Dediu vel spătar şi jupâneasa dumisale Ruxandra, socrii domnitorului Mihai Racoviță                   14 ian. 2024

Carpica XXI   1990    ^{https://biblioteca-digitala.ro/?volum=1015-xxi-1990--carpica}

https://www.orasul-targuocna.ro/wp-content/uploads/2023/04/Strategia-de-dezvoltare-a-Orasului-Targu-Ocna-2021-2027.pdf

EVOLUŢIA LOCALITĂŢII TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU (PÎNĂ LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XVIII-LEA)

de CORNELIU STOICA 

Formarea unui oraş este un fenomen evolutiv, continuu, urmare a unei perioade mai mult sau mai puţin îndelungate de urbanizare.
             Pe actualul teritoriu administrativ al oraşului Tîrgu Ocna ¹ au existat de-a lungul timpului un număr însemnat de aşezări care au fost generate de poziţia geografică şi condiţiile naturale locale favorabile. Din neolitic şi pînă astăzi zona Tîrgu Ocna a fost continuu şi intens locuită ².

^{1. Oraşul Tîrgu Ocna, avînd coordonatele geografice de 26º 37' longitudine estică şi de 46º17' latitudine nordică, este situat în partea central-vestică a Moldovei, pe cursul mijlociu al rîului Trotuş, la o altitudine de 253 m (Ileana Marinescu, Unele aspecte fizico-geografice ale oraşului Tg. Ocna, în «Studii şi cercetări geografice», Bacău, 1973, p. 177). Zona oraşului corespunde subunităţii de contact dintre flişul* marginal şi Subcarpați. Oraşul este străjuit din trei părţi de ultimele prelungiri ale Munţilor Trotuşului, Culmea Berzunțului la NV şi Munţii Nemirei la S şi SV (Geografia României, III, Bucureşti, 1987, p. 155). Spre V se află defileul Trotuşului de la Cireşoaia, iar spre E, valea Trotuşului, un adevărat culoar depresionar, prin extensiunea luncii şi teraselor, se lărgeşte treptat, avînd o direcţie transversală sensului de desfăşurare a Subcarpaţilor (Alexandru Roşu, Geografia fizică a României, Bucureşti, 1973, p. 302). Un relief deluros flanchează culoarul Trotuşului spre N, marcînd limita acestuia cu depresiunea subcarpatică Tazlău. Trotuşul şi-a creat un număr mare de terase, mai importante fiind terasele inferioare pe care se află oraşul Tîrgu Ocna şi terasa medie de 60-75 m. Iniţial, aşezările «preistorice» au apărut pe terasa medie de 60-75 m (Podei), iar în evul mediu vetrele vechilor aşezări de pe teritoriul oraşului au apărut pe terasa mai înaltă, de 10-12 m, a Trotuşului, atît pe malul stîng (satul Ocna), cît şi pe cel drept (satul Ocna), şi (satul Tiseşti).}

<sup>În urma organizării administrativ-teritoriale din 1968 Tîrgu Ocna are o circumscripţie administrativă de 50,25 km2, cuprinzînd teritoriul oraşului propriu-zis şi a celor două localităţi componente, Poieni şi Vîlcele (Republicare - Legea nr. 2./1968 privind organizprea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, în “Buletinul Oficial” nr. 54-55, Partea I, din 27 iulie 1981, p. 24). Fostele localităţi: Geoseni. Gura Slănicului şi Tiseşti au fost înglobate oraşului, iar Mosoare şi Păcuri localităţii componente Poieni (ibidem, p. 183).
2. Din 1933 şi pină astăzi zona Tîrgu Ocna a fost periodic şi sistematic cercetată de numeroşi arheologi (Constantin Matasă, Radu Vulpe, Marton Roska, Ioan Şandru, Anton Niţu, Mihai Zamoşteanu, Ştefan Cucoş, Dan Monah, Silvia Antonescu).
Dacă descoperirea unor aşchii lamelare şi a unor fragmente de unelte de silex pe muchia NE a Dealului Coşna, aparţinînd paleoliticului superior, similare cu cele descoperite pe Dealul Belei, indică popasuri ale unor grupuri de vînători paleolitlţi în trecere prin această zonă, aşezările descoperite la Podei, Titeica şi Pîrîu Boghii atestă o locuire continuă pe aceste locuri din neolitlc şi pînă la în-</sup>

^{*Ansamblu de terenuri constituite din conglomerate, gresii, argilă și marnă, sedimentate într-o mare în timpul când fundul acesteia se găsea într-o continuă ridicare spre a deveni un lanț muntos.}

6                                                                   CORNELIU STOICA

 Între aşezările vechi, cea de. pe Titelca ³, s-a apropiat de nivelul cvasiurban. Această importantă aşezare geto-dacă din secolele I î.e.n. - I e.n., aparţine subgeneraţiei aşezărilor cvasiurbane geto-dace ⁴. Ca şi celelalte aşezări mai importante ale geto-dacilor din Moldova: Poiana-Nicoreşti, Bîtca -Doamnei, Răcătău, Bradu şi Tirighina -Barboşi, aşezarea de la Titelca întruneşte aceleaşi caracteristici o cetăţuie fortificată pe dealul Titelca pentru supravegherea căilor de comunicaţie de pe valea Oituzului şi de pe cursul mijlociu al Trotuşului, însoţită de aşezări civile în apropiere (poiana Chichilău şi Podei) ⁵. Aceste dave geto-dacice constituiau adevărate centre economice, politica-militare şi administrative zonale. Cetăţuia de la Titelca îşi exercită influenţa asupra unei părţi a bazinului mijlociu al Trotuşului, avînd un rol important în supravegherea drumului comercial de pe valea Oituzului. Evoluţia acestei aşezări a fost curmată brutal în timpul celui de-al doilea război daca-roman (105 - 106 e.n.) prin distrugerea ei de către trupele romane ce înaintau pe valea. Oituzului ⁶. Numeroasele descoperiri arheologice din ultimele două decenii probează continuitatea neîntreruptă a populaţiei autohtone din această zonă în secolele II- IX ⁷.

^{ceputul evului mediu (Ioan Şandru, Contribuţii geografice economice asupra evoluţiei aşezărilor omeneşti în depresiunea Oneşti, în ASUl, Istorie, s. II, t. VII, fasc. 1, -961, p. 220 ; N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova. De la paleolitic pînă în secolul al XVIII -lea, Bucureşti, 1970, p. 369, 368c). Pe terasa Podei s-au descoperit: o aşezare de tip Cucuteni B (C. Mătasă, Aşezarea eneolitică Cucuteni B de la Tîrgu Ocna - Podei, în AM, II-III. 1964, p. 11-66; Ioan Şandru, op. cit., p. 220 ; D. Monah, S. Antonescu, Staţiunea arheologică Podei Tg. Ocna, în “Documente noi descoperite şi informaţii arheologice”, Bucureşti, 1979, p. 75 ; Dan Monah, Ştefan Cucoş, Aşezările culturii Cucuteni din România, Iaşi, 1985, p. 153, nr. 1027), o altă aşezare aparţinind primei perioade a culturii Monteoru din bronzul mijlociu (N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, op. cit., p. 369 ; R. Vulpe, O secure de bronz descoperită la Tg. Ocna, în “Buletinul muzeului regional Alba Iulia”, III, 1946 ; V. Căpitanu, Noi descuperiri de topoare de aramă şi bronz în judeţul Bacău, în Carpica, VIII, 1976, p. 32) şi tot la Podei s-au descoperit elemente ale culturii hallstattiene (N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmbovița, Em. Zaharia, op. cit., p. 360a, Tezaurele monetare descoperite la Oituz şi Viişoara atestă schimburile comerciale cu coloniile greceşti în secolele III-II î.e.n. (B. Mitrea, în SCN, 2, 1958, p. 27-93 şi 5, 1971, p. 21-40).}

<sup>3. Cetăţuia dacică de la Titelca a fost identificată, după coordonatele geografului Claudiu Ptolemeu (Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964, p. 545), cu Utidava (vezi Al. Vulpe, Ptolemy and the ancient history of Moldavia, în “Studii clasice”, VI, 1964, p. 239, 243-245 ; A. Niţu, M. Zamoşteanu, Sondajul în cetăţuia getică de la Tiseşti, în MCA, VI, 1969, p. 375-382; N. Gostar, Cetăţi dacice din Moldova, Bucureşti, 1969, p. 28; Florentina Preda, Aşezări fortificate la geto-daci, în AUB, Istorie, XXVIII, l979, p. 73; C. Buzdugan, Fortificaţii geto-dacice in Moldova, în “Carpica”, XV, 1983, p. 125-130; Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic - sec. X), Bucureşti 1976, p. 574, 603.
4. Al. Ungureanu; Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Bucureşti, 1980, p. 24.
5. N. Gostar, op. cit., p. 28; A. Niţu, Mihai Zamoşteanu, op. cit., p. 375-382.
6. N. Gostar, op. cit., p. 28; idem, Cetăţi dacice din Moldova şi cel de-al doilea război dacic, în Mem Ant, I, 1969, p. 93.
7. Tezaurele monetare romane datînd din secolele II-III, descoperite la Tîrgu Ocna, Viişoara şi Tuta, pot fi atribuite carpilor (I. Winkler, Contribuţii numismatice</sup>  

TÎRGU OCNA ÎN EVULMEDIU                                                                                                    7

În evul mediu, pe actualul teritoriu al oraşului, au fost întemeiate sate vechi, atestate documentar încă de la începutul secolului XV (Stoeneşti la 15 martie 1410 ⁸, Tiseşti la 3 septembrie 1448 ⁹). Celelalte aşezări sînt menţionate ceva mai tîrziu, Gura Slănicului şi Mosoare la sfîrşitul secolului XVIII, Geoseni, Văleni, Ţărăncuţa, Poieni şi Păcuri în secolul XIX, iar Gălean în acest secol.
             Începuturile localităţii Tîrgu Ocna coboară pînă în primul deceniu al secolului XV, Stoeneşti, atestat la 15 martie 1410 reprezentînd, după părerea noastră, vechea denumire a satului Ocna care este menţionată abia la 18 ianuarie 1599 ¹⁰.
             Despre identitatea dintre denumirea aşezării şi locul de exploatare a sării, vom discuta pe larg în cuprinsul acestui studiu. Ţinem să subliniem vechimea mult mai mare a aşezării Ocna decît cea acreditată de majoritatea autorilor care s-au referit la începuturile sale ¹¹.

<sup>la istoria Daciei, în SCBC, ser. I I I , 1-2, VI, 1955, p. 150, nr. 186 ; Ioan Clodariu, Relații comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj, 1974, p. 295-299). Singura aşezare din secolele II-III e.n. în această zonă este cea descoperită în punctul La Conducte-Pîrîul Boghii (Ioan Mitrea, Constantin Eminovici, Cercetări arheologice de la Pîrîul Boghii-Pirgăreşti, în “Carpica”, XV, 1983, p. 153-162).
Continuitatea populaţiei autohtone este probată şi de descoperirile arheologice de la Pîriul Boghii şi Viişoara, aşezările descoperite aparţinînd culturii autohtone de Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX tip romanic (sec. VI-VII) şi culturii vechi româneşti (sec. VIII-IX) ibidem; Ioan Mitrea e.n., în “Carpica”, XII, 1980, p. 55-190). Aşezările aparţineau unor comunităţi rurale organizate încă în cursul sec. VIII-IX în obşti teritoriale, integrate unor formaţiuni politice prefeudale, numite de Nicolae Iorga “romanii populare” şi care reprezentau «una din trăsăturile caracteristice ale noii perioade» (ibidem, p. 126; N. Iorga, Studii asupra evului mediu românesc, Ediţie îngrijită de Şerban Papacostea, Bucureşti, 1984, p. 28. Întreaga epocă veche este tratată pe larg în lucrarea noastră, în manuscris, Tîrgu Ocna, Monografie (XIV - 325 p. dactilo + 20 schiţe şi hărţi).
8. DRH, A. I., p. 40-41 (nr. 28). Toate volumele din colecţiile DIR şi DRH, citate în continuare, aparţin aceleiaşi serii A. Moldova.
9. Ibidem, p. 405-407 (nr. 284).
10. DIR, 4/XVI, p. 243 (nr. 298).
11. Extrem de puţine lucrări se referă la începuturile localităţii Tîrgu Ocna, insistînd mai mult pe istoricul exploatării sării (Gh. Ghibănescu. Tîrgu Ocna. Studiu istoric, în “Arhiva Societăţii ştiinţifice şi literare”, Iaşi, II, 1890-1891, p. 599; Th. Codrescu, Uricariul, XXIII, Iaşi, 1895, p. 116-117, Chestia domeniului Tîrgului-Ocna, Bucureşti, 1900, p. 40 ; N. Iorga, Privilegiile şavgăilor de la Tg. Ocna, în ARMSI, s. II, t. XXXVII, nr. 9, 1915, p. 248; Gheorghe Iordache, Icoane tirgocnene, Bucureşti, 1940, p. 10; D. Vitcu, Exploatarea sării in Moldova pînă la 1828, în AIIAI, XI, 1974, p. 16-17; idem, Istoria salinelor Moldovei în epoca modernă, în AIIAI, Supliment IX, Iaşi, 1987, p. 31-32. Îndrumător în Arhivele Statului judeţul Bacău, Bucureşti, 1979, p. 77). Unii autori (Th. Codrescu, D. Vitcu) plasează începutul aşezării la sfîrşitul secolului XVI, legind-o de mutarea cămărăşiei de la tîrgul Trotuş, iar alţi i (Gh. Ghibănescu, N. Iorga şi D. Zaharia în Îndrumător în Arhivele Statului Judeţul Bacău) la mijlocul secolului XVII bazîndu-se pe informaţiile misionarului Marco Bandini din 1646 sau pe alte documente din secolul XVII. Că vechimea aşezării este mult mai mare, coborînd pînă la începutul secolului XV, încercăm să demonstrăm în studiul de faţă.</sup>

8                                                                          CORNELIU STOICA

Tîrgu Ocna aparţine generaţiei oraşelor feudale din Moldova, din punct de vedere cronologic şi genetic încadrîndu-se în subgeneraţia aşezărilor urbane complementare (din secolele XVI - XVIII)¹². Procesul de urbanizare s-a produs în secolul XVII pe seama intensificării exploatării sării, cu mult înainte. de prima menţiune ca tîrg a aşezării (începutul secolului XVIII).
             În evoluţia localităţii Tîrgu Ocna se pot distinge, după părerea noastră, trei stadii: a) de sat (1410 - cea 1709); b) de tîrg (cca 1709 – cca 1774) şi c) de oraş (de la 1774 pînă astăzi) ¹³.
             Existenţa masivului de sare ¹⁴, cu posibilităţi uşoare de exploatare, calitatea sării, instituirea monopolului domnesc la mijlocul secolului XV, veniturile însemnate aduse domniei prin comercializarea sării, exportul ei în cantităţi tot mai mari în Polonia, Ucraina şi Turcia, au fost tot atîţia factori, care au contribuit la dezvoltarea aşezării nucleu, din apropierea salinei, aşezare care se va extinde treptat, înglobînd şi aşezări mai vechi sau mai noi constituite pe teritoriul actual al oraşului.
             Prezenţa unor imoprtante drumuri comerciale medievale ca: «drumul Braşovului», «drumul Ghimeşului», constituirea «drumului Ocnei» şi a altor drumuri ale sării ¹⁵, nevoia unor meşteşugari şi negustori care să deservească comunitatea de lucrători ai ocnei, vor contribui la rîndul lor la accelerarea procesului de urbanizare a satului Ocna în secolul XVII. Existenţa pasului Oituz şi a importantului drum comercial ce-l străbătea au favorizat apariţia tîrgurilor dublete; Tîrgu Trotuş (din secolul XVIII i se substituie Tîrgu Ocna) şi Tîrgu Secuiesc ¹⁶, dar şi mobili-

^{12. Al. Ungureanu, op. cit., p. 29. Unii autori includ în mod greşit Tîrgu Ocna în generaţia oraşelor capitaliste; cf. Bacău, Monografie, Bucureşti, 1980, p. 89.}

<sup>13. Unii autori consideră, în mod eronat, că Tîrgu Ocna devine oraş la 30 ianuarie 1846, dată la care se înființează eforia, dovedind prin aceasta o necunoaștere a realităţilor epocii. La sfîrşitul secolului XVIII Tîrgu Ocna poate fi considerat printre oraşele mati ale Moldovei: cf. Ecaterina Negruţi; Clasificarea localităţilor urbane din Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Consideraţii demografice: în AIIAI, XII, 1975, p. 11.
14. Masivul de sare Tîrgu Ocna (Vîlcele) se extinde pe direcția N-S pe circa 1 km şi pe direcţia E-V pe circa 600 m, avînd în partea centrală o grosime de circa 350 m. Volumul rezervelor de sare este de 188 milioane tone cu un conţinut de 97,89% NaCI. La sud de Trotuş se continuă cu masivul de sare Gura Slănic care conţine o lamă de sare impură de dimensiuni mult mai mari. -Volumul rezervelor de sare este de 493 milioane tone sare, cu un conţinut mediu de 83,4% NaCl şi 12,6% insolubil. Cf Coriolan Stoica, Ion Gherasie, Sarea şi sărurile de potasiu din România, Bucureşti, 1981, p. 52-54. Din punct de vedere al calităţii sării şi a posibilităţilor de exploatare, masivul de sare Tîrgu Ocna (Vîlcele) se detaşează faţă de celalte masive de sare din zonă. El a fost exploatat continuu din secolul XV pînă astăzi.
15. Vezi o prezentare generalii a drumurilor din zona trotuşeană la Corneliu Stoica, Contributii privind habitatul medieval trotuşean (1359-1740), în «Carpica», XVIII-XIX, 1986-1987, p. 304. Şandru, Trecătoarea Oituz. Consideraţii de geografie economică, în AŞUI, Geografie 1973.
16. Vasile Cucu, Cezar Popescu, Urbanism, Partea I, București, 1975, p. 185 I.</sup>

                                                                          TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                   9 

tatea unor mişcări ale populaţiei de o parte şi de alta a Carpaţilor Orientali ¹⁷.
             Ridicarea tîrgului Ocna a contribuit la decăderea tîrgului Trotuş aflat în apropiere.
             Ni se pare interesant să arătăm că de-a lungul timpului, în bazinul mijlociu al Trotuşului, trei localităţi şi-au exercitat pe rînd rolul de centre de atracţie zonală: Tîrgu Trotuş (sec. XV-XVII), Tîrgu Ocna (sec. XVIII - 1956 şi Oneşti (după 1956). Ridicarea noului centru de atracţie zonală a marcat stagnarea sau decăderea celui mai vechi, aşa cum a fost cazul cu Tîrgu Trotuş (în sec. XVIII) şi chiar cu Tîrgu Ocna (după 1956).
             Cele 15 oiconime* atestate de documentele istorice şi izvoarele cartografice de-a lungul veacurilor, după origine, pot fi grupate în 5 categorii: ¹⁸ a) 3 oiconime: (Stoeneşti, Tiseşti, Gălean) provenite din antroponime**, primele două fiind cele mai vechi forme atestate documentar (1410 și 1448); b ) 3 oiconime: (Tîrgu Ocna, Mosoare şi Păcuri) care caracterizează domenii ale activităţii economice (primul se referă la exploatarea sării, celelalte două la cea a petrolului) ¹⁹; c) 2 oiconime: (Geoseni, Văleni) arată originea locală a locuitorilor ²⁰; d) 6 oiconime: (Gura Slănicului, Măgura, Poieni, Prislop, Valea Oancii, Vîlcele) caracterizează natura locului (forme de relief, hidrografie, vegetaţie); un oiconim (Ţărăncuţa) este provenit dintr-un cognomen***.
             În general, marea majoritate a toponimelor din zona Tîrgu Ocna (nume de munţi, dealuri, văi, ape, aşezări umane, terenurl agricole, fîneţe, păşuni, drumuri etc.) sînt după origine romăneşti şi în număr mai mic slave sau maghiare.
             În evul mediu localitatea Tîrgu Ocna a avut o evoluţie marcată de perioade de dezvoltare rapidă, dar şi de stagnare. După o evoluţie lentă timp de aproape două secole (1410-1600), aşezarea intră într-un proces de urbanizare în secolul XVII, pentru ca, în secolul XVIII, să înregistreze o adevărată explozie demografică şi teritorială (dublarea populaţiei şi de peste zece ori a teritoriului) ²¹. 

<sup>* Cuvânt care denumește o așezare omenească.
** Toponim provenit dintr-un nume de persoană.
*** Al treilea nume al unei persoane, care arată familia, potrivit vechiului drept roman. ♢ Poreclă, supranume.
17. Nicolae Stoicescu, Unitatea românilor în evul mediu, Bucureşti, 1983, p. 14; vezi şi I. Şandru, Rolul pasurilor şi trecătorilor carpatice în mobilitatea populaţiei, în AŞUI, Geografie, 1974 ; idem, Carpaţii în unitatea şi contjnuitatea poporului român. Considerații de geografie istorică, în “Terra” 1 /XVIII, 1986, p. 3-10.
18. Am utilizat clasificarea ciocnirilor după Gh. Dragu, Toponimie geografică, Partea I-a. Bucureşti, 1973, Anexa nr. 1.
19. Sînt oiconime relativ vechi (primul, atestat pentru prima oară la 1502, iar celelalte două ca toponime în secolul XVII şi ca oiconime în secolul XIX). Toate provin din apelative (Ocna de la “ocnă”, mină de la sare, salină, originar din limba slavă (okno “fereastră”), dar termenul ajuns prin intermediul limbii maghiare; Mosoare din mosor “piesă cilindrică de lemn sau metal, cu capetele în formă de discuri pe care se înfăşoară frînghie snu sîrmă”. Păcuri din păcură (existenţa gropilor de extracţie a păcurii).
20. Au apărut în secolul XIX ca urmare a extinderii oraşului pe terasele mai joase ale Trotuşului, de, 5-6 m şi 2-3 m.
21. Al. Ungureanu, op. cit., p. 49 (tabelul nr. 1).</sup>

10                                                               CORNELIU STOICA

În cele ce urmează vom încerca să surprindem elementele cele mai importante din evoluţia localităţii Tîrgu Ocna în evul mediu, insistînd puţin şi asupra perioadei care a precedat primele atestări documentare ale celor mai vechi așezări din zonă.
             Perioada istorică cuprinsă între secolele VII-X reprezintă o epocă de cristalizare a relaţiilor feudale ²². Are loc o creştere demografică de pînă la 50 % faţă de epoca anterioară ²³ şi sînt sesizate primele tendinţe de organizare politică, de formare a uniunilor de vale, confederaţiilor de obşti, cnezatelor şi voievodatelor ²⁴.
             O concentrare demografică apare în regiunea de confluenţă a Oituzului cu Trotuşul şi pe valea Oituzului pînă la joncţiunea cu aşezările din Transilvania ²⁵. Întîlnim un număr de 9 aşezări (Gura Văii, Malu, Oituz, Floreşti ²⁶, Floreşti - “via mică”, Borzeşti, Bogdăneşti, Pîrîu Boghii şi Viişoara) ²⁷ ceea ce poate indica existenţa unei formaţiuni cneziale ²⁸. În secolele XI-XIII în această zonă, incluzînd probabil şi pe cea dintre Adjud - Sascut - Bacău, a existat un cnezat sau vojevodat ²⁹.
             În perioada cuprinsă între secolele XI-XIV se maturizează structurile social-economice şi politice feudale în cadrul societăţii româneşti. În prima ei parte, această perioadă este dominată politic de impactul ultimului val de migratori unguri, pecenegi, cumani, tătari a căror suprapunere peste societatea românească, de multe ori doar nominală, a avut unele urmări asupra dezvoltării autohtone ³⁰.

Aşa cum resturile slave pe cale de asimilare în sînul populaţiei băştinaşe au lăsat urme în toponimia locală (vezi hidronimele Slănic și Vîlcica), la fel şi neamurile turanice au fost în parte asimilate de populaţia autohtonă lăsînd şi ele urme în toponimie, aşa cum sînt hidronimele Uz, Oituz, Tazlău, Turlui sau oiconimele Coman şi Comăneşti ³¹.
             Consolidarea relaţiilor feudale la est de Carpaţi a fost un timp frînată de trecerile succesive ale uzilor şi cumanilor, dar mai ales de marea invazie a tătarilor din 1241. O armată tătară condusă de Bochetor* s-a

* Un alt comandant tătar, Bochetor, a trecut Siretul şi a înfrânt populaţia din sudul Moldovei şi estul Munteniei. A trecut după aceea în Ardeal prin pasul Oituz şi a cucerit cetatea Sânzîeni, Braşovul, Ţara Bârsei şi Cetatea de Baltă. La 11 aprilie cucereşte Sibiul şi Sebeşul.

<sup>22. Ştefan Olteanu, Etapele procesului de formare a statelor feudale româneşti, în Rd I, 2/30, 1977, p. 318-319.
23. Ibidem, p. 319.
24. Istoria dreptului românesc, 1, Bucureşti, 1980, p. 157.
25. Ştefan Olteanu, Societatea românească la cumpăna de milenii (secolul VIII-XI), Bucureşti, 1983, p. 211 ; idem, Etapele ... , p. 322.
26. Ştefan Olteanu, Societatea românească ... , p. 51, n. 23; Dan Gh. Teodor, Contribuţii la cunoaşterea culturii Dridu pe teritoriu1 Moldovei, în SCIV, 2/19, 1968, p. 239; N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, op. cit., p. 365.
27. N. Zaharia, M. Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, op. cit., p. 363; Ioan Mitrea, op. cit., p. 130-136 ; Ioan Sandru, Contribuţii geografice ... , p 221 ; Ioan' Mitrea, Constantin Eminovici, op. cit., p. 153-162.
28. Dan Gh. Teodor, Un cnezat românesc la est de Carpaţi în veacurile IX-XI e.n., în AIIAI, XX, 1983, p. 86.
29. Gheorghe Burlacu, Contribuţii la cunoaşterea Cobîlei de pe Siretul Mijlociu (sec. XV-XIX (Il), în "Carpica", XVII, p. 137.
30. Ştefan Olteanu, Etapele ..., p. 384.
31. Victor Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982, p. 110-125; C. Cihodaru, Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal Moldova în sec. XI-XIV, în AIIAI, XVI 1979, p. 172.</sup> 

                                                   TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                                         11

îndreptat, după traversarea Siretului, spre sud, unde a învins într-o luptă o oaste românească avînd în spirjin şi contigente de cumani ³². “După ce a supus oastea ce se strînse la luptă”, ocupînd ţinutul din bazinul inferior al Siretului, armata lui Bochetor traversează, la 31 martie 1241, Carpaţii, prin pasul Oituz, în ciuda rezistenţei opuse de către români şi secui (“Olaci et Seculi”), după mărturia cronicii lui Johannes Longus din Ypres ³³. La fel, în 1242, cînd are loc retragerea grupărilor mongole, românii şi secuii au închis pasurile din Carpaţii Orientali, inclusiv cel al Oituzului, pricinuind mari pierderi trupelor duşmane ³⁴. Mult timp valea Trotuşului şi cea a Oituzului au constituit căile de invazii ale tătarilor spre Transilvania. Nu este de mirare că maghiarii au numit Trotuşul “rîul tătarilor” ³⁵ şi că primele acţiuni militare ale regatului maghiar împotriva tătarilor au fost întreprinse în această zonă. O primă campanie maghiară a avut loc în anul 1324, în sud-vestul Moldovei, sub conducerea lui Phynta de Mende ³⁶. Tot prin pasul Oituz a venit Dragoş în Moldova în urma luptelor purtate cu tătarii în anii 1345-1347 ³⁷. Victoria repurtată contra tătarilor a dus la organizarea la sud-est de Carpaţi a unei enclave controlată de forţe maghiare ³⁸. Zona trotușeană aparţinea acestei “mărci” de hotar aflată sub conducerea maghiară. Prin aceste acţiuni, regele Ludovic I spera să reînvie pretinse drepturi arpadiene în regiunile nord şi est carpatice, unde-şi găsiseră refugiu şi-şi creaseră o viaţă nouă şi numeroşi români plecaţi din Transilvania şi Maramureş ³⁹.
             Cauza deplasării spre răsărit a acestei mari mase de oameni trebuie căutată în înăsprirea relaţiilor de producţie feudală ⁴⁰, nu numai în asuprirea de ordin religios ⁴¹. În zona trotuşeană s-au stabilit un număr mare de români “ungureni”, maghiari şi secui, a căror prezenţă în tîrguri (Adjud, Trotuş) ⁴² şi în satele acestei zone este semnalată frecvent în documentele şi în relatările unor călători străini pînă către sfirșitul secolului XVIII ⁴³. 

<sup>32. Rogerius, Carmen miserabile, în Izvoarele istoriei românilor, ed. G Popa -Lisseanu, vol. V, Bucureşti, 1975, p. 71-72 ; vezi şi Istoria României, II, Bucureşti, 1962, p. 120.
33. Istoria militară a poporului român, I, Bucureşti, 1984, p. 318-319.
34. Ibidem, p. 320
35. Constantin C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova, 1973, p. 133; N. Iorga, op. cit., p. 247, n. 1.
36. Istoria militară a poporului român, I, p. 357.
37. Ştefan S. Gorovei, Îndreptări cronologice la istoria Moldovei din veacul al XIV -lea în AIIAI, X, 1973, p. 105 ; idem, Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 84-87; N. Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei pînă la Ştefan cel Mare (1359-1457), Iaşi, 1978, p. 16.
38. N. Grigoraş, op. cit., p. 17.
39. Ibidem, p. 19.
40. C. Cihodaru, op. cit., p. 122.
41. Alexandru Gonţa, Afirmarea existenţei statului moldovean în luptele dintre catolici şi ortodocşi pînă la intemeiere. Voievodatul lui Dragoş, în MMS, 5- 12/ XXXVI, 1960, p. 555-560.
42. C. Cihodaru, op. cit., p. 120.
43. Corneliu Stoica, op. cit., p. 312-313 (tabelul 3).</sup> 

12                                                CORNELIU STOICA

Aşa se confirmă unele tradiţii locule care arată că începutul exploatării sistematice a sării în zona tîrgocneană se datorează unor mineri ardeleni ⁴⁴ probabil maramureşeni, care aveau o veche tradiţie în extragerea sării ⁴⁵. Aceştia, împreună cu unii localnici, sînt “ocolaşii de Trotuş” ⁴⁶, amintiţi pe la sfîrşitul secolului XIV şi care comercializau o parte din sarea extrasă. Alături de ei, între mineri, vom întîlni şi mulţi secui ⁴⁷. Aceştia trec în număr mare în Moldova la sfîrşitul secolului XV (înainte de 1492) părăsindu-şi locurile de baştină din cauza persecuţiilor lui Ştefan Bathory, voievodul Transilvaniei ⁴⁸. Mulţi dintre ei, pricepuţi în arta mineritului, vor constitui rufetul* lucrătorilor de la ocnă încă din timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Abia din această perioadă putem vorbi despre şavgăi**, “adevăraţii mineri”, şi despre începutul exploatării masivului de sare de pe coasta nord-vestică a dealului Feţele Tîrgului.
             Astfel se pot explica unii termeni de origine maghiară ca şavgău ⁴⁹ pentru miner sau birău*** ⁵⁰, pentru şeful rufetului. Gheorghe Ghibănescu afirma, nu fără temei, că unii termeni ca: ocnă, şavgău, birău, ca şi modul speficifc de organizare a rufetului, au fost preluaţi de localnici de la secui ⁵¹.
             Între anii 1359-1365 Bogdan I sprijinit pe “vitejii” maramureşeni şi pe forțele locale din zona trotuşeană, a respins toate atacurile iniţiate de regele Ludovic I la pasul Oituz.
             Înfrîngerea trupelor maghiare a dus la consolidarea independenţei statului feudal Moldova. Pentru meritele lor militare, unii “viteji” maramureşeni vor primi moşii de la urmaşii lui Bogdan I sau îşi vor cumpăra ei înşişi încă de la sfîrşitul secolului XIV şi începutul secolului XV ⁵².
             Într-un act emis la 15 martie 1410, Alexandru cel Bun întăreşte lui Domoncuş, stolnicul şi fraţilor săi Blaj şi Iacob, toţi fiii lui Ghelebi**** Miclouş român -transilvănean, venit în Moldova cu Bogdan voievod, sa-______________

<sup>* Rufet n. od. breaslă sau corporațiune mai mică de meseriași: rufetul podarilor.
** Șalgău, șalgăisubstantiv masculin 1. Învechit - Lucrător în ocnele de sare. 2. Regional - Condamnat la muncă în ocne.
*** Birău, birăi, s. m. (Înv. și reg.) 1. Primar rural. – Din magh. bíró. 2. Mold. mai marele cioplitorilor de sare la ocnă.
**** Çelebi este un titlu folosit în aproape toate perioadele turcești vechi și ale Imperiului Otoman. Acest nume, care a fost folosit pentru prinți în primii ani ai otomanilor, a fost folosit și de mulți oameni în perioadele ulterioare pentru a însemna “oameni nobili, educați, educați, cunoscători ”. Cuvântul Çelebi a fost folosit de mameluci cu sensul de funcționar. Sursele bizantine afirmă că cuvântul este turcesc și înseamnă ”beyzade”.
Etimologie: Este un titlu de origine turcă care înseamnă “domn”, “cuminte” sau “bună” în turcă. Çelebi înseamnă, de asemenea, “om al lui Dumnezeu”, deoarece derivă din cuvântul turcesc vechi “Çalab” care înseamnă “Dumnezeu”. Deși au fost prezentate diverse opinii cu privire la etimologia cuvântului, până în prezent nu s-a ajuns la o concluzie definitivă. Cea mai veche dintre sugestiile făcute și cea mai aprobată astăzi este aceea că șeicul al-Islam Ibn Kemal și Hasan Kâfî Akhisârî au prezentat în tratatele lor despre etimologia acestui cuvânt, afirmând că Çelebi provine de la çalap, unul dintre numele lui Allah (Tengri). În limba turkmenă cuvântului (çalabi) -cu nisbetul “yâ” la sfârșit- i s-a dat sensul “aparține Dumnului, dependent de Dumnezeu”, iar pronunția lui a fost rafinată până în perioadele următoare și s-a transformat în forma Çelebi. Sugestiile conform cărora cuvântul provine din greacă sau din altă limbă indo-europeană sunt departe de a fi convingătoare. De fapt, așa cum Ibn Battuta a afirmat că cuvântul Çelebi a fost folosit în sensul de “domn” în Anatolia, este consemnat în unele surse bizantine că acest cuvânt este de origine turcească veche și înseamnă “domn”.
44. Chestia domeniului Tîrgului-Ocna, p. 39.
45. Cf. Al Doboşi, Exploatarea ocnelor de sare din Transilvania în evul mediu (sec. XIV-XV), în SCIM, 1/II, 1951, p. 125-166.
46. A. Obreja, Ocnele Moldovei, în N. Șuțu, Notiţii statistice asupra Moldovei, Iaşi, 1852, pa. 149; vezi şi D. Vitcu, Istoria salinelor Moldovei..., p. 26.
47. Mineri, dar şi meşteşugari (secui, unguri) s-au aşezat în tîrgurile şi satele trotuşene lăsînd urmaşi care-şi vor păstra un timp individualitatea etnică (datorită religiei), fiind asimilaţi în cele din urmă de românii ortodocşi care constituiau majoritatea populaţiei zonei: Despre aceste “descălecări” de populaţie de peste munţi, în evul mediu, vezi Ştefan S. Gorovei, Tradiţia “descălecatului”: înţelesuri şi confuzii, în AIIAI, XX, 1983, p. 103-104. Unii autori exagerează cînd afirmă că majoritatea locuitorilor din Tîrgu Ocna în evul mediu erau ceangăi*****, identificînd în mod greşit termenul de cearigău cu cel de şavgău (cf. Constantin Andreescu, Moşia Teseşti din ţinutul Bacăului, în AR, t. IX, partea II-a.
48. Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Ediţia II-a, Bucureşti, 1977, p. 78.
49. În documente apare în variantele “şaugău” şi “şalgău”, provenind din maghiarul sóvágó. Cf. Dicţionarul limbii române literare vechi (1640-1780), Termeni regionali, Bucureşti, 1987, p. 280.
50. Şi termenul “birău” provine tot din maghiară (vezi biró) ; cf. ibidem, p. 75.
51. Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 596-598:
52. Ştefan Mateş, op. cit., p. 76.
***** Ceangău, ceangăi (la) plural: substantiv masculin; Nume dat populației de grai românesc și maghiar și de religie catolică, emigrată de-a lungul timpului din sud-estul Transilvaniei în Moldova (mai ales în județul Bacău).</sup>

13                                 TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU     

tele Stănişoreşti, Iaslăuţi, Grozeşti şi Stoeneşti de la Vlicic (Vîlcica), aşezate de-a lungul sau în apropierea pasului Oituz, important punct strategic, “pentru că au slujit ei mai înainte ... domnilor ce au fost mai înainte ... cu dreaptă şi credincioasă slujbă” ⁵³. Din acest act rezultă că Ghelebi Miclouş a fost un viteaz (miles) dintre cavalerii maramureşeni pus să străjuiască la pasul Oituzului, în locul unui boier local, împotriva tentativelor regelui maghiar Ludovic cel Mare ⁵⁴. Satele depindeau din punct de vedere militar de curtea de la tîrgul Trotuş, punct de vamă amintit în privilegiul dat liovenilor de către Alexandru cel Bun, în 1408 ⁵⁵, și cea mai importantă aşezare din zona trotuşeană. Acest document din 1410 este important nu numai pentru că ne arată procesul constituirii feudalităţii locale ⁵⁶ prin danii domneşti, dar şi prin faptul că satul Stoeneşti, situat pe pîrîul Vîlcica, reprezintă, după părerea noastră, vechea denumire a satului Ocna ⁵⁷. La 3 septembrie 1448 domnitorul Petru al II-lea întăreşte tot unor fraţi de origine ardeleană, Ulea şi Iuga Ungureanu, satul Tiseşti ⁵⁸. Aceste documente dovedesc existenţa unor sate vechi pe teritoriul actual al orașului, existente probabil şi în secolul al XIV-lea ⁵⁹.
             Pentru a argumenta că Stoeneştii reprezintă vechea denumire a satului Ocna va trebui să ne referim la vechimea exploatării sării în această zonă ⁶⁰.
             Dacă nu se poate stabili cu certitudine provenienţa sării încărcată în anii 1360-1361 la Chilia de către negustori genovezi, sare care putea proveni fie din zona Tîrgu Ocna, fie din Dobrogea ⁶¹, în schimb se poate admite exploatarea sării de către locuitorii băştinaşi, pentru consumul 

<sup>53. DRH, I, p. 40-41 (nr. 28). .
54. Alexandru I. Gonţa, Satul în Moldova medievală, Instituţiile, Bucureşti, 1986 p. 173.
55. M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, II, Iaşi 1932, p. 630-637 (nr. 176).
56. Avem în pregătire o lucrare intitulată Civilizaţie şi cultură medievală trotuşeană (1359-1740) care va trata multe aspecte inedite privitoare la isoria zonei trotuşene în evul mediu.
57. Vezi lucrarea noastră, în manuscris, Dicţionar istoric al localităților trotuşene, sub voce.
58. DRH, I, p. 405- 407 (nr. 284).
59. Chiar şi în cazul în care s-ar infirma localizarea satului Stoeneşti pe Vîlcica (lucru puţin probabil) sau identitatea între satele Stoeneşti şi Ocna, acestea nu ar schimba cu nimic datele problemei.
60. Vechimea exploatării sării în această zonă coboară pînă în vremea dacilor. Existenţa unor aşezări şi cetăţui geto -dacice în preajma masivelor de sare şi descoperirea unor tezaure monetare sau a unor monede izolate în localităţi pe teritoriul cărora se află masive de sare sau izvoare sărate 1-au determinat pe B. Mitrea să facă o legătură între aceste descoperiri monetare şi comerţul de sare practicat de daci (Ioan Glodariu, op. cit., p. 107-108). Nimic nu contravine ideii că şi în zona Tîrgu Ocna se exploata sarea care ajungea în Baicani prin intermediul negustorilor greci. Despre o exploatare sistematică şi despre comercializarea sării pe scară largă din această zonă nu se poate vorbi pînă în secolul XV.
61. Nicolae Maghiar, Ştefan Olteanu, Din istoria mineritului în România, Bucureşti 1970, p. 117- 118.</sup>

14                                                               CORNELIU STOICA

propriu, prisosul comercializîndu-1, în cursul secolului XIV ⁶², dar mai ales în secolul XV. Astfel, într-un document din 30 septembrie 1453, domnitorul Alexăndrel acorda mănăstirii Moldoviţa scutire de vamă pentru trei care de sare care ar proveni de “pe la toate ocnele de sare” ⁶³. Deci existau, în afara zonei Tîrgu Ocna, și alte zone în care era extrasă sarea, cum erau: Vrancea, Neamţ şi Suceava. Scutire de vamă pentru carele de sare a acordat domnia unor mănăstiri în anii 1454 ⁶⁴ şi 1466 ⁶⁵, iar negoţul de sare era amintit într-un document din 23 februarie 1453 ⁶⁶. Nu putem şti cu precizie dacă în toate cazurile este vorba şi de ocna din această zonă, dar pînă la numirea expresă a ocnei de la Trotuş (= ţinutul Trotuş, n.n.). la 17 noiembrie 1502 ⁶⁷, mai avem un document extern, datînd din 1480, care aminteşte doi negustori, unul braşovean, iar celălalt moldovean, aducînd diferite cantităţi de sare la Braşov ⁶⁸. În acest caz, provenienţa sării nu poate fi decît din zona Tîrgu Ocna.
             Mai este necesar să insistăm şi asupra unui alt aspect. Mulţi autori ⁶⁹ localizează în mod greşit exploatarea sării la Tîrgul Trotuş.
             Este posibil ca la Grozeşti să se fi exploatat sarea înainte de secolul XIV, fără însă a se putea argumenta existenţa cămărăşiei ocnelor aici ⁷⁰ pentru că, după părerea noastră, pînă în a doua jumătate a secolului XV nu se poate argumenta înfiinţarea camărăşiei ocnelor, atît timp cît nu se instituise monopolul domnesc.
             Este sigur că vechi exploatări ale sării existau la sfîrşitul secolului XIV şi începutul secolului XV în Gura Slănicului şi se pare că avîntul deosebit pe care-l iau aceste exploatări, se datoreşte, aşa cum s-a mai arătat, unor meşteşugari transilvăneni (maramureşeni, secui) care cunoscînd bine arta mineritului şi avînd condiții favorabile (masive de sare aproape de suprafaţă), au practicat şi au iniţiat şi pe localnici în acest meşteşug ⁷¹.
             Aceştia nu sînt alţii decît “ocolaşii de Trotuş” a căror venituri realizate din comercializarea sării vor atrage atenţia domniei în secolul XV, 

<sup>62. Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 593: Gh. Ungureanu, Rufetul ocnelor din Moldova şi revolta şavgăilor din 1843, în SMIMd, I, 1957, p. 111.
63. DRH, II, p. 52-53 (nr. 37).
64. Ibidem, p. 57 - 59, (nr. 41).
65. Ibidem, p. 189 - 191 (nr. 134).
66. Ibidem, p 38 - 39 (nr. 29).
67. Ibidem, III, p. 503 - 506 (nr. 283).
68. Gernot Nussbächer, Un document vrivind comerţul Brasovului cu Moldova la sfîrşitul secolului XV (II), în ATAI, XXII /2, 1985, p. 668 - 669.
69. Nicolae Maghiar, Ștefan Olteanu, op. cit., p. 168 ; V. Gonţa şi Al. Gonța, Mitropolitul Anastasie Crimea fondatorul celui dintîi spital din Moldova, în MMS, 1-2/ XXXVIII, 1962, p. 35: D. Vitcu, Exploatarea sării..., p. 16.
70. A. Nemeşiu, Monografia salinei Tg. Ocna. Studiu geologic şi tehnic, 1943, p. 11. Afirmă că “în timpul lui Ştefan cel Mare logofătul Iancu Trotuşeanu, cămăraş al ocnelor, a mutat reşedinţa administraţiei de la Grozeşti la Tg. Trotuş”, lucru care nu este confirmat de documente. În schimb, mutarea exploatării sării.
71. D. Vitcu, op. cit., p. 10.</sup>

                                                                               TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                             15

cînd aceasta va prelua întregul proces de exploatare a sării prin instituirea monopolului asupra ocnelor ⁷².
             Nu împărtăşim însă punctul de vedere a lui D. Vitcu care afirmă că “Trotuşul a fost... sediul celor mai vechi şi celor mai puternice exploatări a sării în Moldova, începînd din secolul XIV şi pînă la sfîrşitul sec. XVII, cînd avea să cedeze întîietatea Tîrgului Ocna” ⁷³, pentru că nu se poate dovedi o exploatare efectivă a sării în preajma tîrgului Trotuş (zăcămintul de sare de la Tuta fiind la adîncime mai mare şi deci greu de exploatat în condiţiile acelei perioade). Cu siguranţă că pînă în secolul XV exploatarea sării s-a făcut în două puncte Grozeşti şi Gura Slănicului. În a doua jumătate a secolului XV se trece la explotarea sării pe coasta nord-vestică a dealului Feţele Tîrgului, masivul de sare de aici fiind uşor de exploatat şi avînd în plus o sare de calitate superioară ⁷⁴. De asemenea, nu se poate dovedi documentar existenţa reşedinţei cămării ocnelor la tîrgul Trotuş decît între sfîrşitul secolului XV şi sfîrşitul secolului XVI, fără ca aceasta să însemne că ocnele erau în exploatare în apropierea acestui tîrg. Confuzia provine, credem noi, din identificarea greşită a Trotuşului din expresia “ocna noastră de la Trotuş” ⁷⁵, din documentul din 17 noiembrie 1502, cu tîrgul, în loc de ţinutul cu acelaşi nume ⁷⁶.
             De altfel şi Gh. Ghibănescu remarcase cu aproape un veac în urmă că “Niciodată Trotuşul n-a fost oraş de Saline. El îşi are însemnătatea sa în istorie ca oraş de frontieră şi trecătoare vamală, fără a uita şi faptul că era un tîrg curat industrial” (= meşteşugăresc, n.n.) ^{76 bis}.
             Unii călători străini ca Paolo Bonnicio din Malta, în 1632 ⁷⁷, Petru Bogdan Bakšič, în 1441 ⁷⁸, Marco Bandini, în 1646 ⁷⁹ şi Evlia Celebi în 1659 ⁸⁰, arătau clar în relaţiile lor de călătorie că ocna se găsea la apus de tîrgul Trotuş, la o distanţă de 2 mile de la poalele unui munte. De altfel ultimii doi călători dau amănunte şi despre satul existent în apropierea ocnei.
             De aceea considerăm că tîrgului Trotuş nu i se poate atribui decît calitatea de primă reşedinţă a cămării ocnelor (între sfîrşitul sec. XV şi sfîrşitul sec. XVI) şi nicidecum de cel mai vechi sediu al exportării sării din Moldova. Dovadă că lucrurile stăteau aşa este mutarea de către

<sup>72. Ibidem, p. 11
73. Ibidem, p. 10.
74. Vezi supra, n. 14.
75. DRH, III, p. 503-506 (nr. 283).
76. Ţinem să atragem atenţia că nu se poate vorbi de ţinutul Trotuş la sfirşitul secolului XIV pentru că documentul din 1398, corect 1399 (n.n.). invocat de D. Vitcu (op. cit., p . 11, n. 17) este fals (v. DRH, I, p. 417, nr. II). Pentru evoluţia ţinutului Trotuş în secolele XV-XVIII vezi Corneliu Stoica, op. cit., p. 307-308.
76. bis Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 609
77. Călători străini despre Ţările Române (= Călători străini) V, Bucureşti, 1973, p. 19-20.
78.  Ibidem, p. 248-251.
79. V. A. Urechia, Codex Bandinus, în ARMSI, s. II, t. XVI, 1895, p. LIV, 37.
80. Călători străini, VI, Bucureşti, 1976, p. 463.</sup>

16                                                                CORNELIU STOICA

domnie a cămărăşiei ocnelor, la sfîrşitul secolului XVI, de la tîrgul Trotuş în satul Ocna, deci la locul de exploatare a sării. În nici un caz nu se poate vorbi de “strămutarea centrului de exploatare” ⁸¹ a sării la sfîrşitul secolului XVI, ci doar a administraţiei ocnelor de la tîrgul Trotuş în satul Ocna. Unii autori admit existenţa salinelor în secolul XV, dar exploatate de mineri trotuşeni. Ar trebui să acceptăm ideea că aceşti mineri făceau naveta zilnic la locul de muncă, ceea ce pare absurd pentru epoca dată. Putem însă presupune că minerii secui, sprijiniţi de locuitorii din satele existente pe teritoriul actual al oraşului Tîrgu Ocna, asigurau exploatarea ocnelor.
             Preluarea de către domnie a procesului de exploatare a ocnelor datează, probabil, de pe la mijlocul secolului XV, după 1453, cu certitudine din timpul domniei lui Ştefan cel Mare și coincide cu instaurarea monopolului domnesc asupra ocnelor. Documentul din 17 noiembrie 1502 reprezintă reînnoirea unui privilegiu mai vechi întărit mănăstirii Putna pentru 150 de drobi de sare anual ⁸².
             În cursul secolelor XVI-XVII domnia va dărui mănăstirilor diferite cantităţi de sare în mod gratuit. Astfel, mănăstirii Putna i se reînnoieşte privilegiul pentru cei 150 drobi* de sare, la 2 februarie 1503 ⁸³, mănăstirii Galata i se acordă la 25 noiembrie 1588 un obroc** de 1100 drobi de sare anual ⁸⁴, manăstirii “mai jos de Piatră, peste Bistriţa” la 21 iunie 1595 un număr de 70 de drobi de sare ⁸⁵, mănăstirii Vînători, la 2 august 1608, 100 drobi de sare anual ⁸⁶ şi numărul acestor exemple este destul de mare.
             Instaurarea monopolului domnesc asupra sării, înfiinţarea “cămării ocnelor” probabil la sfîrşitul secolului XV, primul cămăraş, Cosmin, fiind însă amintit abia în 1541 ⁸⁷, au însemnat trecerea satului Stoeneşti - ca de altfel întreaga zonă Tîrgu Ocna - în proprietatea domnească ⁸⁸.
             “Cămara ocnelor” făcea parte la început din ocolul tîrgului Trotuş şi era condusă de unul sau doi cămăraşi ⁸⁸. Pînă spre sfîrşitul secolului XVII (1677) ⁸⁹, atîta timp cît a existat ţinutul Trotuş, funcţia de cămăraş a fost cumulată cu cea de ispravnic**** de Trotuş ⁹⁰.

<sup>* Drob, (1) drobi, s. m., (2, 3) droburi, s. n. 1. S. m. Bucată, bulgăre mai mare de sare; p. gener. bucată mare și compactă din ceva. 2. S. n. Măruntaie de miel. ♦ Mâncare preparată din măruntaie de miel tocate, învelite în prapur și puse la cuptor. 3. S. n. (Reg.) Cutia teascului de vin.
** Obroc, obroace / oboroc, oboroace -substantiv neutru 1. în Evul Mediu Țara Românească și Moldova = Danie. 2. Măsură de capacitate de 44 (obrocul mare) sau de 22 de ocale*** (obrocul mic), folosită în trecut. 2.1. Vas mare de formă cilindrică, larg la gură, făcut de obicei din scoarță de tei, care servește ca unitate de măsură pentru cereale sau pentru păstrarea și transportul acestora; conținutul acestui vas. Expresie - A pune (sau a ascunde, a ține etc.) ceva sub obroc = a feri ceva de văzul lumii, a ține ascuns, a ascunde bine ceva. Sinonime: a ascunde.
*** Oca, ocale - substantiv feminin 1. Veche unitate de măsură pentru capacități și greutăți, egală cu circa un litru (sau un kilogram) și un sfert. Diferențiere: Unitate de măsură de greutate, cu valorile de 1260 de grame (în Transilvania), 1271 de grame (în Muntenia) și 1291 de grame (în Moldova). Diferențiere ca unitate de măsură de capacitate, cu valorile de 1288 de mililitri (în Moldova și Transilvania) și 1520 de mililitri (în Muntenia). 1.1. prin extensiune Cantitate de marfă, de obiecte etc. egală cu această unitate de măsură; vasul cu care se măsoară. 1.2. Oca mică = măsură falsă, mai mică decât cea legală. Expresie: a prinde (pe cineva) cu ocaua mică = a prinde (pe cineva) cu o minciună, cu o faptă necinstită.
**** ispravnic, ispravnicisubstantiv masculin; 1. Dregător care aducea la îndeplinire o poruncă domnească sau (mai târziu) care conducea, ca reprezentant al domnului, un județ sau un ținut. Sinonime: staroste; 1.1. Administrator, intendent.
81. D. Vitcu, op. cit., p. 16.
82. Vezi supra, 75.
83. DRH, III, p. 507-510 (nr. 285).
84. DIR, 3 /XVI, p. 402-410 (nr. 499).
85. Ibidem, 4 /XVI, p. 125-126 (nr. 157)
86. Ibidem, 2 /XVII, p. 169-170 (nr. 219).
87. Ibidem, 1 /XVI, p. 404.
88. Instituirea proprietăţii domneşti asupra acestor locuri pare a data din timpul lui Ştefan cei Mare, spre sfîrşitul secalului XV. Intr-o lucrare deja citată se afirmă că: “proprietatea domnului Moldovei pe aceste locuri a fost mai temeinică de la 6893 (1457) încoace, de cînd a trecut în a sa stăpînire de fapt acea regiune” (Chestia domeniului Tîrgului Ocna, p. 40)
88. D. Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XV-XV III), în AIIAI, II, 1965, p. 199.
89. Corneliu Stoica, op. cit., p. 308.
90. D. Vitcu, op. cit., p. 15, n. 45.</sup> 

                                                                   TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                        17 

La 15 ianuarie 1599 este menţionat satul Ocna. Apar ca martori, printre alţii, Ionaşco cămăraş, Mavruşco fost cămăraş, Păcurar birăul şi popa Metodie, toţi din satul Ocna ⁹¹.
             Cît de mare era satul Ocna la această dată ? Dacă ţinem cont că la 1646 Marco Bandini aprecia că satul ar fi avut circa 300 de case ⁹², iar în catastihul lui Petru Şchiopul, din 20 februarie 1591, cu numărul birnicilor*, sînt înregistraţi în ţinutul Trotuş un număr de 120 şavgăi ⁹³ așa încît, putem socoti că satul Ocna avea în 1599 în jur de 200 de case. Trebuie ştiut faptul că, în secolul XVI, un sat de mărime medie avea în jur de 20 de case ⁹⁴. Ca mărime poate fi socotit un sat foarte mare, intrat într-un proces de urbanizare. Acest lucru poate fi uşor sesizat dacă facem o comparaţie cu evoluţia demografică a tîrgului Trotuş în secolul XVII ⁹⁵.
             Dacă primul episcop italian franciscan de Bacău Bernardino Quirini** atribuia tîrgului Trotuş, în -1599, circa 3500 de familii ⁹⁶, cifră evident exagerată, numărul cel mai mare de case este de 400 şi apare menţionat de Paolo Bonnicio în 1632 ⁹⁷. Un sat care ca mărime se apropie de un tîrg de talia tîrgului Trotuş nu putea evolua pînă la acest stadiu în două-trei decenii.
             În sfîrșit, dacă ţinem cont de felul în care apare menţionată această zonă în documente “ocna noastră, de la Trotuş” (= ţinutul Trotuş, n.n.; 17 nov. 1502) ⁹⁸, “sarea de la ocnă” (2 februarie 1503) ⁹⁹, Erimia, “fost cămăraş la ocne” (30 apr. 1542) ¹⁰⁰, Necoară Burlovici, “cămăraş de ocne” (14 apr., 1552) ¹⁰¹, Ionaşcu “cămăraş de ocnă” şi popa Metodie “de la Ocnă” (18 ian. 1599) ¹⁰², sesizăm o identitate între denumirea aşezării şi cea a locului de exploatare a sării. Spre sfîrşitul secolului XV numele vechi al satului, Stoeneşti, este uitat, impunîndu-se denumirea de Ocna.
             În nici un caz nu putem accepta ideea lui Gh. Ghibănescu că pe locul “unde se află azi Tîrgu Ocna, în fundătura văii Trotuşului de la piciorul muntelui Măgura, era în sec. al XVI-lea un loc gol, viran” ¹⁰³ şi nici opiniilor lui Th. Codrescu şi D. Vitcu care plasează începuturile satului Ocna la sfîrşitul secolului XVI şi cu atît mai puţin pe cele ale

<sup>* birnic, birnici -substantiv masculin: birnică, birnice -substantiv feminin învechit: 1. Persoană care era supusă la bir. 1.1. prin generalizare -contribuabil. sinonime: contribuabil. 2. Tributar. Sinonime: tributar: Etimologie: Bir + sufix -nic.
** Bernardine Quirini (născut?, murit în septembrie/octombrie 1604 ) - preot catolic italian , franciscan , primul episcop de Bacău. El a fost numit de Papa Grigore al XIV-lea ca primul ordinar al eparhiei ridicate de Baku la 7 ianuarie 1591, cu referire la episcopiile istorice din Arges și Siret. A fost închis de turci și probabil a murit în închisoare pentru credința sa.
91. DIR 4 /XVI, p. 243 (nr. 298). Un document cu conţinut identic este cel din 14 februarie 1599 (ibidem, p. 225, nr. 301).
92. V. A. Urechia, Codex Bandinus, p. 37.
93. DIR, 4 /XVI, p. 4-6 (nr. 5) D. Vitcu identifică greşit pe cei 120 de şavgăi ca aparţinând Tîrgului Trotuş, statistica din 1591 referindu-se la ţinutul cu acelaşi nume; cf. D. Vitcu, op. cit., p. 16.
94. D. Ciurea, op. cit., p. 128.
95. Corneliu Stoica, op. cit., p. 312-314.
96. Călători străini, IV, Bucureşti, 1972, p. 39.
97. Ibidem, V, Bucureşti, 1973, p. 19-20.
98. DRH, III. p. 503-506 (nr. 283).
99. Ibidem, p. 507-510 (nr. 285).
100. DIR, 1 /XVI, p. 406 (nr. 370).
101. Lucia Djamo, Documente slava-moldoveneşti inedite din secolul al XVII-lea, în “Romanoslavica”, X, 1964, p. 447-448 (nr. 1).
102. DIR, 4 /XVI, p. 243 (nr. 298).
103. Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 599.</sup>

18                                                                 CORNELIU STOICA

lui Gh. Ghibănescu, N. Iorga şi D. Zaharia care considerau că satul exista abia din prima jumătate a secolului XVIII ¹⁰⁴.
             În secolul XVIII cele două localităţi vecine, Ocna şi tîrgul Trotuş, se vor afla în competiţie pentru întîietatea în zonă, dar în timp ce localitatea Ocna va fi într-o continuă ascensiune, tîrgul Trotuş va decade treptat. De pe la mijlocul secolului XVII localitatea Ocna lua locul tîrgului Trotuş în comerţul cu Braşovul.
             La începutul secolului următor diferenţa dintre cele două localităţi era atît de mare, încît acest lucru va fi sesizat de călătorii străini care vor trece prin zonă. Astfel, călătorul suedez Heinrich Schneider de Weismantel, aflat în trecere prin această zonă în anii 1713-1714, consideră toate oraşele Moldovei ca “mizerabile”, mici şi asemănătoare mai mult cu satele, şi doar Ocna îi face o impresie mai bună pentru că, deşi nu-i prea mare, în schimb este “cel mai ales din toată ţara, după Iaşi”. Tîrgul Trotuş care se află la 1,4 mile distanţă “este ruinat cu totul” ¹⁰⁵. Călătorul suedez foloseşte calificativul de “oraş” pentru Ocna şi de “orăşel” pentru Trotuş.
             La începutul secolului XVIII aşezării Ocna i se atribuie calitatea de tîrg ¹⁰⁶. Acest eveniment trebuie plasat în una din primele două domnii ale lui Mihai Racoviţă (1703-1705 sau 1707- 1709). N. Iorga considera că fiul lui Mihai Racoviţă, Constantin, ajuns şi el domn al Moldovei între anii 1749-1753 şi 1756-1757, ar fi acordat calitatea de tîrg localităţii Ocna, bazîndu-se pe un document din 1759 ¹⁰⁷. Or, o serie de izvoare istorice interne şi externe, ne determină să considerăm că aşezarea Ocna devine tîrg sub Mihai Racoviţă, în intervalul 1703-1709, cu siguranţă către 1709.
             Un prim argument îl constituie apariţia calificativului de “tîrg” în anii imediat următori. Astfel, călătorul suedez Erasmus Heinrich Schneider de Weismantel este primul care îi atribuie, în anii 1713-1714, calificativul de “tîrg” (Flecken Okno) ¹⁰⁸. Dimitrie Cantemir în “Descrierea

<sup>104. Vezi supra, nota 11.
105. Călători străini, VIII, Bucureşti, 1983, p. 346; cf. şi D. Ciurea, Noi consideraţii privind oraşele din Moldova în secolele XV-XIX, în AIIAI, VIII, 1970, p. 36. n. 47.
106. Surprinde mulţimea erorilor privitoare la începuturile localităţii Tirgu Ocna care apar în lucrarea “Îndrumător în Arhivele Statului judeţul Bacău”, lucr. cit., p. 77. Este negată existenţa acestei aşezări pînă la mijlocul secolului XVII şi se acceptă cu uşurinţă ipoteza lui N. Iorga privitoare la  începuturile tîrgului Ocna în a doua jumătate a secolului XVIII. La fel de puţin informată se dovedeşte Lucia Antohi, Cîteva date privind istoricul salinelor şi mişcării muncitoreşti din Tg. Ocna pînă la 1944, în “Carpica”, XVII, 1985, p. 180. Că lucrurile nu stau aşa cititorul poate uşor constata parcurgînd paginile acestui studiu.
107. N. Iorga, op. cit., p. 254.
108. Erasmus Henrik Schneidern von Weismantel, Dagbok, 1709- 1714, utg. av Kungl, Samfudet för utgivande af Hadskrifter rörande Skandinaviens Historia genom Samuel E. Bring, Historia Handlingar del 28 Stöckholm, 1928, p. 133, 218 – 219.</sup>

                                                                   TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                         19

Moldovei” socoteşte Ocna şi Trotuşul drept tîrguşoare (oppida) ¹⁰⁹, iar în 1737 austriacul inginer colonel Johann C. Weiss le menţionează tot ca «tîrguri» ¹¹⁰.
             Un al doilea argument îl reprezintă relaţiile de rudenie a unor familii de aici cu domnitorul. Este suficient să amintim că la Ocna locuia boierul Dediu Codreanu, mare spătar, socrul lui Mihai Racoviţă ¹¹¹. Una din cele două fiice ale sale, Ana, renumită prin frumuseţea sa ¹¹², era căsătorită cu Mihai Racoviţă. După Ion Neculce boierul Dediu era un om deosebit. Cronicarul afirmă că «nu era alt om în ţară ca dînsul harnic şi viteaz» ¹¹³. De aceea, atribuirea statutului de tîrg localităţii Ocna de către Mihai Racoviţă nu trebuie să ne mire ţinînd cont de onorurile şi trecerea de care s-a bucurat boierul Dediu pe lîngă ginerele său: Dacă mai ţinem cont şi de faptul că boierul Dediu a fost cămăraş la ocnă în cea de-a treia domnie a lui Mihai Racoviţă (1715-1 726) şi a reconstruit biserica Cuvioasa Paraschiva, în 1725, putem opta, pînă la descoperirea unui document cu menţiunea expresă a tîrgului pentru datarea propusă mai sus.
             Utilizînd cu precădere documentele originale de la sfîrşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII vom observa folosirea, în documente cu date apropiate, atît a calificativului de sat, cît şi a celui de tîrg. În perioada 1690-1720 întîlnim menţionarea «satului Ocna» în documentele din 2 mai 1698 ¹¹⁴, 5 decembrie 1705 ¹¹⁵, 15 august 1711 ¹¹⁶ şi a «tîrgului Ocna» în documentele din 22 aprilie 1692 ¹¹⁷, 1 octombrie 1705 ¹¹⁸, 15 august 1711 ¹¹⁹ şi 18 iulie 1720 ¹²⁰.
             Un ultim argument, sesizat de Nicolae Iorga ¹²¹, este cel privitor la folosirea peceţilor celor două localităţi. Pecetea tîrgului Trotuş, reprezentînd un braţ ţinînd un ciocan, apare tot mai rar, ultima dată pe un act din 6 noiembrie 1684 ¹²², în schimb, pecetea localităţii Ocna, înfăţi-

<sup>109. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 104-105.
110. C. Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austrieci, III, Bucureşti; 1944, p. 118.
111. N. Stoicescu, Dicţionar al. marilor dregători din Ţara Românească, şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 394 ; vezi şi N. Iorga, op. cit. p. 249.
112. N. Iorga, O danie a soacrei lui Mihai vodă Racoviţă, in RI, XVI, 1931; p. 298-299.
113. Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Mlodovei, ed. Iorgu Iordan, ed. a II-a, Bucureşti, p. 113.
114. Arh. St. București / = ASB / ,M-rea Precista-Răducanu, XII/2; CDM. IV. p. 439 (nr. 1991).
115. ASB, M-rea Precista-Răducanu, XII/4 ; CDM, V; p. 129 (nr. 500).
116. ASB, M-rea Precista-Răducanu, XVII/8 ; CDM, V, p. 280 (nr. l041).
117. ASB, M-rea Precista-Răducanu, III/6 ; CDM, IV,  p. 320 (nr. 1469).
118. ASB, M-rea Precista-Răducanu, XIV/4 ; CDM, V. p. 1 24. (nr. 478).
119. ASB, M-rea Precista-Răducanu, X/5 ; CDM, V; p, 280 (nr. 1042).
120. ASB, Col. «Manuscrise», ms. nr. 657, f. 82; CDM, V, p. 468 (nr. 1708).
121. N. Iorga, Opere economice, Ediţie îngrijită de Georgeta Penelca; Bucureşti, 1982, p. 572.
122. Chestia domeniului Tîrgului Ocna, p. 42. După această dată pecetea apare foarte rar pe acte.</sup>

20                                            CORNELIU STOICA

şînd un şavgău, o găsim începînd cu documentul din 22 august 1690 ¹²³, tot mai frecvent pusă pe acte, ca de exemplu, pe cele din 17 februarie 1692 ¹²⁴ sau din 10 decembrie 1701 ¹²⁵.
             Dacă, pentru moment, opiniem pentru acordarea statutului de tîrg acestei aşezări de către domnie în primul deceniu al secolului XVIII, începutul procesului de urbanizare trebuie plasat pe la sfîrşitul secolului XVI, cînd localitatea Ocna depăşise, pe la 1599, dimensiunile unui sat obişnuit, cu cele aproape 200 de case, iar satul (pagus) cu 300 de case (trecentas domos) ¹²³ amintit de Marco Bandini pe la 1646, egala, dacă nu depăşea, tîrgul Trotuş.
             Scrisoarea cămăraşilor Dumitraşco Boul şi Miron era expediată judelui primar al Braşovului, Michael Hermann, din tîrgul Ocnei, la 19 octombrie 1656 ¹²⁷. Este cea mai veche menţiune a tîrgului într-un document original din secolul XVII.
             Este cert că spre sfîrşitul secolului XVII aşezarea rurală Ocna evoluase într-una de tip orăşenesc ¹²⁸ datorită intensificării exploatării sării, dezvoltării meşteşugurilor, poziţiei favorabile faţă de drumurile comerciale din zonă şi decăderii tîrgului Trotuş supus unor repetate năvăliri străine ¹²⁹.
             De asemenea, şi desfiinţarea ţinutului Trotuş pe la 1677 prin contopirea acestuia cu ţinutul Bacău şi stabilirea reşedinţei ţinutale la Bacău a fost unul din factorii care au accelerat declinul vechiului tîrg ¹³⁰.
             Între martorii unui act de danie făcut mănăstirii Precista la 9 septembrie 1683 ¹³¹ figurau Rusul birăul alături de “vatamanul”, “grămăticul” şi “curtenii”, pentru ca într-un alt act, din 17 februarie 1692, să fie atestată prezenţa la Ocnă a unui jude, grămătic, birău, a negustorilor şi zugravilor, dovadă că aşezarea era un centru meşteşugăresc în plină înflorire ¹³².
             Faptul că Miron Costin nu trece aşezarea în lista oraşelor moldoveneşti în “Poema polonă” ¹³³, redactată la 1684, ne duce la concluzia că nu i se acordase încă de către domnie statutul de tîrg, deşi locuitorii începuseră să se socotească tîrgoveţi şi însăşi înfăţişarea localităţii cunoscuse profunde transformări prin extinderea teritorială, constituirea centrului comercial şi construirea unor monumente reprezentative: mănăstirile Răducanu (1664) şi Precista (1683). De altfel s-a şi subliniat că “transfor-

<sup>123. ASB, M-rea Caşin, V /5 ; CDM, p. 285-286 (nr. 1265).
124. N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor./ = Studii şi documente vol. XI. Bucureşti, 1906, p. 280-281 (nr. 38).
125. ASB, M-rea Precista-Răducanu, II /14, V, p. 26-27 (nr. 98).
126. Vez;i supra, n. 79.
127. AS Braşov, fond Primăria Braşov, col. Steiner, I, S, nr. 625; N. Iorga, Braşovul şi românii, în Studii şi documente, X, Bucureşti, 1905, p. 30-31 (nr. 2).
128. Istoria României, III, Bucureşti, 1964, p. 67.
129. D. Vitcu, op. cit., p. 19.
130. Gh. Ghibănescu, op. cit., p. 608.
131. Teodor T. Burada, Despre crestăturile şalgăilor pe droburile de sare, în RIAF. 5, 1885, p. 173.
132. N. Iorga, Studii şi documente, XI, Bucureşti, 1906, p, 280-281 (nr. 38).
133. Miron Costin, Opere, ed. P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 390.</sup>

                                                              TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                              21

marea unor sate bine aşezate, în tîrguri sau oraşe este un fenomen continuu în dezvoltarea istorică a ţărilor noastre începînd din evul mediu şi pînă în prezent ¹³⁴.
             Încă de la sfîrşitul secolului XVII tîrgul Ocna preluase toate atribuţiile pe care le avusese în secolele XV-XVII tîrgul Trotuş, devenind centrul de atracţie zonală, tîrg dublet alături de Tîrgu Secuiesc ¹³⁵, de o parte şi de alta a pasului Oituz şi partener comercial al Braşovului. Timp de aproape trei secole Tîrgu Ocna a fost cea mai însemnată localitate de pe Valea Trotuşului.
             Dezvoltarea acestei localităţi s-a datorat în primul rînd exploatării sării.
             Preluarea de către domnie a procesului de exploatare a ocnelor s-a făcut (după cum s-a mai arătat) în a doua jumătate a secolului al XV-lea. La în ceput, sarea era scoasă, se pare, prin chioarce (tuneluri), în locurile unde era mai la suprafaţă, la Grozeşti, pe Oituz şi la Gura Slănicului, pe dreapta Trotuşu1ui ^l36. De la sfîrşitul secolului al XV-lea se trece la exploatarea sării pe malul stîng al pîrîului Vîlcica.
             După preluarea de către domnie a procesului de exploatare a ocnelor a fost instituită o administraţie cu numele de cămară condusă de unul sau doi cămăraşi de ocnă. Nu ştim dacă se poate accepta afirmaţia lui A. Nemeşiu despre existenţa înainte de 1400 a cămării ocnelor la Grozeşti şi după această dată la tîrgul Trotuş, pentru că nu se poate devedi un monopol domnesc asupra sării pînă după 1453 ¹³⁷.
             “Cămara ocnelor” a aparţinut pînă la sfîrşitul secolului al XVI-lea de tîrgul Trotuş, făcînd parte din ocolul acestui tîrg, după care, în urma privilegiilor acordate şavgăilor şi ascensiunii tîrgului Ocna, hotarele celor două tîrguri vor fi delimitate. “Domeniul Ocnei”, proprietate domnească, avea forma unei fîşii lungi de circa 25 km şi lată între 5-8 km, cu o suprafaţă de peste 16.000 ha ¹³⁸. Axul longitudinal al moşiei îl constituia cursul rîului Slănic. În mare, “domeniul Ocnei” era cuprins între moşia Rediu (N), graniţa cu Transilvania (1) moşia Grozeşti (S), moşia tîrgului Trotuş (E) şi moşia Dofteana (V) ¹³⁹. Moşia tîrgului cuprindea teritoriul din jurul tîrgului, fiind alcătuită din locuri de arătură, fîneţe, păşuni, vii şi prisăci ¹⁴⁰. Documentele din a doua jumătate a secolului al XVII-lea

<sup>134. Const. C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăți moldovene din secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1967, p. 74.
135. Vasile Cucu, Cezar Popescu, op. cit., p. 185.
136. Chestia domeniului Tîrgului Ocna, p. 40
137. Inginer A. Nemeşiu, Exploatările salifere Tg. Ocna, Conferinţă la Congresul Soc. Române de Geologie din 3 octombrie 1934, Tg. Ocna, p. 2.
138. Chestia domeniului Tîrgului Ocna, p. 27.
139. Într-o anaforă din 10 septembrie 1803 se arată că “s-au aflat că hotarul Ocnii să întinde în gios pînă la vârful Coşnii, unde se împreună cu hotarul Grozăveştilor din care hotar făcînd pravăţ spre apa Trotuşului, au venit hotaru Ocnii pe părău Bogăi...” (Cf. Constantin Andreescu, op. cit., p. 387, anexa IX).
140. Nistor Ciocan, Procesul de înstrăinare a moşiei tîrgurilor din Moldova. Cîteva comideraţii, în Profesorul Constantin Cihodaru de la a 75-a aniversare, Iaşi, 1983, p. 61.</sup>

22                                                     CORNEILIU STOICA

menţionează frecvent existenţa unor fîneţe în Gălean şi Pîrîul Boghii, dar şi a unor livezi ale şavgăilor, mai ales, Tiseşti.
             Care era structura “domeniului Ocnei” dacă luăm în calcul hotarele ambelor tîrguri (Ocna şi Trotuş) ? O putem doar schiţa bazîndu-ne pe unele măsurători efectuate pe acest domeniu la sfîrşitul veacului trecut ¹⁴¹. Astfel, în secolele XVII-XVIII suprafaţa cea mai mare era deţinută de păduri cca 62 %), după care urmau ţarine (15 %) fîneţe (9 %), păşuni (8 %), suprafeţele cele mai mici fiind ocupate de vetrele celor două tîrguri, a satelor de pe domeniu, cît şi a suprafeţelor cu vii (toate împreună deţinînd cea 6 %). În secolul al XIX-lea, situaţia va fi alta. Ca urmare a defrişărilor masive din pădurile domeniului (3019 ha) va creşte ponderea suprafeţelor cu păşuni, fîneţe, vii şi livezi, a vetrelor aşezărilor şi mai puţin a ţarinilor.
             Primul cămăraş de ocnă, Cosmin, este amintit la 1541 ¹⁴³, dar probabil că există din secolul XV. ¹⁴⁴. Instituţia cămărăşiei de la tîrgul Trotuş la Ocna s-a făcut probabil după 1570, ea existînd de cîtăva vreme la data amintirii satului Ocna la 18 ianuarie 1599.
             Cămăraşul, în calitatea sa de reprezentant al domniei, numit de către domn pe un an de zile, avea în subordine întregul personal de la ocne, asupra căruia îşi exercita şi dreptul de judecată ¹⁴⁵.
             În secolele XVI-XVII sînt amintiţi în documente numeroşi cămăraşi de ocnă, români sau greci ca și: Cosmin (1541) ¹⁴⁶, Erimia (1542) ¹⁴⁷, Necoară Burlovici (1552) ¹⁴⁸, Ionaşco Mavruşco (1599) ¹⁴⁹, Apostolache (1608) ¹⁵⁰, Vasile Lozînschi (1609) ¹⁵¹, Nicula (1614) ¹⁵², Miron (1638) ¹⁵³, Gheorghe şi Iane (1641) ¹⁵⁴, Enache (1643) ¹⁵⁵, Miron şi Dumitraşco Boul (1656) ¹⁵⁶, Savin şi Grigoraşcu (1657) ¹⁵⁷, Inache Giumătate (1659) ¹⁵⁸, Vasile

<sup>141. Chestiunea Tîrgului Ocna, p. 46.
142. În secolul al XVIII-lea tîrgul Ocna a inregistrat o creştere teritorială de 1150 %; cf. Al Ungureanu, op. cit., p. 49 (tabelul nr. 1).
143. DIR, 1 /XVI, p. 404.
144. D. Vitcu, op cit., p. 15.
145. Aurora Ilieş, Ştiri în legătură cu exploatarea sării în Ţara Românească pînă în veacul al XVIII-lea, în SMIM, 1, 1956, p. 176; vezi şi D. Vitcu, op. cit., p. 15; idem, Arendarea ocnelor în Moldova sub regimul Regulamentului Organic (1832-1862), în AIIAI, IX, 1972, p. 31.
146. Vezi supra, n. 143.
147. DIR, 1 /XVI, p. 406 (nr. 370).
148. Vezi supra, n. 101.
149. DIR, 4 /XVI, p. 243 (nr. 298).
150. Ibidem, 2 XVII, p. 157 (nr. 202).
151. CDM, I, p. 322 (nr. 1396).
152. DIR, 3 /XVII, p. 181 (nr. 271).
153. ASI, Documente, DCCCI, f. 75 r. - 76 r. (nr. 63).
154. N. Iorga, Braşovul şi românii, lucr. cit., p. 94-95 (nr. 3).
155, Ibidem, p. 56 (nr. 1).
156. Ibidem, p. 30-31 (nr. 2).
157. CDM, III, p. 81 (nr. 284)</sup>

                                                                   TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                         23

Gialalău (1661) ¹⁵⁹, Arhip (1663) ¹⁶⁰, Dumitru (1666) ¹⁶¹, Miron (1671) ¹⁶², Ilie Pleşca (1676-1677) ¹⁶³, Dracachi și Aslan (1685) ¹⁶⁴. În prima jumătate a secolului XVIII vom întîlni numele unor cămăraşi: Dumitrașco Ceaur (1703) ¹⁶⁵, Hurmuz (1720) ¹⁶⁶, Dediu (1725) ¹⁶⁷ şi Radu Racoviţă (1725) ¹⁶⁸, a căror activitate la ocnă va fi profitabilă şi pentru tîrg. Dediu va reconstrui biserica Cuvioasa Paraschiva în anul 1725, iar Radu Racoviţă, ceva mai tîrziu, în 1762, va repara şi înfrumuseţa ctitoria marelui logofăt Nicolae Buhuş, care va fi cunoscută ulterior sub numele de mănăstirea Răducanu.
             Probabil tot în secolul al XVI-lea, dacă nu chiar mai înainte, este organizat şi rufetul ocnei, cuprinzînd pe toţi cei care lucrau la ocnă, condus de un şef ales de aceştia, cunoscut sub numele de birău. Pînă la jumătatea veacului al XVIII-lea, documentele consemnează numele unor birăi ca: Păcurar (1599) ¹⁶⁹, Ioniţă (1635) ¹⁷⁰, Vasile Blende (1690) ¹⁷¹, Ilie (1696) ¹⁷², din nou Vasile Blende (1702) ¹⁷³, Frîncu (1705) ¹⁷⁴ ş.a.
             Tot din această perioadă credem că datează şi cele mai vechi privilegii acordate şavgăilor de către domnie pentru lucru la ocnă. Li se acordau locuri de casă, de hrană, de imaş*, pe domeniul Ocnei, scutiri de toate birurile, de recrutare la oaste, iar după apariţia tîrgului, monopolul vînzării vinului, cărnii şi pîinii în tîrg ¹⁷⁵. Pînă în 1740, şavgăii primeau ca leafă cîte un ban de argint pentru fiecare drob de sare scos, pentru ca, prin hristovul din 1 iunie 1740, Grigore la II-lea Ghica să le mărească leafa la trei bani drobul de sare ¹⁷⁶. Hristovul din 1 decembrie 1740 preciza că şavgăii sînt scutiţi “de toate dările şi angăriile** oricîte vor fi pe

<sup>* Imaș; Etimologie - Din maghiară nyomás. Teren necultivat pe care crește iarbă, folosit pentru pășunat; izlaz, pășune, suhat.
** Angará f. (turc. angharĭa, d. ngr. angaria, d. vgr. ángaros, curier al poșteĭ persice). Corvadă, beĭlic, muncă gratuită, forțată. – La Ghib. Sur. XVII, IX, angheriĭ: gloabe și alte angheriĭ.
158. Ibidem, p. 113 (nr. 444).
159. Ibidem, p. 149 (nr. 637).
160. ASB, Documente istorice, XCVIII /52.
161. CDM, III, p. 306 (nr. 1415).
162. N. Iorga, Acte româneşti din Ardeal privitoare în cea mai mare parte la legăturile Secuilor cu Moldova, în BCIR, 2 Bucureşti, 1916, p. 198-199 (nr. X).
163. Ibidem, p. 109 (nr. XI) ; Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, IV, Iaşi, 1914, p. 16-17 (nr. 12) şi 17-19 (nr. 13).
164. N. Iorga, Acte româneşti din Ardeal ..., p. 200 (nr. XIV).
165. Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, II, Moldova, Bucureşti, 1966, p. 101 (nr. 11).
166. N. Iorga, Acte româneşti din Ardeal..., p. 201 (nr. XV).
167. Ibidem, p. 201 (nr. XVI).
168. ASB, Documente istorice, CLX I / 131.
169. DIR, 4 /XVI, p. 243 (nr. 298).
170. Gh. Ghibănescu, Tîrgu Ocna. Studiu istoric, p. 602; CDM, II, p. 230 (nr. 1090).
171. CDM, IV, p. 285-286 (nr. 1265).
172. Ibidem, p. 407 (nr. 1842).
173. Ibidem, V, p. 45 (nr. 178).
174. Ibidem, p. 129 (nr. 500).
175. Chestiunea domeniului Tîrgului Ocna, p. 21. La 1 decembrie 1740 Grigore al II-lea Ghica confirma privilegiile şavgăilor de la Ocnă, care şi-au pierdut vechile documente. Cf. Condica lui Constantin Mavrocordat, ed. Corneliu Istrati, I, Iaşi, 1985, p. 28. Vezi şi studiul lui N. Iorga, Privilegiile şavgăilor..., p. 251-258.
176. D. Vitcu, op. cit., p. 20.</sup> 

24                                                                 CORNELIU STOICA

altă ţară” cu excepţia “cifertului* lor pe aşezare, cum s-ar tocmi cu cămăraşii” ¹⁷⁷.
             Se precizau în acelaşi timp şi limitele principalelor obligaţii pe care le aveau aceştia şi anume: “la văcărit** sau cuniţă***, cînd s-ar întîmpla să aibă a scuti pînă la 600 de vite şi 100 de cai, nici un ban să nu dea şi la deseatina**** de stupi şi mascuri***** şi goştina****** de oi să dea pe obiceiul lor cîte 6 bani. Aşişdere ¹ să aibă parte de camănă ², de bezmăn ³ şi de branişte ⁴, nici cu acestea să nu fie supăraţi de vreme ce ocna este osăbită şi să aibă pace de cai de alac ⁵ şi de povezi şi de toate angăriile ⁶” ¹⁷⁸.
             Apreciind munca grea din ocnă, domnitorul Grigore al II-lea Ghica nu numai că le-a întărit vechile privilegii, dar le-a acordat şi altele noi care vor fi întărite şi de succesorii săi, Constantin şi Ion Mavrocordat, Constantin Mihai Racoviţă, Matei şi Scarlat Ghica ş.a. în scopul mărturisit ca și şavgăii fie “şi ei silitori” în lucrul ocnelor ¹⁷⁹.
             Pînă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu avem informaţii precise privitoare la compoziţia şi numărul lucrătorilor care formau rufetul ocnei. Dimitrie Cantemir menţiona în “Descrierea Moldovei” că la ocne lucrau sute de oameni, referindu-se nu numai la rufetaşi, ci şi la robii ţigani folosiţi la diferite munci, ca şi la condamnaţii la ocnă ¹⁸⁰. Numărul rufetașilor a crescut de la 120 în 1599 ¹⁸¹ la 225 în 1762 ¹⁸².
             Informaţii preţioase în legătură cu modul de exploatare a sării ne-au lăsat unii călători străini din secolul al XVII-lea.
             Călătorul minorit Paolo Bonnicio din Malta, care a locuit timp de 9 ani în Moldova, arăta în 1632 că la “două mile depărtare de acest oraş (Tg. Trotuş n.n.) este o ocnă de sare foarte albă cînd este pisată, dar mai degrabă vînătă decît albă cînd este brută, şi acea ocnă produce domnului un venit de 15.000 de scuzi pe an” ¹⁸³.
             După mai puţin de un deceniu, această zonă este vizitată de Petru Bogdan Bakšič care, după ce subliniază că renumele ţinutului Trotuş se datoreşte bogatelor ocne “de unde se scoate sare în cantitate aşa de mare, încît este dusă în tot cuprinsul Moldovei, în Turcia şi în alte ţări”, descrie modul cum se lucrează la ocnă. Sarea “se taie sub pămînt în bucăţi mari şi groase, cubice şi se scoate în afară cu ajutorul unei roţi trase de cai” ¹⁸⁴. Exagerează cînd afirmă că sînt folosiţi numai cei osîndiţi la ocnă. Obligaţiile locuitorilor sînt numeroase şi grele.
             Misionarul catolic Marco Bandini, vizitînd tîrgul Trotuş, ne lasă ştiri deosebit de importante şi despre satul Ocna ce număra 300 de case şi unde

<sup>* sfert n. 1. a patra parte dintr´un tot: un sfert de ceas; 2. od. dare plătită la început trimestrial și ajunsă apoi ilimitată (până la 12 sferturi pe an); 3. fășie mare de pământ. [Vechiu-rom. și Mold. cifert, șfert = slav. ČETVERTŬ].
** Văcărít s. n. Dare care se plătea în evul mediu în Țara Românească pentru fiecare cap de vită. – Vacă + suf. -ărit.
*** Cuniță sf [At: NECULCE, ap. DA / V: con~ / Pl: ~țe / E: ucr куниця] (Mol; înv) Impozit plătit pentru cirezile de vite străine de țară, aduse în Moldova pentru pășunat (sau cumpărate de străini din Moldova și ținute aici pentru pășunat).
**** Desetină, desetine -substantiv feminin; În Moldova (În secolele XV-XVIII) Impozit de zece la sută din produse, mai ales din recolta de la stupii de albine. Sinonime: dijmă zeciuială.
***** Mascur, mascuri; substantiv masculin – regional. Porc mascul (castrat). Sinonime: porc; etimologie: limba latină masculus.
****** Goștină, goștini - substantiv feminin; În Evul Mediu în Țara Românească și Moldova; Dare care se percepea în oi, porci sau vaci.
1 Așijderea –adverb. Învechit popular; Tot așa, la fel. Sinonime: absolut, aidoma, aievea, asemenea, chiar deopotrivă, exact identic, întocmai. Locuțiune adverbială: de așijderea = de asemenea. Etimologie: Ași (învechit = așa) + limba slavă (veche) [tako] žde + re + a.
2 Cámănă și cámină f., pl. ene, ine și inĭ (vsl. kamenĭ, peatră, adică “greutate, măsură”. Cp. și cu comină). Vechĭ. O măsură de greutate (15 dĭntr’o majă, în Oltenia 30 de ocale) întrebuințată la mărfurile de băcălie. Mold. Un bir pe care-l plăteaŭ la început vinariĭ și cîrcĭumariĭ. Azĭ. Dun. (cámănă). Greutatea care face să se cufunde setca.
3 Bezmăn s. n. (înv.) 1 Impozit pentru cîrciumă. 2 Închiriere a unui teren pe o perioadă îndelungată sau fără termen. • și bezmen, băzmăn s.n. /<ucr. Безмун.
4 Braniște, braniști; substantiv feminin. 1. Pădure rară sau parte de pădure cu arbori bătrâni în care este interzisă tăierea lemnelor. Sinonime: apărătură, opritură. 1.1. Prin generalizare - pădure. Sinonime: pădure. 2. Sens învechit: moșie domnească folosită ca pășune și fâneață. Sinonime: moșie; Etimologie: limba bulgară: branište.
5 Alac, alace; substantiv neutru. 1. (numai) singular: Specie de grâu foarte rezistentă, cu un singur bob în spiculeț, care se cultivă în regiunile muntoase (Triticum monococcum). Sinonime: secară-albă tenchi. 2. Orz de toamnă. 3. Spic (sau fir) de alac. Etimologie: cf. limba maghiară alakor.
6 Angará f. (turc. angharĭa, d. ngr. angaria, d. vgr. ángaros, curier al poșteĭ persice). Corvadă, beĭlic, muncă gratuită forțată. – La Ghib. Sur. XVII, IX, angheriĭ: gloabe și alte angheriĭ. V. și angărie.
177. Th. Codrescu, Uricariul, I2, Iaşi, 1871, p. 153.
178. Ibidem, p. 154-155.
179. D. Vitcu, op. cit., p. 20.
180. Ibidem, p. 21, Mănăstirile Precista şi Răducanu beneficiau de danii însemnate acordate de domni (mii de drobi de sare anual) pentru că mulți din robii ţigani ai acestor mănăstiri erau folosiţi în munca de la ocne.
181. DIR, 4 /XVI, p. 4-6 (nr. 5).
182. Th. Codrescu, Uricariul, II, p. 165-166 ; Chestiunea domeniului Tîrgului Ocna, p. 45.
183. Călători străini, V, Bucureşti, 1973, p. 20.
184. Ibidem, p. 248</sup>

                                                        TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                                    25

şi unde se exploatează sarea ¹⁸³. Arată că fiecare casă era datoare să lucreze, ea însăşi sau printr-un delegat pe care-l plătea, la scosul sării, şi anume era datoare să dea 40 de “pietre de sare” pe săptămînă pentru domnie. Dacă nu-şi respecta abligaţia i se cerea de două ori mai mult. Locuitorii aşezării se bucurau de anumite privilegi i în schimbul obligaţiei de a presta periodic o zi normată de lucru la ocnă în folosul domnitorului. Obligaţia nu era nominală ci globală, repartizată uniform asupra tuturor capilor de familie ¹⁸⁶.
             În afara acestui sat, Bandini aminteşte şi alte două ocupate cu aceeaşi muncă. După părerea noastră, aceste sate ar fi: Viişoara, Gura Slănicului şi Tiseşti. Numai locuitorii acestor trei sate s-ar fi îndeletnicit, după Bandini, cu extragerea sării. Spre deosebire de cei dintîi, locuitorii acestor din urmă sate nu erau degrevaţi de toate obligaţiile întrucît “pentru fiecare bolovan de sare li se dă cîte un nummus de argint, adică cîte doi bani leşeşti” ¹⁸⁷. Deci, pentru fiecare bolovan de sare se plătea şavgăilor echivalentul a doi solizi polonezi. Domnul era reprezentat de unul sau doi cămăraşi care, plecînd, lăsau cîte un car pînă la trei de fiecare familie în dar, şi fiecare şavgău, ieşind din ocnă, avea dreptul să ia atîta sare cît încăpea într-un paner ¹⁸⁸.
             Şi descrierea ocnei este interesantă. “Adîncimea acestei ocne este de 100 orgii, însă înăuntru atîta cuprinde încît s-ar putea zidi o cetate; la ieşirea din afară sînt colosale grămezi de bolovani de sare, ca nişte ziduri; carele şi oamenii ce o transportă sînt ca furnicile” ¹⁸⁹.
             Cronicarul turc Evliyâ Çelebi [25 martie 1611 - 1683], însoţind armata turcească în expediţia din 1659 din Transilvania, unde Ahmed Pașa din Buda și principele György Rákóczi II se confruntă în Bătălia de la Gilă la data de 22 mai 1660, aminteşte fugitiv în Seyahatnâme (Carte de călătorie), despre ocnă arătînd că “peşterile de la această ocnă . . . sînt nişte puţuri uriaşe ce seamănă cu infernul”, că “muntele şi stînca de aici sînt sare” şi că au eliberat 200 de prizonieri turci ¹⁹⁰.
             Dimitrie Cantemir, în “Descrierea Moldovei”, subliniază bogăţia ocnelor din această zonă, faptul că sarea se găseşte la mică adîncime şi este de bună calitate.
             În aceste ocne lucrează sute de oameni. Şavgăii, “oriunde scot blocuri de sare, lasă apoi nişte stîlpi din acest cristal, care susţin pămîntul şi bolta aceasta, pentru ca vinele noi de sare să aibă loc unde să se deşarte, aşa făcînd în mai puţin de 20 de ani, galeriile astfel formate se umplu din nou de sare, încît nu se mai vede nici urmă că au fost cît de puţin golite” ¹⁹¹, Domnia realizează un mare venit din vînzarea sării.
             Izvoarele documentare din secolele XVII-XVIII ne ajută să cunoaştem tehnica extragerii sării. Mai întîi se sapă o groapă, în general rotundă cu diametrul de 2 m în stratul de pămînt care acoperă orizontul de sare.

<sup>185. V. A. Urechia, Codez Bandinus, p. 37.
186. D. Vitcu, op. cit., p. 17.
187. Vezi supra, n. 185.
188. N. Iorga, Istoria românilor prin călători, ed. de Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1981, p. 226-229.
189. V. A. Urechia, Codex Bandinus, p. LIV-LV.
190. Călători străini, VI, Bucureşti, 1976, p. 469.
191. Dimitrie Cantemir, op. cit., p. 104-105.</sup>

26                                                                    CORNELIU STOICA

Pentru fixarea stratului steril, pereţii gropii erau întăriţi cu împletituri de nuiele numite ţambre. Tăierea sării se făcea cu topoare, ciocane (bătătoare şi tăietoare), pene de oţel. Se făceau întîi făgaşele, apoi se desprindeau brazdele. La suprafaţă, bolovanii de sare erau scoşi cu ajutorul unei instalaţii numite crivac, amintită de Petru Bogdan Bakšič în 1641. Crivacul se compunea dintr-un tambur cilindric cu ax vertical din lemn care era pus în mişcare de forţa animuală. Un otgon era înfăşurat pe acest tambur, astfel încît un capăt să se înfăşoare, iar celălalt să se desfăşoare. În felul acesta, cînd un capăt al frînghiei cobora în ocnă, celălalt scotea din ocnă bolovanul de sare ¹⁹². Personalul ocnelor era format din şavgăi, măglaşi, dar şi fierari, dulgheri, lumînărari, cantaragii, chelari, grămătici, gurari, funari, paznici etc ¹⁹³.
             După cum am arătat mai sus, întregul personal al ocnelor se afla sub conducerea cămăraşului numit de domn pe un an de zile. Remuneraţia întregului personal se făcea în bani şi în natură.
             Sarea era exportată în Polonia, Ucraina, Turcia, concurînd la sud de Dunăre chiar sarea exportată de Ţara Romântrască. Dacă se are în vedere că în acea vreme prin Turcia se înţelegea tot teritoriul supus autorităţilor otomane, deci şi Egiptul şi Siria ¹⁹⁴, este uşor de imaginat că, încă din secolul al XVII-lea sarea moldovenească era prezentă în trei continente ¹⁹⁵.
             În secolul al XVII-lea, mari cantităţi de sare erau trimise în Polonia. Încercarea seimului polonez, în 1638, de a interzice importul sării româneşti, nu a dat rezultate. În unele împrejurări, în secolul al XVIII-lea, s-au exportat în Polonia cîte 10.000 de bolovani de sare anual, cîntărind fiecare cîte 100 de ocale ¹⁹⁶.
             În 1651 Johann Mayer, emisarul reginei Kristina Augusta de Vasa a Suediei (1632 – 1654), a văzut trecînd pe lîngă dînsul 150 de care căzăceşti care ducea sare de la Ocnă spre Umova, în Ucraina ¹⁹⁷.
             Pe la 1695, în urma plîngerii lui Constantin Brîncoveanu, sultanul Mustafa al II-lea dă un firman prin care porunceşte cadiului de Rusciuc şi Silistra să oprească desfacerea sării moldoveneşti între Brăila şi Cladova, pe malurile Dunării, fiind în dauna exportului de sare din Ţara Românească ¹⁹⁸.
             Deşi încă din 1710 Guberniul Transilvaniei a interzis orice fel de comerţ cu sare provenită din Moldova, ridicînd în acelaşi timp preţul sării ardelene, locuitorii din scaunul Ciuc au continuat să se aprovizioneze

<sup>192. Nicolae Maghiar, Ştefan Olteanu, op. cit., p. 175.
193. Ibidem, p. 176.
194. Const. C. Giurescu, Despre relaţiile româna-egiptene şi contribuţia României la construirea canalului de Suez, în “Studii”, 1 /IX, 1957, p. 100-101.
195. D. Vitcu, op. cit., p. 18.
196. Veniamin I . Ciobanu. Aspecte ale relaţiilor comerciale dintre Molduva şi Polonia în secolul al XVIII-lea, în AIIAI, VI, 1971, p. 135 ; vezi şi .B. P. Haşdeu, Ocnele în România, în “Columna lui Traian”, 13, I, 1870, p. 169.
197. Călători străini, V, p. 452.
198. Catalogul documentelor turceşti, vol. II (1455-1829), Bucureşti, 1965 p. 206 (nr. 686).</sup>

                                                           TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                                 27

cu sarea moldovenească, mult mai ieftină, în ciuda tuturor măsurilor luate de regimul habsburgic ¹⁹⁹. Calitatea şi preţul mai scăzut al sării moldoveneşti au făcut Moldova redutabilă în comerţul cu acest produs.
             Din secolul al XVI-lea devine activ “drumul Ocnei” care cobora pe valea Trotuşului pînă la Adjud şi în continuare pe valea Siretului pînă la Galaţi ²⁰⁰. În afară de “drumul Ocnei” (Tîrgu Ocna - Galaţi), s-au constituit în evul mediu şi alte drumuri ale sării cu punctul de plecare din localitatea Ocna. Putem aminti printre drumurile sării active şi în secolul trecut “drumul Sculenilor”, drumul Ocna - Leova şi drumul Lipcanilor ²⁰¹. Drumul Ocnei se suprapunea între Oneşti şi Adjud peste drumul Oituzului. Tot din secolul al XVI-lea devine activ şi “drumul Ghimeşului” ²⁰², astfel că aşezarea Ocna avea o poziţie favorabilă, la întretăierea unor drumuri comerciale active în evul mediu. La ocnă veneau anual mii de căruţe pentru a încărca sare.
             Alături de şavgăi, cărora domnia le-a acordat privilegiul de a-şi construi locuinţe pe “domeniul Ocnei”, încep treptat să se aşeze meseriaşi şi negustori, construindu-şi imobile pentru locuit, ateliere şi prăvălii în care îşi exercitau meseriile sau comerţul.
             Rămînînd moşie domnească de-a lungul evului mediu, cele trei forme de proprietate orăşenească (a obştei orăşenilor asupra ţarinei din jurul oraşului, individuală în ocina oraşului şi individuală) ²⁰³, întîlnite în celelalte aşezări moldovene, nu se vor regăsi în tîrgul Ocnei. Deşi deţinătorii de proprietăţi funciare şi imobiliare din tîrg, şavgăi, meşteşugari, negustori, boieri şi mănăstiri tîrgocnene nu aveau titlu de proprietate întărite de domnie, au vîndut sau a făcut danii din locurile primite în schimbul muncii la ocnă sau obţinute pe alte căi ²⁰⁴. Rufetaşii stăpîneau locuri pe care le-au lăsat moştenire din tată în fiu sau le-au donat bisericii, considerîndu-se, prin urmare, proprietarii acestor locuri. La sfîrşitul veacului trecut se va declanşa un lung proces între stat şi rufetaşi privind regimul proprietăţii pe domeniul Ocnei ²⁰⁵.
             Tîrgu Ocna devine şi un important centru comercial, negustorii armeni jucînd un rol important în comerţul acestui tîrg ²⁰⁶.

<sup>199. János Szöcs, Legăturile comerciale cu Moldova (1800-1848), în “Ateneu”, nr. 10 (214), oct. 1987, p. 6-7.
200. Pavel Binder, Drumurile și plaiurile Carpaţilor Orientali, în SAI, XX 1972, p. 74.
201. D. Vitcu, Din istoria transporturilor în Moldova în prima jumătate a veacului trecut. Drumurile sării, în “Vrancea - Studii şi comunicări”, II. Focşani, 1978, p. 61-70.
202. Pavel Binder, op. cit, p. 73-74.
203. Lia Lehr, Aspecte urbanistice şi forma de proprietate în oraşele Moldovei şi Ţării Româneşti (secolele XVI-XVII), în RdI, 1/33, 1980, p. 71, Vezi şi I. Toderaşcu, Unele precizări în legătură cu hotarul tîrgurilor din Moldova (sec. XV-XVIII), în AŞUI, s. III, Istorie, XII, 1966, p. 153-163.
204. Astfel, D. Lascu (1876), N. Pintilie (1686), D. Boga (1695) ş.a. dăruiesc case şi locuri de finaţ bisericii Precista; cf. Chestiunea domeniului Tîrgului-Ocna, p. 38.
205. Ibidem.
206. N. Iorga, Opere economice, lucr., p. 5 -12.</sup>

28                                                           CORNELIU STOICA

De asemenea, în tîrg existau un număr important de meşteşugari care exercitau diverse meserii. Mai întîi erau cei care lucrau la ocne fierari, dulgheri, lumînărari, funari etc. Vom întîlni apoi morari, pitari, tăbăcari, cojocari, blănari, cizmari, ciubotari, curelari, şelari, mumgii, postăvari, abageri, croitori, lemnari, tîmplari, dogari, rotari, căldărari etc ²⁰⁷. Un meşteşug mai deosebit era zugrăvitul care s-a bucurat de înaltă preţuire în epocă. În 1692 apar ca martori Dima şi Gheorghe zugravi ²⁰⁸, cei care zugrăviseră pomelnice pe pereţii altarului bisericii Precista ²⁰⁹. Lui Gheorghe zugrav îi întărea Mihai Racoviţă, în 1720, dreptul să-şi facă cîrciumă în tîrgul Ocna în care să vîndă orice fel de băuturi ²¹⁰.
             În 1692 este amintit Gligori bărbierul ²¹¹, care, după cum ştim în actele moldoveneşti, are şi o altă semnificaţie, şi anume, medico -farmaceutică. Bărbierii acordau şi îngrijiri unor bolnavi. Prezenţa acestor bărbieri în oraşe presupune şi existenţa unor case de îngrijire a sănătăţii publice şi de spiţerii ²¹².
             Procesul de urbanizare din secolul al XVII-lea a determinat şi o extindere teritorială a localităţii Ocna. Evoluţia teritorială a tîrgului a fost condiţionată de o serie de factori ca: direcţia căilor de comunicaţie, “drumul Ocnei” şi “drumul Ghimeşului” (sec. XVI-XVII), drumurile de pe văile Slănicului şi Vîlcicăi (sec. XVIII) relieful fragmentat, perioadele de exploatare mai intensivă a masivului de sare.
             Aşezarea cea mai veche (satul Ocna) a fost pe terasa de 10 -12 m a Trotuşului, la est de pîrîul Vîlcica. Orientarea VNV - NSE a axei aşezării iniţiale se păstrează bine în textura vechiului centru comercial (de pe str. Victoriei), aici fiind şi cele mai vechi monumente (bisericile “Domnească” şi “Precista”). Au existat pînă nu demult şi străzi cu denumiri caracteristice (str. Cămării). După construirea mănăstirii Răducanu (1664), aşezarea se va extinde şi spre Trotuş în lungul străzii Cămării.
             În secolul al XVIII-lea, tîrgul Ocna are un ritm foarte rapid de creștere teritorială, aproape frapantă, de circa 11 ori, ajungînd la circa 20 ha (pe la 1774), adică aproape de conturul actual, cuprinzînd şi unele sate ca: Tiseşti, Gura Slănicului şi coborînd albia maporă a Trotuşului.
             Tîrgul Ocna a cunoscut iniţial (sec. XVI-XVIII) o creştere tentaculară datorită dezvoltării în lungul unor axe preferenţiale de circulaţie ca “drumul Ocnei”, “drumul Ghimeşului”, drumul spre Bîrsăneşti, iar, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, a crescut, mai ales, prin includerea unor foste sate.

<sup>207. Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în evul mediu, Bucureşti, 1969, p. 264, 275, 276, 281.
208. N. Iorga, Studii şi documente, XI, p. 281.
209. Ştefan Olteanu, Constantin Şerban, op. cit., p. 194 ; vezi şi C.A. Stoide, Ştiri despre cîţiva zugravi moldoveni din secolul al XVIII-lea, în MMS, 7-8 /XXXV, p. 421-431.
210. CDM, V, p. 468 (nr. 1708).
211. Idem, IV, p. 334 (nr. 1490).
212. V. Gonţa şi Al. Gonţa, op. cit., p. 39.</sup>

                                                           TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                                 29

În afara clădirilor cămărăşiei, ale şavgăilor, meşteşugarilor şi negustorilor, un loc aparte în peisajul tîrgului îl aveau bisericile şi mănăstirile.
             Cea mai veche biserică de lemn, “Cuvioasa Paraschiva”, numită şi domnească, a fost construită din bîrne, pe malul drept al Vîlcicăi, pentru șavgăi. Tradiţia spune că biserica a fost refăcută pe locul alteia mai vechi care a ars. Theodor Codrescu menţiona că, în secolele XVI-XVII, “Ocna nu era decît o mică adunătură a celor vreo 100 de şavgăi, plus a altor oameni meseriaşi şi comercianți ce locuiau mai mult valea Vîlcicăi, la poalele dealului n.v. unde se aflau ocnele vechi, părăsite de mai bine de 100 de ani şi unde se afla biserica Sfînta Paraschiva ce exista pe la 1580, cum atesta mai pînă ieri o piatră mormîntală slavonă, azi stricată în bucăți” ²¹³.
             Şi Nicolae Iorga arăta în 1905 că, înaintea celorlalte biserici ale tîrgului (Precista, Sf. Nicolae, Sf. Treime), “a fost înălţată biserica de lemn, pe un deal rotund, care poartă numele de biserica domnească” ¹²⁴. Tradiţia locală atribuie această ctitorie domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz, pe la 1573. În această biserică modestă, de lemn, slujea pe la 1599 popa Metodie ²¹⁵. De altfel, şi inscripţia de pe o piatră de temelie, din 5 septembrie 1653 ²¹⁶, dovedeşte o vechime mai mare a bisericii. După formele sale constructive, de plan dreptunghiular, cu absidă decroşată, biserica “Cuvioasa Paraschiva” (Domnească) aparţine secolului al XVII-lea, dar va fi refăcută în 1725, în urma unui incendiu, de Dediu, mare spătar şi jupîneasa Ruxanda, socrii lui Mihai Racoviţă ²¹⁷.
             În 1664, marele logofăt Nicolae Buhuş ridică pe malul stîng al Trotuşului o frumoasă biserică de plan triconic, cu turlă pe naos şi cu turn –clopotniţă pe pridvorul vestic ²¹⁸. Într-o inscripţie, în limba slavă, de pe o marmură din pridvorul bisericii se arată că, alături de logofătul Nicolae Buhuş, a mai contribuit la construirea bisericii şi un oarecare Pavăl care avea mai mult mori pe Slănic. Pavăl a construit chilia de la poartă şi chiliile cu pivniţă ²¹⁹. La 1762, marele logofăt Radu Racoviţă reface biserica şi zidul înconjurător, monumentul fiind cunoscut sub numele de mănăstirea Răducanu. Era o mănăstire fortificată, aşa cum, în secolul al XVIII-lea, au mai fost şi mănăstirile Caşin şi Mira.
             La sfîrşitul secolului al XVII-lea, în 1683, vistierul Gheorghe Ursache, ridică biserica Precista, în centrul tîrgului. La această biserică pictase

<sup>213. Th. Codrescu, Uricariul, XXIII, p. 116-117.
214. N. Iorga, Sate şi mănăstiri din România, Ed. 2, Bucureşti, 1916; p. 53.
215. DIR, 4 /XVI, p. 243 (nr. 298).
216. BARSR, Arhiva 1610 (Preot C. Bobulescu, Valia Trotuşlui, Inscripţii şi material documentar), vol. I, f. 352 ; cf. şi N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, fasc. I. Bucureşti, 1905, p. 29.
217. Ioana Cristache-Panait şi Titu Elian, Bisericile de lemn din Moldova, în BMI, 2 /XLI, 1972, p. 41; vezi şi Dorinel Ichim, Monumente de arhitectură populară din judeţul Bacău, Bisericile de lemn, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1984, p. 342-345.
218. Vasile Drăguţ, Dicţionar istoric de artă medievală românească, Bucureşti, 1976, p. 302; N. Stoicescu, op. cit., p. 357, C. Vasilescu, Istoricul bisericii Mănăstirii Răducanu, Bucureşti, 1935.
219. BARSR, Arhiva 1610, vol. I, f. 366.</sup>

30                                                                 CORNELIU STOICA

Gheorghe zugrav, pomenit într-un document din 1692 ²²⁰. Atît mănăstirea Precista, cît şi mănăstirea Răducanu au fost închinate amîndouă la mănăstirea Iviron de la Muntele Athos (în Grecia) şi au avut, pînă la secularizare (1863), o conducere unică ²²¹. Cele două mănăstiri au administrat pînă la secularizare moşiile: Bîrsăneşti, Bogdăneşti, Brătila, Buhoci, Buneşti, Dealul Nou, Deleni, Gălăneşti, Herţoana, Iteşti, Josenii Pănceşti, Prăejşti, Radomireşti, Silvestri din judeţul Bacău; Huzun, Ijdileni, din judeţul Covurlui; Bumboteşti, Caratoneşti, Ezăreni, Paşcani, Vlădiceni din judeţul Iaşi; Bodeşti, Dobreni, Dumbrăveni, Rusciori din judeţul Suceava; Dobrineşti, Gereni, Huruieşti, Munce1u, Piscu, Popeni, Popi, Privalu, Tomceşti din judeţul Tecuci; Drăguşeni, Schei din judeţul Vaslui, plus încă 15 moşii, la care putem adăuga vii pe moşiile Grozeşti şi Ocna, mori pe apa Slănicului şi Trotuşului, case, un han şi prăvălii în Bacău şi Tîrgu Ocna ca şi un număr apreciabil de robi ţigani ²²².
             La 1665 este amintit şi schitul Măgura căruia i se dăruia o bucată de loc în Dărmăneşti ²²³. Vechimea schitului este cu mult mai mare, coborînd cel puţin pînă în secolul al XVI-lea.
             Unele din inscripţiile din secolul al XVIII-lea poartă menţiunea meşterilor care au dăltuit lemnul. După ce arată că lăcaşul a fost făcut de jupanul Toderaşco Cantacuzino, medelnicer, inscripţia, de la biserica Sf. Gheorghe - Tişeşti îl trece alături pe meşterul “Papi, lui Ifrem” care a lucrat lăcaşul “în zilele măriei sale Gligorie Ghica voievod în domnia întîia, văleat 7238” (1730) ²²⁴. Biserica le lemn de dimensiuni modeste, de plan triconc*, prezintă un frumos brîu în frînghie, remarcabil executat ²²⁵.
             La mijlocul veacului XVIII ( 1758) este construită biserica Sf. Nicolae, de plan triconc și turn pronaos, cu forme decorative de baroc moldovenesc ce amintesc de biserica Sfinţii Teodori din Iaşi ²²⁶. Într-un document din 29 iulie 1758 se arată că domnitorul Grigore Ghica a dat voie preotului Vasilache Arapul să ridice o biserică la tîrgul Ocna ²²⁷.
             Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, tîrgul Ocna avea două mănăstiri (Precista şi Răducanu), un schit (Măgura), trei biserici (Sf. Nicolae, Cuvioasa Paraschiva “Domnească”, Sf. Gheorghe), zeci de prăvălii şi ateliere în lungul “drumului Ocnei”. Era firesc ca acest tîrg să facă o impresie mai bună călătorilor străini decît alte tîrguri apropiate cum ar fi, spre exemplu, Trotuşul sau Bacăul.
             Rolul de tîrg dublet este dovedit prin intensitatea relaţiilor economice, dar şi culturale cu - Tîrgul Secuiesc, dar mal ales cu Braşovul.

<sup>* Triconc sn [At: LTR2 / Pl: ~uri / E: fr triconque] (Aht) Plan de biserică în care sunt înscrise trei abside opuse intrării, racordate între ele prin intermediul unui dreptunghi.
220. Vezi supra, n, 209.
221. Îndrumător în Arhivele Centrale, vol. I, partea I, Bucureşti, 1971, p. 328,
222. Ibidem, p. 328-329.
223. ASI, Documente, CCCXLVIII, f. 112.
224. Ioana Cristache-Panait şi Titu Elian, op. cit., p. 42.
225. Ibidem, p. 53; Vasile Drăguţ, op. cit., p. 302; Dorinel Ichim, op. cit., p. 339-341.
226. Vasile Drăguţ, op. cit., p. 302; Grigore Ionescu, Istoria arhitecturii în România, II, Bucureşti, 1965, p. 221 -222.
227. ASB, “Documente istorice” LXIV /17.</sup>

                                                                                 TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                           31

În secolul a l XVII-lea, cămăraşii de aici au fost intermediarii domnitorului, cei mai mari clienţi ai Braşovului, făcînd “comanda” de mărfuri necesare acestora.
             În 1641, Gheorghe şi Iane, cămăraşi de ocnă, roagă pe Michael Goldschimidt, judele Braşovului, să le trimită niște pahare cerute de logofăt ²²⁸. Doresc să le fie judele “tată” aşa cum le-a fost şi răposatul jude, ceea ce dovedeşte că aceste legături ale cămăraşilor cu juzii Braşovului sînt mai vechi. Doi ani mai tîrziu, Enache, cămăraşul ocnelor, îl înştiinţa pe judele Braşovului că l-a trimis pe Apostol pentru o comandă domnească şi anume, “boboae şi cămeşi şi cumănace şi mişei şi de suliţe ce trebuiesc măriei sale, iar acum și o masă domnească” ²²⁹. În 1645, Stan de la Ocna făcuse comandă la Broşov pentru sfoara cerută de vistier ²³⁰. Dumitraşco Boul şi Miron, “cămăraşi de ocnă”, trimit, în 1656, după niște “hier alb” necesar domnitorului Gheorghe Ştefan pentru mănăstirea sa de la Cașin ²³¹. În acelaşi timp, cămăraşii îl anunţau pe Michael Herman, judele Braşovului, că au trimis la Cotnari după cele 2 vase cu vin comandate şi că îşi vor achita cît mai curînd datoria ²³².
             Către mijlocul secolului al XVII-lea se arendau locuitorilor din Odorhei (= Tîrgu Secuiesc n.n.) doi munţi, Cheşcheş şi Jiroş, din masivul Nemirei, în hotarul moşiei Ocnei şi la graniţa cu Transilvania, pentru a-şi face stîni şi a văra “ciurda dea bucata, vaci şi cai, în muntele Ocnii” ³²³. Aceştia erau datori cu “venitul ţării” care consta dintr-un dar în produse (trei caşuri în 1744) ²³⁴ şi plată în bani (7 lei în 1750) ²³⁵. La 4 mai 1652, Vasile Lupu întărea locuitorilor din Odorhei drepţul de a arenda munţii Cheşcheş şi Jiroş ²³⁶. Acest drept va fi reînnoit și de domnitorii Gheorghe Ştefan, în 1656 ²³⁷, Gheorghe Duca, în 1671 ²³⁸, Antonie Ruset, în 1676 ²³⁹ şi de Constanin Mavrocordat în 1734 ²⁴⁰. Cămăraşii confirmau şi ei dreptul celor din Odorhei de a păşuna

<sup>228. N. Iorga, Braşovul şi românii, p. 94-95 (nr. 3) : vezi şi idem, Socotelile Braşovului, în ARMSI, s. II. XX, 1 899, p. 263; Hurmuzaki, vol. XV, Partea II. Bucureşti. 1913, p. 1128 (nr. 2098): Catalogul documentelor româneşti din Arhivele statului de la Oraşul Braşov (= CDR), I, Bucureşti, 1955, p. 4 (nr. 12).
229. N. Iorga, Braşovul şi românii, p. 56 (nr. 1): idem, Socotelile Braşovului, p. 263 (nr. 597): Hurmuzachi, XV /2, p. 1118 (nr. 2066) : CDR. I, p. 4-5 (nr. 17); Relaţiile Ţării Româneşti şi Moldovei cu Braşovul, 1369-1803. Inventar arhivistic, Bucureşti 1986, p. 152, nr. 476 (se consemnează toate ediţiile documentelor).
230. N. Iorga, Braşovul şi românii, p. 79-80 (nr. 1); Relaţiile ... p. 159 (nr. 501).
231. N. Iorga, Braşovul şi românii, p. 30-31 (nr. 2); Relaţiile ... p. 167 (nr. 529).
232. Ibidem.
233. N. Iorga, Acte româneşti din Ardeal ... p. 201 (nr. XVI).
234. Ibidem, p. 202-203 (nr. XIX).
235. Ibidem, p. 203 (nr. XX).
236. Ibidem, p. 193 (nr. 1).
237. Ibidem, p. 193- 194 (nr. II).
238. Ibidem, p. 195 (nr. V).
239. Ibidem, p. 196 (nr. VI).
240. Ibidem, p. 197-198 (nr. IX).</sup>

32                                                                 CORNELIU STOICA

cirezile pe cei doi munţi. Astfel, cămăraşii Miron, în 1671 ²⁴¹, Ilie, în 1676 ²⁴², Dracachi şi Aslan, în 1685 ²⁴³, Hurmuz, în 1720 ²⁴⁴ şi Dediu, în 1725 ¹⁴⁵, asigurau dreptul tîrgoveţilor din Odorhei de a avea stîni pe cei doi munţi şi de a nu fi tulburaţi de către şavgăi. Ei primesc darul anual şi plată pentru arenda munţilor. Uneori, birăul de la tîrgul Ocna intervine pe lîngă cel din Odorhei pentru a rezolva problema unei datorii neplătite unui concetăţean de-al său ²⁴⁶.
             Zona trotuşeană a fost la începutul, dar şi de-a lungul evului mediu, o adevărată “placă turnantă” ²⁴⁷ în relaţiile dintre Moldova şi Transilvania. Prin zonă au trecut şi staţionat armate maghiare (1395, 1467, 1519, 1637, 1653), turceşti (1538, 1659), tătărăşti (1659, 1717), polone (1686) şi austriece (1717, 1737).
              Aceste expediţii militare străine au avut consecinţe nefaste, contribuind la dispariţia unor sate, la decăderea treptată a tîrgului Trotuş în urma repetatelor distrugeri, la refugierea populaţiei în locuri mai ferite. De cîte ori au avut prilejul, localnicii au dat lovituri puternice trupelor străine în trecere prin zonă.
             În toamna lui 1637, oştile ungureşti conduse de János Kemény, după ce au ajuns la tîrgul Trotuş ²⁴⁸, primind ordin de întoarcere, s-au retras spre Transilvania, pe Trotuş şi Oituz, “spre marea pagubă a satelor dimprejur” ²⁴⁹.
             În primăvara anului 1653, în timpul luptelor dintre Gheorghe Ştefan (sprijinit de principele Transilvaniei) şi Vasile Lupu, János Kemény care comanda oştile maghiare venite în sprijinul pretendentului la tron (Gheorghe Ştefan), îşi trimise pedestrimea formată din nemţi, pe la Codrul Căpoteştilor, pe la Cobîle şi pe “potica Oituzului” în Ardeal, rămînînd doar cu călărimea pe lîngă Gheorghe Ştefan ²⁵⁰.
             În munţi, pe valea Oituzului, s-au îndemnat şavgăii de la Ocnă şi au ţinut calea pedestrimii aceiia a lui Racoţi şi cu sfatul a unui den şavgăi, dacă să vor apropia de nemţi, să cadză toţi la pămîntu, pănă va trece focul sineţilor, cum dau nemţii odată toţi. Aşea au făcut, cădzindu toţi la pămîntu. După ce s-au stîmpărat sîneţăle, pănă a găti al doilea diresu nemţii, au intrat şavgăii întrînşii cu coase şi cu topoare, ce au ei lungi în coadă şi-au perit cîţva nemţi acolea de dînşii, cît le-au căutat aceii pedestrime a lăsa şi puşcile în munţi şi de-abia s-au dezbărat de şavgăi buclucurile acelelalte de nemţi” ²⁵¹. Este prima mare biruinţă a

<sup>241. Ibidem, p. 198-199 (nr. X).
242. Ibidem, p. 199 (nr. XI).
243. Ibidem, p. 200 (nr. XIV).
244. Ibidem, p. 201 (nr. XV).
245. Ibidem, p. 201 (nr. XVI).
246. Ibidem, p. 201-202 (nr. XVII).
247. Ştefan S. Gorovei, în AIIAI, XIX, 1982, p. 870.
248. Miron Costin, op. cit., p. 117.
249. Johann Filstich, Tentamant Histoarie Vallachicæ, ed. Adolf Anmbruster. Bucureşti, 1979, p. 173.
250. Miron Costin, op. cit., p. 145.
251. Ibidem, p. 147-148 ; vezi şi Georg Kraus. Cronica Transilvaniei, 1608-1665, în Cronicile medievale ale României, Supl. I, Bucureşti, 1965, p. 156-157.</sup>

                                                               TÎRGU OCNA ÎN EVUL MEDIU                                             33

locuitorilor tîrgului Ocna şi a satelor din împrejurimi împotriva unei armate străine în trecere prin zona trotuşană.
             În decembrie 1659, o armată turco -tătară pătrunde în Transilvania prin pasul Ghimeşului, după ce trecuse mai întîi şi prin satul Ocna, jefuind satele şi luînd prăzi. La întoarcere au urmat acelaşi drum de-a lungul văii Trotuşului ²⁵². Cu acest prilej, exploratorul, scriitorul, istoricul și călătorul Evliya Çelebi, care însoţea armata turcească, vede şi ocna de sare lăsîndu-ne o descriere a acesteia.
             În 1686 au loc incursiunile unor detaşamente de soldaţi polonezi care ajung pînă la tîrgul Ocna, jefuind şi omorînd mai mulţi oameni, printre care şi pe Enache grămăticul, tatăl vitreg al cronicarului Ion Neculce ²⁵³.
             Răscoala antihabsburgică a curuţilor condusă de Francisc Rákóczy al II-lea (1703-1711) a avut un larg ecou în zonă, ca şi în toată Moldova ²⁵⁴. Curuţii au ţinut legături epistolare, în afara celor cu domnitorul Mihai Racoviţă (1707-1709), cu unii mari boieri moldoveni sau reprezentanţi ai clerului, aşa cum a fost Cozma, egumentul m-rii Precista din Tîrgu Ocna, care arătîndu-se devotat cauzei şi sprijinitor al contelui Mikes şi al lui Petki David, îşi oferea serviciile principelui Rákóczy ²⁵³.
              În două scrisori, din 13 aprilie 1708 şi 22 mai 1709, domnitorul Mihai Racoviţă se adresa contelui Mikes în legătură cu problema pătrunderii unor contigente ale răsculaţilor curuţi pe teritoriul Moldovei la Tîrgu Ocna şi necesitatea înapoierii lor în Transilvania ²⁵⁶. Curuţii refugiaţi în Moldova, după 1707, au fost primiţi cu toată ospitalitatea şi au beneficiat de privilegii, iar după înfrîngerea răscoalei nu s-au, pus nici un fel de piedici repatrierii lor ²⁵⁷.
             După înfrîngerea regelui suedez Carol al XII-lea la Poltava din 27 iunie stil vechi/8 iulie stil nou 1709, şi retragerea acestuia la Bender, are loc refugierea, în două valuri, a ostaşilor suedezi şţ polonezi în Moldova, în 1709, iar a lotului principal în 1710.
             În 1713-1714 are loc vestitul “calabalîc de la Bender” cînd regele suedez Carol al XII-lea şi soldaţii săi sînt obligaţi să părăsească Moldova. Agentul sudez la laşi, de Briant, amintea la 2 februarie 1713 despre arestarea unor soldaţi suedezi “la paştele de la Ocna şi Roman” ²⁵⁸ şi care au fost trimişi la Iaşi, de unde vor părăsi Moldova în cursul acelui an.
             Războiul ruso -turc a adus mari suferinţe populaţiei întregii Moldove.

<sup>252. Călători străini, VI, p. 463.
253. Ion Neculce, Opere, ed. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 310-311; cf. ibidem, p. 18; vezi şi N. Iorga, Studii şi documente, XI, p. 166; D. Velciu, Un diac din secolul al XVIl-lea: Enache grămăticul, cămăraş de ocnă, tatăl vitreg al cronicarului Ion Neculce, în “Limbă şi literatură”, XX, 1969, p. 119-207.
254. Paul Cernavodeanu, Das Echo des Rácóczi Aufstandes in der Walachei und in der Moldav, in: Aus der Geschichte der ostmitteleuropa Yschen Bauernbewsgungen im 16-17 Jahrhundert, Budapest, 1977, p. 83-90; idem, A Havasalföldi és Moldavai vezetö körök magetartésa a buruc folkeléssez azemben, în Rákóczi -Tanulmányok, Budapest, 1981, p. 247-265; idem, Atitudinea cercurilor conducătoare din Moldova faţă de insurecţia rácócziană (1703-1 711), în RdI, 2/35, 1982, p. 307-312.
255. Ibidem, p. 311.
256. Ibidem, p. 310, nr. 16.
257. Ibidem, p. 311 ; vezi şi N. Iorga, Francisc Rácóczi al II-lea în viitorul conştiinţei naţionale ungureşti şi românii în ARMSI, s. II, t. XXXIII, 1910-1911, p. 17-18.
258. Călători străini, VIII, Bucureşti, 1983, p. 583.</sup>

34                                                        CORNELIU STOICA

Domnitorul Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, compara în 1711 Moldova cu .o “corabie putredă”, devastată de tătari, polonezi, suedezi şi de lăcuste ⁵²⁹.
             La scrisoarea lui Meletie, egumenul mănăstirii Precista, Anica Racoviţă răspunde promiţînd că va ajuta mănăstirea cu tot ce se va putea după ce situaţia se va “aşeza” pentru că locuitorii ţării încă pătimesc de pe urma turcilor ²⁶⁰.
             Războaiele austro -turc (1716-1718) şi ruso –austro -turc (1736-1739), care s-au purtat în parte pe teritoriul ţărilor române, au însemnat noi încercări dramatice şi pentru populaţia tîrgului Ocna.
             La 10 ianuarie 1717, un detaşament austriac. care se bucura şi de complicitatea unor boieri şi mazili, a încercat să-1 ia prizonier pe Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, fără a reuşi. Cătanele austriace ocupaseră mănăstirile: Caşin, Mira şi Cetatea Neamţului de unde prădau pînă la Roman şi Adjud ²⁶¹. Pentru a alunga pe cele 2000 de cătane austriece de la mănăstirea Caşin, domnitorul Mihai Racoviţă cere sprijinul tătarilor care “1-au părăsit îndată pe domn acolo în munţi şi au fugit în ţinutul Ocnei, Sucevei, Bacăului, Neamţului şi unde au mai putut de au robit pe toţi aceia pe care i-au găsit, se zice cam patruzeci de mii de suflete; au robit şi pe cămăraşul de la Ocnă Hristudulo” ²⁶². după care s-au retras din Moldova. Din fericire pentru locuitorii zonei trotuşene, nici proiectul domnitorului Mihai Racoviţă de a ataca trupele imperiale din Transilvania pe la Ghimeș trecînd pe la Ocnă (iulie 1717) ²⁶³ şi nici intenţia generalului austriac Étienne -François, duce de Choiseul, marchiz de Stainville, de a ocupa localităţile trotuşene Comăneşti, Ocna şi Caşin (1718) ²⁶⁴, nu s-au înfăptuit.
             Peste două decenii, în luna iunie 1737, hatmanul Costantin Ipsilanti împreună cu marele spătar Teodor Paladi, cu puţină oaste, pornind din Ocna, după o scurtă confruntare la Comăneşti cu cătanele austriece ce ridicaseră pălănci pe cursul superior al Trotuşului, au reuşit să le respingă în Transilvania ²⁶⁵.
             În ciuda acestor condiţii nefavorabile care caracterizează prima jumătate a secolului al XVIII-lea, tîrgul Ocna cunoaşte o evoluţie ascendentă pentru ca, la sfîrşitul secolului să se numere printre cele mai însemnate aşezări urbane ale Moldovei.

<sup>259. D. Ciurea, Evoluţia aşezărilor şi a producţiei rurale din Moldova în secolele XVII-XVIII, în AIIAI, XIV, 1977, p. 146.
260. CDM, V, p. 278 (nr. 1034).
261. Sergiu Iosipescu, Note istorice despre mănăstirea Mira, ctitorie fortificată a Caritemireştilor, în BMI, 4 /XLI, 1972, p. 53: vezi şi Ioan Murariu, Ţinutul Bacăului în secolele XV -XIX, în “Carpica”, XVI, 1984, p. 146.
262. Cronica Ghiculeştilor, Istoria Moldovei între anii 1695-1754, în Cronicile medievale ale României, V, Bucureşti, 1965, p. 215 şi Cronica anonimă a Moldovei 1661 -1729 (Pseudo-Amiras), în Cronicile medievale ale României, IX, Bucureşti, 1975, p. 85-86.
263. Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 89; Cronica anonimă a Moldovei... ed. cit, p. 221.
264. Hurmuzaki, IX /1, Bucureşti, 1913, p. 556 (nr. DCCV).
265. Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 407.</sup>

^{https://www.orasul-targuocna.ro/wp-content/uploads/2023/04/Strategia-de-dezvoltare-a-Orasului-Targu-Ocna-2021-2027.pdf}

Inscripția din anul 1725 de deasupra Bisericii de lemn “Cuvioasa Parascheva”

Biserica de lemn “Cuvioasa Parascheva”, numită şi “Domnească” a fost construită din bârne de stejar pe malul drept al pârâului Vâlcica, nu departe de Ocne, pentru rufetaşii de aici. Tradiţia spune că biserica actuală a fost refăcută pe locul alteia mai vechi care data din anii 1572 – 1574, de pe vremea lui Ioan Vodă cel Viteaz. Actuala biserică datează din anul 1725, construită de Dediu Codreanu, mare spătar, socrul lui Mihai Racoviţă Voievod. Inscripţia aflată deasupra uşii la intrare glăsuieşte: “Leat 7233 (1725), aprilie 30. Această sfântă biserică s-au prefăcut în zilele Măriei Sale Ion Mihai Racoviţă Voievod gospodja şi Ana în domnia 3-a cu cheltuiala dumisale Dediului vel spătar şi jupâneasa dumisale Ruxandra, părinţii doamnei Anii şi prin osteneala dumisale Catrina în cămărăşii (a) 3” iar pe uşorul uşii din stânga este probabil numele meşterului Mihai Radu.

Arbore genealogic selectiv al domnitorului Ioan Mihai Racoviţă                                                         

|

|             Dediu Codreanu Ana (soție)

Anastasia Cantacuzino (mamă) † 30. VI 1668 măn. Golia, căsătorită cu Ioan Racoviță postrelic; mare vornic

|

Toma Cantacuzino (bunic matern) n. cca 1591 † Iași 6. II 1666 măn. Golia, postrelic; mare sluger; mare vornic; căsătorit I cu fata lui Miron, logofăt; mare sluger și a Măriucăi Bașotă; căsătorit II cu Ana, fiica lui Vorontar Prăjescu.

|

Andronic Cantacuzino (străbunic matern) n. cca 1553 † după 1603 mare vistier căsătorit I în 1575 cu Irina Iacovaki Ralli; căsătorit II cu Maria Pandele Hrisoscoleu

|

Mihail Cantacuzino zis Șeitanoglu (fiul lui Satan) n. cca. 1524 † (spânzurat de turci) Anchialo (sud -estul Bulgariei) 1578

|

Dimitrie Cantacuzino † Athos, zis “Șeitan”. Mare domestic al Patriarhiei.

|

Mihail Cantacuzino † Constantinopol 25. 06. 1522

|

Andronic Cantacuzino Paleolog † (la căderea Constantinopolului, 1453) mare domestic

|

Dimitrie Cantacuzino † 1384 sebastocrator; despot al Mistrei - oraș în Grecia, regiunea Peloponez

|

Matei Cantacuzino † Mistra - oraș în Grecia, regiunea Peloponez 1391. Despot 1347; Co –Împărat 1353-1357. despot al Moreei 1380-1383. Căsătorit în Thessalonik 1341 cu Irina Paleolog

|

Ioan VI Cantacuzino n. 1295 † m-rea Vatoped (Athos) 13. 06. 1383. Mare domestic (1332) Împărat (1347-1358). Căsătorit cu Irina Assan nepoata țarului Ioan Asan al III-lea și fiica despotului din Morea, Andronicus Asan, și a soției sale Tarchanaiotissa.

 

Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică (vol. III): Familia Cantacuzino coordonator şi coautor Mihai Dimitrie Sturdza Editura Simetria Bucureşti 2014 ISBN 978-973-1872-35-3 pagina 23 (CANTACUZINO Începuturi bizantine) şi 24 (CANTACUZINO Începuturile în Ţara Românească şi Moldova).