Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 93

-93-

Fersete de Hollómező, in comun’a Déés –Akna [Ocna Dejului, colocvial Ocna Dej, mai demult Ocne (în dialectul săsesc Okne, în germană Salzdorf, Salzgruben, în maghiară Désakna) este o localitate componentă a municipiului Dej din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezarea fortificată preistorică din punctul “Huhui” este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Minele de sare désakna au fost exploatate încă din epoca romană. Castelul său a fost probabil construit în epoca Árpádiană pentru a proteja minele de sare locale, dar nicio mențiune documentată a existenței castelului nu a supraviețuit. Rămășițele castelului se află pe partea de vest a cimitirului. În 1236, Certificatul lui Béla al IV -lea menționează sarea désakna. Satul, fondat în secolul al XII -lea, este menționat ca Deesakna în 1236, Deszakna în 1248, oppidium Deesakna în 1427 și Aknafalva în 1553. Existența bisericii sale înainte de invazia tătarilor din 1241, poate fi dedusă pe baza denumirilor Puszta -templom dűlő și Szent Péter -hegy, totuși, primele informații despre biserica sa (1332) pot fi găsite în lista zecimii papale. În ciuda apropierii sale de Dés, era deja o piață independentă în Evul Mediu. În secolul al XV -lea, era un oraș -târg sub autoritatea regală. În minele datând din epoca romană, 12 - 13 extragerea sării a continuat până în secolul al XIX-lea, după care a început extragerea sării în zona de unde se extrage încă. S-au păstrat documente din 1239, 1291, 1365 și 1465 care vorbesc despre cum a funcționat extracția sării aici. În secolul al XVIII -lea, a aparținut districtului inferior al județului Belső -Szolnok. Din 1876 până la Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Szolnok -Doboka. Prima reparație și modernizare a minei a avut loc în anul 1882, când a fost deschisă legătura feroviară dintre mină și rețeaua de cale ferată care traversează orașele mari din jur.]. —  Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1672, 16 Maiu. Scutum militare erectum coelestini coloris, in cujus area brachium quodam humanum humero tenus resectum ensem evaginatum sursum tenere conspicitur. Supra scutum autem galea militaris clausa est posita, quam contegit diadema regium etc. [Scut militar ridicat de culoare cerească, în zona căruia se vede un braț uman ținând în sus o sabie fin tăiată la umăr. Deasupra scutului este așezată o cască militară închisă, care este acoperită de diademă regală etc.]. 4 patrifamilie.    (blazon) 

Vajda de Felső -Orbó, in comun’a Déés –Akna [Ocna Dejului, colocvial Ocna Dej, mai demult Ocne (în dialectul săsesc Okne, în germană Salzdorf, Salzgruben, în maghiară Désakna) este o localitate componentă a municipiului Dej din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezarea fortificată preistorică din punctul “Huhui” este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Minele de sare désakna au fost exploatate încă din epoca romană. Castelul său a fost probabil construit în epoca Árpádiană pentru a proteja minele de sare locale, dar nicio mențiune documentată a existenței castelului nu a supraviețuit. Rămășițele castelului se află pe partea de vest a cimitirului. În 1236, Certificatul lui Béla al IV -lea menționează sarea désakna. Satul, fondat în secolul al XII -lea, este menționat ca Deesakna în 1236, Deszakna în 1248, oppidium Deesakna în 1427 și Aknafalva în 1553. Existența bisericii sale înainte de invazia tătarilor din 1241, poate fi dedusă pe baza denumirilor Puszta -templom dűlő și Szent Péter -hegy, totuși, primele informații despre biserica sa (1332) pot fi găsite în lista zecimii papale. În ciuda apropierii sale de Dés, era deja o piață independentă în Evul Mediu. În secolul al XV -lea, era un oraș -târg sub autoritatea regală. În minele datând din epoca romană, 12 - 13 extragerea sării a continuat până în secolul al XIX-lea, după care a început extragerea sării în zona de unde se extrage încă. S-au păstrat documente din 1239, 1291, 1365 și 1465 care vorbesc despre cum a funcționat extracția sării aici. În secolul al XVIII -lea, a aparținut districtului inferior al județului Belső -Szolnok. Din 1876 până la Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Szolnok -Doboka. Prima reparație și modernizare a minei a avut loc în anul 1882, când a fost deschisă legătura feroviară dintre mină și rețeaua de cale ferată care traversează orașele mari din jur.]. — Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1627, 25 Novembre. — 1 patrifamilia.

Flora de Preluka, in comun’a Déés –Akna [Ocna Dejului, colocvial Ocna Dej, mai demult Ocne (în dialectul săsesc Okne, în germană Salzdorf, Salzgruben, în maghiară Désakna) este o localitate componentă a municipiului Dej din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezarea fortificată preistorică din punctul “Huhui” este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Minele de sare désakna au fost exploatate încă din epoca romană. Castelul său a fost probabil construit în epoca Árpádiană pentru a proteja minele de sare locale, dar nicio mențiune documentată a existenței castelului nu a supraviețuit. Rămășițele castelului se află pe partea de vest a cimitirului. În 1236, Certificatul lui Béla al IV -lea menționează sarea désakna. Satul, fondat în secolul al XII -lea, este menționat ca Deesakna în 1236, Deszakna în 1248, oppidium Deesakna în 1427 și Aknafalva în 1553. Existența bisericii sale înainte de invazia tătarilor din 1241, poate fi dedusă pe baza denumirilor Puszta -templom dűlő și Szent Péter -hegy, totuși, primele informații despre biserica sa (1332) pot fi găsite în lista zecimii papale. În ciuda apropierii sale de Dés, era deja o piață independentă în Evul Mediu. În secolul al XV -lea, era un oraș -târg sub autoritatea regală. În minele datând din epoca romană, 12 - 13 extragerea sării a continuat până în secolul al XIX-lea, după care a început extragerea sării în zona de unde se extrage încă. S-au păstrat documente din 1239, 1291, 1365 și 1465 care vorbesc despre cum a funcționat extracția sării aici. În secolul al XVIII -lea, a aparținut districtului inferior al județului Belső -Szolnok. Din 1876 până la Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Szolnok -Doboka. Prima reparație și modernizare a minei a avut loc în anul 1882, când a fost deschisă legătura feroviară dintre mină și rețeaua de cale ferată care traversează orașele mari din jur.]. — Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1658, 7 Augustu. Scutum militare coelestini coloris, in cujus area eques quidam armatus sago viridi pileoque cristato amictus dextra manu sclopetum tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur etc. [Scut militar de culoare cerească, în zona căruia se vede un cavaler înarmat cu o manta militară verde și o pălărie cu creastă ținând o pușcă în mâna dreaptă, în timp ce în stânga direcționează frâiele calului etc.]. 1 patrifamilia.    (blazon) 

Orián de Berkeszpataka, in comun’a Déés –Akna [Ocna Dejului, colocvial Ocna Dej, mai demult Ocne (în dialectul săsesc Okne, în germană Salzdorf, Salzgruben, în maghiară Désakna) este o localitate componentă a municipiului Dej din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezarea fortificată preistorică din punctul “Huhui” este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Minele de sare désakna au fost exploatate încă din epoca romană. Castelul său a fost probabil construit în epoca Árpádiană pentru a proteja minele de sare locale, dar nicio mențiune documentată a existenței castelului nu a supraviețuit. Rămășițele castelului se află pe partea de vest a cimitirului. În 1236, Certificatul lui Béla al IV -lea menționează sarea désakna. Satul, fondat în secolul al XII -lea, este menționat ca Deesakna în 1236, Deszakna în 1248, oppidium Deesakna în 1427 și Aknafalva în 1553. Existența bisericii sale înainte de invazia tătarilor din 1241, poate fi dedusă pe baza denumirilor Puszta -templom dűlő și Szent Péter -hegy, totuși, primele informații despre biserica sa (1332) pot fi găsite în lista zecimii papale. În ciuda apropierii sale de Dés, era deja o piață independentă în Evul Mediu. În secolul al XV -lea, era un oraș -târg sub autoritatea regală. În minele datând din epoca romană, 12 - 13 extragerea sării a continuat până în secolul al XIX-lea, după care a început extragerea sării în zona de unde se extrage încă. S-au păstrat documente din 1239, 1291, 1365 și 1465 care vorbesc despre cum a funcționat extracția sării aici. În secolul al XVIII -lea, a aparținut districtului inferior al județului Belső -Szolnok. Din 1876 până la Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Szolnok -Doboka. Prima reparație și modernizare a minei a avut loc în anul 1882, când a fost deschisă legătura feroviară dintre mină și rețeaua de cale ferată care traversează orașele mari din jur.]. — Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1657, 1 Ianuariu. — — 1 patrifamilia.

Falup de Csicsó -Polyána, in comun’a Déés –Akna [Ocna Dejului, colocvial Ocna Dej, mai demult Ocne (în dialectul săsesc Okne, în germană Salzdorf, Salzgruben, în maghiară Désakna) este o localitate componentă a municipiului Dej din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezarea fortificată preistorică din punctul “Huhui” este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Minele de sare désakna au fost exploatate încă din epoca romană. Castelul său a fost probabil construit în epoca Árpádiană pentru a proteja minele de sare locale, dar nicio mențiune documentată a existenței castelului nu a supraviețuit. Rămășițele castelului se află pe partea de vest a cimitirului. În 1236, Certificatul lui Béla al IV -lea menționează sarea désakna. Satul, fondat în secolul al XII -lea, este menționat ca Deesakna în 1236, Deszakna în 1248, oppidium Deesakna în 1427 și Aknafalva în 1553. Existența bisericii sale înainte de invazia tătarilor din 1241, poate fi dedusă pe baza denumirilor Puszta -templom dűlő și Szent Péter -hegy, totuși, primele informații despre biserica sa (1332) pot fi găsite în lista zecimii papale. În ciuda apropierii sale de Dés, era deja o piață independentă în Evul Mediu. În secolul al XV -lea, era un oraș -târg sub autoritatea regală. În minele datând din epoca romană, 12 - 13 extragerea sării a continuat până în secolul al XIX-lea, după care a început extragerea sării în zona de unde se extrage încă. S-au păstrat documente din 1239, 1291, 1365 și 1465 care vorbesc despre cum a funcționat extracția sării aici. În secolul al XVIII -lea, a aparținut districtului inferior al județului Belső -Szolnok. Din 1876 până la Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Szolnok -Doboka. Prima reparație și modernizare a minei a avut loc în anul 1882, când a fost deschisă legătura feroviară dintre mină și rețeaua de cale ferată care traversează orașele mari din jur.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1665, 16 Ianuariu. — 2 patrifamilie.

Farkas de Szibin, in comun’a Déés –Akna [Ocna Dejului, colocvial Ocna Dej, mai demult Ocne (în dialectul săsesc Okne, în germană Salzdorf, Salzgruben, în maghiară Désakna) este o localitate componentă a municipiului Dej din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezarea fortificată preistorică din punctul “Huhui” este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Minele de sare désakna au fost exploatate încă din epoca romană. Castelul său a fost probabil construit în epoca Árpádiană pentru a proteja minele de sare locale, dar nicio mențiune documentată a existenței castelului nu a supraviețuit. Rămășițele castelului se află pe partea de vest a cimitirului. În 1236, Certificatul lui Béla al IV -lea menționează sarea désakna. Satul, fondat în secolul al XII -lea, este menționat ca Deesakna în 1236, Deszakna în 1248, oppidium Deesakna în 1427 și Aknafalva în 1553. Existența bisericii sale înainte de invazia tătarilor din 1241, poate fi dedusă pe baza denumirilor Puszta -templom dűlő și Szent Péter -hegy, totuși, primele informații despre biserica sa (1332) pot fi găsite în lista zecimii papale. În ciuda apropierii sale de Dés, era deja o piață independentă în Evul Mediu. În secolul al XV -lea, era un oraș -târg sub autoritatea regală. În minele datând din epoca romană, 12 - 13 extragerea sării a continuat până în secolul al XIX-lea, după care a început extragerea sării în zona de unde se extrage încă. S-au păstrat documente din 1239, 1291, 1365 și 1465 care vorbesc despre cum a funcționat extracția sării aici. În secolul al XVIII -lea, a aparținut districtului inferior al județului Belső -Szolnok. Din 1876 până la Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Szolnok -Doboka. Prima reparație și modernizare a minei a avut loc în anul 1882, când a fost deschisă legătura feroviară dintre mină și rețeaua de cale ferată care traversează orașele mari din jur.]. — Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1652, 27 Martiu. — 2 patrifamilie.

Kopcsa de Budfalva, in comun’a Déés –Akna [Ocna Dejului, colocvial Ocna Dej, mai demult Ocne (în dialectul săsesc Okne, în germană Salzdorf, Salzgruben, în maghiară Désakna) este o localitate componentă a municipiului Dej din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezarea fortificată preistorică din punctul “Huhui” este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Minele de sare désakna au fost exploatate încă din epoca romană. Castelul său a fost probabil construit în epoca Árpádiană pentru a proteja minele de sare locale, dar nicio mențiune documentată a existenței castelului nu a supraviețuit. Rămășițele castelului se află pe partea de vest a cimitirului. În 1236, Certificatul lui Béla al IV -lea menționează sarea désakna. Satul, fondat în secolul al XII -lea, este menționat ca Deesakna în 1236, Deszakna în 1248, oppidium Deesakna în 1427 și Aknafalva în 1553. Existența bisericii sale înainte de invazia tătarilor din 1241, poate fi dedusă pe baza denumirilor Puszta -templom dűlő și Szent Péter -hegy, totuși, primele informații despre biserica sa (1332) pot fi găsite în lista zecimii papale. În ciuda apropierii sale de Dés, era deja o piață independentă în Evul Mediu. În secolul al XV -lea, era un oraș -târg sub autoritatea regală. În minele datând din epoca romană, 12 - 13 extragerea sării a continuat până în secolul al XIX-lea, după care a început extragerea sării în zona de unde se extrage încă. S-au păstrat documente din 1239, 1291, 1365 și 1465 care vorbesc despre cum a funcționat extracția sării aici. În secolul al XVIII -lea, a aparținut districtului inferior al județului Belső -Szolnok. Din 1876 până la Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Szolnok -Doboka. Prima reparație și modernizare a minei a avut loc în anul 1882, când a fost deschisă legătura feroviară dintre mină și rețeaua de cale ferată care traversează orașele mari din jur.]. — Principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, 1609. — — 2 patrifamilia.

Serbán de Chernefalva (Csernesti), in comun’a Glodu [Glod este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a donat această moşie aparţinând Kövár domnului cetății Kővár, Kristóf Hagymási (om politic transilvănean, general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În 1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország” ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624, Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár, iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702, satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola, Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki, apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891, din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21 reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco -catolic Szamosújvár, Flórián Hátosz, János Lázár, familia Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909 locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia, 74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62 israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka.]. Principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, 1609. — —  2 patrifamilie.

Bartis de Thorda -Vilma, in comun’a Glodu [Glod este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a donat această moşie aparţinând Kövár domnului cetății Kővár, Kristóf Hagymási (om politic transilvănean, general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În 1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország” ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624, Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár, iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702, satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola, Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki, apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891, din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21 reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco -catolic Szamosújvár, Flórián Hátosz, János Lázár, familia Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909 locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia, 74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62 israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka.]. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1652. — — 4 patrifamilie.

Dán de Nagy -Buny, in comun’a Glodu [Glod este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a donat această moşie aparţinând Kövár domnului cetății Kővár, Kristóf Hagymási (om politic transilvănean, general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În 1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország” ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624, Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár, iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702, satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola, Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki, apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891, din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21 reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco -catolic Szamosújvár, Flórián Hátosz, János Lázár, familia Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909 locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia, 74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62 israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1680. — — 1 patrifamilia.

Pop de Rohia (Rohi), in comun’a Glodu [Glod este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a donat această moşie aparţinând Kövár domnului cetății Kővár, Kristóf Hagymási (om politic transilvănean, general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În 1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország” ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624, Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár, iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702, satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola, Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki, apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891, din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21 reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco -catolic Szamosújvár, Flórián Hátosz, János Lázár, familia Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909 locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia, 74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62 israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1689, 1 Octombre. — Scutum triangulare coelestini coloris in cujus area brachium quoddam nube fulgida exortum gladium quoddam confringere volenti simile conspicitur, supra scutum galea militaris etc. [Scut triunghiular de culoare cerească, în zona căruia dintr-un braț, strălucind cu un fel de nor, pare să fi răsărit o sabie aflată parcă pe punctul să se rupă; deasupra scutului o cască militară etc.]. 4 patrifamilie.    (blazon) 

Kaluger de Soósmező, in comun’a Glodu [Glod este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a donat această moşie aparţinând Kövár domnului cetății Kővár, Kristóf Hagymási (om politic transilvănean, general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În 1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország” ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624, Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár, iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702, satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola, Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki, apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891, din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21 reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco -catolic Szamosújvár, Flórián Hátosz, János Lázár, familia Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909 locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia, 74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62 israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1688, 2 Octombre. — — 12 patrifamilie.

Barbur de Soósmező,  in comun’a Borszó [Bârsăuța este un sat în comuna Ileanda din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestată documentar în 1603. Istoric: - Numele de Kisborszó a fost menționat pentru prima dată în urbarium din 1603 ca ​​Uyffalu. Potrivit urbariului, sub denumirea Kis -Borszó Újfalu, aparținând raionului Sósmez, era unul dintre satele nou așezate a căror scutire de impozit pe 14 ani încă nu expirase, așa că ar fi putut fi înființată cândva între 1589 și 1603. În 1650 a aparținut lui Kővár ca proprietate de trezorerie, iar în 1662 și 1663 a fost proprietatea principelui Mihály I. Apafi. Înainte de recensământul din 1691, aici locuiau doar 2 iobagi, dar aceștia au murit, iar la vremea aceea a rămas un singur locuitor, Tódor Veczek, care a venit și el la vremea aceea acasă pentru a se strămuta aici. Toate bunurile lui Tódor Veczek la acea vreme erau o vacă și un tăuraș. În 1702, a fost deținut de trezorerie și de familiile Kifor și Timbus (Tâmpuș). În 1719, moșia a fost transferată familiei Contelui Teleki. În 1720, a fost scrisă ca proprietate a vechiului conte Samu Teleky și Samu Ujfalvy. În 1891, din 193 de locuitori, 4 erau israelieni, restul erau români greco -catolici. În 1898, proprietarii săi prin cumpărare și moștenire erau János Vajda, Gábor Pap, Tivadar Tekár, János Botka și contele Samu Teleki. La începutul secolului al XX -lea, ocupaţia principală a locuitorilor satului era creşterea păsărilor de curte şi arderea varului. La începutul secolului al XX -lea, aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka. Conform datelor recensământului din 1910, din 210 locuitori, 3 erau maghiari, 207 români, dintre care 203 greco -catolici, 4 greco -ortodocși de est și 3 israelieni.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1689, 2 Octombre. — — 5 patrifamilie.

Vajda de Soósmező, in comun’a Glodu [Glod este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a donat această moşie aparţinând Kövár domnului cetății Kővár, Kristóf Hagymási (om politic transilvănean, general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În 1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország” ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624, Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár, iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702, satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola, Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki, apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891, din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21 reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco -catolic Szamosújvár, Flórián Hátosz, János Lázár, familia Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909 locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia, 74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62 israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka.]. Principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, 1609, 2 Martiu. — Scutum militare coelestini coloris, in cujus campo brachium humanum humero resectum, ensem nudum ursino capiti transfixum sursum vibrare conspicitur, supra scutum galea militaris clausa est posita, quam contegit diadema regium gemmis pretiosisque lapidibus atque unionibus exornatum. [Scut militar de culoare cerească, în câmpul căruia se vede un braț uman cu umărul tăiat, o sabie goală străpunge un cap de urs fluturând în sus, deasupra scutului este așezată o cască militară închisă, care este acoperită de o diademă regală împodobită cu bijuterii și pietre prețioase și uniuni.]. 20 patrifamilie.    (blazon) 

Kozma de Soósmező, , in comun’a Glodu [Glod este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a donat această moşie aparţinând Kövár domnului cetății Kővár, Kristóf Hagymási (om politic transilvănean, general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În 1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország” ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624, Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár, iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702, satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola, Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki, apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891, din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21 reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco -catolic Szamosújvár, Flórián Hátosz, János Lázár, familia Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909 locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia, 74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62 israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1670. — Scutum militare coelestini coloris in cujus campo brachium humanum humero tenus resectum lorica indutum pugionem evaginatum supratenere cernitur etc. [Scut militar de culoare cerească, în câmpul căruia se vede un braț uman, purtând o pânză, ținând un pumnal ridicat la umăr etc.]. 8 patrifamilie.    (blazon) 

Rád de Szakálosfalva, , in comun’a Glodu [Glod este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a donat această moşie aparţinând Kövár domnului cetății Kővár, Kristóf Hagymási (om politic transilvănean, general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În 1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország” ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624, Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár, iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702, satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola, Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki, apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891, din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21 reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco -catolic Szamosújvár, Flórián Hátosz, János Lázár, familia Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909 locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia, 74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62 israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1666, 11 Augustu. — Scutum militare coelestini coloris in cujus campo brachium humanum humero tenus resectum lorica indutum pugionem evaginatum supra tenere cernitur etc. [Scut militar de culoare cerească, în câmpul căruia se vede un braț uman ținând un pumnal ridicat la umăr, purtând o cârpă etc.]. 2 patrifamilie.    (blazon) 

Korui de Karulyfalva, in comun’a Dragi’a [Drăghia este un sat în comuna Coroieni din județul Maramureș, Transilvania, România. Se află în partea de sud a județului, în Podișul Someșan. Atestată documentar în 1393. Etimologie: - Etimologia numelui localității: din n. pers. Drag, Dragoș (< tema slavă drag-, cu sensul de “prețios”). Istoric: - Numele de Drágosfalva a fost menționat pentru prima dată în 1393 într-un act sub numele de Dragusfalva. La 1488 Dragosfalwa, la 1586 Dragie, la 1733 Brugia [Dragia], la 1750 Dregie, la 1805 Dragya, la 1808 Drágia, la 1861 Drágyia, la 1888 Dragyia (Draghia), și se scria în 118903 Drágos. Drágosfalva, Drágya, a fost inițial un câmp aparținând lui Bába. Între 1541 și 1546, cu permisiunea domnului Castelului Csicó, domnitorul moldovean Petru Rareș, un bărbat din Báb, Bab Koštán, a așezat-o pentru prima dată, iar la vremea aceea a făcut și aici o moară. Din cauza instalării, oamenii din Bába au apelat la primarul și oficialii din Cicsó, care, considerând nemulțumirea lor ca adevărată, au distrus satul. După aceea, un preot român din Gorozló pe nume János s-a dus în Moldova la fiul lui Petru Rareș, Iliaș, pentru a obține permisiunea de a așeza această zonă, care a dat permisiunea de așezare, trimițând pe voievodul său pe nume Ivanacsko să-i marcheze granițele. În cele din urmă, a domnit între 1552 și 1561 Alexandru Lăpușneanu, ca domn al lui Csicóvár, i-a dat permisiunea de a se stabili lui Maxin János, voievod de Kaczkó, care a stabilit Drágyia definitiv în 1552. În 1553, zona a intrat în proprietatea principelui Transilvaniei, iar în 1567 János Maxin a primit-o ca donație de la domnitorul Transilvaniei, după moartea căruia a trecut fiului său Péter. A aparținut urmașilor lui Maxin chiar și în 1676. În 1685, Balázs, Marján și János Vajda din Soósmeze, pe de altă parte, János Gyepessi din Kaczkó, după ce Maxin László a stăpânit aici și moșia Kaczkó a fost împărțită în fața celor doi domni ai comitatului în așa fel încât Vajdás a primit 3 case și Gyepessi a primit 2 case. În 1694, a fost deținut de János Vajda și rudele sale, iar în 1750 de membrii familiilor Karuly și Vajda, iar chiar mai târziu aceste familii și descendenții lor au fost proprietarii aici. În 1910, din 329 de locuitori, 8 erau germani și 321 români. Dintre aceștia, 318 erau greco -catolici și 8 israelieni. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Magyarláposi din județul Szolnok -Doboka.]. Principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, 1608. — Scutum triangulare coelestini coloris, cujus fundum triagis rupes occupat. etc. [Scut triunghiular de culoare cerească, al cărui fundal este ocupat de un ansamblu de trei stânci. etc.]. 9 patrifamilie.    (blazon) 

Petri de Kozla et Lemény, in comun’a Dragi’a [Drăghia este un sat în comuna Coroieni din județul Maramureș, Transilvania, România. Se află în partea de sud a județului, în Podișul Someșan. Atestată documentar în 1393. Etimologie: - Etimologia numelui localității: din n. pers. Drag, Dragoș (< tema slavă drag-, cu sensul de “prețios”). Istoric: - Numele de Drágosfalva a fost menționat pentru prima dată în 1393 într-un act sub numele de Dragusfalva. La 1488 Dragosfalwa, la 1586 Dragie, la 1733 Brugia [Dragia], la 1750 Dregie, la 1805 Dragya, la 1808 Drágia, la 1861 Drágyia, la 1888 Dragyia (Draghia), și se scria în 118903 Drágos. Drágosfalva, Drágya, a fost inițial un câmp aparținând lui Bába. Între 1541 și 1546, cu permisiunea domnului Castelului Csicó, domnitorul moldovean Petru Rareș, un bărbat din Báb, Bab Koštán, a așezat-o pentru prima dată, iar la vremea aceea a făcut și aici o moară. Din cauza instalării, oamenii din Bába au apelat la primarul și oficialii din Cicsó, care, considerând nemulțumirea lor ca adevărată, au distrus satul. După aceea, un preot român din Gorozló pe nume János s-a dus în Moldova la fiul lui Petru Rareș, Iliaș, pentru a obține permisiunea de a așeza această zonă, care a dat permisiunea de așezare, trimițând pe voievodul său pe nume Ivanacsko să-i marcheze granițele. În cele din urmă, a domnit între 1552 și 1561 Alexandru Lăpușneanu, ca domn al lui Csicóvár, i-a dat permisiunea de a se stabili lui Maxin János, voievod de Kaczkó, care a stabilit Drágyia definitiv în 1552. În 1553, zona a intrat în proprietatea principelui Transilvaniei, iar în 1567 János Maxin a primit-o ca donație de la domnitorul Transilvaniei, după moartea căruia a trecut fiului său Péter. A aparținut urmașilor lui Maxin chiar și în 1676. În 1685, Balázs, Marján și János Vajda din Soósmeze, pe de altă parte, János Gyepessi din Kaczkó, după ce Maxin László a stăpânit aici și moșia Kaczkó a fost împărțită în fața celor doi domni ai comitatului în așa fel încât Vajdás a primit 3 case și Gyepessi a primit 2 case. În 1694, a fost deținut de János Vajda și rudele sale, iar în 1750 de membrii familiilor Karuly și Vajda, iar chiar mai târziu aceste familii și descendenții lor au fost proprietarii aici. În 1910, din 329 de locuitori, 8 erau germani și 321 români. Dintre aceștia, 318 erau greco -catolici și 8 israelieni. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Magyarláposi din județul Szolnok -Doboka.]. Principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, 1610. — — 1 patrifamilia.

Rád de Bartzánfalva, in comun’a Dragi’a [Drăghia este un sat în comuna Coroieni din județul Maramureș, Transilvania, România. Se află în partea de sud a județului, în Podișul Someșan. Atestată documentar în 1393. Etimologie: - Etimologia numelui localității: din n. pers. Drag, Dragoș (< tema slavă drag-, cu sensul de “prețios”). Istoric: - Numele de Drágosfalva a fost menționat pentru prima dată în 1393 într-un act sub numele de Dragusfalva. La 1488 Dragosfalwa, la 1586 Dragie, la 1733 Brugia [Dragia], la 1750 Dregie, la 1805 Dragya, la 1808 Drágia, la 1861 Drágyia, la 1888 Dragyia (Draghia), și se scria în 118903 Drágos. Drágosfalva, Drágya, a fost inițial un câmp aparținând lui Bába. Între 1541 și 1546, cu permisiunea domnului Castelului Csicó, domnitorul moldovean Petru Rareș, un bărbat din Báb, Bab Koštán, a așezat-o pentru prima dată, iar la vremea aceea a făcut și aici o moară. Din cauza instalării, oamenii din Bába au apelat la primarul și oficialii din Cicsó, care, considerând nemulțumirea lor ca adevărată, au distrus satul. După aceea, un preot român din Gorozló pe nume János s-a dus în Moldova la fiul lui Petru Rareș, Iliaș, pentru a obține permisiunea de a așeza această zonă, care a dat permisiunea de așezare, trimițând pe voievodul său pe nume Ivanacsko să-i marcheze granițele. În cele din urmă, a domnit între 1552 și 1561 Alexandru Lăpușneanu, ca domn al lui Csicóvár, i-a dat permisiunea de a se stabili lui Maxin János, voievod de Kaczkó, care a stabilit Drágyia definitiv în 1552. În 1553, zona a intrat în proprietatea principelui Transilvaniei, iar în 1567 János Maxin a primit-o ca donație de la domnitorul Transilvaniei, după moartea căruia a trecut fiului său Péter. A aparținut urmașilor lui Maxin chiar și în 1676. În 1685, Balázs, Marján și János Vajda din Soósmeze, pe de altă parte, János Gyepessi din Kaczkó, după ce Maxin László a stăpânit aici și moșia Kaczkó a fost împărțită în fața celor doi domni ai comitatului în așa fel încât Vajdás a primit 3 case și Gyepessi a primit 2 case. În 1694, a fost deținut de János Vajda și rudele sale, iar în 1750 de membrii familiilor Karuly și Vajda, iar chiar mai târziu aceste familii și descendenții lor au fost proprietarii aici. În 1910, din 329 de locuitori, 8 erau germani și 321 români. Dintre aceștia, 318 erau greco -catolici și 8 israelieni. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Magyarláposi din județul Szolnok -Doboka.]. Principele Transilvaniei, principele imperial, ducele de Opole și Ratibor, Sigismund Báthory de Somlyai, 1587. — — 2 patrifamilie.