(129)
http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k135154t/f137.image
(Ladislaus)
http://fabpedigree.com/s026/f324324.htm
Laszlo (Count) RHEDEY de KIS-RHEDE
(Ladislaus)
Born: 1775 Died: 1835
Wife/Partner: Agnes (Baroness) INCZEDY de NAGY-VARAD
Child: Claudine Susanne RHEDEY (RHEDY) de KIS-RHEDE
Child: Claudine Susanne RHEDEY (RHEDY) de KIS-RHEDE
Nichifor - Foca, ce urcă pe tronul din
Constantinopol pe 2 iulie 963, & a murit în [anul] 969.
Princess of SUCZA-LADMOCZ
Anna SUTHA (SUCZA; de LADMOCZ)
Princess of SUCZA-LADMOCZ
Born: ? Died: aft. 1598
"We have not inherited the Earth from our ancestors. We only borrowed it from our children."
(g) ... Raportul care este
între Flavius - Foca - Comanus
& cei doi împărați purtători, de asemenea, ai numelui de Foca, este menționat în nota anterioară.
Manuel II PALAEOLOGUS (EMPEROR) of BYZANZ
Born: 1350 Died: 1425
"People will not look forward to posterity who never look backward to their ancestors."
Wife/Partner: Helen DRAGUS
Children: Thomas PALAEOLOGUS (Prince of ACHAIA) ; Theodore (II; Despot) of MOREA ; John VIII (Emperor) ; Constantine XI (Emperor) ; Demetrius (Despot of Morea (Selymbria)) ; Andronikus (Despot of Thessaloniki) ; Michael (d. infant) ; Zabia (m. Hilarion Doria) ; etc.
Children: Thomas PALAEOLOGUS (Prince of ACHAIA) ; Theodore (II; Despot) of MOREA ; John VIII (Emperor) ; Constantine XI (Emperor) ; Demetrius (Despot of Morea (Selymbria)) ; Andronikus (Despot of Thessaloniki) ; Michael (d. infant) ; Zabia (m. Hilarion Doria) ; etc.
(h) ... I se știu doi
copii.
EMPEROR in CONSTANTINOPLE; (Regent for the young Theodore II, whom he blinded and deposed)
poss. Wives/Partners: Theodora (of CONSTANTINOPLE; EMPRESS) of BYZANTIUM ; (NN), mistress ; (Miss) DIPLOBATAZAINA
Children: Andronicus II Dukas Angelos Komnenos PALAIOLOGUS ; Eirene PALAIOLOGINA ; Maria PALAEOLOGA ; Euphrosine (Eirene) PALAIOLOGINA ; Eudokia PALAIOLOGINA ; Konstantinos Dukas PALAIOLOGOS ; (NN) ... (NN) PALEOLOGUS
Michael VIII Dukas Angelos Komnenos PALAEOLOGUS
EMPEROR in CONSTANTINOPLE; (Regent for the young Theodore II, whom he blinded and deposed)
Born: 1225 Died: 1282
We don't stop playing because we grow old; we grow old because we stop playing.
poss. Wives/Partners: Theodora (of CONSTANTINOPLE; EMPRESS) of BYZANTIUM ; (NN), mistress ; (Miss) DIPLOBATAZAINA
Children: Andronicus II Dukas Angelos Komnenos PALAIOLOGUS ; Eirene PALAIOLOGINA ; Maria PALAEOLOGA ; Euphrosine (Eirene) PALAIOLOGINA ; Eudokia PALAIOLOGINA ; Konstantinos Dukas PALAIOLOGOS ; (NN) ... (NN) PALEOLOGUS
(i) ... A fost reinvestit
cu demnitatea de Protospătar,
rezervată celor dintr-o familie renumită.
poss. Husbands/Partners: Dukas PALAIOLOGOS ; Issakios II ANGELUS
Child: Alexios Komnenos PALAIOLOGOS (Despot)
Eirene Komnene KANTAKUZENE
Those who cannot change their minds cannot change anything.
poss. Husbands/Partners: Dukas PALAIOLOGOS ; Issakios II ANGELUS
Child: Alexios Komnenos PALAIOLOGOS (Despot)
(k) ... Istoricii îi mai
atribuie, de asemenea, numele de Manuel. S-a distins ca general de armată al
trupelor împăratului Vasile al II-lea, ruda sa. El a fost, de asemenea, prefect
de Orient în anul 976.
aka Alexios I (Aleksios Alexis) KOMNENOS; EMPEROR of BYZANTIUM
Alexius I COMNENUS (Basileus)
aka Alexios I (Aleksios Alexis) KOMNENOS; EMPEROR of BYZANTIUM
Born: aft. 1048 Died: 1118
Click here to read about Tim Dowling, a blemish on genealogy.
Wife/Partner: Irene (Eirine) `Augusta' DOUKAINA
Children: Theodora `Porphyrogenita' COMNENA ; Isaakios (Isaac) COMNENUS ; John II COMNENUS ; Anna (m. Nicephorus Bryennius)
Children: Theodora `Porphyrogenita' COMNENA ; Isaakios (Isaac) COMNENUS ; John II COMNENUS ; Anna (m. Nicephorus Bryennius)
| ________ | ________ | ________ | ________ | _______ | _______ | _______ | _______ | ______ | _____ | _____ | ||
|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|---|
| / | -- Isaak COMNENUS (KOMNENUS) (925? - ?) | |||||||||||
| / | -- Manuel (Manolis) `Eroticus' COMNENUS (955? - 1025?) | |||||||||||
| / | \ | -- poss. Maria EROTICA (EROTKOS) (931? - ?) | ||||||||||
| / | -- John (Iohannes Ioannis) COMNENUS (1015? - 1067) | |||||||||||
| / | \ | -- Anna | ||||||||||
| - Alexius I COMNENUS (Basileus) | ||||||||||||
| \ | / | -- Alexios (PHARO ?) CHARON (DALASSENES ?) | ||||||||||
| \ | -- Anna `Augusta' DALASSENA (DALASSENE) (1022? - 1101?) | |||||||||||
| \ | / | -- Damianus DALASSENOS (? - 998) | ||||||||||
| | | / | -- Theophylactos DALASSENOS (DALASSENES) | ||||||||||
| | | / | -- Adrian DALASSENOS (? - 1039+) | ||||||||||
| \ | -- Marija(?) DALASSENOS | |||||||||||
(l) ... Este desemnat cu numele de Nichifor I*., conform
memoriilor particulare ale familiei. El a fost P R I N Ț de Astracania sau de Aspracania & de Argyra în Media. El a avut cinci copii dintre care, cel mai mare a
murit fără succesori, numinu-se Isaac I.
& fiind Î M P Ă R A T de Constantinopol în anul 1057. Deși au mai fost
înainte și alți membri de familie cu numele de Isaac Comnen, acesta este, totuși desemnat ca fiind primul cu acest nume pentru a mă
conforma memoriilor particulare ale familiei.
Remarcăm faptul că în anul 1000, a existat o familie
identificată de istoricii acelor vremuri ca fiind veche & celebră; ea a
fost desemnată cu numele de Argyrus
sau de Argyropulus: din această
familie a provenit Î M P Ă R A T U L Flavius
– Roman al III-lea zis Argyrus**,
domnitor în Constantinopol în anul 1028.
Manuel
Erotikos Comnen
Μανουήλ Ερωτικός Κομνηνός
Nașterea
955/60
Decesul
în anul 1020
(la vârsta de 60/65 de ani)
Origine bizantină
Apartenență
Imperiul bizantin
Grad
Strateg
Fapte
de arme Niceea, 978
Familie
Dinastia Comnen***
El era de origine tracă și avea probabil strămoși valahi, deși este posibil ca el să fi avut alte origini. Numele Familia lui este derivat din orașul Komne, situat în apropiere de Filippopolis în Tracia.
Familia
Nichifor Comnen protospătar, guvernatorul provinciei armene Vasbourakan***** (după anul 1021), orbit după 1026 de către Constantin al VIII-lea.
Manuel
Erotikos Comnen (greacă: Μανουήλ Ερωτικός Κομνηνός) a
fost un general bizantin care a servit sub împăratul Vasile
al II-lea. Este strămoș al dinastiei Comnenilor***
despre care deținem izvoare scrise.
Manuel a fost un membru al familiei Erotikos, probabil printr-o ascendență maternă. Se pare că ramura familiei sale și-a schimbat numele obișnuit pentru acela de Comnen. Se face mențiune despre ceilalți membri ai familiei Erotikos, până în secolul al XII-lea. Tatăl lui Manuel este un vechi ofițer de armată, numindu-se Isaac, fiind strateg în Tracia și Macedonia în timpul cuceririi Bulgariei de către Ioan I Țimiskes****.
Manuel a fost un membru al familiei Erotikos, probabil printr-o ascendență maternă. Se pare că ramura familiei sale și-a schimbat numele obișnuit pentru acela de Comnen. Se face mențiune despre ceilalți membri ai familiei Erotikos, până în secolul al XII-lea. Tatăl lui Manuel este un vechi ofițer de armată, numindu-se Isaac, fiind strateg în Tracia și Macedonia în timpul cuceririi Bulgariei de către Ioan I Țimiskes****.
Manuel a fost la rândul lui numit strateg în Orient
pentru a învinge rebeliunea lui Bardas Skleros.
Pentru a-l recompensa pentru apărarea orașului Niceea în anul 978, Vasile al II-lea l-a împropietărit cu pământuri în
apropiere de orașul Kastamonu din
Paflagonia, unde și-a construit castelul Castra
Komnenon.
El era de origine tracă și avea probabil strămoși valahi, deși este posibil ca el să fi avut alte origini. Numele Familia lui este derivat din orașul Komne, situat în apropiere de Filippopolis în Tracia.
Familia
Copiii născuți din prima căsătorie:
Nichifor Comnen protospătar, guvernatorul provinciei armene Vasbourakan***** (după anul 1021), orbit după 1026 de către Constantin al VIII-lea.
Copiii născuți din a II-a căsătorie:
Isaac Comnen devenit împărat în anul 1057.
O fiică, născută în anul 1012 și căsătorită cu
Mihail Doukaianos.
Mihail Doukaianos.
Ioan Comnen
(1015 - 12 iulie 1067), căsătorit cu
Ana Dalassena și tată al împăratului Alexios I
Comnen.
**http://fr.wikipedia.org/wiki/Romain_III_Argyre
A murit la băi, probabil de mâna împărătesei Zoe,
vineri 11 aprilie 1034. Rămâne o incertitudine
cu privire la cauzele morții sale; se îmbolnăvise cu puțin timp înainte de
moartea sa - probabil din cauza otrăvirii - nu se știe dacă a murit în mod
natural, sau înnecat. Zoe și-a adus imediat pe tron amantul, pe Mihail al IV-lea Paflagonianul.
***http://ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_Comnen
Scurt istoric
Imperiul Bizantin în timpul lui Manuel I Comnen
http://fr.wikipedia.org/wiki/Isaac_Doukas_Comn%C3%A8ne
http://cs.wikipedia.org/wiki/Iz%C3%A1k_Komnenos_(Kypr)#/media/File:Isaak_Comnenus_of_Cyprus_flag.svg
blazonul lui Isaac Duca Comnen din Cipru
Vezi și
****Ioan I Țimiskes
http://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Ier_Tzimisk%C3%A8s#/media/File:Histamenon_nomisma-John_I-sb1776.jpg
solidus Ioan, protejat de Dumnezeu și de Fecioara Maria
Numele lui real este Kourkouas, iar mama sa este născută în familia Foca. El este astfel, nepotul lui Nichifor Focas. Aceste două familii originare din Armenia, sunt foarte puternice în Cappadocia și printre cele mai proeminente în aristocrația militară din Asia Mică. El s-a căsătorit prima oară cu Maria Sklérina nobilă bizantină, fiica lui Panthérios Skleros, nobil bizantin, și a Gregoriei, descendentă a unui frate al lui Vasile I, și soră cu Bardas Skleros. Supra numele său de “Țimiskes” are două origini posibile: fie numele este derivat din armeanul tshemshkik, însemnând “cizmă roșie” sau din armeană cu înțelesul de “statură mică”.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Nicefor_al_II-lea_Focas#/media/File:Nikiphoros_Phokas.jpg
Nichifor al II-lea
Ioan este iubit de trupele sale și se distinge alături de Nichifor în timpul campaniei făcute de acesta din urmă, finalizată cu luarea Alepului în [anul] 962. General genial, el comandă trupele în Asia Mică. În ceea ce-l privește pe Nichifor al II-lea, urcat pe tron, el i-a încredințat conducerea generală a armatei. Kourkouas (viitorul împărat Ioan I Țimiskes) a câștigat o victorie asupra abbasizilor [dinastie musulmană] la Adana, în Cilicia.
Siria se confruntă cu o schimbare geopolitică majoră odată cu sosirea la putere a fatimizilor din Egipt (969).
Conducerea administrației civile rămânea în mâile parakimomenos-ului Vasile, care trecuse atunci de partea lui Țimiskes și va juca de acum înainte, un rol și mai important. Bardas Fokas, nepot al împăratului Nichifor Fokas și fiu al lui Leon, se încoronase împărat la Cezareea, citadela lui Fokas, dar fusese învins de Bardas Skleros, unchi al lui Ioan Țimiskes în [anul] 970 și închis împreună cu familia sa într-o mănăstire din Insula Chios. Scena de predare a Sviatoslav, care se ajunge cu barca, a rămas celebră.
Lupta cu Sviatoslav
În anul 970, Țimiskes a anexat partea de est a Bulgariei, după ce i-a alungat pe ruși, în bătălia de la Arcadiopolis (acum Luleburgaz) și forțându-l pe Sviatoslav I al Kiev-ului să ceară pacea în următorul an.
Relațiile cu vestul
Europei
Note
Ana Dalassena și tată al împăratului Alexios I
Comnen.
**http://fr.wikipedia.org/wiki/Romain_III_Argyre
Împărat bizantin
http://it.wikipedia.org/wiki/Romano_III_Argiro#/media/File:Miliaresion-Romanus_III-sb1822.jpg
monedă Roman al III-lea Argyra
http://it.wikipedia.org/wiki/Romano_III_Argiro#/media/File:Miliaresion-Romanus_III-sb1822.jpg
monedă Roman al III-lea Argyra
Roman al III-lea Argyra
Domnie 11/11/ 1028 - 4/11/ 1034
5
ani, 5 luni și 0 zile
Perioada
Argyra
Precedat
de
Constantin al VIII-lea
Co-împărat
Zoe
(1028 - 1050)
Urmat de Zoe și Mihail al IV-lea Paflagonianul
Biografia
nașterea
în anul 968
Deces 11 aprilie 1034 (66 ani)
(Constantinopol)
Soția
Zoe
Descendenți
Argyra
Roman al III-lea Argyra (greacă Ρωμανός Γ Αργυρός,
născut în [anul] 968, a murit pe 11 aprilie 1034) are numele derivat din ἄργυρος, «argint»,
la forma feminină; a fost împărat bizantin din 11
noiembrie 1028 până în anul 1034.
Este nepotul lui Roman Argyra și al soției sale Agatha Lecapenus, ea însăși,
fiica lui Romanos I Lecapenos. 17 décembre 920 - 20
décembre 944
http://fr.wikipedia.org/wiki/Romain_Ier_L%C3%A9cap%C3%A8ne
http://fr.wikipedia.org/wiki/Romain_Ier_L%C3%A9cap%C3%A8ne
Biografie
http://tr.wikipedia.org/wiki/III._Romanos#/media/File:NomismaHistamenonOfRomanusIIIChristSeated.jpg
histamen al lui Roman al III-lea, reprezentându-L pe Hristos
http://tr.wikipedia.org/wiki/III._Romanos#/media/File:NomismaHistamenonOfRomanusIIIChristSeated.jpg
histamen al lui Roman al III-lea, reprezentându-L pe Hristos
Roman al III-lea Argyra provenea dintr-o familie
aristocratică proeminentă a Imperiului Bizantin, activă de la mijlocul
secolului al IX-lea, până la sfârșitul imperiului în secolul al XV-lea. Din secolul
al XV-lea, familia Argirópulos a fost activă în Tesalonic.
Pe patul de moarte, Constantin al VIII-lea organizează căsătoria fiicei sale Zoe cu un senator al Constantinopolului, Roman Argyra, deja destul de vârstnic și căsătorit (soția lui trebuie să se călugărească și acceptă să intre într-o mănăstire pentru ca Romain, amenințat cu moartea , să poată urca pe tron).
Pe patul de moarte, Constantin al VIII-lea organizează căsătoria fiicei sale Zoe cu un senator al Constantinopolului, Roman Argyra, deja destul de vârstnic și căsătorit (soția lui trebuie să se călugărească și acceptă să intre într-o mănăstire pentru ca Romain, amenințat cu moartea , să poată urca pe tron).
Asasinarea lui Roman al III-lea Argyra, Cronica
lui Ioan Skylițes.
Incapabil să-și îndeplinească misiunea de împărat, cu puțină experiență politică și militară, Roman al III-lea a decis să facă campanie în Siria, în [anul] 1030. El a fost învins în mod lamentabil și s-a dedicat în viitor sarcinilor administrative, având pentru acestea aceeași competență ca și pentru cele militare.
Se dedică edificării de biserici și construiește Mare Biserică a Fecioarei Peribleptos («care vede totul»), precum și o mănăstire adiacentă. Excesele de investiții financiare în aceste construcții, în cele din urmă ridică poporul împotriva lui.
lui Ioan Skylițes.
Incapabil să-și îndeplinească misiunea de împărat, cu puțină experiență politică și militară, Roman al III-lea a decis să facă campanie în Siria, în [anul] 1030. El a fost învins în mod lamentabil și s-a dedicat în viitor sarcinilor administrative, având pentru acestea aceeași competență ca și pentru cele militare.
Se dedică edificării de biserici și construiește Mare Biserică a Fecioarei Peribleptos («care vede totul»), precum și o mănăstire adiacentă. Excesele de investiții financiare în aceste construcții, în cele din urmă ridică poporul împotriva lui.
***http://ro.wikipedia.org/wiki/Dinastia_Comnen
Dinastia Comnen (sau Komnen)
Dinastia Comnen(sau Komnen) (grecă:Κομνηνός,
Κομνηνοί) a fost o familie domnitoare în Imperiul Bizantin, între [anii] 1057 - 1059 și 1081 - 1185 (între1059 - 1081 ramură colaterală) și în Imperiul din
Trapezunt între [anii] 1204- 1461.
Scurt istoric
Familia era originară din Paflagonia, Anatolia, și a devenit importantă sub Vasile
al II-lea.
Primul împărat din dinastia Comnen a fost Isaac I Comnen, care a venit la conducere după
o conspirație împotriva lui Mihail al
VI-lea al Bizanțului, Bringas. Însă doi ani mai târziu, Isaac a fost
alungat de Constantin al
X-lea Ducas. Urmașii lui Constantin au făcut alianțe de familie cu
familia Comnen.
Alexios I Comnen, ginerele fratelui lui
Constantin al X-lea și nepotul de frate al lui Isaac I, a ajuns pe tron în [anul] 1081.
Tot Alexios a fost unul dintre protagoniștii primei cruciade. El și urmașii săi Ioan al II-lea Comnen și Manuel I Comnen au recucerit aproape toată Penisula Balcanică, precum și teritorii în Anatolia și Crimeea.
Imperiul Bizantin în timpul lui Manuel I Comnenhttp://cs.wikipedia.org/wiki/Iz%C3%A1k_Komnenos_(Kypr)#/media/File:Isaak_Comnenus_of_Cyprus_flag.svg
blazonul lui Isaac Duca Comnen din Cipru
În [anul] 1184,
un strănepot de-al lui Manuel I, Isaac Duca Comnen din Cipru, s-a declarat împărat
în Cipru,
creând un mic stat aici. Însă el a fost capturat în [anul] 1191 de către Richard I al Angliei,
iar statul lui a fost destrămat, Cipru devenind un stat cruciat.
După moartea lui Manuel I, urmașii săi au
pierdut mare parte din cuceriri. În [anul] 1185,
ultimul împărat, Andronic I Comnen,
a fost ucis și un alt descendent din Alexios I, Isaac al II-lea
Angelos, a preluat puterea. De asemenea, familiile Lascaris și Paleolog au
fost descendente din familia Comnen.
Comnenii au rămas o importantă familie
nobilă în Imperiul Bizantin,
precum și în statele latine din Grecia. În [anul] 1204,
odată cu ocuparea Constantinopolelui de către cruciați, Alexios,
fiul lui Manuel I, a fugit în Trapezunt,
unde a creat împreună cu fratele său, David,
un imperiu pe coasta Mării Negre. În timp, imperiul a devenit vasal Georgiei și
a fost nevoit să facă față atacurilor mongole. Imperiul a căzut în mâinile
turcilor otomani în [anul] 1461.
Alt membru al familiei, Mihail
Anghelos Komnen Ducas, strănepotul lui Alexios I, a fondat în [anul] 1204
pe coasta mării Ionice, alt stat, Despotatul
Epirului, care mai târziu a trecut prin mai multe ocupații (sârbă,
bizantină, latină și în sfârșit otomană).
Scriitoarei Ana Comnena, fiica împăratului Alexios I, i se
atribuie cunoscuta operă Alexiada,
care conține informații despre războiul cu pecenegii și cumanii, dar și despre istoria Dobrogei, aici fiind pomeniți
conducătorii Tatos, Sacea și Sestlav.
Împărații din această dinastie au fost:
·
Isaac
Comnen Uzurpatorul ; 1184 - 1191 ;
strănepotul lui Manuel I, uzurpator în Cipru
Descendenți ai Comnenilor mai există și
astăzi în diferite țări din Europa.
Vezi și
·
Alexiada
****Ioan I Țimiskes
Ioan
I Țimiskes împărat bizantin
solidus Ioan, protejat de Dumnezeu și de Fecioara Maria
Domnie
11
decembrie 969-10 ianuarie 976
6 ani, 0 luni și 30 zile
Perioada Foca
Precedat
de Nichifor al II-lea Foca
Co-împărat
Vasile al II-lea (960-1025)
Constantin al VIII-lea
(962-1028)
Urmat
de
Vasile al II-lea și de Constantin
al VIII-lea
Biografie
Nașterea
spre
anul 925
Decesul
10 ianuarie 976 (~ 51 ani) (Constantinopol)
Soții
Maria
Sklérina
Theodora
Ioan I Țimiskes (Ιωάννης greacă "Τζιμισκής"
Κουρκούας / Ioannes “Țimiskes” Kourkouas,
Ioan I Țimiskes (Ιωάννης greacă "Τζιμισκής"
Κουρκούας / Ioannes “Țimiskes” Kourkouas,
uneori scris Zimisces sau Țimiskes,
născut
aproximativ în anul 925, mort pe 10 ianuarie 976)
a fost împărat bizantin între anii 969-976.
aproximativ în anul 925, mort pe 10 ianuarie 976)
a fost împărat bizantin între anii 969-976.
Cuprins
1 Origini
2 Câștigarea puterii
3 Activitatea politică și militară
4 Note și referințe
5 Bibliografie
Originile
Numele lui real este Kourkouas, iar mama sa este născută în familia Foca. El este astfel, nepotul lui Nichifor Focas. Aceste două familii originare din Armenia, sunt foarte puternice în Cappadocia și printre cele mai proeminente în aristocrația militară din Asia Mică. El s-a căsătorit prima oară cu Maria Sklérina nobilă bizantină, fiica lui Panthérios Skleros, nobil bizantin, și a Gregoriei, descendentă a unui frate al lui Vasile I, și soră cu Bardas Skleros. Supra numele său de “Țimiskes” are două origini posibile: fie numele este derivat din armeanul tshemshkik, însemnând “cizmă roșie” sau din armeană cu înțelesul de “statură mică”.
Izvoarele contemporane lui Țimiskes, îl descriu ca
destul de mic, dar subțire, cu părul și barba roșu-blond și cu ochii albaștri,
atrăgându-i favoarea femeilor. El pare să fi intrat în armată la o vârstă
fragedă, și la începutul carierei armate, sub comanda unchiului său Nichifor.
Acesta din urmă, de asemenea, este considerat ca fiind instructorul său în arta
războiului. Mulțumită originilor sale familiale și propriilor abilități de
soldat, el se ridică repede în ierarhia armată încredințându-i-se un post de
comandă în Armenia, mai înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani. În anul
958, el îl învinge de mai multe ori pe Naga al-Kasaki, unul dintre locotenenții
emirului abbasid de Damasc,
Saif ad-Dawlah. El cucerește Samosata și Raban
după ce i-a provocat o înfrângere grea lui
ad-Dawlah. Este numit strateg în Anatolia, în anul 959 înlocuindu-l pe Leon Foca, promovat în funcția de domestikos de Orient [(titlu bizantin) http://fr.wikipedia.org/wiki/Domestique_(titre_byzantin)
Începând cu
secolul al IV-lea,
până în secolul al VII-lea, titlul de domestikos
(în greacă: δομέστικος, din latinul domesticus
însemnând “aparținând casei”), îl desemnează pe primul adjunct al unui general,
al unui ministru sau guvernator al unei provincii. Acesta a fost folosit în
armată, administrația palatină precum și în administrația bisericească. Prin
crearea de teme și dispariția lui magister militum (maestru de miliție),
domesticii au devenit comandanții celor șase mari corpuri de armată, ne
staționate în provincie. Cel mai important dintre aceștia, domesticul
de Șoles dobândește din secolul al
XI-lea, titlul de megas domestikos sau marele domestic.
Cuprins
1 În armată
1.1 La origine
1.2 Marele domestic
2 Funcțiile civile sau palatiale
3 Funcțiile ecleziastice
4 Referințe
5 Bibliografie
Inițial
În armată, termenul a fost folosit
pentru a-i desemna atât pe comandanții unității tactice ale armatei bizantine
tagmata, pe domesticii de șoles, cât și pe diferiții
ofițeri ai unității tactice ai armatei bizantine tagmata, sau ai temelor.
Mergând înapoi, funcția protectorilor domestici, apare în anul
346 și formează două șole
«școli» sau «grupe», una de infanterie și cealaltă
de cavalerie, compusă din 500 de oameni fiecare, și plasată sub comanda contelui domesticilor. Nu este vorba în acest caz o unitate de luptă, ci de
un corp care este însărcinat cu diferite misiuni: de legătură și de învățământ
sau chiar cu sarcini de arestare a înalților
demnitari. Ea a servit de asemenea, ca școală de instruire a viitorilor
ofițeri.
Create în secolul al VII-lea, temele desemnează inițial armatele mobile ale Imperiului staționate în raioane specifice, ce vor lua - de asemenea - numele de «temă». Aceste armate erau conduse de un strategos (strateg), al cărui stat-major includea un domestic, responsabil probabil cu cercetașii, geometrii și medicii regimentului.
ofițeri.
Create în secolul al VII-lea, temele desemnează inițial armatele mobile ale Imperiului staționate în raioane specifice, ce vor lua - de asemenea - numele de «temă». Aceste armate erau conduse de un strategos (strateg), al cărui stat-major includea un domestic, responsabil probabil cu cercetașii, geometrii și medicii regimentului.
Când Constantin al V-lea creă noi
regimente de elită pentru a pune capăt revoltelor temei
Opsikion, patru
dintre conducătorii acesteia, și anume: șole
(scholes), excubitoi (excubitors), hikanatoi și numeroi, au fost conduse de un domestikos, ca și funcționarii domestikos asemeni reprezentanților
corpului militar de elită numiți Optimatoi
din latinescul Optimates, «cei mai buni») în rândul cărora vor avea în același timp o dublă calitate de domestikos, de strategos ai temei cu același nume. Se va mai adăuga efemer, în
secolul al X-lea, corpul efemer de Athanatoi,
regiment al tinerilor nobili, creat de Ioan Țimiskes în anul 970.
Cel mai important grad dintre toate
acelea deținute de domestikos, a fost
acela de domestikos șole (scholes),
instituit în anul 759, devenind în secolul al X-lea
comandantul suprem al armatei după împărat. Când în jurul anului 959, domestikos șole văzură o creștere a numărului lor, ei se împărțită în două
forțe și funcția domestic-ului a fost
împărțită între domestikul de Orient (domestikos tes anatolēs) și domestikul de Occident (domestikos tes dyseōs). Fiecare dintre ei avea un
stat-major format din zece ofițeri superiori, numiți de asemenea, domestici sau protectori (asistent al comandantului,
vicarius, primicerius, adjutor, patru
centurioni de cavalerie, campidoctor și
actuarius). Un alt ofițer superior
numit conte al domesticilor
îi superviza nu doar pe ofițerii superiori, ci și
pe alți domestici
responsabili cu comanda diverselor corpuri de
armată de campanie, cu misiune de pază a frontierelor, ca și a acelora trimiși în misiuni speciale.
Importanța domesticilor comandând corpurile de elită, este atestată prin
faptul că mai multe dintre ele au încercat și, în unele cazuri, au reușit să
pună stăpânire pe puterea supremă. Acesta a fost cazul domestic-ului de Excubitors,
ce luă numele de Mihail al II-lea, după asasinarea lui Leon al V-lea în [anul]
820, a lui Constantin Duka, domestikos șole (scholes),
ce a incercat să pună mâna pe putere în [anul] 912, Bardas Scleros, domestikos
de Orient, încercând să-i smulgă
puterea lui Vasile al II-lea în [anul] 986 și a cazului lui Alexis I Comnen, la
acel moment domestikos de Occident, preluând puterea în [anul] 1081, cu ajutorul gărzii
Varege.
Marele domestikos
În jurul secolului al XI-lea, funcția
de
domestikos șole (scholes), a fost înlocuită cu aceea de megas domestikos (în greacă:
μέγας δομέστικος), în timp ce funcția de domestikos se transformă într-un
simplu titlu onorific, fiind atribuită, sub dinastia Paleologilor, funcționarilor
având rang de guvernator. Momentul acestei modificări legislative, când funcția
de megas domestikos o înlocui pe cea de
simplu domestikos, este incert.
Se pare însă să fi coincis cu momentul transformării
trăsăturilor armatelor care, va trece de la caracterul defensiv și de
cantonare în limitele provinciilor deținute în secolele VII- X, devenind din
secolul XI, forțe ofensive în special de-a lungul frontierelor de nord și de
est. Cele două funcții par să fi coexistat
până la mijlocul secolului al XI-lea, în timp ce
aceea de megas domestikos se impuse
și a fost asumată de Ioan Comnen, fratele împăratului Isaac. Ulterior a fost folosită, indiferent de titlurile avute
de mare domestikos, de mare domestikos șole (scholes), sau de mare domestikos șole (scholes) al armatei.
În acest din urmă caz, ne referim la perioda
secolelor XI – XII, când exista funcția de comandant
șef al armatei din Orient sau cea a armatei de Occident, dar această distincție
a fost abolită, atunci când Imperiul a pierdut majoritatea provinciilor, nu s-a
mai putut justifica menținerea a două armate diferite. Funcția includea de asemenea, diferite sarcini mult mai
direct legate de persoana împăratului, incluzând obligația de a fi alături de
împărat, cu ocazia banchetelor imperiale.
Este neclar la ce rang concret se afla
această funcție în cazul titulaturii imperiale. În secolul al XIII-lea, sub
dinastia Paleologilor, ea a fost fixată sub gradele de
prōtovestiarios și megas stratopedarchēs.
Ea a câștigat importanță
mai târziu, astfel încât la mijlocul secolului al XIV-lea, ea figura printre
cele mai ridicate sau imediat după aceea de Cesar. Titlul de megas
domestikos a continuat să fie asociat funcției de comandant-șef al armatei,
dar a fost - de asemenea - conferit și altor generali sau membri ai curții, cum
ar fi: Georges Mouzalon, Ioan Paleologul
(fratele lui Mihail al VIII-lea), Mihail Tarșaneiotes, Alexis Strategopoulos și
Ioan Cantacuzino (viitorul Ioan al VI-lea), vezi
chiar și străinilor ca William al II-lea Villehardouin care a primit-o de la
Mihail al VIII-lea, în schimbul cesiunii a diferite locuri întărite.
Funcțiile civile sau palatiale
Diverse izvoare atestă funcția de domestici începând din [anul] 355
în calitate de șefi ai diferitelor departamente ale
birocrației imperiale. Ea este așadar
identică aceleia de primikerios și
diferite atribuții vor rămâne legate titlului de domestikos până la sfârșitul Imperiului. Alte funcții evoluară odată cu complexitatea tot mai mare
a birocrației și cu schimbarea numelui. Astfel:
sarcina de domestikos tes basilikēs
trapeze sau acela de domestikos al
tablei imperiale, atestată în [anul] 680, succedă aceleia de castrensis palatii sau
de domestikos tes thumelēs, succesor
al vechiului tribunus
voluptatum din secolul al V-lea, va rămâne administrator al jocurilor
publice subvenționate de împărat (Haldon
(1997), pp. 186, 193.
Funcții ecleziastice
În ierarhia ecleziastică, funcționarii
domestikoi vor conduce anumite categorii de clerici împuterniciți în a ocupa
ordinele de ritual, acelora de profesori de religie ortodoxă dar și de bibliotecari,
subdiaconi și în special al acelora exercitând funcția de preot
paroh. Ca urmare a acestor atribuții, domestikoi nu se limitau doar la a cânta
la ceremoniile liturgice, ci și la asigurarea unui număr suficient de oameni
instruiți din timp asupra genului de aclamații publice în cinstea împăratului
și a patriarhului.
Bibliografie
• Bartusis, Mark C. (1997). The
Late Byzantine
Army: Arms and Society 1204–1453.Philadelphia,
Pennsylvania: University of Pennsylvania
Press. ISBN 0-8122-1620-2.
Army: Arms and Society 1204–1453.Philadelphia,
Pennsylvania: University of Pennsylvania
Press. ISBN 0-8122-1620-2.
·
Bréhier, Louis (1949 et 1970). Les
institutions de l’empire byzantin. Paris, Albin
Michel, coll. L’évolution de l’humanité.
institutions de l’empire byzantin. Paris, Albin
Michel, coll. L’évolution de l’humanité.
• Bury, John B. (1911). The Imperial
Administrative System of the Ninth Century: With
a Revised Text of the Kletorologion of
Philotheos.London, United Kingdom: Oxford
University Press.
Administrative System of the Ninth Century: With
a Revised Text of the Kletorologion of
Philotheos.London, United Kingdom: Oxford
University Press.
• Haldon, John F. (1997). Byzantium in the
Seventh Century: The Transformation of a
Culture. Cambridge, United Kingdom:
Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-31917-1.
Seventh Century: The Transformation of a
Culture. Cambridge, United Kingdom:
Cambridge University Press. ISBN 978-0-521-31917-1.
• Haldon, John F. (1999). Warfare, State and
Society in the Byzantine World, 565-
1204.London, United Kingdom: University College London Press (Taylor & Francis Group).ISBN 1-85728-495-X.
Society in the Byzantine World, 565-
1204.London, United Kingdom: University College London Press (Taylor & Francis Group).ISBN 1-85728-495-X.
• Kazhdan, Alexander Petrovich, ed.
(1991). The
Oxford Dictionary of Byzantium. New York, New
York and Oxford, United Kingdom: Oxford
University Press. ISBN 978-0-19-504652-6.
Oxford Dictionary of Byzantium. New York, New
York and Oxford, United Kingdom: Oxford
University Press. ISBN 978-0-19-504652-6.
• Moran, Neil K. (1986). Singers in Late
Byzantine and Slavonic Painting. Leiden, The Netherlands: E. J. Brill. ISBN 978-90-04-07809-3.
Byzantine and Slavonic Painting. Leiden, The Netherlands: E. J. Brill. ISBN 978-90-04-07809-3.
• Southern, Pat; Dixon, Karen R. (1996). The Late
Roman Army. New Haven, Connecticut: Yale
University Press. ISBN 0-300-06843-3.
Roman Army. New Haven, Connecticut: Yale
University Press. ISBN 0-300-06843-3.
• Treadgold, Warren T. (1995). Byzantium and Its
Army, 284–1081. Stanford, California: Stanford
University Press. ISBN 0-8047-3163-2. ]
Army, 284–1081. Stanford, California: Stanford
University Press. ISBN 0-8047-3163-2. ]
Câștigarea
puterii
Nichifor al II-lea
Ioan este iubit de trupele sale și se distinge alături de Nichifor în timpul campaniei făcute de acesta din urmă, finalizată cu luarea Alepului în [anul] 962. General genial, el comandă trupele în Asia Mică. În ceea ce-l privește pe Nichifor al II-lea, urcat pe tron, el i-a încredințat conducerea generală a armatei. Kourkouas (viitorul împărat Ioan I Țimiskes) a câștigat o victorie asupra abbasizilor [dinastie musulmană] la Adana, în Cilicia.
Kourkouas
(viitorul împărat Ioan I Țimiskes) devine amantul împărătesei Theofano, văduva lui Roman
al II-lea și soția lui Nichifor al II-lea
Focas, asasinat de comandantul unui regiment, Leon Abalantes, instigat
de Kourkouas în decembrie 969. Ioan este martor ocular la comiterea acestei
crime, asistând la oribila agonie a lui Nichifor (strangulat) în aceeași cameră
a împăratului (conform istoricului britanic Ioan Iulius Norwich).
http://en.wikipedia.org/wiki/Patriarch_Polyeuctus_of_Constantinople#/media/File:Consecration_of_Patriarch_Polyeuctus.png
patriarhul Polyuct
Asigurat de sprijinul armatei, el s-a proclamat împărat pe 11 decembrie 969. Numai patriarhul Polyuct îndrăzni să se ridice împotriva lui. Atunci când a intrat în Sfânta - Sofia pentru a fi încoronat, Polyuct îl oprește pe treptele bisericii și-l pune să jure că n-a avut nimic de-a face cu asasinarea lui Nichifor, că-i va pedepsi pe cei vinovați, că va distribui averea săracilor și că o va exila pe Theofano. El l-a ascultat în toate privințele pe patriarh, și evlavia sa îl va concilia cu clerul. Theofano a fost exilată la mănăstirea de pe insula Proti în [anul] 970.
Pentru a-și legitima sosirea sa pe tron, Ioan I Țimiskes s-a căsătorit în noiembrie 970 cu Theodora, sora lui Roman al II-lea, și i-a asociat la tron pe cei doi fii ai lui Roman al II-lea, Vasile al II-lea și Constantin al VIII-lea. În plus, el a câștigat poporul de partea sa, punând capăt foametei care lovea poporul în acel moment, construind spitale și vizitând coloniile de leproși, legând el însuși bolnavii.
patriarhul PolyuctAsigurat de sprijinul armatei, el s-a proclamat împărat pe 11 decembrie 969. Numai patriarhul Polyuct îndrăzni să se ridice împotriva lui. Atunci când a intrat în Sfânta - Sofia pentru a fi încoronat, Polyuct îl oprește pe treptele bisericii și-l pune să jure că n-a avut nimic de-a face cu asasinarea lui Nichifor, că-i va pedepsi pe cei vinovați, că va distribui averea săracilor și că o va exila pe Theofano. El l-a ascultat în toate privințele pe patriarh, și evlavia sa îl va concilia cu clerul. Theofano a fost exilată la mănăstirea de pe insula Proti în [anul] 970.
Pentru a-și legitima sosirea sa pe tron, Ioan I Țimiskes s-a căsătorit în noiembrie 970 cu Theodora, sora lui Roman al II-lea, și i-a asociat la tron pe cei doi fii ai lui Roman al II-lea, Vasile al II-lea și Constantin al VIII-lea. În plus, el a câștigat poporul de partea sa, punând capăt foametei care lovea poporul în acel moment, construind spitale și vizitând coloniile de leproși, legând el însuși bolnavii.
Ioan I Țimiskes (limba
greacă: Ιωάννης Α΄ Τζιμισκής, Iōannēs I Țimiskēs), (925 - 10 ianuarie 976) a fost
împăratul Imperiului Bizantin de la data de 11
decembrie 969 până la 10 ianuarie 976. El a abrogat
legea predecesorului său împotriva proprietăților bisericilor și mănăstirilor.
Țimiskes s-a căsătorit cu Theodora, o fiică a lui Constantin al VIII-lea și
mătușă a tinerilor împărați Vasile și Constatin, urmărind ideea de
legitimitate. Ca altădată Fokas, Țimiskes a preluat rolul de apărător al celor
doi porphyrogeneți.
Siria se confruntă cu o schimbare geopolitică majoră odată cu sosirea la putere a fatimizilor din Egipt (969).
Conducerea administrației civile rămânea în mâile parakimomenos-ului Vasile, care trecuse atunci de partea lui Țimiskes și va juca de acum înainte, un rol și mai important. Bardas Fokas, nepot al împăratului Nichifor Fokas și fiu al lui Leon, se încoronase împărat la Cezareea, citadela lui Fokas, dar fusese învins de Bardas Skleros, unchi al lui Ioan Țimiskes în [anul] 970 și închis împreună cu familia sa într-o mănăstire din Insula Chios. Scena de predare a Sviatoslav, care se ajunge cu barca, a rămas celebră.
Lupta cu Sviatoslav
http://fr.wikipedia.org/wiki/Sviatoslav_Ier#/media/File:Slav_warrior_from_Solntsev_book.jpg
În anul 970, Țimiskes a anexat partea de est a Bulgariei, după ce i-a alungat pe ruși, în bătălia de la Arcadiopolis (acum Luleburgaz) și forțându-l pe Sviatoslav I al Kiev-ului să ceară pacea în următorul an.
Țimiskes trebuia să rezolve situația din Balcani căci atitudinea prințului rus Sviatoslav devenea din ce în
ce mai supărătoare și bulgarii păreau să
dorească alianța cu el, în războiul comun contra Bizanțului. Eforturile
împăratului pentru a ajunge la un acord amiabil cu Sviatoslav vor rămîne fără rezultat și noul conducător
al Bulgariei nu cerea bizantinilor decît să se retragă în Asia și să-i cedeze partea europeană a
imperiului cu Constantinopolul. În aceste
condiții, împăratul era
obligat să ceară ridicarea la arme. Prin urmare, în primăvară a început
pregătirile pentru o bătălie lungă și grea, aducând însemnate trupe de elită
din provinciile asiatice, creând chiar și o nouă unitate de șoc, intitulată
nemuritorii. Importantele forțe terestre și navale operau, atât spre nord de Balcani, cât și în
zona mărginită de Dunăre, unde
patrula flota de război dotată cu celebrul foc grecesc (o substanță ce avea la
bază petrolul brut extras din Asia Mică și care se aprindea în contact cu apa),
aflată sub conducerea marelui drongar Leon. Flota acționa atât ca factor de
presiune, cât și pentru a tăia eventuala cale de retragere. După ce a trecut în
revistă mișcarea măiestrită și spectaculoasă și întrecerea triremelor (erau
peste 300, în afară de corăbiile rapide, de luntriile numite azi îndeobște
galere și de vasele cu pânze), împăratul a împărțit bani vâslașilor și
ostașilor și i-a trimis la Istru (Dunăre) ca să
păzească trecerea peste acesta.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Bataille_d%27Arcadiopolis
Invadarea Bulgariei de către Sviatoslav. Miniatură preluată din cronica lui Manase
Acest act ostil, a fost echivalat cu o declarație de război, dar forțele lui Nichifor erau la acel moment în mare parte implicate pe frontul de est. De fapt, împăratul a folosit o strategie bizantină clasică prin utilizarea unei alte puteri (aici rusească, a celor ce locuiau în Ucraina) împotriva bulgarilor. El l-a trimis pe patriciul Kalokyros ca ambasador la Sviatoslav, conducătorul rus, șef de stat ce menținea cu Bizanțul relații bune2,6 . Sviatoslav a răspuns cu entuziasm și a invadat Bulgaria, în [anii] 967 sau 968, într-un raid devastator, înainte de a reveni în Rusia Kieveană să-și apere capitala împotriva atacului pecenegilor. Invazia l-a forțat pe țarul Petru I al Bulgariei să negocieze și să accepte condiții de pace mai favorabile bizantinilor. Cu toate acestea, aceste evenimente au amplificat dorința de cucerire a Bulgariei în sufletul lui Sviatoslav. Acesta din urmă a revenit în forță în iulie sau august 969 și cuceri Bulgaria în câteva luni2,7,2.
Astfel planul lui Nichifor s-a întors împotriva lui. În loc de pace, avea de înfruntat un nou dușman apărut în Balcani. În plus, o mare parte a nobilimii bulgare îl susținea pe prințul rus. Cu toate acestea, împăratul Nichifor al II-lea Foca a fost asasinat în decembrie 969 și succesorul său, Ioan I Țimiskes, ajunge să negocieze cu rușii. Aceștia din urmă pretind așadar teritoriile bizantine. Propunerilor de pace trimise de Ioan, Sviatoslav i-a răspuns că imperiul va trebuit să renunțe la teritoriile sale europene și să se retragă în Asia Mică. În plus față de această amenințare, Țimiskes trebuia să-și consolideze poziția și să se opună ridicării puternicii familii Foca. El a delegat pentru continuarea războiului în Balcani, pe fratele său Bardas Skleros, precum și pe eunucul Petru Foca. Ei și-au petrecut iarna în Tracia, ridicară o armată și trimiseră spioni în tabăra lui Sviatoslav, pentru a-i afla intențiile8,9,10.
Informat despre aceste mișcări, o armată rusă însoțită de contingente bulgare și pecenege, este trimisă spre sud, prin Munții Balcani. După cucerirea importantei cetăți Filippopolis (astăzi Plovdiv), ei ocoliră puternicul oraș bine apărat Adrianopol, și se îndreptară spre Constantinopol. Nu se știe dacă armata rusă și-a reunit toate forțele deținute de Sviatoslav, sau doar o parte11. Conform cronicarului bizantin Ioan Skylițes, acesta presupune că întreaga armată rusă era implicată, evaluând-o la numărul incredibil de 308000 de războinici. Cu toate acestea, cronicarul contemporan Leon Diaconul raportează că armata este un detașament cu ceva mai mult de 30.000 de oameni. În schimb, cronica timpurilor trecute rusă, arată că ansamblul forțelor armate ruse număra 30 000 de oameni și că armata trimisă la Arcadiopolis nu era mai puternică de 10 000 de oameni, în fața a 100.000 de bizantini. Cu toate acestea, este sigur că bizantinii au fost în inferioritate numerică și că armata rusă includea un mare număr de bulgari, pecenegi și maghiari12.
Premizele bătăliei
Slèros a ridicat în grabă o armată de 10 la 12 000 de bărbați, ducându-se în întâmpinarea rușilor. Cele două armate s-au întâlnit aproape de Arcadiopolis (în prezent Lüleburgaz în Tracia turcă), la 80 km vest de Constantinopol9. Ambele surse primare bizantine diferă în descrierea primelor etape ale luptei. Leon Diaconul rapoartează că Skleros trimisese un detașament de cercetași condus de Ioan Alakaseus și declanșă lupta cu o zi mai târziu. Cu toate acestea, cronica lui Skylițes, mult mai recentă, raportează că timp de câteva zile Skleros și oamenii lui au rămas în Arcadiopolis în timp ce rușii aveau tabăra în apropiere, refuzând să iasă să stea împotriva lor. Potrivit lui Skylitzes, rușii au fost repede convinși că armata imperială era prea înfricoșată pentru a li se opune și, de fapt, au trecut prin împrejurimi jefuindu-le, neglijând apărarea propriei tabere și petrecând nopțile în festivități vesele13.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Bataille_d%27Arcadiopolis
Bătălia
de la Arcadiopolis
Informații
generale
Data august 970
Locul
Arcadiopolis (acum Luleburgaz, Turcia)
Rezultat Victorie bizantină
Beligeranții
Imperiul Bizantin Ruși
Trupele
bulgare,
pecenegi și
maghiarii
Comandanți
Bardas Skleros
Petru Fokas
Forțele
beligerante
10 000-12 000 de oameni1,
2 30 000, conform
lui Leon Diaconul3
lui Leon Diaconul3
Pierderi
Slabe Mai multe mii
război
Bizantino - Rus
Coordonate 41 ° 24 '00 "Nord 27 ° 21 '00"
West
Bătălia
de la Arcadiopolis s-a derulat în [anul] 970 între armata
bizantină condusă de Bardas Skleros și o armată rusă
incluzând contingente aliate bulgare,
pecenege și maghiare.
Din anii anteriori, liderul rus Sviatoslav I
a cucerit Bulgaria și reprezenta de-acum înainte o amenințare pentru Imperiul bizantin. Armata rusă înaintă prin Tracia până în împrejurimile Constantinopolului, unde a întâlnit armata lui
Skleros. Acesta din urmă se afla în inferioritate numerică, însă de fapt, Skleros
planifica o ambuscadă și ataca armata rusă doar cu o parte a armatei sale
aflată în apropiere de Arcadiopolis.
Bizantinii au simulat apoi o retragere și reușiră să atragă contingentul
pecenegilor într-o ambuscadă, unde a fost pus în derută. Bătălia a fost de o mare
importanță, pentru că ea i-a permis împăratului bizantin Ioan I Țimiskes să-și rezolve problemele interne
și pentru a iniția o mare expediție militară ce-l va învinge pe Sviatoslav în
anul următor.
Cuprins
1 Context
2 Premizele bătăliei
3 Derularea bătăliei
4. Concluzia
5 Note
6 Surse
Context
În [anul] 965 sau 966, o ambasadă bulgară s-dus la împăratul bizantin Nichifor al II-lea Foca la Constantinopol, pentru a primi tributul anual convenit de ambele puteri în [anul] 927 ca o condiție pentru pace. Foca era la acel moment încrezător întrucât câștigase o serie de victorii împotriva arabilor din Orient, împrejurare ce i-a permis să pună mâna pe Creta, Cipru și Cilicia. Datorită acestui fapt, el a refuzat să facă vreo concesie solicitărilor bulgarilor și a dat chiar ordin să-i bată pe ambasadori. Împăratul nu s-a limitat doar la aceasta, pentru că a făcut o demonstrație de forță prin trimiterea unei mici armate cu ordinul de a rade mai multe posturi de frontieră bulgare în Tracia4,5.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Bataille_d%27Arcadiopolis#/media/File:63-manasses-chronicle.jpg
În [anul] 965 sau 966, o ambasadă bulgară s-dus la împăratul bizantin Nichifor al II-lea Foca la Constantinopol, pentru a primi tributul anual convenit de ambele puteri în [anul] 927 ca o condiție pentru pace. Foca era la acel moment încrezător întrucât câștigase o serie de victorii împotriva arabilor din Orient, împrejurare ce i-a permis să pună mâna pe Creta, Cipru și Cilicia. Datorită acestui fapt, el a refuzat să facă vreo concesie solicitărilor bulgarilor și a dat chiar ordin să-i bată pe ambasadori. Împăratul nu s-a limitat doar la aceasta, pentru că a făcut o demonstrație de forță prin trimiterea unei mici armate cu ordinul de a rade mai multe posturi de frontieră bulgare în Tracia4,5.
http://fr.wikipedia.org/wiki/Bataille_d%27Arcadiopolis#/media/File:63-manasses-chronicle.jpg
Invadarea Bulgariei de către Sviatoslav. Miniatură preluată din cronica lui ManaseAcest act ostil, a fost echivalat cu o declarație de război, dar forțele lui Nichifor erau la acel moment în mare parte implicate pe frontul de est. De fapt, împăratul a folosit o strategie bizantină clasică prin utilizarea unei alte puteri (aici rusească, a celor ce locuiau în Ucraina) împotriva bulgarilor. El l-a trimis pe patriciul Kalokyros ca ambasador la Sviatoslav, conducătorul rus, șef de stat ce menținea cu Bizanțul relații bune2,6 . Sviatoslav a răspuns cu entuziasm și a invadat Bulgaria, în [anii] 967 sau 968, într-un raid devastator, înainte de a reveni în Rusia Kieveană să-și apere capitala împotriva atacului pecenegilor. Invazia l-a forțat pe țarul Petru I al Bulgariei să negocieze și să accepte condiții de pace mai favorabile bizantinilor. Cu toate acestea, aceste evenimente au amplificat dorința de cucerire a Bulgariei în sufletul lui Sviatoslav. Acesta din urmă a revenit în forță în iulie sau august 969 și cuceri Bulgaria în câteva luni2,7,2.
Astfel planul lui Nichifor s-a întors împotriva lui. În loc de pace, avea de înfruntat un nou dușman apărut în Balcani. În plus, o mare parte a nobilimii bulgare îl susținea pe prințul rus. Cu toate acestea, împăratul Nichifor al II-lea Foca a fost asasinat în decembrie 969 și succesorul său, Ioan I Țimiskes, ajunge să negocieze cu rușii. Aceștia din urmă pretind așadar teritoriile bizantine. Propunerilor de pace trimise de Ioan, Sviatoslav i-a răspuns că imperiul va trebuit să renunțe la teritoriile sale europene și să se retragă în Asia Mică. În plus față de această amenințare, Țimiskes trebuia să-și consolideze poziția și să se opună ridicării puternicii familii Foca. El a delegat pentru continuarea războiului în Balcani, pe fratele său Bardas Skleros, precum și pe eunucul Petru Foca. Ei și-au petrecut iarna în Tracia, ridicară o armată și trimiseră spioni în tabăra lui Sviatoslav, pentru a-i afla intențiile8,9,10.
Informat despre aceste mișcări, o armată rusă însoțită de contingente bulgare și pecenege, este trimisă spre sud, prin Munții Balcani. După cucerirea importantei cetăți Filippopolis (astăzi Plovdiv), ei ocoliră puternicul oraș bine apărat Adrianopol, și se îndreptară spre Constantinopol. Nu se știe dacă armata rusă și-a reunit toate forțele deținute de Sviatoslav, sau doar o parte11. Conform cronicarului bizantin Ioan Skylițes, acesta presupune că întreaga armată rusă era implicată, evaluând-o la numărul incredibil de 308000 de războinici. Cu toate acestea, cronicarul contemporan Leon Diaconul raportează că armata este un detașament cu ceva mai mult de 30.000 de oameni. În schimb, cronica timpurilor trecute rusă, arată că ansamblul forțelor armate ruse număra 30 000 de oameni și că armata trimisă la Arcadiopolis nu era mai puternică de 10 000 de oameni, în fața a 100.000 de bizantini. Cu toate acestea, este sigur că bizantinii au fost în inferioritate numerică și că armata rusă includea un mare număr de bulgari, pecenegi și maghiari12.
Premizele bătăliei
Slèros a ridicat în grabă o armată de 10 la 12 000 de bărbați, ducându-se în întâmpinarea rușilor. Cele două armate s-au întâlnit aproape de Arcadiopolis (în prezent Lüleburgaz în Tracia turcă), la 80 km vest de Constantinopol9. Ambele surse primare bizantine diferă în descrierea primelor etape ale luptei. Leon Diaconul rapoartează că Skleros trimisese un detașament de cercetași condus de Ioan Alakaseus și declanșă lupta cu o zi mai târziu. Cu toate acestea, cronica lui Skylițes, mult mai recentă, raportează că timp de câteva zile Skleros și oamenii lui au rămas în Arcadiopolis în timp ce rușii aveau tabăra în apropiere, refuzând să iasă să stea împotriva lor. Potrivit lui Skylitzes, rușii au fost repede convinși că armata imperială era prea înfricoșată pentru a li se opune și, de fapt, au trecut prin împrejurimi jefuindu-le, neglijând apărarea propriei tabere și petrecând nopțile în festivități vesele13.
Desfășurarea
bătăliei
http://fr.wikipedia.org/wiki/Bataille_d%27Arcadiopolis#/media/File:Persecution_of_Russ_by_the_Byzantine_army_John_Skylitzes.jpg
Victoria bizantinilor asupra rușilor, Cronica lui Ioan
Skylitzes
În cele din urmă, Skleros își împărți forțele în trei grupe. Două au fost plasate în ambuscadă pe laturile împădurite ale drumului ducând la tabăra rușilor, în timp ce ultimul, compus probabil din 2-3 000 de oameni, a fost plasat sub conducerea personală a lui Sklèrosen (sau a lui Alakaseus conform lui Sklylițès) trebuind să atace armată rusă2. Detașamentul bizantin a venit repede în contact cu ea și atacă formația pecenegilor. Bizantinii au început în curând să efectueze o retrage în ordine, întorcându-se pentru a-i șarja din nou pe urmăritorii pecenegi. Aceștia din urmă sfârșiră prin a fi separați de armata principală rusă. Bătălia a fost aprigă și sângeroasă, punând la încercare disciplina și rezistența micii trupe bizantine2. Potrivit Leon Diaconul, la un moment dat, un peceneg l-a atacat pe Bardas, în persoană, dându-i o lovitură de sabie în cască, ce a fost deviată de acesta fără probleme. Constantin cel mai mic frate al lui Bardas, a venit în ajutorul lui și a ucis pecenegul3.
Când cele două forțe opuse ajunseră la locul ambuscadei, Bardas ordonă trâmbițașilor să sune, și cele două divizii bizantine ascunse, îi atacară pe pecenegi din flancuri și din spate. Lipsiți de orice sprijin și înconjurați, ei fură cuprinși de panică și fugiră. Unul dintre liderii lor a încercat să-și mobilizeze oamenii, dar el a fost atacat de Bardas în persoană, care l-a ucis în luptă singulară, cu o singură lovitură de sabie - potrivit surselor - tăind pecenegul în două, din creștetul capului până la talie, trecând prin cască și armură14. Acest eveniment a transformat lupta în derută și panica s-a răspândit în contingentul bulgar care-l urma pe cel peceneg, bulgarii de asemenea, suferind pierderi grele în haosul general instalat. Pierderile bizantine au fost reduse (Skylițes vorbește despre 25 de morți și Leon 55), dar au pierdut mai mulți cai datorită săgeților pecenegilor. În ceea ce privește pierderile rușilor, în cazul în care acestea au fost mai puțin importante decât cei 20.000 de oameni menționați de Leon, ele au fost semnificative, cifrându-se probabil la câteva mii de militari2,14,15.
Concluzii
Cu toate acestea, Ioan Țimiskes n-a putut să se bucure de acest success, pentru că în timp ce făcea pregătirile pentru continuarea luptei împotriva rușilor, a avut loc revolta lui Bardas Foca, împotriva căruia a fost necesar să-l trimită pe Skleros, cu toate forțele disponibile, lăsând în fața rușilor un simplu corp de armată, cu rol de observare, care n-a putut să-i împiedice să facă raiduri în Tracia și în Macedonia. Cu toate acestea, zdrobirea revoltei lui Foca în primăvara anului următor, îi premise lui Țimiskes să se pună în fruntea armatei și să înainteze spre nord în Bulgaria. Bizantinii cuceriră capitala bulgară Preslav și-l capturară pe țarul bulgar Boris al II-lea, forțându-i pe ruși să se refugieze în cetatea Dorystolon (Silistra de azi). După un asediu de trei luni și o serie de ciocniri în fața zidurilor cetății, Sviatoslav a acceptat înfrângerea și a părăsit Bulgarie16.
https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A1%D0%B2%D1%8F%D1%82%D0%BE%D1%81%D0%BB%D0%B0%D0%B2_%D0%98%D0%B3%D0%BE%D1%80%D0%B5%D0%B2%D0%B8%D1%87#/media/File:%D0%9A%D0%BD%D1%8F%D0%B7%D1%8C_%D0%A1%D0%B2%D1%8F%D1%82%D0%BE%D1%81%D0%BB%D0%B0%D0%B2.%D0%A1%D1%82%D0%B0%D1%80%D1%8B%D0%B5_%D0%9F%D0%B5%D1%82%D1%80%D0%BE%D0%B2%D1%86%D1%8B,_2008.jpg
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Svatoslav_titularnik.png
Sviatoslav I
http://fr.wikipedia.org/wiki/Bataille_d%27Arcadiopolis#/media/File:Persecution_of_Russ_by_the_Byzantine_army_John_Skylitzes.jpg
Victoria bizantinilor asupra rușilor, Cronica lui Ioan
SkylitzesÎn cele din urmă, Skleros își împărți forțele în trei grupe. Două au fost plasate în ambuscadă pe laturile împădurite ale drumului ducând la tabăra rușilor, în timp ce ultimul, compus probabil din 2-3 000 de oameni, a fost plasat sub conducerea personală a lui Sklèrosen (sau a lui Alakaseus conform lui Sklylițès) trebuind să atace armată rusă2. Detașamentul bizantin a venit repede în contact cu ea și atacă formația pecenegilor. Bizantinii au început în curând să efectueze o retrage în ordine, întorcându-se pentru a-i șarja din nou pe urmăritorii pecenegi. Aceștia din urmă sfârșiră prin a fi separați de armata principală rusă. Bătălia a fost aprigă și sângeroasă, punând la încercare disciplina și rezistența micii trupe bizantine2. Potrivit Leon Diaconul, la un moment dat, un peceneg l-a atacat pe Bardas, în persoană, dându-i o lovitură de sabie în cască, ce a fost deviată de acesta fără probleme. Constantin cel mai mic frate al lui Bardas, a venit în ajutorul lui și a ucis pecenegul3.
Când cele două forțe opuse ajunseră la locul ambuscadei, Bardas ordonă trâmbițașilor să sune, și cele două divizii bizantine ascunse, îi atacară pe pecenegi din flancuri și din spate. Lipsiți de orice sprijin și înconjurați, ei fură cuprinși de panică și fugiră. Unul dintre liderii lor a încercat să-și mobilizeze oamenii, dar el a fost atacat de Bardas în persoană, care l-a ucis în luptă singulară, cu o singură lovitură de sabie - potrivit surselor - tăind pecenegul în două, din creștetul capului până la talie, trecând prin cască și armură14. Acest eveniment a transformat lupta în derută și panica s-a răspândit în contingentul bulgar care-l urma pe cel peceneg, bulgarii de asemenea, suferind pierderi grele în haosul general instalat. Pierderile bizantine au fost reduse (Skylițes vorbește despre 25 de morți și Leon 55), dar au pierdut mai mulți cai datorită săgeților pecenegilor. În ceea ce privește pierderile rușilor, în cazul în care acestea au fost mai puțin importante decât cei 20.000 de oameni menționați de Leon, ele au fost semnificative, cifrându-se probabil la câteva mii de militari2,14,15.
Concluzii
Întâlnirea lui Ioan I Țimiskes cu Sviatoslav
Cu toate acestea, Ioan Țimiskes n-a putut să se bucure de acest success, pentru că în timp ce făcea pregătirile pentru continuarea luptei împotriva rușilor, a avut loc revolta lui Bardas Foca, împotriva căruia a fost necesar să-l trimită pe Skleros, cu toate forțele disponibile, lăsând în fața rușilor un simplu corp de armată, cu rol de observare, care n-a putut să-i împiedice să facă raiduri în Tracia și în Macedonia. Cu toate acestea, zdrobirea revoltei lui Foca în primăvara anului următor, îi premise lui Țimiskes să se pună în fruntea armatei și să înainteze spre nord în Bulgaria. Bizantinii cuceriră capitala bulgară Preslav și-l capturară pe țarul bulgar Boris al II-lea, forțându-i pe ruși să se refugieze în cetatea Dorystolon (Silistra de azi). După un asediu de trei luni și o serie de ciocniri în fața zidurilor cetății, Sviatoslav a acceptat înfrângerea și a părăsit Bulgarie16.
https://ru.wikipedia.org/wiki/%D0%A1%D0%B2%D1%8F%D1%82%D0%BE%D1%81%D0%BB%D0%B0%D0%B2_%D0%98%D0%B3%D0%BE%D1%80%D0%B5%D0%B2%D0%B8%D1%87#/media/File:%D0%9A%D0%BD%D1%8F%D0%B7%D1%8C_%D0%A1%D0%B2%D1%8F%D1%82%D0%BE%D1%81%D0%BB%D0%B0%D0%B2.%D0%A1%D1%82%D0%B0%D1%80%D1%8B%D0%B5_%D0%9F%D0%B5%D1%82%D1%80%D0%BE%D0%B2%D1%86%D1%8B,_2008.jpg
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Svatoslav_titularnik.png
Sviatoslav I
Note
- Treadgold 1997, p. 508
- Haldon 2001, p. 97
- Talbot et Sullivan 2005, p. 159
- Haldon 2001, p. 96
- Whittow 1996, p. 294
- Whittow 1996, p. 260, 294
- Stephenson 2000, p. 48-51
- Kazhdan 1991, p. 1979
- Whittow 1996, p. 295
- Haldon 2001, p. 97-98
- Fine 1991, p. 186
- Schlumberger 1925, p. 44-45, 48
- Schlumberger 1925, p. 46
- Talbot et Sullivan 2005, p. 160
- Schlumberger 1925, p. 50-51
- Stephenson 2000, p. 51-52
Sources[modifier | modifier le code]
- (en) John Van Antwerp Fine, The Early Medieval Balkans: A Critical Survey from the Sixth to the Late Twelfth Century, University of Michigan Press, 1991 (ISBN 978-0-472-08149-3)
- (en) Alexander P. Kazhdan, The Oxford Dictionary of Byzantium, Oxford University Press, 1991 (ISBN 978-0-19-504652-6)
- (en) John Haldon, The Byzantine Wars, Tempus Publishing, 2001(ISBN 978-0-7524-1795-0)
- (en) Warren Treadgold, A History of Byzantine State and Society, Stanford University Press, 1997 (ISBN 0-8047-2630-2)
- Gustave Schlumberger, L'épopée byzantine à la fin du dixième siècle: guerres contre les Russes, les Arabes, les Allemands, les Bulgares; luttes civiles contre les deux Bardas. Jean Tzimiscés. Les jeunes années de Basile II,le tueur de Bulgares (969-989), Paris, E. de Boccard, 1925
- Jean-Pierre Arrignon, « La Rus' entre la Bulgarie et l'Empire byzantin : de la fin duxe siècle au début du xiie siècle », Harvard Ukrainian Studies, vol. 12/13, 1988/1989,p. 702-713
- Jean-Pierre Arrignon, « Les relations diplomatiques entre Byzance et la Russie de 860 à 1043 », Revue des études byzantines,vol. 55, 1983, p. 129-137 (lire en ligne)
- (en) Paul Stephenson, Byzantium's Balkan Frontier: A Political Study of the Northern Balkans, 900–1204, Cambridge University Press, 2000
- (en) Mark Whittow, The Making of Byzantium (600-1025), University of California Press, 1996 (ISBN 0-520-20496-4)
- (en) Alice-Mary Talbot et Denis F. Sullivan,The History of Leo the Deacon: Byzantine Military Expansion in the Tenth Century, Dumbarton Oaks, 2005 (ISBN 978-0-88402-324-1)
După ce Țimiskes și-a consolidat
puterea pe plan intern, trupele bizantine au trecut Munții
Balcani, atacând și cucerind Preslavul (14 aprilie 971). Aici s-a
dat mai întâi o luptă în fața orașului, în care victoria a fost, și de această
dată, de partea bizantinilor, care l-au capturat chiar pe Boris al II-lea, în timp
ce armata rusă, înfrântă, s-a adăpostit în cetate. Bătălia,
însă, nu avea să se oprească aici, deoarece trupele imperiale au atacat
fortificația în care se retrăseseră adversarii lor. În vreme ce se petreceau
toate acestea, mulțimea romanilor (bizantinilor), aflată în mișcare în afara
zidurilor, izbi cu putere și zdrobi balamalele și ușorii porților, pătrunse în
interiorul cetății și săvârși un măcel nemaipomenit în rândurile lor (rușilor).
Sviatoslav, împreună cu câțiva apropiați, a reușit să
scape, fugind în cetatea Durostor (Silistra) unde s-a
închis, cu intenția fermă de a se apăra. Atacul bizantinilor a pornit atât pe
uscat cât și pe Dunăre (flota ajunsese, între timp, urcând
fluviul, până acolo), urmărindu-se, în acest fel să-l prindă ca într-un clește
pe acest dușman de temut al lor. Sosirea acestei flote îi umplu pe romani de o
nespusă bucurie, iar sciții fură cuprinși de spaimă. Cronicarul Leon
Diaconul spune că taurosciții (rușii-n. n.) își îngrămădiseră trupele în
formații înguste și ascuțite ca niște ziduri spre a cuprinde dușmanul la
mijloc. Împăratul îi rândui pe romani în față, așeză în ambele laturi călăreți greu
înarmați, îmbrăcați în zale, iar în spate puse arcași și aruncători cu praștia; le porunci să
arunce fără încetare proiectile și porni oastea la luptă.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:1000_Sviatoslav.jpg
Sviatoslav I de Kiev, bazorelief în Veliky
Novgorod
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:1000_Sviatoslav.jpg
Sviatoslav I de Kiev, bazorelief în Veliky
Cronicarul Ioan
Skylitzes, compilat și de Georgius Kedrenos, povestind
lupta dintre Sviatoslav cu Tzimiskes, menționa existența
semănăturilor de grâu și mei în regiunile de pe malul stâng al Dunării,
din vecinătatea Silistrei, lucru ce dovedește că această zonă era locuită de o
populație sedentară. Încercuite în Durostor, oștile
rusești se aprovizionau noaptea cu aceste cereale și furaje transportate de pe
malul opus al Dunării.
Bătălia de la Silistra a fost deosebit de încrâncenată și, ca
orice bătălie, și-a datorat succesul și unor eroi care n-au încetat să apară.
Astfel un militar din oastea romanilor, se avântă și izbi cu sulița pe al
treilea în rang din rândurile taurosciților după Sviatoslav,
un luptător inimos, voinic și tânăr. La această lovitură, taurosciții se
înspăimântară; ei începură să se tragă înapoi în câmpie și să se îndrepte spre
cetate. Atunci Teodor, poreclit Lalacon
(Mârâială), un bărbat temerar și neînvins prin înălțimea și tăria trupului
său, ucise mai mulți nefericiți din rândurile dușmanilor, cu un buzdugan de fier; îl mânuia cu atâta putere, încât
zdrobea cu o singură lovitură și coiful dușmanului. Și pentru că lupta a fost,
după cum am mai spus, deosebit de crâncenă, unor astfel fapte de vitejie rușii
le vor da un răspuns pe măsură. Oastea kieveană își pregăti armele (…) și ieși
în câmpie, încercând din toate puterile să incendieze mașinile de război ale
romanilor; pentru că nu puteau suferi proiectilele izbite cu zgomot și foarte
mulți sciți fuseseră uciși zilnic de către pietrele aruncate de aceste mașini. Ioan Curcas, magister militium, din
neamul împăratului, avea în seamă paza acestor mașini, când zări, deodată,
năvala cutezătoare a dușmanilor. Fiind amețit de vin și abia sculat de la masă
(căci era după prânz), el încălecă și împreună cu cei ce îl urmau se repezi
să-i înfrunte. Dar, calul său căzu într-o groapă și-l aruncă jos pe magister. Sciții se uitară la armele sale vrednice de băgat
în seamă, la zalele calului și la toate celelalte podoabe strălucitoatre (căci
se întâmpla să fie poleite cu aur) și crezură că e împăratul; ei alergară din
toate părțile cu armele și-l sfârtecară în chip sălbatic cu săbiile și
securile, apoi îi înălțară capul într-un vărf de lance și-l fixară de-asupra turnurilor (e vorba
de turnurile cetății Durostor- n. n), bătându-și joc de romani, zicând că
le-au măcelărit împăratul ca pe o vită de sacrificiu. Acest succes a ridicat
moralul trupelor kievene lovite de atacurile bizantinilor. De această dată
îndemnați de izbândă, rușii ieșiră a doua zi din cetate și se rânduiră de
luptă. Romanii își așezară oastea în rânduri adânci și pășiră să-i înfrunte.
Era unul Icmor, care
conducea armata scită după Sviatoslav și avea rang îndată după dânsul, un bărbat
voinic și tânăr. Când îl zări, Anemas, unul
dintre lăncierii împăratului
și feciorul conducătorilor cretanilor, cum înainta plin
de încredere, împreună cu o ceată de însoțitori pedeștri și ucidea o mulțime de
romani, fu cuprins de mânie, scoase sabia de la șold, își plimbă calul încoace
și încolo, îi dădu pinteni, se repezi asupra lui Icmor, ajunse până la el, îl izbi
peste grumaz și reteză cu mâna dreaptă capul scitului, rostogolindu-l la
pământ. La căderea acestuia se înălță din mijlocul sciților un strigăt
amestecat cu plânset, iar romanii se avântară împotriva lor. În aceste condiții oastea lui Sviatoslav s-a retras în cetate pentru ca, ulterior,
sub adăpostul întunericului, aceștia să iasă din fortăreață pentru a putea
recupera corpurile camarazilor căzuți pe câmpul de luptă. Au urmat ceremoniile
funerare, în timpul cărora au fost înecați în apele Istrului copiii sugari și cocoși. Pe lângă aceste
cruzimi, rușii au dat dovadă și de curaj pentru că Leon
Diaconul spune că,
atunci când nu mai vedeau nici o speranță de scăpare, pentru a nu cădea în
robie, își curmau zilele, înfingându-și săbiile în măruntaie.
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Konchina_Svyatoslava.jpg
Sviatoslav luptând
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Konchina_Svyatoslava.jpg
Sviatoslav luptând
După un asediu de aproape 3 luni, Sviatoslav, văzând că
rezistența sa era inutilă, i-a cerut, la sfârșitul lunii iulie, lui Ioan Țimiskes, să
înceapă tratativele, ajungându-se la o înțelegere (24 iulie 971) între
beligeranți și chiar la o întâlnire între conducătorii lor: Împăratul a primit bucuros asemenea discuții, căci
prețuia în chip deosebit pacea în locul războiului; știa că cea dintâi scapă
oamenii cu viață, iar cel din urmă îi distruge. S-a convenit ca rușii să
restituie romanilor Durostorul, să
elibereze prizonierii, să se retragă din Moesia (teritoriul
Bulgariei de azi) și să se reîntoarcă în patria lor; bizantinii trebuiau să îi
asiste la traversare și să nu-i înfrunte cu corăbiile incendiare; în afară de
aceasta, se obligau să ofere fiecărui luptător din armata rusă câte două
medimne de alimente (aproape 100 de kg) pentru drum și să le asigure, pe
viitor, vechile privilegii comerciale cu Bizanțul.
Acest eveniment, petrecut în anul 971, a scos la
suprafață o informație extrem de prețioasă referitoare la existența
autohtonilor din Dobrogea și din
nordul Dunării, care dispuneau de fortificații puternice și se puseseră în
slujba lui Sviatoslav după victoriile repurtate de acesta în Peninsula Balcanică. Documentarea se
găsește la cronicarii bizantini Skylitzes și Kedrenos care ne spun că: au venit la dânsul (în
fața împăratului) din Constanția și din alte fortărețe ridicate dincolo de Istru, soli care cereau iertare pentru faptele rele
săvârșite, predându-se împreună cu acele fortărețe; primindu-i cu blândețe,
împăratul a trimis oameni să preia cetățile și oaste îndestulătoare pentru paza
lor. Dezvoltarea economică și meșteșugărească, negoțul activ care depășea
cadrul local, numărul mare al așezărilor întărite, au fost premisele care au
favorizat apariția, în Dobrogea secolelor X-XIII, a unor formațiuni
constituite din punct de vedere politic. Acest lucru se poate observa și din
informația prezentată mai sus, conform căreia împăratul primea acele solii ale
populației din stânga Dunării de unde reiese că, pe ambele maluri se aflau
așezări întărite, locuite de o populație stabilă, diferită de triburile în
migrație și conduse de șefi locali.
Formaţiuni politice româneşti în secolele
IX - XIII[1]
După alungarea lui Sviatoslav, împăratul a rămas
în zona Dunării pentru a organiza, din punct de vedere administrativ și militar,
noile sale cuceriri. În regiunea cuprinsă între fluviu și mare, în fosta
provincie Schitia, el a creat o thema (provincie) numită Paristrion (Paradunavon). În traducere, para însemna la marginea, lângă iar Istros sau Dunavon este Dunărea de astăzi. Prin urmare, Paradunavon sau Paristrion ar însemna, în traducere liberă, de lângă Dunăre. Această thema avea în frunte un strateg, iar capitala se
afla la Durostor sau Dristra.
Ioan Țimiskes, apreciind situația dificilă a
zonei, a luat măsuri energice pentru consolidarea frontierei dunărene,
cunoscând și faptul că barajele naturale precum fluviile și munții sunt
obstacole greu de trecut pentru barbari și ușor de apărat pentru bizantini, de
aceea a refăcut și repus în funcțiune cetăți din vechiul limes (graniță),
precum Dorostolon, Axiopolis (Cernavodă), Capidava (aici trebuie adăugat faptul că a fost
ridicat un zid din pietre, legate cu pământ, iar în interior au fost amenajate
o serie de edificii, în primul rând cu caracter militar, ținând cont de
caracterul defensiv al provinciei), Carsium (Hârșova), Troesmis (Toplița) iar, în
apropiere de marea buclă pe care o face Dunărea, la Dinogeția (Garvăn), pe o
insulă, a fost întreprinsă o amplă acțiune de repunere în stare de
funcționalitate a fortăreței romano-bizantine din secolele IV-VI. Terenul a
fost curățat și nivelat și s-au făcut numeroase reparații, adăugându-se,
totodată, noi elemente de fortificare. După anul 1000, sosind
din ce în ce mai mulți localnici, așezarea a fost amplificată. Având o poziție
deosebită, cetatea putea servi la supravegherea întregii regiuni din stânga fluviului și, de asemenea, era și un important punct
de sprijin pentru flota
bizantină, atât pentru cea de război, cât și pentru cea de comerț.
La Noviodunum (Isaccea), situația a fost mult ușurată de
faptul că elementele de construcții ale vechilor citadele romano-bizantine au
fost refolosite, începând cu domnia lui Ioan Țimiskes, pentru a
se ridica o importantă cetate ce controla un vad de însemnătate strategică
deosebită dacă, în cazul cetăților de mai sus, situația de consolidare a
apărării zonei a fost ușurată de faptul că bizantinii au refăcut construcțiile
din perioada de glorie a Imperiului
Roman, trebuie spus că noii stăpâni ai zonei au construit fortificații noi, ca
cea de la Păcuiul lui Soare, într-un ostrov dunărean la circa 20 km în aval de Silistra - punct naval avansat pentru apărarea Dorostolon-ului, zidit de
bizantini după tehnici constructiv-arhitecturale specifice lor. În primele
decenii de existență, cetatea de la Păcuiul lui Soare a avut rosturi pur militare. Probabil că
acolo staționa o parte a flotei bizantine, care avea misiunea de a apăra, în
primul rând, Dorostolonul. Nu se știe când,
înainte de anul 1000, cetatea a
fost cucerită, distrusă și abandonată, fiind repopulată abia spre sfârșitul
domniei lui Vasile al II-lea când, alături de aspectul inițial de
așezare cu atribuții strategice, căpăta și caracteristicile specifice
localităților contemporane de la Dunărea de Jos, unde trăiau, laolaltă, civili
și militari. Toate aceste așezări adăposteau unități militare de graniță
subordonate militar strategului de la Dristra.
Primul strateg al themei Paristrion a fost Leon Sarakinopoulos al cărui nume ne-a fost transmis pe două
sigilii de plumb, unul
descoperit pe malul stâng al Dunării, la est de Călărași, iar al
doilea în săpăturile din palatul de
la Preslavul Mare (Bulgaria) .
Acțiunea
politică și militară după pacificarea
Bulgariei
Siria se confruntă cu o schimbare geopolitică majoră odată cu sosirea la putere a fatimizilor din Egipt (969). În [anul] 970, generalul fatimid Jafar ibn-Fellah asediază în zadar orașul Antiohia. Diviziarea musulmanilor în Siria îi va ajuta, totuși, pe bazilei. Venirea fatimizilor șiiți, nu va fi pe placul sunniților majoritari în Siria, dependenți, în ceea ce privește afilierea religioasă, Califului de Bagdad.
În [anul] 971, după asediul asupra cetății Silistra pe Dunăre, și alungarea definitivă a rușilor lui Sviatoslav I al Kievului, în același an, Ioan I Țimiskes, pornește o expediție să cucerească Ierusalimul. Dar armata încredințată unui mare domestikos, este masacrată de Abataglab, guvernatorul provinciei Miafarekin (Miyafariqin sau Martyropolis). Ioan I vine personal în primăvara anului următor, să asedieze cetatea Nisibis [la frontiera actuală din sudul Turciei cu Siria] forțându-l pe Myctarsis să deschidă porțile.
Siria se confruntă cu o schimbare geopolitică majoră odată cu sosirea la putere a fatimizilor din Egipt (969). În [anul] 970, generalul fatimid Jafar ibn-Fellah asediază în zadar orașul Antiohia. Diviziarea musulmanilor în Siria îi va ajuta, totuși, pe bazilei. Venirea fatimizilor șiiți, nu va fi pe placul sunniților majoritari în Siria, dependenți, în ceea ce privește afilierea religioasă, Califului de Bagdad.
În [anul] 971, după asediul asupra cetății Silistra pe Dunăre, și alungarea definitivă a rușilor lui Sviatoslav I al Kievului, în același an, Ioan I Țimiskes, pornește o expediție să cucerească Ierusalimul. Dar armata încredințată unui mare domestikos, este masacrată de Abataglab, guvernatorul provinciei Miafarekin (Miyafariqin sau Martyropolis). Ioan I vine personal în primăvara anului următor, să asedieze cetatea Nisibis [la frontiera actuală din sudul Turciei cu Siria] forțându-l pe Myctarsis să deschidă porțile.
Relațiile cu vestul
Europei
O altă problemă pe care predecesorul său o lăsase fără soluționare
era acum rezolvată pe cale diplomatică. Țimiskes nu va trimite moștenitorului
tronului lui Otto cel
Mare pe prințesa
porfirogenetă cerută ci pe propria sa rudă, prințesa Theofano Skleraina, rezultată din prima sa căsătorie, cu care Otto al
II-lea se va căsători la Roma la 14 aprilie 972.
Conflictul cu imperiul occidental era rezolvat cel puțin pentru un timp, cu
condiția să se restabilească statu-quo-ul teritorial.
Întors la Constantinopol, oamenii îl primesc pe Ioan I Țimiskes într-un triumf, dar în anii 974 și 975, trebuie să se-ntoarcă pe drumul Mesopotamiei și al Siriei, căzut din nou în mâinile abbasizilor. În acesastă nouă campanie, el cucerește în toamna anului 974 Miyafarekin și Amida, și pe 12 octombrie, intră în Nisibe evacuat de populație. Emirul hamdanid de Mosul, Abu Taglib, își făcu declarația de supunere. Se pare că Ioan I ar fi fost tentat pentru o expediție asupra Bagdad-ului, dar renunță. N-ar fi fost decât o campanie de jaf.
În primăvara anului 975, împăratul a început o campanile de o mai mare anvergură în Siria. El pleacă din Antiohia în aprilie, supune Homs care-i plătește tribut fără rezistență și cucerește în continuare Apamea și Baalbek (aspru pedepsit pentru încercarea de a rezista), și-l forțează pe guvernatorul din Damasc să-i plătească un tribut. Apoi el merge în Palestina și, după ce devine stăpân pe Tiberiada, Beirut, Nazaret, Acra, Cezareea și pe Muntele Tabor, orașul sfânt pare la îndemâna sa, dar el renunță. Dominația musulmană peste Siria nemaifiind decât o amintire, el preferă probabil să amâne și nu supraîncarcă de impozite restul imperiului, cu nevoile sale de aprovizionare. Menținerea puternicelor garnizoane fatimide în orașele de coastă (Tripoli, despre care știm că a rezistat peste zece ani - mai târziu - cruciaților) și loialitatea mai mult decât fluctuantă a emirilor musulmani din Siria, dintre care majoritatea rămân în funcțiile lor, arată limitele rezultatelor acestei expediții. Moartea rapidă a lui Ioan I, nu-i permite în continuare să-și consolideze rezultatele obținute.
Ioan Țimiskes
reintră în Constantinopol care era atins de o maladie mortală - tifosul. El murea
la 10 ianuarie 976; domnia sa
se încheia dup 6 ani, la vârsta de 51 de ani.
Întors la Constantinopol, oamenii îl primesc pe Ioan I Țimiskes într-un triumf, dar în anii 974 și 975, trebuie să se-ntoarcă pe drumul Mesopotamiei și al Siriei, căzut din nou în mâinile abbasizilor. În acesastă nouă campanie, el cucerește în toamna anului 974 Miyafarekin și Amida, și pe 12 octombrie, intră în Nisibe evacuat de populație. Emirul hamdanid de Mosul, Abu Taglib, își făcu declarația de supunere. Se pare că Ioan I ar fi fost tentat pentru o expediție asupra Bagdad-ului, dar renunță. N-ar fi fost decât o campanie de jaf.
În primăvara anului 975, împăratul a început o campanile de o mai mare anvergură în Siria. El pleacă din Antiohia în aprilie, supune Homs care-i plătește tribut fără rezistență și cucerește în continuare Apamea și Baalbek (aspru pedepsit pentru încercarea de a rezista), și-l forțează pe guvernatorul din Damasc să-i plătească un tribut. Apoi el merge în Palestina și, după ce devine stăpân pe Tiberiada, Beirut, Nazaret, Acra, Cezareea și pe Muntele Tabor, orașul sfânt pare la îndemâna sa, dar el renunță. Dominația musulmană peste Siria nemaifiind decât o amintire, el preferă probabil să amâne și nu supraîncarcă de impozite restul imperiului, cu nevoile sale de aprovizionare. Menținerea puternicelor garnizoane fatimide în orașele de coastă (Tripoli, despre care știm că a rezistat peste zece ani - mai târziu - cruciaților) și loialitatea mai mult decât fluctuantă a emirilor musulmani din Siria, dintre care majoritatea rămân în funcțiile lor, arată limitele rezultatelor acestei expediții. Moartea rapidă a lui Ioan I, nu-i permite în continuare să-și consolideze rezultatele obținute.
Note
1.
^ Ovidiu Drîmba - Istoria culturii şi
civilizaţiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, Bucureşti, 1987,
vol.2, pag.404
***** http://fr.wikipedia.org/wiki/Vaspourakan
***** http://fr.wikipedia.org/wiki/Vaspourakan
Vaspourakan
Istoria Armeniei
http://fr.wikipedia.org/wiki/Vaspourakan#/media/File:Coat_of_arms_of_Armenia.svg
emblema provinciei Vaspourakan
http://fr.wikipedia.org/wiki/Vaspourakan#/media/File:Coat_of_arms_of_Armenia.svg
emblema provinciei Vaspourakan
Originile
Hayasa-Azzi
• Nairi
Urartu
Armenii
Regatul Armeniei
Regii armeni
• Orontizii
• Artaxizii
• Arsacizii
Istoria medievală
Marzpanat
Armenia bizantină
Dinastia bagratidă
Regatul
Vaspurakan
Armenia Zakaridă
Regatul armean de Cilicia
Prinți și regi armeni de
Cilicia
Dominația
străină
Dominația otomană
Dominația persană
Dominația rusă
Genocidul armean
Cronologia genocidului armean
Numărul de victime al
genocidului armean
Istoria
modernă
Prima republică
Armenia sovietică
Cutremurul din anul 1988
în Armenia
Războiul din Karabahul de
Sus - Nagorno-Karabah
Republica Armenia
Altele
Cronologia istoriei Armeniei
Istoria militară a
Armeniei
Istoria cartografică a
Armenia
Vaspourakan (în armeană Վասպուրական «țara nobilă»
sau «țara prinților»1) este o
provincie a Armeniei istorice având ca și
punct geografic central, lacul Van. Cea mai
mare parte a istoriei sale, ea a fost condusă de familia Artsruni provincia fiind la început un principat
și apoi regat. La momentul de apogeu, de maximă întindere teritorială, ea
acoperea aria delimitată de teritoriile dintre lacul
Van și lacul Urmia ([în anul] 908). Vaspourakan n-a avut o capitală fixă,
instanța de judecată fiind itinerantă, îl însoțea pe suveran din loc în loc (Van, Ostan / Vostan (în prezent Gevaș),
etc.) 2.
Cuprins
1 Istoric
2 Lista conducătorilor
2.1 Prinții de Vaspourakan
2.2 Regii de Vaspourakan
3 Districtele
4 Note și referințe
5 A se vedea, de asemenea,
5.1 Bibliografie
5.2 Articole pe aceeași
temă
Istorie
Vaspourakan a devenit un regat în [anul]
9083, când emirul azer Yusuf ibn Abiʼl
Saj acordă demnitatea regală lui Gagik
Artsruni pentru a-l contracara pe regele Smbat
I Nahadak de Armenia4.
Acest regat din sudul Armeniei subzistă până în [anii] 1021/1022, dată de
referință întrucât regele Sénéqérim-Hovhannes
abdică în favoarea împăratului bizantin Vasile al II-lea5.
Spre [anul] 1050, Vaspourakan formează o provincie bizantină împreună cu Taron.
În [anul] 1915, Vaspourakan a devenit pentru
o scurtă perioadă de timp, o provincie liberă. Teritoriile sale sunt acum
situate în cea mai mare parte, în estul Turciei.
Lista
suveranilor
Artsruni.
Principii și apoi regii de Vaspourakan,
sunt următorii:6.
Prinții din Vaspourakan
772-785: Hamazasp
I, nakharar;
785-? : Merouzhan
al II-lea Artsruni, frate cu precedentul;
? -? : Gagik
al II-lea, prinț de Artsruni, fiul lui probabil al lui Hamazasp I;
? -836: Hamazasp
al II-lea, prinț de Artsruni (în jurul anilor 790/800, † 836), fiul
celui precedent;
836-852: Ashot
I «Aboulabas» prinț de Vasbourakan, fiul precedentului;
852-858: Gourgen
I, anti-prinț de Vasbourakan, vărul al precedentului;
858-868: Grigore
– Derenik, prinț de Vasbourakan, fiul lui Ashot I;
868-874: Ashot I «Aboulabas» din nou;
874-886 / 7: Grigore - Derenik din nou;
886 / 7-903: Ashot
- Sargis Artsruni, prinț de Vasbourakan, fiul precedentului;
886 / 7-888: regența lui Gagik «Aboumarvan» Artsruni;
888-898: Gagik «Aboumarvan» Artsruni,
anti-prinț de Vasbourakan;
903-908: Khatchik
- Gagik al II-lea Artsruni, frate de Ashot-Sargis.
Regii
de Vaspourakan
Gagik I, prinț de Vaspourakan
de nord – west (904), apoi rege între anii (908-9377
sau 943), frate cu precedentul;
Gourgen al II-lea, prinț al Vaspourakan-ului
de sud-est între anii (904-923), frate cu
Sargis Ashot;
Derenik - Ashot rege între anii (9377 sau 943-959),
fiul lui Gagik I;
Abousahl-Hamazasp, rege
(959-969), frate cu precedentul;
Ashot-Sahak rege (969-991), fiu al precedentului;
Gourgen-Khatchik rege (991-1003), frate al precedentului;
Sénéqérim – Hovhannes, rege (1003-1021).
Districte
N note și referințe
3. Dédéyan 2007, p. 276.
4. Grousset 1947, p. 434.
Regatul Vaspurakan, între anii 908-1021.
Regatul Vaspourakan în Armenia bagratidă,
în jurul anului o mie.
Vapousrakan este împărțit în 35 de
districte sau județe (Gavar, գավառ) 8, ale căror nume sunt adesea derivate din
familii locale (ale satrapilor armeni ereditari, numiți) nakharark:
·
Ṙštunik’ (Ռշտունիք) ;
·
Tosp (Տոսպ) ;
·
Bogunik’ (Բոգունիք) ;
·
Arčišakovit (Արճիշակովիտ) ;
·
Kułanovit (Կուղանովիտ) ;
·
Ałiovit ? ;
·
Gaṙni (Գառնի) ;
·
Aṙberani (Առբերանի) ;
·
Bužunik’ (Բուժունիք) ;
·
Aṙnoyotn (Առնոյոտն) ;
·
Anjewac’ik’ (Անձևացիք) ;
·
Trp’atunik’ (Տրպատունիք) ;
·
Eruandunik’ (Երվանդունիք) ;
·
[Bun Mardastan]
·
Mardastan / Marduc’ayk’ (Մարդաստան) ;
·
Artaz (Արտազ) ;
·
Akē (Ակէ) ;
·
Ałbak Mec (Աղբակ Մեծ, « Grand
Aghbak ») ;
·
Anjaxi jor (Անձախի ձոր) ;
·
T’oṙnawan (Թոռնաւան) ;
·
Čuaš-ṙot (Ճուաշ-ռոտ) ;
·
Krčunik’ (Կրճունիք) ;
·
Mecnunik’ (Մեծնունիք) ;
·
Palunik’ (Պալունիք) ;
·
Gukank’ (Գուկանք) ;
·
Ałand-ṙot (Աղանդ-ռոտ) ;
·
Parspatunik’ (Պարսպատունիք) ;
·
Artašesean / Artawanean (Արտաշիսեան / Արտաւանեան) ;
·
Bak’[r]an / Marand (Բաքան) ;
·
Gabit’ean (Գաբեթեան) ;
·
Gazrikean (Գազրիկան) ;
·
Taygrean / Tankriayn (Տայգրեան) ;
·
Varažnunik’ (Վարաժնունիք) ;
·
Gołt’n (Գողթն) ;
·
Naxčawan (Նախճաւան).
N note și referințe
1. (en)
Richard G.Hovannisian (dir.),
Armenian Van/Vaspourakan, Costa Mesa,
Calif., Mazda Publishers, coll. « Historic
Armenian Cities and Provinces », 2000
(ISBN 978-1-568-59130-8),p. 2.
Armenian Van/Vaspourakan, Costa Mesa,
Calif., Mazda Publishers, coll. « Historic
Armenian Cities and Provinces », 2000
(ISBN 978-1-568-59130-8),p. 2.
2. (en)
Robert H. Hewsen, Armenia:
a
historical atlas, The University of Chicago
Press, 2001(ISBN 0-226-33228
4), p. 116.
historical atlas, The University of Chicago
Press, 2001(ISBN 0-226-33228
4), p. 116.
3. Dédéyan 2007, p. 276.
4. Grousset 1947, p. 434.
8. (en)
Robert H. Hewsen, Armenia:
A
historical Atlas, The University of Chicago
Press, Chicago et Londres, 2001(ISBN 0-
226-33228-4) ,p. 103.
historical Atlas, The University of Chicago
Press, Chicago et Londres, 2001(ISBN 0-
226-33228-4) ,p. 103.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu