Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 94

-94-

Török de Sz. -Miklos, in comun’a Kacakó [Câțcău (în maghiară Kackó) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Câțcău (reședința), Muncel și Sălișca. Istoric: - Localitatea Câțcău este atestată documentar începând cu 1348 sub denumirea de Kaczko, Muncel apare menționat din 1553, iar Sălișca din 1405. În timpul revoluției de la 1848 localitatea Câțcău a fost locul unor lupte dintre trupele generalului Józef Bem și trupele austriece.]. Principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, 1603. — — 5 patrifamilie.

Tartza de Szakálosfalva, in comun’a Kacakó [Câțcău (în maghiară Kackó) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Câțcău (reședința), Muncel și Sălișca. Istoric: - Localitatea Câțcău este atestată documentar începând cu 1348 sub denumirea de Kaczko, Muncel apare menționat din 1553, iar Sălișca din 1405. În timpul revoluției de la 1848 localitatea Câțcău a fost locul unor lupte dintre trupele generalului Józef Bem și trupele austriece.]. Principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, 1612. — — 8 patrifamilie.

Kupcsa de Vitzsfalva, in comun’a Glodu [Glod este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele său a fost menționat pentru prima dată în 1538 ca Sosmezeu, când regele maghiar Ioan I Zápolya (1526 – 1540) a donat Sósmező împreună cu Borszó lui Simon Pârcălabul. În 1553 a făcut parte din Csicóvár. În 1570, Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, a donat această moşie aparţinând Kövár domnului cetății Kővár, Kristóf Hagymási (om politic transilvănean, general, consilier domnesc, domn principal al comitatului Közéz-Szolnok.). În 1603, ca moșie aparținând cetății Kővár, a fost printre așezările distruse. În certificatul său datat la Gyulafehérvár în 1609, Gábor Báthory îi înnobilează pe György Vajda și Kosztin cu mlaștinile sărate care “veniseră din Oláhhország” ca o nouă donație. În 1615, satul a fost deținut de Gábor Bethlen. În 1624, Soósmeze era deținut de deak János Vajda, György Vajda și soția sa Ágota Blenke, Péter Vajda, Tamás și László. În 1650 era o moșie “fiscală” aparținând cetății Kővár. În 1658 principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, i -a înnobilat pe pușcașii locali verzi sau Tersen care au aparținut cândva de Szamosújvár, iar acum lui Kővár: Konstantin Boheczel, Gábor Lázár, Gergely Prekub și László Mikola Farkas, împreună cu parcelele lor de aici. În iulie 1690, conform ordinului parlamentului Radnót, nobilimea Kővárvidék s-a adunat aici în tabără. În 1691, Sósmező a fost descris ca un loc pustiu: Conform datelor și descrierilor supraviețuitoare, “în urmă cu șase ani iobagii lui l-au părăsit, și-au luat casele cu ei pentru a scăpa de poverile călătoriei de război, au locuit ici și colo în alte sate și păduri”. În 1702, satul a fost deținut de familiile nobiliare Vajda, Bohoczel, Prekup, Mikola, Puskás, Katona și Csonka. În 1719, era proprietate de trezorerie și a fost dat familiei contelui Teleki. În 1750 a fost proprietatea contelui Miklós Teleki, apoi în 1757 a devenit proprietatea contelui Lajos Teleki. În 1770 era în proprietatea lui Kozma Sósmezei și a familiilor Vajda, apoi în 1808 a aparținut lui László Vajda Sósmezei. În 1830 avea 647 de locuitori. La momentul recensământului din 1866, proprietarii nobili erau: contele György Teleki, Elek Székely, Péter și István Beczkai, Kelemen Hosszú și Miklós și alții. În 1891, din cei 927 de locuitori, 11 erau romano -catolici, 749 greco -catolici, 21 reformați și 146 israeliți. În 1898, familia contelui Teleki, capitolul greco -catolic Szamosújvár, Flórián Hátosz, János Lázár, familia Vajda, Péter Deáky și familiile Petri, Nemes, Pintye, Greble. În 1900, avea 909 locuitori, dintre care 40 maghiari, 868 oláchi, iar 1 rutean. Dintre aceștia, 74 știau să vorbească maghiară, 73 știau să scrie și să citească, 801 erau greco -catolici, 21 greci răsăriteni, 12 reformați, 6 unitarieni și 62 israeliți. Numărul de case a fost de 213, 7 erau romano -catolici. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Szamossósmező aparținea districtului Nagyilonda din județul Szolnok -Doboka.]. Principele Transilvaniei, domnitorul Țării Românești timp de un an, Gabriel Báthory de Pelsőc, de Somlyó, 1609. — Scutum militare coelestini coloris in cujus campo super trijugem viridem monticulum leopardus integer naturali colore suo depictus posterioribus pedibus stare, cauda ad tergum deflexa, ore hiante et lingva rubicunda prominente, super scutum galea militaris etc. [Scut militar de culoare cerească, în câmpul căruia, pe un deal verde cu trei ulcioare, este înfățișat un leopard în culoarea sa naturală, stând pe picioarele din spate, coada îndoită pe spate, gura căscată și limba roșie proeminentă, pe scut o cască militară etc.]. 4 patrifamilie.    (blazon) 

Rád de Szakálosfalva, [Săcălășeni (în maghiară Szakállasfalva) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Maramureș, Transilvania, România. Etimologie: - Etimologia numelui localității: din numele de grup săcălășeni < din n.fam. Sa-caloș (< magh. sakálos “bărbos”); Istoric: - Numele de Szakállasfalva este menționat pentru prima dată în documentele contemporane în 1405 ca Zakalosfalwa. În 1475, numele său a fost scris ca satul Zakalus. Așezarea a aparținut conacului Kővár, apoi Kővárvidék (Țării Chioarului (maghiară Kővárvidék) este o regiune istorică din România, pe teritoriile județelor Cluj și Maramureș. Prima atestare documentară a numelui, în denumirea Castrum Kewar (forma latinizantă a denumirii maghiare Kővár “Cetatea de piatră”), datează din 1367. Denumirea zonei etnografice vine de la Cetatea Chioarului, vestită fortificație situată pe cursul mijlociu al râului Lăpuș. Cetatea Chioarului a fost amintită pentru prima oară în 1319, într-un document în care se arată că “nobilii transilvăneni, răsculați împotriva regelui Carol I Robert de Anjou, au cucerit cetățile Cehu și Chioar”. În 1367 cetatea a intrat în posesia lui Drag, iar în 1378 apare cu numele castrum Kewar, aflată în proprietatea voievozilor maramureșeni Balc și Drag. Regele Ungariei, Ludovic I, a donat Chioarul voievozilor români Drag și Balc, pentru a atrage de partea sa nobilimea română din Maramureș. Ludovic I a făcut danii familiei Drăgoșeștilor (urmașii lui Dragoș) care i-au rămas loiali. Chioarul cuprinde atât satele ce au aparținut domeniului Baia Mare (“fisculaș”) și cetății Chioar (așa-numita “Țară a Chioarului”), precum și satele dintre Baia Mare și Seini. Geografic, zona etnografică Chioar se întinde la răsărit de la Cavnic pînă la vîrful Șatra și dealul Pietriș, apoi pe versantul estic și sudic al masivului Preluca (precum și pe culmea Breaza și podișul Boiu) se ajunge, pe dreapta Someșului, pînă la Seini, iar limita de nord a Chioarului este marcată de partea de sud a munților Gutîi, de la Seini pînă la Cavnic.). În 1848, acesta a fost cuibul principal al Revoluției Române de la 1848, ca parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională. Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea Imperiului Austriac: (Transilvania, Bucovina, Basarabia). La începutul secolului XX, nu existau proprietari majori. Înainte de Tratatul de la Trianon, Szakállasfalva aparținea județului Szatmár și districtului Somkút.] in comun’a Kapilne [Căpâlna este un sat în comuna Gâlgău din județul Sălaj, Transilvania, România. Chiar dacă zona este locuită încă din neolitic, prima atestare documentară a satului apare abia în anul 1437, respectiv în actul Unio Trium Nationum din timpul răscoalei de la Bobâlna. La curtea grofului Banfy de la Căpâlna se aduna așa zisă “Dietă” a Transilvaniei, compusă din reprezentanții celor trei națiuni privilegiate, nobilii unguri, sașii și secuii și fac legământ de unire frățească la 14 septembrie 1437 împotriva turcilor, chipurile, dar și a iobagilor români. În actele încheiate la această “Dietă”, numele de Căpâlna apare cu atributul de orășel “Somesovaros, opidum” - probabil în tentativa de a sublinia importanța “Dietei” și a tristului eveniment întâmplat pe podișul de la Gura Văii Căpâlnea, numit mai târziu Podul Curții. Odată cu înfrângerea răscoalei în 1438 de către cele trei națiuni unite, poporul până atunci liber al românilor este definitiv înrobit. Cu aceasta s-a terminat și rolul curții domnești de la Gura Văii Căpâlnea, care, împreună cu orășelul fantomă, s-a mutat la Câțcău. Clădirile părăsite cad în ruină și locul rămâne nelocuit aproape 300 de ani. În acest răstimp locuitorii își duc mai departe veacul în satul din pădure pe Valea Maotei în sus. În anul 1467 satul este confiscat de la groful Banfy de către Matei Corvin pentru infidelitate, și dăruit lui Kiss János și fratelui acesta Mihály, iar în anul 1553 satul aparține Cetății Ciceu și pentru care, în 1552, satul a plătit lui Panc Pál (comandantul cetății): 2 miei, 24 dinari, 6 pui, 24 dinari, 2 funți de unt, 50 dinari, la Răteag și Dej ofițerilor: 5 miorițe, ovăz în preț de 1 florin și 66 dinari. În perioada 1590-1843 satul este dat prin donații succesive către nobili mărunți, nu mai puțin de 31 de proprietari nobili de origine maghiară. Satul este iobăgit până în 6 iunie 1848 când are loc desființarea iobăgiei în Transilvania.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1666. — Scutum militare coelestini coloris in cujus campo brachium humanum humero tenus resectum lorica indutum, pugionem evaginatum sursum tenere conspicitur, super scutum galea mili-taris etc.[Scut militar de culoare cerească în câmpul căruia se vede un braț de om tăiat de la umăr, îmbrăcat în pânză, ținând în sus un pumnal dezvelit (scos din teacă), pe scut se vede o cască de soldat etc.]. 1 patrifamilia.    (blazon) 

Szusze de Thorda -Vilma, in comun’a Vim’a –mare [Vima Mare este un sat în comuna Vima Mică din județul Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Numele satului Vima Mare a fost menționat pentru prima dată în documente în 1390 ca Vydma, în 1405 ca Vylma și în 1590 ca Torda -Vilma. Așezarea și-a luat prenumele de la numele personal Torda. De la început, Tordavilma (Vilma) a fost un accesoriu al lui Csicóvár și o moșie regală. În 1405, regele Sigismund de Luxemburg a donat-o familiei Bánffyaks. În 1598, Zsigmond Báthory a donat moșia lui Bellő sau György Balássi. În jurul anului 1602 a fost scrisă ca proprietate a comisarilor imperiali Basta și Krauseneck. În 1607, localitatea a fost donată lui Zsigmond Rákóczi, lui Allya Farkas, domnul principal al comitatului Küküllő, și soției sale Margit Bánffy, care la acea vreme au cedat mai multe sate căpitanul castelului Szendrő, căpitan al castelului Eger, comandant al Ordinului Cavalerilor, guvernatorul, magnatul, principelui Transilvaniei, baronul Rákóczi Sigismund. În 1615, a fost proprietatea prințului Gábor Bethlen și a fost menționat ca un accesoriu al lui Szamosújvár. În 1633 localitatea a aparținut principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, În 1674, a fost listată ca proprietate de trezorerie. În 1738 a fost o moșie ipotecata a lui Szamosújvár, în 1820 a fost proprietatea orașului Szamosújvár. Între 1708 și 1711, în timpul Răscoalei lui Rákóczi sau Războiul curuților (15 iunie 1703 – 1 mai 1711) condusă de Francisc Rákóczi al II-lea Războiului, militarii curuți au construit aici o fermă. La momentul recensământului din 1830 în Tordavilmá, avea 676 de locuitori. În 1886, din cei 774 de locuitori ai săi, 211 erau greco -catolici, 514 erau greci de Est și 14 erau evrei. În 1900, din 862 de locuitori, 17 erau maghiari, 845 erau Olách, dintre care 264 greco -catolici, 577 greco -orientali și 21 israelieni. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Magyarláposi din județul Szolnok Doboka.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1662. Scutum militare triungulare coelestini coloris in cujus campo eques quidam armatus sago viridi pileoque cristato amictus manu dextra puscam tenere, sinistra habenas equi dirigere visitur, super scutum galea militaris etc. [Scut militar triunghiular de culoare cerească, în câmpul căruia se vede un cavaler înarmat cu manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă ținând o suliță în mâna dreaptă, conducând frâiele calului în stânga, o cască militară pe scut, etc.]. 5 patrifamilie.    (blazon)   

Pap de Kis -Nyires, in comun’a Cheseiu [Chesău (în maghiară Mezőkeszü) este un sat în comuna Mociu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Localitatea apare atestată pentru prima oară în 1312 ca și via a Polotka tendit versus silvam Kezw, iar ulterior în 1332 (sacerdos de Kezev), 1333 (sacerdos de Kezy), 1334 (sacerdos de Kesev (Gesev)),1335 (sacerdos de Kezu), 1362 (poss. Kezu), 1430 -1489 (Kezew). În 1362 satul apare menționat ca și moșie a familiei Wass de Țaga Așezarea – judecând după numele său – a fost așezarea vitejilor tribului Keszi, iar mai târziu a iobagilor castelului. În 1312, Pădurea Keszi era menționată deja când a fost trasată granița dintre Kamarás și Palatka, iar în 1334, în timpul inspecției la graniță, Miklós Wass a fost menționat ca proprietar al acestui loc. El a mai fost menționat în lista de zecimi papală din 1332-1335, conform căreia preotul său a plătit zecimi papale de 16 bani noi în 1332, 15 bani de cruce în 1333, 8 vizuini de cruce în 1334, 9 kisdens și 20 de vizuini în 1335. În Evul Mediu, populația sa era romano -catolică, care a adoptat religia reformată în timpul Reformei. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut raionului Mocsi, județul Cluj.]. — Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, 1631, 7 Novembre. Scutum triangulare coelestini coloris, cujus fundum cespes viridis occupat, in cujus area homo integer thorace, lorica et galea indutus erectua stare, dextra manu ensem nudum sangvine aspersum, caput turcicum infixum sursum tenere conspicitur, supra scutum galea militaris etc. [Scut triunghiular de culoare cerească, al cărui fund este ocupat de iarbă verde, în zona căruia se vede un bărbat stând drept, purtând pieptar complet, pânză și cască, ținând în mâna dreaptă o sabie goală stropită cu sânge, cu un cap de turc înfipt în vârf, deasupra scutului o cască militară, etc.]. 1 patrifamilia.    (blazon) 

! Soltész alias Preda de Nagy -Ilonda, in comun’a N. -Ilonda [Ileanda este o comună în județul Sălaj, Transilvania, România, formată din satele Bârsăuța, Bizușa-Băi, Dăbâceni, Dolheni, Ileanda (reședința), Luminișu, Măleni, Negreni, Perii Vadului, Podișu, Răstoci, Rogna și Șasa. Scurt Istoric: - Comuna Ileanda este străbătută de râul Someș, o importantă arteră de comunicații din cele mai vechi timpuri, care a atras de-a lungul ei formarea unor așezări omenești. Primele alcătuiri de așezări erau mici, câteva case risipite cu câțiva locuitori așezați într-o regiune unde își puteau găsi cu mai multă ușurință cele necesare traiului. Aceste case erau locuite de daci, ulterior de romani până la retragerea lor, dovada o constituie urmele unui drum roman descoperit de cercetători, care a existat pe teritoriul comunei Ileanda. Aceste așezări mici au apărut până în secolul al XIV-lea ca așezări omenești peste care s-au perindat fel de fel de popoare migratoare dintre care cea mai mare influentă a avut-o elementul slav, fapt ce se constată prin diferite cuvinte și denumiri de origine slavă, ca de exemplu Ileanda ( coasta, spate de deal) Bârsăuța (bârsă= piesă de plug) Dăbâceni de la ( dluboku = adâncime), Răstoci de la (răstoacă = locul unde se oprește apa pentru iazul morii). Ulterior denumirile au fost maghiarizate unele până în secolul al XVIII-lea, altele până în secolul al XIX-lea, respectiv începutul secolului al XX-lea. Dacă este să ne raportăm la localitatea de reședință, primele date despre satul Ileanda se cunosc din anul 1350, când se numea ,“Ylandmeze'' ceea ce inseamnă câmpie-șes deoarece așezarea este situată lângă Someș în regiunea de luncă. Din cauza deselor inundații și a năvălirilor tătarilor și a turcilor care produceau pagube mari locuitorilor, așezarea s-a retras pe valea îngustă a Ilenzii. Ileanda se pare ca a luat ființă ca așezare omenească abia intre anii 1465 -1467, când este amintită în documente sub numele de ,“Ilonda” aparținând ca moșie Cetății Ciceului.]. — Voievodul Transilvaniei, căpitanul cetății Várad (Várad este un sat în districtul Szigetvár, județul Baranya, Ungaria) ducele Cristofor Báthory de Somlyó, 1579. — Eques armatus ensem evaginatum sursum tenere conspicitur. [— Este văzut un cavaler înarmat ținând în sus o sabie scoasă.]. 6 patrifamilie.  (vezi Preda de Nagy -Ilonda)

! Preda de Nagy -Ilonda, in comun’a N. -Ilonda [Ileanda este o comună în județul Sălaj, Transilvania, România, formată din satele Bârsăuța, Bizușa-Băi, Dăbâceni, Dolheni, Ileanda (reședința), Luminișu, Măleni, Negreni, Perii Vadului, Podișu, Răstoci, Rogna și Șasa. Scurt Istoric: - Comuna Ileanda este străbătută de râul Someș, o importantă arteră de comunicații din cele mai vechi timpuri, care a atras de-a lungul ei formarea unor așezări omenești. Primele alcătuiri de așezări erau mici, câteva case risipite cu câțiva locuitori așezați într-o regiune unde își puteau găsi cu mai multă ușurință cele necesare traiului. Aceste case erau locuite de daci, ulterior de romani până la retragerea lor, dovada o constituie urmele unui drum roman descoperit de cercetători, care a existat pe teritoriul comunei Ileanda. Aceste așezări mici au apărut până în secolul al XIV-lea ca așezări omenești peste care s-au perindat fel de fel de popoare migratoare dintre care cea mai mare influentă a avut-o elementul slav, fapt ce se constată prin diferite cuvinte și denumiri de origine slavă, ca de exemplu Ileanda ( coasta, spate de deal) Bârsăuța (bârsă= piesă de plug) Dăbâceni de la ( dluboku = adâncime), Răstoci de la (răstoacă = locul unde se oprește apa pentru iazul morii). Ulterior denumirile au fost maghiarizate unele până în secolul al XVIII-lea, altele până în secolul al XIX-lea, respectiv începutul secolului al XX-lea. Dacă este să ne raportăm la localitatea de reședință, primele date despre satul Ileanda se cunosc din anul 1350, când se numea ,“Ylandmeze'' ceea ce inseamnă câmpie-șes deoarece așezarea este situată lângă Someș în regiunea de luncă. Din cauza deselor inundații și a năvălirilor tătarilor și a turcilor care produceau pagube mari locuitorilor, așezarea s-a retras pe valea îngustă a Ilenzii. Ileanda se pare ca a luat ființă ca așezare omenească abia intre anii 1465 -1467, când este amintită în documente sub numele de ,“Ilonda” aparținând ca moșie Cetății Ciceului.]. — Voievodul Transilvaniei, căpitanul cetății Várad (Várad este un sat în districtul Szigetvár, județul Baranya, Ungaria) ducele Cristofor Báthory de Somlyó, 1579. — Eques armatus ensem evaginatum sursum tenere conspicitur. [— Este văzut un cavaler înarmat ținând în sus o sabie scoasă.]. 6 patrifamilie.  (vezi Soltész de Nagy -Ilonda)

! Pop alias Petrisor de Sásza, in comun’a Desiu [Dej (în germană Desch, în maghiară Dés, Deés) este un municipiu în județul Cluj, Transilvania, România, format din localitățile componente Dej (reședința), Ocna Dejului, Peștera, Pintic și Șomcutu Mic. Se află la 57 km nord -est de municipiul Cluj -Napoca, la confluența dintre râurile Someșul Mare și Someșul Mic. Istoric: - În zona orașului au fost descoperite fragmente ceramice neolitice în pădurea Bungăr, pe dealul Sfântu Petru și pe dealul Cichegy din Viile Dejului. Despre o așezare cu adevărat stabilă și bine organizată se poate vorbi la începutul epocii fierului, când se cristalizează civilizația dacică. Descoperirile din epoca romană atestă existența unei așezări romane pe vatra actuală a municipiului Dej, din păcate numele antic al așezării nu se cunoaște. Au fost descoperite resturile drumului roman și ale podului de peste Someș care făcea legătura între castrele de pe graniță. Altă descoperire importantă din epoca romană o constituie conducta de aducțiune a apei care se îndreapta spre zona centrală a orașului; la Pintic a fost descoperită o villa rustica, iar pe dealul Cabdic (Rompaș) s-au găsit întâmplător un altar votiv roman și o monedă romană de aramă. Tot aici se observă urme ale exploatării sării de către romani. În satul Peștera (de lângă Dej) s-au descoperit morminte romane. La Cetan a fost identificat un drum roman și ceramică romană. Teritoriul actual al orașului și exploatările de sare de aici au făcut parte din voievodatul lui Menumorut. Granița dintre voievodatele lui Gelu și Menumorut era Valea Fizeșului, care se varsă în Someșul Mic. După anul 905 a început cucerirea maghiară a acestor formațiuni politice româno -slave. Pentru impulsionarea vieții economice, regalitatea maghiară a încurajat colonizarea sașilor în Transilvania. În drumul lor spre Sibiu, o parte dintre acești hospites -oaspeți s-au oprit și aici și au întemeiat orașul Dej. Aceștia s-au așezat aici în jurul anilor 1141 -1143, iar în scurt timp așezarea a căpătat un caracter urban. Prima mențiune documentară care atestă existența orașului datează din anul 1214, când a apărut cu numele de Dees. Cetatea Dejului a fost construită între 1214 și 1235. Orașul a avut de suferit de pe urma invaziei tătare din 1241. Portul Dej: - Orașul se dezvoltă de-a lungul timpului ca și centru important de exploatare a sării, dispunând și de un mic port folosit pentru transportul rapid al sării pe râul Someș. La 3 km de Dej, la confluența Someșului Mare cu Someșul Mic, se află Salina Ocna Dej. Sarea a început fie exploatată la Ocna Dej încă din antichitate. Numeroase mărturii scrise prin anii 1239, 1291, 1365, 1465, ne furnizează informații despre modul de organizare a exploatării sării. De-a lungul evului mediu orașul a primit mai multe privilegii din partea voievozilor Transilvaniei și a regilor Ungariei. Acestea constau în scutirea de taxe și impozite a locuitorilor din Dej și Ocna Dej, iar scopul era acela de a crește populația în zonă pentru a exploata cât mai multă sare. În secolele XVI -XVII, orașul Dej a fost prins în conflictele politico -militare dintre marile familii nobiliare pentru tronul Principatului Transilvaniei, dar și între conflictul dintre Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman pentru stăpânirea Transilvaniei. Cel mai dramatic eveniment s-a produs după asasinarea domnitorului Mihai Viteazul, între anii 1601 -1603, când orașul a fost trecut prin foc și sabie de generalul Basta. Importanța politică a orașului Dej a crescut la mijlocul sec. XVII, când principii din familia Rackoczi și-au amenajat la Dej curtea princiară (Casa Rakocziană), demolată în anul 1938. În secolul al XVIII -lea în orașul Dej se formează o puternică comunitate românească care, cu ajutorul Guberniului Transilvaniei a primit dreptul să-și construiască cimitir, biserică și școală. Ponderea românilor în cadrul comitatului Solnoc Dăbâca a fost de peste 75%. În secolul al XIX -lea în Dej și în împrejurimi se formează un puternic centru cultural românesc, animat și unit în jurul Asociațiunii ASTRA și a Băncii Someșana, ambele conduse de dr. Theodor Mihali. În acest context se formează o elită politică și culturală românească, care prin activitățile culturale desfășurate în satele din județ, au angrenat marea masă a românilor în mișcarea politică națională și de afirmare a conștiinței naționale. În contextul Primului Război Mondial, orașul Dej a devenit un puternic centru unionist prin personalitățile sale: dr. Teodor Mihali (vicepreședinte al Partidului Național Român), dr. Alexandru Vaida Voevod (a citit, în 18 oct. 1918, în Parlament Declarația de independență a națiunii române din Transilvaniei), dr. Ștefan Ciceo Pop (originar din Șigău, dar stabilit la Arad) dar și alți fruntași ai românilor precum frații Boca, Micșa, Mezei și alții. La Marea Adunarea de la Alba Iulia din partea comitatului Solnoc -Dăbâca au participat 68 de delegați aleși, iar din partea orașului Dej un număr de 11 delegați, care au votat unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. Perioada interbelică a însemnat dezvoltarea orașului pe toate planurile: edilitar, administrativ -politic, economic și cultural. Personalitatea care s-a remarcat a fost primarul dr. Pop Cornel. Această dezvoltare și evoluție a fost oprită de cel de-al doilea război mondial. După Dictatul de la Viena, Dejul și județul Someș au făcut parte din teritoriile cedate Ungariei. În 8 septembrie 1940 autoritățile ungare horthiste au instaurat în Dej un regim dur de dictatură militară. Mulți români au avut de suferit, alții au fost expulzați în România sau nevoiți să se refugieze. Spre sfârșitul războiului, în primăvara anului 1944, autoritățile ungare au declanșat Holocaustul evreilor din Dej și din județul Someș, fiind închiși 7.800 de evrei în ghetoul din Pădurea Bungăr și apoi trimiși la Auschwitz -Birkenau. Au reușit să supraviețuiască lagărelor morții puțin peste 800 de suflete. Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus instaurarea regimului comunist. Imediat după falsificarea alegerilor de către comuniști, din 19 noiembrie 1946, locuitorii din împrejurimile Dejului au declanșat una din primele revolte anticomuniste (Revolta de la Podul Someșului). În perioada comunistă, în orașul Dej au avut loc însemnate transformări economice, sociale și politice: în plan economic a fost construită platforma industrială Nord: Combinatul de celuloză și Hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Triajul CFR; Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia ș.a.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1673, 27 Septembre. — Scutum militare coelestini coloris iu cujus area homo integer pastorali vestitu indutus, ingentem crucem humero baiulare, dextra vero calamum scriptrorem tenere conspicitur. Supra scutum galea militaris et diadema regium ex qua brachium quod dam amictu rubeo indutum eminens, librum opertum tenere visitur. 3 patrifamilie. Ductor cohortium contra Tartaros et Turcas. [Scut militar de culoare cerească pe partea dreaptă a căruia se vede un bărbat îmbrăcat complet în haine pastorale, purtând pe umăr o cruce uriașă și ținând un stilou în mâna dreaptă. Deasupra scutului se află o cască militară și o diademă regală, din care se vede un braț îmbrăcat într-o mantie roșie, ținând o carte închisă. 3 familie Conducătorul cohortelor împotriva tătarilor și turcilor.].      (blazon)  (vezi Petrisor de Sásza)

! Petrisor de Sásza, in comun’a Desiu [Dej (în germană Desch, în maghiară Dés, Deés) este un municipiu în județul Cluj, Transilvania, România, format din localitățile componente Dej (reședința), Ocna Dejului, Peștera, Pintic și Șomcutu Mic. Se află la 57 km nord -est de municipiul Cluj -Napoca, la confluența dintre râurile Someșul Mare și Someșul Mic. Istoric: - În zona orașului au fost descoperite fragmente ceramice neolitice în pădurea Bungăr, pe dealul Sfântu Petru și pe dealul Cichegy din Viile Dejului. Despre o așezare cu adevărat stabilă și bine organizată se poate vorbi la începutul epocii fierului, când se cristalizează civilizația dacică. Descoperirile din epoca romană atestă existența unei așezări romane pe vatra actuală a municipiului Dej, din păcate numele antic al așezării nu se cunoaște. Au fost descoperite resturile drumului roman și ale podului de peste Someș care făcea legătura între castrele de pe graniță. Altă descoperire importantă din epoca romană o constituie conducta de aducțiune a apei care se îndreapta spre zona centrală a orașului; la Pintic a fost descoperită o villa rustica, iar pe dealul Cabdic (Rompaș) s-au găsit întâmplător un altar votiv roman și o monedă romană de aramă. Tot aici se observă urme ale exploatării sării de către romani. În satul Peștera (de lângă Dej) s-au descoperit morminte romane. La Cetan a fost identificat un drum roman și ceramică romană. Teritoriul actual al orașului și exploatările de sare de aici au făcut parte din voievodatul lui Menumorut. Granița dintre voievodatele lui Gelu și Menumorut era Valea Fizeșului, care se varsă în Someșul Mic. După anul 905 a început cucerirea maghiară a acestor formațiuni politice româno -slave. Pentru impulsionarea vieții economice, regalitatea maghiară a încurajat colonizarea sașilor în Transilvania. În drumul lor spre Sibiu, o parte dintre acești hospites -oaspeți s-au oprit și aici și au întemeiat orașul Dej. Aceștia s-au așezat aici în jurul anilor 1141 -1143, iar în scurt timp așezarea a căpătat un caracter urban. Prima mențiune documentară care atestă existența orașului datează din anul 1214, când a apărut cu numele de Dees. Cetatea Dejului a fost construită între 1214 și 1235. Orașul a avut de suferit de pe urma invaziei tătare din 1241. Portul Dej: - Orașul se dezvoltă de-a lungul timpului ca și centru important de exploatare a sării, dispunând și de un mic port folosit pentru transportul rapid al sării pe râul Someș. La 3 km de Dej, la confluența Someșului Mare cu Someșul Mic, se află Salina Ocna Dej. Sarea a început fie exploatată la Ocna Dej încă din antichitate. Numeroase mărturii scrise prin anii 1239, 1291, 1365, 1465, ne furnizează informații despre modul de organizare a exploatării sării. De-a lungul evului mediu orașul a primit mai multe privilegii din partea voievozilor Transilvaniei și a regilor Ungariei. Acestea constau în scutirea de taxe și impozite a locuitorilor din Dej și Ocna Dej, iar scopul era acela de a crește populația în zonă pentru a exploata cât mai multă sare. În secolele XVI -XVII, orașul Dej a fost prins în conflictele politico -militare dintre marile familii nobiliare pentru tronul Principatului Transilvaniei, dar și între conflictul dintre Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman pentru stăpânirea Transilvaniei. Cel mai dramatic eveniment s-a produs după asasinarea domnitorului Mihai Viteazul, între anii 1601 -1603, când orașul a fost trecut prin foc și sabie de generalul Basta. Importanța politică a orașului Dej a crescut la mijlocul sec. XVII, când principii din familia Rackoczi și-au amenajat la Dej curtea princiară (Casa Rakocziană), demolată în anul 1938. În secolul al XVIII -lea în orașul Dej se formează o puternică comunitate românească care, cu ajutorul Guberniului Transilvaniei a primit dreptul să-și construiască cimitir, biserică și școală. Ponderea românilor în cadrul comitatului Solnoc Dăbâca a fost de peste 75%. În secolul al XIX -lea în Dej și în împrejurimi se formează un puternic centru cultural românesc, animat și unit în jurul Asociațiunii ASTRA și a Băncii Someșana, ambele conduse de dr. Theodor Mihali. În acest context se formează o elită politică și culturală românească, care prin activitățile culturale desfășurate în satele din județ, au angrenat marea masă a românilor în mișcarea politică națională și de afirmare a conștiinței naționale. În contextul Primului Război Mondial, orașul Dej a devenit un puternic centru unionist prin personalitățile sale: dr. Teodor Mihali (vicepreședinte al Partidului Național Român), dr. Alexandru Vaida Voevod (a citit, în 18 oct. 1918, în Parlament Declarația de independență a națiunii române din Transilvaniei), dr. Ștefan Ciceo Pop (originar din Șigău, dar stabilit la Arad) dar și alți fruntași ai românilor precum frații Boca, Micșa, Mezei și alții. La Marea Adunarea de la Alba Iulia din partea comitatului Solnoc -Dăbâca au participat 68 de delegați aleși, iar din partea orașului Dej un număr de 11 delegați, care au votat unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. Perioada interbelică a însemnat dezvoltarea orașului pe toate planurile: edilitar, administrativ -politic, economic și cultural. Personalitatea care s-a remarcat a fost primarul dr. Pop Cornel. Această dezvoltare și evoluție a fost oprită de cel de-al doilea război mondial. După Dictatul de la Viena, Dejul și județul Someș au făcut parte din teritoriile cedate Ungariei. În 8 septembrie 1940 autoritățile ungare horthiste au instaurat în Dej un regim dur de dictatură militară. Mulți români au avut de suferit, alții au fost expulzați în România sau nevoiți să se refugieze. Spre sfârșitul războiului, în primăvara anului 1944, autoritățile ungare au declanșat Holocaustul evreilor din Dej și din județul Someș, fiind închiși 7.800 de evrei în ghetoul din Pădurea Bungăr și apoi trimiși la Auschwitz -Birkenau. Au reușit să supraviețuiască lagărelor morții puțin peste 800 de suflete. Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus instaurarea regimului comunist. Imediat după falsificarea alegerilor de către comuniști, din 19 noiembrie 1946, locuitorii din împrejurimile Dejului au declanșat una din primele revolte anticomuniste (Revolta de la Podul Someșului). În perioada comunistă, în orașul Dej au avut loc însemnate transformări economice, sociale și politice: în plan economic a fost construită platforma industrială Nord: Combinatul de celuloză și Hârtie, Fabrica de mobilă, Fabrica de fibre artificiale, Protanul, Triajul CFR; Fabrica de conserve 11 iunie, Fabrica de cărămizi refractare Trasia ș.a.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1673, 27 Septembre. — Scutum militare coelestini coloris iu cujus area homo integer pastorali vestitu indutus, ingentem crucem humero baiulare, dextra vero calamum scriptrorem tenere conspicitur. Supra scutum galea militaris et diadema regium ex qua brachium quod dam amictu rubeo indutum eminens, librum opertum tenere visitur. 3 patrifamilie. Ductor cohortium contra Tartaros et Turcas. [Scut militar de culoare cerească pe partea dreaptă a căruia se vede un bărbat îmbrăcat complet în haine pastorale, purtând pe umăr o cruce uriașă și ținând un stilou în mâna dreaptă. Deasupra scutului se află o cască militară și o diademă regală, din care se vede un braț îmbrăcat într-o mantie roșie, ținând o carte închisă. 3 familie Conducătorul cohortelor împotriva tătarilor și turcilor.].      (blazon)  (vezi Pop de Sásza)

Kifor de Kis -Borszó, in comun’a Dragi’a [Drăghia este un sat în comuna Coroieni din județul Maramureș, Transilvania, România. Se află în partea de sud a județului, în Podișul Someșan. Atestată documentar în 1393. Etimologie: - Etimologia numelui localității: din n. pers. Drag, Dragoș (< tema slavă drag-, cu sensul de “prețios”). Istoric: - Numele de Drágosfalva a fost menționat pentru prima dată în 1393 într-un act sub numele de Dragusfalva. La 1488 Dragosfalwa, la 1586 Dragie, la 1733 Brugia [Dragia], la 1750 Dregie, la 1805 Dragya, la 1808 Drágia, la 1861 Drágyia, la 1888 Dragyia (Draghia), și se scria în 118903 Drágos. Drágosfalva, Drágya, a fost inițial un câmp aparținând lui Bába. Între 1541 și 1546, cu permisiunea domnului Castelului Csicó, domnitorul moldovean Petru Rareș, un bărbat din Báb, Bab Koštán, a așezat-o pentru prima dată, iar la vremea aceea a făcut și aici o moară. Din cauza instalării, oamenii din Bába au apelat la primarul și oficialii din Cicsó, care, considerând nemulțumirea lor ca adevărată, au distrus satul. După aceea, un preot român din Gorozló pe nume János s-a dus în Moldova la fiul lui Petru Rareș, Iliaș, pentru a obține permisiunea de a așeza această zonă, care a dat permisiunea de așezare, trimițând pe voievodul său pe nume Ivanacsko să-i marcheze granițele. În cele din urmă, a domnit între 1552 și 1561 Alexandru Lăpușneanu, ca domn al lui Csicóvár, i-a dat permisiunea de a se stabili lui Maxin János, voievod de Kaczkó, care a stabilit Drágyia definitiv în 1552. În 1553, zona a intrat în proprietatea principelui Transilvaniei, iar în 1567 János Maxin a primit-o ca donație de la domnitorul Transilvaniei, după moartea căruia a trecut fiului său Péter. A aparținut urmașilor lui Maxin chiar și în 1676. În 1685, Balázs, Marján și János Vajda din Soósmeze, pe de altă parte, János Gyepessi din Kaczkó, după ce Maxin László a stăpânit aici și moșia Kaczkó a fost împărțită în fața celor doi domni ai comitatului în așa fel încât Vajdás a primit 3 case și Gyepessi a primit 2 case. În 1694, a fost deținut de János Vajda și rudele sale, iar în 1750 de membrii familiilor Karuly și Vajda, iar chiar mai târziu aceste familii și descendenții lor au fost proprietarii aici. În 1910, din 329 de locuitori, 8 erau germani și 321 români. Dintre aceștia, 318 erau greco -catolici și 8 israelieni. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Magyarláposi din județul Szolnok -Doboka.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1663, 16 Februariu. — 4 patrifamilie.

Filip de Remete, in comun’a Dragi’a [Drăghia este un sat în comuna Coroieni din județul Maramureș, Transilvania, România. Se află în partea de sud a județului, în Podișul Someșan. Atestată documentar în 1393. Etimologie: - Etimologia numelui localității: din n. pers. Drag, Dragoș (< tema slavă drag-, cu sensul de “prețios”). Istoric: - Numele de Drágosfalva a fost menționat pentru prima dată în 1393 într-un act sub numele de Dragusfalva. La 1488 Dragosfalwa, la 1586 Dragie, la 1733 Brugia [Dragia], la 1750 Dregie, la 1805 Dragya, la 1808 Drágia, la 1861 Drágyia, la 1888 Dragyia (Draghia), și se scria în 118903 Drágos. Drágosfalva, Drágya, a fost inițial un câmp aparținând lui Bába. Între 1541 și 1546, cu permisiunea domnului Castelului Csicó, domnitorul moldovean Petru Rareș, un bărbat din Báb, Bab Koštán, a așezat-o pentru prima dată, iar la vremea aceea a făcut și aici o moară. Din cauza instalării, oamenii din Bába au apelat la primarul și oficialii din Cicsó, care, considerând nemulțumirea lor ca adevărată, au distrus satul. După aceea, un preot român din Gorozló pe nume János s-a dus în Moldova la fiul lui Petru Rareș, Iliaș, pentru a obține permisiunea de a așeza această zonă, care a dat permisiunea de așezare, trimițând pe voievodul său pe nume Ivanacsko să-i marcheze granițele. În cele din urmă, a domnit între 1552 și 1561 Alexandru Lăpușneanu, ca domn al lui Csicóvár, i-a dat permisiunea de a se stabili lui Maxin János, voievod de Kaczkó, care a stabilit Drágyia definitiv în 1552. În 1553, zona a intrat în proprietatea principelui Transilvaniei, iar în 1567 János Maxin a primit-o ca donație de la domnitorul Transilvaniei, după moartea căruia a trecut fiului său Péter. A aparținut urmașilor lui Maxin chiar și în 1676. În 1685, Balázs, Marján și János Vajda din Soósmeze, pe de altă parte, János Gyepessi din Kaczkó, după ce Maxin László a stăpânit aici și moșia Kaczkó a fost împărțită în fața celor doi domni ai comitatului în așa fel încât Vajdás a primit 3 case și Gyepessi a primit 2 case. În 1694, a fost deținut de János Vajda și rudele sale, iar în 1750 de membrii familiilor Karuly și Vajda, iar chiar mai târziu aceste familii și descendenții lor au fost proprietarii aici. În 1910, din 329 de locuitori, 8 erau germani și 321 români. Dintre aceștia, 318 erau greco -catolici și 8 israelieni. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Magyarláposi din județul Szolnok -Doboka.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1670. — 4 patrifamilie.

Mán de Boérfalva cu originea vechia din famili’a Mánu de Sajó din Marmati’a, in comunele Boiereni (Boérfalva), Caianu -micu, Desiu, (Déés -Akna) [Ocna Dejului, colocvial Ocna Dej, mai demult Ocne (în dialectul săsesc Okne, în germană Salzdorf, Salzgruben, în maghiară Désakna) este o localitate componentă a municipiului Dej din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Așezarea fortificată preistorică din punctul “Huhui” este înscrisă pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național din România în anul 2010. Minele de sare désakna au fost exploatate încă din epoca romană. Castelul său a fost probabil construit în epoca Árpádiană pentru a proteja minele de sare locale, dar nicio mențiune documentată a existenței castelului nu a supraviețuit. Rămășițele castelului se află pe partea de vest a cimitirului. În 1236, Certificatul lui Béla al IV -lea menționează sarea désakna. Satul, fondat în secolul al XII -lea, este menționat ca Deesakna în 1236, Deszakna în 1248, oppidium Deesakna în 1427 și Aknafalva în 1553. Existența bisericii sale înainte de invazia tătarilor din 1241, poate fi dedusă pe baza denumirilor Puszta -templom dűlő și Szent Péter -hegy, totuși, primele informații despre biserica sa (1332) pot fi găsite în lista zecimii papale. În ciuda apropierii sale de Dés, era deja o piață independentă în Evul Mediu. În secolul al XV -lea, era un oraș -târg sub autoritatea regală. În minele datând din epoca romană, 12 - 13 extragerea sării a continuat până în secolul al XIX-lea, după care a început extragerea sării în zona de unde se extrage încă. S-au păstrat documente din 1239, 1291, 1365 și 1465 care vorbesc despre cum a funcționat extracția sării aici. În secolul al XVIII -lea, a aparținut districtului inferior al județului Belső -Szolnok. Din 1876 până la Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Szolnok -Doboka. Prima reparație și modernizare a minei a avut loc în anul 1882, când a fost deschisă legătura feroviară dintre mină și rețeaua de cale ferată care traversează orașele mari din jur.], si alte pàrti a Transilvaniei. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, principele Transilvaniei, 1650. — Scutum videlicet militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. La vétr’a strabuna in Boiereni 18, éra imprasciate la 50 patrifamilie. Din sinulu acestia familii se afla cá barbatu mai insemnatu D. Gavrilu Manu jude supremu a comit Solnoc. -int.    (blazon) 

Pop de Boérfalva, in comun’a Boiereni [Boiereni (în maghiară Boérfalva) este un sat ce aparține orașului Târgu Lăpuș din județul Maramureș, Transilvania, România. Istoric: - Localitatea a purtat și numele de Dumbrava Nouă. Prima atestare documentară: 1584 (Boierfalwa). Etimologie: - Etimologia numelui localității: din n. de grup boiereni, din n. fam. Boier (< subst. boier “nobil, domn” < sl. boljarŭ, boljarinŭ) + suf. -eni. Originea numelui său: - Și-a primit numele de la un kenez pe nume Boér. În 1590, proprietarul său era István (Ștefan) Boér, un nobil din Boérfalv și funcționar al regiunii Lápos (Lăpuș). Istoric: - Boiereni a fost menționat pentru prima dată în 1584 sub numele de Boierfalwa. A fost aşezată între 1553 şi 1584 cu populaţie românească. Voievodul Transilvaniei, Kristóf Báthory și mai târziu Zsigmond Báthory (Principele Transilvaniei, principele imperial, ducele de Opole și Ratibor, Sigismund Báthory de Somlyai) l-a scutit de plata a treizecea din cauza graniței înguste și neproductive. Boiereni a fost distrus la începutul secolului al XVII-lea și apoi relocat. Locuitorii săi au luat parte la războaiele principilor, motiv pentru care principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász și comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], au înnobilat mai multe familii locale (Mány, Timbus, Pap, Bojér, Rogozán, Stefán, Fodor, Petrucz, Lupán). În 1659 erau înscriși acolo 31 de iobagi și 19 pușcași sau capi de familie eliberați, iar în 1838 acolo locuiau șase nobili români scutiți de impozite și 95 de nobili români plătitori de impozite, dintre care niciunul nu știa să scrie. Belső -Szolnok, din 1876 a aparținut comitatului Szolnok -Doboka. În 1900, din cei 932 de locuitori ai săi, 899 erau români și 33 vorbitori nativi de germană ( idiș ); 817 greco -catolici, 82 ortodocși și 33 evrei.] si in alte tinuturi a Transilvaniei. Principele Transilvaniei, regent al Ungariei, Gheorghe Rákóczi al II-lea de Felsővadász, 1650. . — Scutum videlicet militare coelestini coloris, in cujus campo sive area eques quidam armatus sago viridi, pileoque cristato amictus, dextra manu sclopetum Tesseniensem tenere, sinistra autem equi habenas dirigere visitur, supra scutum galea militaris aperta, sive craticulata est posita, quam contegit diadema regium, gemmis et unionibus pretiosis eleganter exornatum, in cono autem galea teniæ sive lemnisci variorum colorum hincinde defluentes utrasque oras sive margines ipsius scuti pulcherrime ambiunt, et exornant. [Scut militar de culoare cerească, în câmpul sau zona căruia un cavaler înarmat cu o manta militară verde și purtând o șapcă cu creastă, se vede ținând în mâna dreaptă o pușcă cu aspect de evantai în vârf, în timp ce cu stânga conduce calul cu frâiele; deasupra scutului este așezată o cască militară deschisă sau zăbrelită, care este acoperită cu o diademă regală împodobită elegant cu pietre prețioase și uniuni prețioase, iar în conul coifului tapiserie sau lemnisci de diferite culori curgând ici - colo, de ambele margini ale scutului însuși înconjurându-l și decorându-l foarte frumos.]. — —  La vétr’a strabuna 47, in comitatu