-be-lo), cu silabe deschise, în vreme ce structura indo-europeană este CVC⁶/ desinenţă: nucleul lexical fundamental nu îşi găseşte corespondenţe în plan indo- european (mato “rege”, kotopolo “preot”, kopono “templu”, talipiko “cetate”, dabo “neam”); cuvintele indo-europene de bază lipsesc din textele tăbliţelor (termeni pentru “a muri”, “neam”, “frate” etc.). E adevărat, există o influenţă indo- europeană clară, dar aceasta nu a reuşit să schimbe aspectul esenţial al limbii (cuvinte precum dio “zeu”, on “în”, patrido “părintesc”). La aceasta se adaugă o puternică influenţă grecească asupra limbii tăbliţelor din Dobrogea (şi, cum era şi firesc, mai slabă asupra celor din vremea lui Decebal, de la Sarmigetuza; ex.: basileo, hiliarho, chrono, gramatieo,

 

European character: there are no infiections (or they are extremely rare, and in the latter case dubious) so that there is no distinction of gender (final a is apt to be mixed up with final o), number, case or person, the morphological and syntactic relations being expressed by means of auxiliary words and by means of the order of the words in the sentence: Dapigieo mato dou Genouklo “Dapyx king of Genucla”; Oktabio lo Segesto “Oktavianus at Segestica”; do Tanathyo on Bononio “from Tanatis to Bononia”; Boerebiseto on Sarmigetouzo “Burebista in Sarmizegetusa”; on kopono dou Zabelo “in the temple of Zabelo”. The structure of the roots is obviously CV-CV⁵ (ro-to- pa-no, da-ci-ba-lo, be-zi-no, za-be-lo), with open syllables while the Indo-European one is CVC⁶/ inflection; the basic word nucleus has no counterpart on the Indo-European plane (mato “king”, kotopolo “priest”, kopono “temple”, talipiko “fortress”, dabo “race”); the basic Indo-European words are absent from the texts of the tablets (terms for “to die”, “race”, “brother” etc). Truly indeed, there exists a clear Indo-European influence but the latter did not succeed in changing the essential aspect of the language (words such as dio “god”, on “in”, patrido “paternal”. Moreover there is a strong Greek influence in the language from the tablets from the Dobruja (and as but natural in those from the time of Decebal, from Sarmizegetusa; for ex. basileo, hiliarho, chrono, gramatieo, falangeo, adelfo, anepsios) and a large number of Latin words (more numerous in those of more recent date) some of thern loans, others probably having a common origin with those from Latin.

It is very important to emphasize the way in which the loan words were adapted.

In view of the law of the open syllable, which seems to define the phonological structure of this language, the Greek and Latin words, which mostly ended in a consonant, had to be adjusted either by the elimination of the final consonant or by the addition of a vowel:

326

falangeo, adelfo, anepsios), precum şi un număr mare de cuvinte latineşti (mai numeroase în cele de dată mai recentă), unele fiind împrumuturi, altele având probabil o origine comună cu cele din latină.

Foarte important de subliniat este felul în care cuvintele împrumutate sunt adaptate. Dată fiind legea silabei deschise - care pare să definească structura fonologică a acestei limbi - cuvintele greceşti şi latineşti - care mai totdeauna se terminau în consoană - trebuiau ajustate fie prin eliminarea consoanei finale, fie prin adaugarea unei vocale: chiliarcho, basileo, chrono, adelpho, falangeo, Lokolo, Caio, Fusko, Adaneu şi chronoso, megaso, rumunuso, Adaneuse. Primul procedeu este folosit în Linearul B micenian, care nota un dialect grecesc, dar, fiind silabar, era impropriu notării unei limbi indo-europene; înainte de a fi folosit pentru greacă, acesta notase, de bună seamă, o limbă neindo-europeană cu silabe deschise, asemenea limbii din tăbliţe. Cel de-al doilea procedeu este folosit în silabarul cipriot, care de asemenea, înainte de a nota limba greacă, a notat o limbă necunoscută cu aceeaşi structură silabică deschisă. E inutil să reamintim că ambele silabare au fost descifrate la mijlocul secolului 20.

Deci aspectul general este acela al unei limbi izolante, fără desinenţe, cu silabe deschise. Stratul indo-european aşezat ulterior peste acest nucleu nu pare să-i fi influenţat prea mult structura. Este limba dacă o limbă preindo-europeană, asemenea limbii basce? Cum se explică absenţa cuvintelor şi fenomenelor atribuite substratului limbii române?

O primă explicaţie a oferit-o chiar Romalo: este posibil ca această limbă să fi fost o limbă sacră, foarte veche, ştiută doar de preoţi şi de nobili, în vreme ce poporul de rând vorbea o limbă indo- europeană, care constituie substratul

 

 

chiliarcho, basileo, chrono, adelpho, falangeo, Lokolo, Caio, Fusko, Adaneu and chronoso, megaso, rumunuso, Adaneuse. The first procedure is used in the B Mycaenaean Liner, which recorded a Greek dialect but being syllabary it was inadequate to record an Indo- European language. Before being used for Greek it had certainly been used for recording a non- Indo- European language, with open syllables, similar lo the language from the tablets. The second procedure is used in the Cypriote syllabary, which also, prior to recording Greek, must have recorded an unknown language, with the same open syllabic structure. It is needless to mention that both syllabaries were deciphered about the middle of the 20th century.

Consequently, the general aspect is that of an isolant language, without inflections, with open syllables. Did the Indo- European layer, which subsequently settled over this nucleus, hardly influence its struclure? Is the Dacian language a pre- Indo- European language, such as Basque? How can the absence of the words and phenomena ascribed to the substratum of the Romanian language be accounted for? An initial explanation was provided by Romalo. It is possible that this language was an ancient, sacred language, known only by the priests and noblemen, while the common people spoke an Indo-European language, the one which constitutes the substratum of the Romanian language. The second hypothesis, more plausible but rather more shocking, is that the language of the tablets is, pure and simple, the Dacian language and as this language is pre- Indo- European, the substratum of Romanian is non- Indo-European. This hypothesis is more plausible because the texts include truly Romanian words, considered of Latin, Slavic or of other origins or of unknown etymology, words which could not have been handed down to Romanian, if this language had not been spoken by the entire people. The strangest thing noticeable is the presence, in very large numhers, of
                                                                        

                                                                                                                                                  327

limbii române. A doua ipoteză, mai plauzibilă, dar mai şocantă, este aceea că limba tăbliţelor este pur şi simplu limba dacă, iar această limbă este pre-indo- europeană - deci substratul limbii române este neindo-european. Această ipoteză este mai plauzibilă deoarece textele conţin cuvinte pur româneşti, considerate de origine latină, slavă, de alte origini sau cu etimologie necunoscută, cuvinte care nu s-ar fi putut transmite limbii române dacă această limbă nu ar fi fost vorbită de popor. Cel mai straniu lucru de remarcat este prezenţa în număr foarte mare a unor cuvinte asemănătoare cu unele cuvinte din limba latină: vor fi fost acestea împrumuturi timpurii din latină sau aveau o origine comună în cele două limbi? Cuvinte precum paceo “pace”, armoso “armată”, purcedeo “a pleca, a porni” şi multe altele dau un caracter straniu acestei limbi. Presupunerea foarte îndrăzneaţă a lui Romalo cu privire la o înrudire strânsă dintre latină şi dacă - lucru care ar explica romanizarea rapidă - trebuie cântărită cu multă grijă. Asemănările cu latina se opresc la lexic, care se ştie că este segmentul cel mai mobil, mai supus schimbărilor, dar cele două limbi sunt foarte diferite tipologic şi probabil neînrudite genetic.

Stranie este, totuşi, asemănarea cu româna, în special în marcarea unui “gen personal”: complementul direct nume de persoană precedat de poe “pe”: Zurasieo ontumpieno poe Rosieno chiliarchiu skito “Zyraxes îl întâmpină (?) pe Rosieno hiliarhul scit”; numele de persoană în genitiv precedat de lue “lui”: Mukrinino uioso lue Kutezonio anepsios luie Dapiegio “Mukrinino fiul lui Cotizo, vărul lui Dapyx”.

Secvenţele identificabile

Primul pas făcut de Romalo în decriptarea textelor a constat în identificarea unor

some words resembling words from Latin. Could they have been early loans from Latin or did they have a common origin in both languages? Words such as paceo, “peace”, armoso “army”, purcedeo “to leave, to set out” and many others lend a strange character lo this language. The bold assumption made by Romalo, with regard to a close kinship between Latin and Dacian - which would account for the fast Romanization - should be considered very carefully. The similarities with Latin are restricted to the vocabulary, which is obviously known as the most mobile segment, subject to changes, But the two languages are very different in terms of typology and probably unrelated genetically.

Most strange nevertheless is the similarity with Romanian, in particular in the rendition of a “personal gender”: the direct object name of person preceded by poe, “pe” (on in English): Zurasieo ontumpieno poe Rosieno chiliarchiu skito “Zyraxes welcomes (poe) Rasieno, the Scythian chiliarch”; the name of a person in the genitive preceded by lue “lui” (of in English) Mukrinino uiaso lue Kutezonio anepsios luie Dapiegio “Mukrinino, son of Cotizo, consin of Dapyx”.

The Identifiable Sequences

The first step taken by Romalo to decrypt the texts consisted in the identification of some sequences that were foolproof in their delimitation. These are the proper nouns-toponyms, anthroponyms, theonyms, ethnonyms. As the texts are written mostly in scriptio continua (except some later texts, particularly those from Decebal, see for ex. nr. 5, 16) the identification of these sequences resulted in “throwing light” on the text, to a great extern and in identifying other sequences.

Toponyms

The place-names - both Dacian and foreign - identified by Romalo are: Arrubium,

328

secvenţe sigure şi delimitarea lor. Acestea sunt numele proprii - toponime, antroponime, teonime, etnonime. Cum textele sunt scrise în cea mai mare parte scriptio continua (excepţie fac unele texte târzii, în special cele de la Decebal, d. ex. nr. 5, 16), identificarea acestor secvenţe a dus la “luminarea” în mare măsură a textului şi la identificarea altor secvenţe.

Toponimele

Numele de locuri - dacice dar şi străine - identificate de Romalo sunt: Arrubium, Dinogetia, Genucla, Carsium, Cumidava, Napoca, Sargetia, Sarmizegetusa, Segesta, Sirmium, Ziridava. La acestea se adaugă Căpâlna, identificată în secvenţa copono, foarte frecventă în texte, dar care, prin apariţia sa şi în textele ce provin din Dobrogea, ar trebui să aibă totuşi valoarea unui substantiv comun; sau, dacă este într-adevăr un toponim, Copono=Căpâlna, așezare de pe valea Sebeşului, ea trebuie să fi avut o semnificaţie aparte chiar pentru geţii dobrogeni. Formele sub care apar aceste nume sunt uşor diferite de cele atestate în izvoare. Ainrubio (toponim de origine probabil celtică), consemnat Arrubium în izvoarele latineşti, cu un grup consonantic genuin nr, pe care latina, deoarece nu-l suporta, l-a asimilat la rr (cf. lat. irrigere < in-rigere, corrumpere < conrumpere). Comieodabo este mai aproape e Comidava lui Ptolemeu decât de cumidavensium dintr-o inscripţie recentă - lucru firesc dacă ne gândim că acea iscripţie era scrisă în latină, de un roman, care percepea altfel sunetele din limba băştinaşilor. Că în limba tăbliţelor vocala o nota un sunet închis, mai aproape de u, demonstrează şi antroponimul Locolo pentru Luculus şi redarea frecventă prin o a desinenţei -us din latină: Fontio pentru Fonteius, Antonio pentru Antonius etc.

Dinogetia, Genucla, Carsium, Cumidava, Napoca, Sargetia, Sarmizegetusa, Segesta, Sirmium, Ziridava. Căpâlna should be added to this enumeration. Identified in the copono sequence, very frequent in texts, but which on account of its appearance in the texts coming from the Dobruja too, should rather have the value of a common noun. However if it is really a toponym, then Copono=Căpâlna, a place from the valley of the Sebeş, must have had a special significance for the Dobrujan Gctae too. The forms in which these names appear are slightly different from those attested by the sources. Ainrubio (a toponym probably of Celtic origin), recorded as Arrubium in the Latin sources, with a genuine consonantal group nr, which Latin, on account of the fact that it could not accept, assimilated it to rr, (compare Lat. irrigere < in - rigere, corrumpere < conrumpere). Comiedabo is closer to Ptolemy’s Comidava than cumidavensium from a relatively recent inscription, which is but natural if we consider that the inscription was written in Latin, by a Roman, who heard differently the sounds from the language of the natives.The fact that in the language of the tablets the o vowel rendered a close sound, standing nearer to u is likewise demonstrated by the anthroponym Locolo for Luculus and by the frequent rendition through o of the -us inflection from Latin: Fontio for Fonteius, Antonio for Antonius etc.

It seems that Genucla was the most important city after Sarmizegetusa and Burebista’s first capital. A large number of plates probably come from there.

A few more toponyms can be added, resulting from a segmentation or interpretation, differing from that applied by Romalo: Tanato and Bononio from text 123, most likely corresponding to the fortresses Tanatis and Bononia, on the Danube, the former attested in Ptolemy and Procopius, the latter better known, localized in the vicinity of Vidin of today. In the same text (r. 5 - 6) can be identified the topo-

                                                                                     329

 Genucla este - se pare - cea mai importantă cetate după Sarmizegetusa şi prima capitală a lui Burebista. De aici pare să provină un număr mare de plăci.

La aceste toponime se mai pot adăuga alte câteva, rezultate dintr-o segmentare sau interpretare diferită de cea aplicată de Romalo. Tanato şi Bononio în textul 123, corespunde - foarte probabil - cetăţilor Tanatis şi Bononia de pe Dunăre, prima atestată la Ptolemeu şi Procopiu, cea de-a doua - mai bine cunoscută - localizată lângă actualul oraş Vidin. În acelaşi text (r. 5-6) se poate identifica toponimul Singidunum (Belgrad), aflat în aceeaşi regiune, dar şi alte cuvinte precum Istreo, Mesio, Dardnieo, semn că acţiunea se petrece undeva în Moesia, în sudul Dunării şi are legătură cu neamul dardanilor. Ramidava - atestată la Ptolemeu - poate fi identificată sub Ramodabo, din placa 25 şi Ramieodabi din placa nr. 3.

Foarte interesant este toponimul Tulbiaco din tăbliţa 115 - fără îndoială acelaşi cu Tolbiacum, localizat pe Rin, în apropiere de Bonn. Numele apare în Geografia lui Ptolemeu, la Tacitus⁷ şi la alţii şi aparţine spaţiului germanic. În textul din tăbliţă însă, apare însoţit de cuvântul bastarnio, lucru firesc, pe de o parte, deoarece se ştie că Oroles, despre care se vorbeşte în text, s-a luptat cu bastarnii (conform lui Dio Cassius şi Trogus Pompeius) dar, pe de altă parte, faptul este surprinzător, deoarece provenienţa germanică a bastarnilor este o certitudine de dată recentă, furnizată de cercetările arheologice ale ultimelor decenii. Izvoarele antice îi consideră pe bastarni celţi (sau chiar geţi!), cu excepţia lui Strabo, care afirmă că sunt “oarecum” de acelaşi neam cu germanicii; publicarea în 1905 a unei inscripţii în care era pomenit un Bastarnus Germanicianus nu a ajutat la lămurirea provenienţei acestui
      13-16 mm diametru, 2-3 g, bronz Revers: simbol maritim grecesc: acvilă pe delfin; legenda IΣTPI (ISTRI). Avers: zeul-rîu   Istros, cu barbă şi mustăţi, cu coarne de taur
nym Singidunum (Belgrade), located in the same region, but also othcr words, such as Istreo, Mesio, Dardanieo, a clue that the action took place somewhere in Moesia, south of the Danube, and was connected wilh the Dardani. Ramidava, attested by Ptolemy, can be identifîed with Ramodabo, from plate 25 and Ramieodabi from plate nr.3.
         Very interesting is the toponym Talbiaco, from plate 115, undoubtedly the same with Tolbiacum, localized on the Rhine, close to Bonn. The name appears in Ptolemy’s Geography, to Tacitus⁷ and to other and belongs to the Germanic space. But in the text from the tablets it is accompanied by the word bastarnio, which is quite natural on the one hand because it is known that Oroles, present in the text, fought against the Bastarns (according to Dio Cassius and Trogus Pompeius) but on the other one rather surprising, because the Germanic origin of the Bastarns became a certitude recently, based on the archaeological research works carried through during the past few decades. The ancient sources considered the Bastarns as Celts (or even Getae) except Strabo who asserted that they belonged someway to the same race with the Germans.
         The publication in 1905 of an inscription mentioning a certain Bastarnus Germanicianus did not contribute to the elucidation of the origin of this ethnic group, so thal while Xenopol did not even mention them, Iorga⁸ considered them positively to be Celts, while Pârvan⁹ referred to some Celto-Bastarns and Celto- Germanic Basiarns. Consequently, if a faker really exisied he was a visionary of genius.

330

grup etnic, astfel că, în vreme ce Xenopol nici nu-i pomeneşte, Iorga⁸ îi socoteşte sigur celţi, iar Pârvan⁹ vorbeşte de celto-bastarni şi de bastarni celto-germani. Prin urmare, dacă a existat un “falsificator”, acesta a fost un vizionar genial.

Un alt toponim identificabil este Helis; înregistrat în tăbliţe sub forma Elia. Prezenţa acestuia în acelaşi context cu numele regelui Dromichete şi, adesea, figurat în peceţi, confirmă valoarea atribuită acestui cuvânt. Se pare că o mare parte din tăbliţe provine de la Helis, în fapt tocmai cele mai vechi din întregul ansamblu, majoritatea anterioare lui Burebista. Cum s-a văzut mai sus, cele mai vechi tipuri de scriere sunt cele de la Helis. Numele lui Dromichete este pomenit în zece izvoare, însă cel al cetăţii Helis apare doar la Diodor Siculus (21, 12). Timp de un secol s-au făcut numeroase încercări de localizare a acestei cetăţi. “Traseul” parcurs de Helis este foarte complex. A fost localizat mai întâi între Prut şi Nistru, deoarece s-a dedus din textul lui Strabo că Lisimach a trecut Dunărea la nord, în sudul Basarabiei¹⁰; apoi în câmpia munteană, la Piscul Crăsani, însă fără să se elucideze traseul parcurs de armata lui Lysimah. Ipoteza pare absurdă întrucât ar fi fost mai simplu pentru diadohul macedonean să treacă Dunărea direct în Câmpia Munteană, pe la Sucidava sau prin alt vad¹¹. Conform interpretării lui Pârvan: “Strabon (p. 305) spune clar că în regiunea dintre Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, adică Moldova de miazăzi, acolo unde grecii aşează acei pustiu getic prin care a trecut Dareios împotriva scythilor, făcând pod peste Dunăre mai jos de insula Peuce, acolo a trecut şi Lysimachos împotriva geților”¹². Interpretarea este total eronată - Strabo nu spune nicăieri că Lysimach ar fi trecut Dunărea. După Daicoviciu, care conjecturează un text al

are those from Helis. The name of Dromichaetes is mentioned in dozens of sources, but that of the city of Helis appears only in Diodorus Siculus, 21, 12. For a century, numerous attempts to localize this city were made. The “itinerary” covered by Helis is rather complex. First between the Prut and Dniester, as it was inferred from Strabo’s text that Lysimachos had crossed the Danube north wardly, to the south of Bessarabia¹⁰. Then in the Wallachian Plain, at Piscul Crăsani, however without elucidating the itinerary covered by the army of Lysimachos, which is absurd, as it would have been very simple to the Macedonian diadochos to cross the Danube directly to the Wallachian Plain or at Sucidava, or else through another ford¹¹. According to Pârvan’s interpretation: “Strabo, p. 305, says clearly that in the area enclosed by the Danube, the Black Sea and the Dniester, that is to say in south Bessarabia, where the Greeks locate that “Getic desert”, which had been crossed by Darius against the Scythians, bridging the Danube with boats, below the Peuce island, «that is where Lysimachos marched against the Getae»”¹². The interpretation is entirely incorrect. Strabo does not mention anywhere the fact that Lysimachos crossed the Danube. Subsequently Helis “reached” the Argeş river, according to Daicoviciu, who conjectures a text by Polybius, in which Dromichaetes was considered king of the Odryssians - according to him Odryson=Ordeson - and declares Dromichaetes “king of those from the Argeş”, considering that Helis and Argedava¹³ were one and the same place. But Suidas¹⁴ and Diodorus Siculus¹⁵, as well as Plutarch¹⁶, considered Dromichaetes king of the Odrysians and one cannot accuse them all of having made an error by referring “to those from the Argeş river” and not to the Odryssians. We find an additional confirmation in Trogus Pompeius, who calls Dromichaetes rex Thracum - “king of the Thracians”¹⁷. Some authors saw an etymological connection between Helis and Helibakia,

 

                                                                                                                                                          331

lui Polybios, unde Dromichete era numit rege al odrisilor, Helis “a ajuns” pe Argeş. După el, Odryson=Ordeson şi îl declară pe Dromichaetes “rege al celor de pe Argeş”, considerând că Helis și Argedava¹³ sunt aceeaşi cetate. Totuşi, şi Suidas¹⁴ şi Diodorus Siculus¹⁵ şi Plutarh¹⁶ îl socoteau pe Dromichete rege al odrisilor, şi nu pot fi acuzați cu toţii că au greşit când se refereau la argeşeni, nu la odrizi. O confirmare în plus găsim la Trogus Pompeius, care îl numeşte pe Dromichete rex Thracum “rege al tracilor”¹⁷. Unii au văzut o legătură etimologică între Helis şi Helibakia, vechiul nume al Ialomiţei¹⁸, alţii au plasat cetatea pe Siret, gândind că Helis înseamnă “(Cetatea) Soarelui” şi, cum Piroboridava trebuie să însemne “Cetatea Focului”, au identificat Helis cu Poiana (jud. Galaţi)¹⁹. Alţii au localizat-o în NE Bulgariei²⁰.

Toată această “plimbare” a plecat de la interpretarea greşită a textului din Strabon, care spune că la fel a păţit şi Lysimah, adică nu numai că s-a pus în primejdie, la fel ca Darius, dar chiar a fost prins, de Dromichete. Şi cam atât. Nimic despre trecerea Dunării - eveniment important la acea vreme - care nu avea cum să scape tuturor celor zece povestitori; nimic despre promenada absurdă a oştirii lui Lysimah prin sudul Molodvei şi prin Muntenia. Mai mult, dacă e să lăsăm deoparte fantezia şi să dăm, totuşi, crezare surselor, Lysimah a fost prins “în Pont”, cum clar glăsuieşte Trogus Pompeius.

Dacă Helis se afla în “pustiul getic” sau mai la nord, de ce s-ar fi ambiţionat Lysimah să cucerească acele teritorii, când se ştie că ţelul lui era să transforme Dunărea în graniţă? Dromichete era rege al tracilor, mai precis al odrisilor. Ca urmare, el trebuie să fi avut în stăpânire nu numai teritoriul din sudul Dobrogei, ci şi teritorii pe ambele maluri ale Dunării,

the old name of thc Ialomiţa river¹⁸, others located the fortress on the Siret river, thinking that Helis means “The Fortress of the Sun”, and as Piroboridava is supposed to mean “The Fortress of Fire”, they identified Helis with Poiana (Galaţi county)¹⁰. Other historians moved it to the north-east of Bulgaria²⁰.

This whole “promenade” set out from the wrong interpretation of Strabo’s text, nanating that Lysimachos had an identical experience and namely that he not only exposed himself to danger, just as Darius had done, and was captured by Dromichaetes. And that was about all. He provides no information about the crossing of the Danube, a major event at the time, which could not be ignored by all ten narrators, nothing about the absurd promenade of the army of Lysimachos, in south Moldavia and in Wallachia. Even more, if we give free vent to imagination and credit to the sources, Lysimachos was captured “in Pont”. Trogus Pompeius clearly stated.

If Helis lied in the “Getic desert”, or north of it, then why was Lysimachos firmly bent on conquering those territories when he was known to intend to turn the Danube into a frontier? Dromichaetes was king of the Thracians, more precisely of the Odryssians. Consequently he must have ruled over the territory expanding south of the Danube but also over territories from both banks of the Danube, a fact which results from the text of Pausanias.

In plate nr. 120 are enumerated the chiliarchs of Burebista together with the fortresses they controlled. Orolio, one of the three major chiliarchs (together with Dapygeo and Zoraseo) was master over Elia Carseu: perhaps a fortress with a double name - an earlier one and a later one, perhaps two fortresses, one on the left bank the other on the right bank of the Danube²¹. Imagining this location, the faker demonstrates that: he interpreted correctly Strabo: he understood that the army of Lysimachos did not cross the Danube and that the battle was fought on the right bank of the

 332

fapt care rezulta din textul lui Pausanias.

În placa nr. 120, sunt enumeraţi hiliarhii lui Burebista împreună cu cetăţile pe care le stăpâneau. Orolio - unul dintre cei trei hiliarhi principali (alături de Dapygeo şi Zoraseo)- este stăpân la Elia Carseur, poate cetate cu nume dublu - unul mai vechi, altul mai nou, poate două cetăţi, una pe malul stâng, alta pe malul drept al Dunării²¹. Imaginând acest amplasament, “falsificatorul” demonstrează că: 1) l-a interpretat corect pe Strabon: el a priceput că armata lui Lysimach nu a trecut Dunărea şi că lupta s-a dat în dreapta Dunării; putem deduce cel mult că Helis era în stânga Dunării, dar numai Lysimach a fost dus acolo, după ce a fost prins, nu întreaga sa armată; 2) a respectat textul lui Trogus Pompeius- Iustinus, care spune că Lysimach a fost prins şi eliberat in Ponto, şi nu undeva în câmpie, în Basarabia sau în Muntenia; 3) a respectat textele lui Suidas, Diodorus Siculus, Polybios, care îl consideră rege al odrisilor şi Trogus Pompeius, care îl considera rege trac: dacă lupta s-a dat undeva în centrul Dobrogei, stăpânirea sa şi asupra sudului Dobrogei este foarte plauzibilă; 4) a intuit o legătură etimologică între Helis şi Helibakia (Ialomiţa), care se varsă în Dunăre exact la Carsium şi 5) capătă sens textul lui Pausanias, care spune că diadohul i-a cedat lui Dromichete cetăţile de dincolo de Istru, probabil de la Carsium spre sud, cum presupunea Pârvan. Puse cap la cap, informaţiile din cei 10 autori nu îngăduie o amplasare mai potrivită decât cea imaginată de “autorul” textelor apocrife. Toţi cei care au plasat Helis în Moldova sau în Muntenia au ignorat, pe de o parte, atributul de rege odris al lui Dromichete, pe de alta, absenţa oricărei informaţii cu privire la trecerea întregii armatei macedonene în stânga Dunării. Iată încă o intuiţie genială a “falsificatorului”
      4-5 gr, bronz Revers: zeul Hermes Avers: Heracle laureat, cu barbă, cap spre stînga, inscripţia [KTIC] THC.

         Danube, we can infer at the most that Helis stood on the left bank of the Danube, and only Lysimachos was taken there, after his capture, not his entire army; 2) he observed the text of Trogus Pompeius-Justinus, mentioning the fact that Lysimachos was captured and freed in Ponto, and not somewhere on a plain, in Bessarabia or Wallachia; 3) he observed the texts of Suidas, Diodorus Siculus, Polybius and Trogus Pompeius, he considered him - the first three authors, as king of the Odryssians, as the last Thracian king: if the battle was waged somewhere in the center of the Dobruja, his rule over south-Dobruja too, is very plausible; 4) he intuited an etymological relation between Helis and Helibakia (= Ialomiţa), which flows into the Danube exactly at Carsium; 5) the text of Pausanias makes sense, when stating that the diadochos yielded to Dromichaetes the fortresses located beyond the Danube, probably from Carsium, southwards, as assumed hy Pârvan. Put together, the pieces of information provided by the 10 authors enable a most adequate location, as imagined by the “author” of the apocryphal texts. Those who placed Helis in Moldavia or Wallachia, ignored on the one hand the attribute of Odryssian king of the apocryphal texts. Those who placed Helis in Moldavia or Wallachia, ignored on the one hand the attribute of Odryssian king of Dromichaetes, and on the other one the absence of any piece of information, regarding the crossing of the Danube, by the entire Macedonian army, to the left bank of the river. Here is another intuition of genius of the faker or else an additional proof of the authenticity of the texts.

           Quite remarkable is also the presence of the toponym Moleodabo, the seat of the Getic chieftain Zurazieo, which is not in concordante with the text of Dio Cassius, the latter considering him king in Genucla²².
           However the text in question is rather unclear: Crassus, called upon for assistance by Roles in 28 or 27 B.C., captures the major rival of the Getic chieftain, Dapyx, but the name of the fortress ruled by the latter is omitted. Then he destroys the Genucla fortress, which        Danube, we can infer at the most that Helis stood on the left bank of the Danube, and only Lysimachos was taken there, after his capture, not his entire army; 2) he observed the text of Trogus Pompeius-Justinus, mentioning the fact that Lysimachos was captured and freed in Ponto, and not somewhere on a plain, in Bessarabia or Wallachia; 3) he observed the texts of Suidas, Diodorus Siculus, Polybius and Trogus Pompeius, he considered him - the first three authors, as king of the Odryssians, as the last Thracian king: if the battle was waged somewhere in the center of the Dobruja, his rule over south-Dobruja too, is very plausible; 4) he intuited an etymological relation between Helis and Helibakia (= Ialomiţa), which flows into the Danube exactly at Carsium; 5) the text of Pausanias makes sense, when stating that the diadochos yielded to Dromichaetes the fortresses located beyond the Danube, probably from Carsium, southwards, as assumed hy Pârvan. Put together, the pieces of information provided by the 10 authors enable a most adequate location, as imagined by the “author” of the apocryphal texts. Those who placed Helis in Moldavia or Wallachia, ignored on the one hand the attribute of Odryssian king of the apocryphal texts. Those who placed Helis in Moldavia or Wallachia, ignored on the one hand the attribute of Odryssian king of Dromichaetes, and on the other one the absence of any piece of information, regarding the crossing of the Danube, by the entire Macedonian army, to the left bank of the river. Here is another intuition of genius of the faker or else an additional proof of the authenticity of the texts.
           Quite remarkable is also the presence of the toponym Moleodabo, the seat of the Getic chieftain Zurazieo, which is not in concordante with the text of Dio Cassius, the latter considering him king in Genucla²².
           However the text in question is rather unclear: Crassus, called upon for assistance by Roles in 28 or 27 B.C., captures the major rival of the Getic chieftain, Dapyx, but the name of the fortress ruled by the latter is omitted. Then he destroys the Genucla fortress, which          

                                                                                                                                                  333

sau încă o dovadă a autenticităţii textelor.

Remarcabilă este şi prezenţa toponimului Moleodabo, sediul căpeteniei gete Zurazieo, în totală neconcordanţă cu textul lui Dio Cassius, care îl considera pe acesta rege la Genucla²². Totuşi, textul cu pricina este destul de neclar: Crassus, chemat în ajutor de Roles în anul 28 sau 27 î. Chr., îl prinde pe principalul rival al căpeteniei gete, Dapyx, dar textul nu ne spune care era cetatea stăpânită de acesta. Apoi distruge cetatea Genucla care, după Cassius, ar fi fost sediul lui Zyraxes - în textul de pe tăbliţe. Genucla este sediul lui Dapyx iar distrugerea ei de către Crassus este astfel justificată. Zyraxes este aliatul lui Dapyx şi scapă fugind la sciţi, cu care se afla în bune relaţii. Crassus găseşte la Genucla steagurile capturate de geţi de la Antonius Hibrida. Ce căutau aceste steaguri tocmai la Genucla? Conform tăbliţelor, în primii ani de domnie, Burebista a stăpânit Genucla, abia apoi mutându-şi centrul la Sarmizegetusa. Pare surprinzătoare plasarea lui Burebista în Dobrogea, dar nu trebuie să uităm că tocmai aceasta este soluţia propusă de unii cercetători pentru justificarea unor informaţii din izvoare²³: Burebista era de neam get nu dac - conform lui Strabo, care făcea o distincţie riguroasă între cele două ramuri; primele acţiuni ale lui Burebista sunt îndreptate către cetăţile greceşti de pe malul mării - fapt greu de justificat pentru un dinast cu centrul în munţi; imperativul distrugerii viilor vizează în mod sigur o zonă subcarpatică, nu una montană; în fine, săpăturile din Munţii Orăştiei demonstrază că sistemul de fortificaţii nu este anterior lui Burebista, deci înainte de a realiza aceste lucrări, regele avea, probabil, un alt sediu. Iată deci că plasarea primei capitale la Genucla corespunde indicaţiilor indirecte din izvoare, iar depozitarea steagurilor

 

according to Cassius was the seat of Zyraxes. In the tablets, Genucla is the seat of Dapyx while its destruction is justified as explained in the following lines. Zyraxes was the ally of Dapyx and finds his escape by running to the Scythians, with whom he was on good terms. Crassus finds in Genucla the banners captured by the Getae from Antonius Hibrida. How did these banners come precisely to Genucla? According to the tablets, during the first years of his reign, Burebista ruled from his seat in Genucla. Subsequently he moved his center to Sarmizegetusa. Burebista’s presence in the Dobruja seems surprising indeed, but we should bear in mind that precisely this is the solution proposed by certain researchers to justify some pieces of information from the sources²³: Burebista was Getan not Dacian, according to Strabo, who made a clear distinction between the two branches. Burebista’s first actions were directed against the Greek fortresses from the seacoast a fact rather hard to be accounted for, in the case of a dynast with a center in the mountains; the imperative of the destruction of the vineyards most certainly indicates a sub-Carpathian area raiher than a mountainous oue; finally the diggings from the Orăştie Mountains demonstrate that the fortification system is not prior to Burebista. Consequently before achieving these works, the king must have had another seat. So the location of the first capital in Genucla corresponds to the indirect hints from the sources, while the depositing of the banners, captured from the Romans, in the capital appears quite natural. As to the punishment of Hibrida in 59, though the sources do not specify the name of the leader of the Geto-Greco-Bastarnian coalition, Pârvan²⁴ wondered if the latter had not been Burebista, as he had come to power around the year 82²⁵. D. M. Pippidi and R. Vulpe gave a positive reply (see Romalo) and the tablets offer the same solution, according to tablet 25.

Reverting to Moleodabo, the similarity with

334

capturate de la romani în capitală este firească. Cât despre pedepsirea lui Hibrida în anul 59, deşi izvoarele nu ne spun de către cine a fost condusă coaliţia geto- greco- bastarnă, Pârvan²⁴ se întreba dacă nu cumva a fost Burebista, ştiut fiind că el a ajuns la putere în preajma anului 82²⁵. D. M. Pippidi şi R. Vulpe răspund pozitiv (v. Romalo p. 45) şi iată că tăbliţele oferă aceeaşi soluţie, cf. tăbliţei 25.

Revenind la Moleodabo, este evidentă asemănarea cu Moldova. Regatul lui Zyraxes pare să fi fost undeva în nordul Dobrogei- sudul Moldovei, lucru confirmat şi de relaţiile sale cu sciţii. Prezenţa acestui toponim în textul de pe tăbliţe ar putea părea anacronică, servind drept argument celor care susţin că ar fi vorba de un fals patriotic, întrucât Hasdeu era moldovean. Totuşi, această atestare nu este singulară: între numele tracice identificate pe peceţile bizantine de plumb din sec. VI, I. Barnea găseşte şi numele lui Moldozos²⁶. De altfel, Moldava are structura tipică a unui toponim dacic compus cu dava. Trecerea a>o a>onu este izolată, ea se regăseşte în unele hidronime dacice (Marisos>Mureş. Alutus>Olt ctc.) şi a primit mai multe explicaţii (influenţă slavă sau o modificare produsă în faza târzie a substratului). Desigur, supravieţuirea unui astfel de toponim, presupunând continuitate în memoria băştinaşilor, pare uimitoare, dar există şi alte toponime care au supravieţuit, chiar dacă au suferit transformări fonetice (d. ex. Carsium >Hârşova).

Numele cetăţii Sarmizegetusa apare notat consecvent ca Sarmigetuzo, fără silaba se. Faptul este destul de ciudat, deoarece numele noii capitale fondate de Traian este foarte bine atestat în inscripţii şi s-a impus ca atare: Sarmizegetusa. E adevărat, numele vechii cetăţi dacice nu e atestat decât la Ptolemeu, la două secole după dispariţia sa de pe hărţi, cu acelaşi

 

 

Moldavia is striking. The kingdom of Zyraxes appears to have been located somewhere north of the Dobruja- south of Moldavia, a fact also demonstrated by his relations with the Scythians. The presence of this toponym in the tablets might appear anachronic and might serve for an argument to those maintainig the idea of a patriotic fake. Moreover Hasdeu was a Moldavian. Nevertheless this attestation is not singular. From the Thracian names identified on the Byzantine leaden seals from the 6th century, I. Barnea also found the name of Moldozos²⁶.

As a matter of fact Moldava (Moldavia) has the typical structure of a Dacian toponym composed with dava. The a > o transition is not isolated, it is to be found in some Dacian hydronyms: Marisos > Mureş, Alutus > Olt etc. and it was given several explanations (Slavic influence or a change occuring in the late stage of the substratum). Of course, the survival of such a toponym, implying continuity in the memory of the natives, seems astonishing. But there are also other toponyms which survived, even if they underwent phonetic changes, (for ex. Carsium > Hârşova).

The name of the fortress city of Sarmizegetusa appears consistently writtcn as Sarmigetuso, without the “se” syllable. The fact is rather strange, because the name of the new capital, founded by Trajan, is very clearly attested in the inscriptions and asserted itself as such: Sarmizegetusa. Truly indeed the name of the old Dacian fortress is attested solely hy Ptolemy, two centuries after its disappearance from the maps, with the same name as that of the new Roman capital. Sirabo, partially a contemporary of Burebista, who knew about the existence of a sacred mountain of the Dacians, did not mention Dacian Sarmizegetusa at all. The existence of two neighboring fortresses with names that differ so liltle, as assumed by Romalo, seems rather unlikely. However it is hard to believe that the Romans misunderstood the name of the old fortress and perpetuated
                                                                                                                                                    335