Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 89

-89-

Papp, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 24 patrifamilie.

Mezei, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 7 pairifamilie.

Tamás, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 3 patrifamilie.

Mik, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 15 patrifamilie.

Rakoltza, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 2 patrifamilie.

Mátyé, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 9 patrifamilie.

Román, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 10 patrifamilie.

Vajda, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 8 patrifamilie.

Kardos, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 10 patrifamilie.

Pásk, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 3 patrifamilie.

Onáts, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 3 patrifamilie.

Fántye, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 3 patrifamilie.

Péter, in comun’a Krisztur [Cristur-Șieu, mai demult Șieu-Cristur, Cristurul Șieului (în dialectul săsesc Eberscht-Kreiz, în germană Kreuz, Oberkreuz, în maghiară Bethlenkeresztúr, Sajókeresztúr) este un sat în comuna Șieu-Odorhei din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Istoric: - Este menționat pentru prima dată în 1332 în lista zecimii papale, sub numele de Sancta Cruce. În timpul Reformei, populația satului s-a convertit la religia unitariană și apoi la religia reformată. Satul a fost distrus de soldații generalului Giorgio Basta în 1603, iar biserica de piatră a fost, de asemenea, distrusă. După aceea, românii s-au așezat lângă populația maghiară în scădere, dar nici populația maghiară nu a fost complet distrusă, deoarece biserica a fost refăcută grație donațiilor locuitorilor maghiari. În 1754, însă, a început din nou să se deterioreze și de data aceasta nu a mai fost nimeni care să o reconstruiască. În 1837, Károly Hodor scria deja despre asta: “Aici era doar o biserică reformată, între ale cărei ziduri goale, urechea nu mai aude astăzi decât tăcere, în afară de ciripitul păsărilor până la răsăritul soarelui”. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, populația maghiară s-a redus la patru familii, în ciuda acestui fapt, ei și-au construit o mică biserică reformată în 1848. Până la Tratatul de la Trianon, județul Szolnok -Doboka a aparținut districtului Bethleni. Populație: - În 1910, din cei 744 de locuitori ai săi, 683 erau români, 58 maghiari și 3 germani.]. — — — 2 patrifamilie.

Szilasi, in comun’a Kettis (Kettö -mezö) [Doi – orașul Doia din insula Pancheea, descrisă de Nicolae Densușianu în Dacia preistorică – subcapitolul “Evhemer despre Columna de aur dedicată lui Uran”.]. — — — 2 patrifamilie.

Papp, in comun’a Rákis (Rákos) [Racoș (în ucraineană Ракош, transliterat: Rakoș, în ucraineană Rákos) este un sat în așezarea urbană Vășcova din raionul Hust, regiunea Transcarpatia, Ucraina. Istoric: - Până la Tratatul de la Trianon, Rákos a aparținut districtului Huszti din județul Máramaros al Regatului Ungariei și apoi Cehoslovaciei. Din 1945 a devenit parte a Uniunii Sovietice, iar în cele din urmă din 1991 aparține Ucrainei. La 17 iunie 2020, în timpul reformei administrative din Ucraina, a devenit membru al municipalității Visk. În anul 1963, în localitate a fost deschisă o școală primară de clasa a opta, în prezent este clasele I și II. funcționează ca școală primară care oferă pregătire universitară. Există o tabără de vacanță pentru copii de 120 de persoane numită Sajan la hotarul satului. În centrul satului există o bibliotecă și un centru cultural.]. — — — 7 patrifamilie.

Mikle, in comun’a Rákis (Rákos) [Racoș (în ucraineană Ракош, transliterat: Rakoș, în ucraineană Rákos) este un sat în așezarea urbană Vășcova din raionul Hust, regiunea Transcarpatia, Ucraina. Istoric: - Până la Tratatul de la Trianon, Rákos a aparținut districtului Huszti din județul Máramaros al Regatului Ungariei și apoi Cehoslovaciei. Din 1945 a devenit parte a Uniunii Sovietice, iar în cele din urmă din 1991 aparține Ucrainei. La 17 iunie 2020, în timpul reformei administrative din Ucraina, a devenit membru al municipalității Visk. În anul 1963, în localitate a fost deschisă o școală primară de clasa a opta, în prezent este clasele I și II. funcționează ca școală primară care oferă pregătire universitară. Există o tabără de vacanță pentru copii de 120 de persoane numită Sajan la hotarul satului. În centrul satului există o bibliotecă și un centru cultural.]. — — — 7 patrifamilie.

Vajda, in comun’a Szótelek [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320, a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație: - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar. În 2002, avea 383 de locuitori, dintre care 264 români, 116 țigani, 2 maghiari și 1 german.]. — — — 9 patrifamilie.

Rád, in comun’a Szótelek [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320, a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație: - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar. În 2002, avea 383 de locuitori, dintre care 264 români, 116 țigani, 2 maghiari și 1 german.]. — — — 6 patrifamilie.

Török, in comun’a Szótelek [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320, a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație: - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar. În 2002, avea 383 de locuitori, dintre care 264 români, 116 țigani, 2 maghiari și 1 german.]. — — — 19 patrifamilie.

Papp, in comun’a Szótelek [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320, a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație: - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar. În 2002, avea 383 de locuitori, dintre care 264 români, 116 țigani, 2 maghiari și 1 german.]. — — —  12 patrifamilie.

Tamás, in comun’a Szótelek [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320, a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație: - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar. În 2002, avea 383 de locuitori, dintre care 264 români, 116 țigani, 2 maghiari și 1 german.]. — — — 4 patrifamilie.

Trifán, in comun’a Szótelek [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320, a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație: - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar. În 2002, avea 383 de locuitori, dintre care 264 români, 116 țigani, 2 maghiari și 1 german.]. — — — 6 patrifamilie.

Dászkál, in comun’a Szótelek [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320, a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație: - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar. În 2002, avea 383 de locuitori, dintre care 264 români, 116 țigani, 2 maghiari și 1 german.]. — — — 3 patrifamilie.

Orosz, in comun’a Szótelek [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320, a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație: - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar. În 2002, avea 383 de locuitori, dintre care 264 români, 116 țigani, 2 maghiari și 1 german.]. — — — 2 patrifamilie.

Tripon, in comun’a Szótelek [Sărata (în maghiară Szótelke) este un sat în comuna Panticeu din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - În 1320, a fost menționat pentru prima dată ca Zoltheleke. Până la Tratatul de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. Populație: - În 1910, din cei 906 de locuitori, 840 erau români, 45 țigani, 20 germani și 1 maghiar. În 2002, avea 383 de locuitori, dintre care 264 români, 116 țigani, 2 maghiari și 1 german.]. — — — 3 patrifamilie.

Muntyán de Füzes, in comun’a Vajdaháza [Originea numelui său: - Conform monografiei lui József Kádár, probabil că și-a luat numele de la un iobag de la castelul Doboka pe nume Vojvoda. Istoric: -  Numele de Vajdaháza a fost menționat pentru prima dată în 1320 în documente ca Woiuadahaza. În 1511 a fost scrisă ca Waydahaza, iar în 1830 ca Vajdaháza. Cunoaștem primul său proprietar cunoscut pe nume din 1320: el a fost László Csonka dintr-o ramură a familiei Zsombor. Regele Róbert Károly a luat moșia de la fiii lui László Csonka, László și Domokos, din cauza neloialității și a donat-o lui Dezsó Elefánti, dar ulterior iertându-i, Vajdaháza a revenit în mâinile vechilor săi proprietari, Iklódia, și a rămas a lor până la începuturile anilor 1500. Pál Nagy din Vajdaházi a locuit în așezare în 1437, - fost un purtător de stindard în armata lui Antal Nagy din Buda. În 1440, fiii lui Beke Iklódi erau proprietarii lui Vajdaháza, care și-au dat proprietatea aici ca gaj lui Maueni Govanni, camera de sare déj, iar în 1455, a fost dată ca gaj și Odvaruta, camera de sare dési. În 1546, Vajdaháza a fost cumpărată de familia Lupsai, în 1554 János Lupsai a gajat un sfert din moșie lui Ferenc Károlyi. În 1577 de Sándoré Kendy, în 1583 de Mihály Maróthy Nagy. În 1599, a devenit proprietatea familiei Sibrik, care a primit moșia infidelului Sándor Kendy de la Zsigmond Báthory. În 1694, a aparținut lui Mihály Teleki și a aparținut lui Teleki chiar și în 1898. În 1837 avea 678 de locuitori, dintre care 676 români și 2 evrei. Numărul de case a fost de 93. În 1891, din 909 locuitori, 1 era romano -catolic, 896 greco -catolici, 8 reformați, 3 israelieni. Vajdaháza a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka înainte de Tratatul de pace de la Trianon. Costume populare, obiceiuri populare: La sfârșitul anilor 1800, despre Vajdaháza au fost înregistrate următoarele: Clădirile lor sunt din lemn, în mare parte acoperite cu paie. Apartamentul lor are o cameră și un atrium. Îmbrăcămintea bărbătească este lenjerie de casă, cu cămașă cusută, încălzitoare late pentru picioare, cizme, mănuși albastre și pălărie de filare, sacou cusut din condraposto ușor (la comandă); iarna, pantaloni condraposto, corset din piele brodata cu matase, sapca neagra din piele de oaie. Femeile poartă o fustă de carton, cizme roșii, un corset, mâneci albastre și o haină albă.]. — — — 3 patrifamilie.

Sztaniste, in comun’a Baica [Baica este un sat în comuna Hida din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Bányika a fost menționat pentru prima dată în 1336 în documente ca Bayka. Așezarea aparținea conacului Gorbó, iar proprietarii săi erau membri ai familiei Hont -Pázmány. Conform documentelor din 1350, în hotarele Bányika era și o biserică pustnicească. În 1396, familiile Sombori și Drági i-au dat în judecată pe posesorii conacului Gorbó. Probabil conacului Gorbó a fost distrus în timpul erei turcești, deoarece existau informații despre el doar mai târziu în 1600. În 1600, prințul András Báthory a donat localitatea Bányika familiei Bocskaya. În 1645, biserica de lemn a comunității de rit est grecesc (ortodox) era deja în picioare. În 1888, Bányika (Bajka) aparținea Districtului Almási din județul Cluj. În 1910, așezarea avea 379 de locuitori. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Bányika aparținea districtului Hidalmás din județul Cluj.]. 1772 lun’a lui Febr. Împărăteasa consoartă a Sfântului Imperiu Roman, Maria Terezia a Austriei de Habsburg- Lorena, contesă de Flandra, Hainaut și Namur, arhiducesa Austriei, ducesă consortă de Burgundia, Stiria, Carintia,  Lorraina și Bar, de Milano, Parma, Piacenza și Guastalla, Limburg, Lothier, Luxembourg, de Hertog van Brabant, marea ducesă a Transilvaniei, regina Germaniei, Ungariei, Slavoniei, Croației și Boemiei, Lodomeriei și Galiției, suverană a Țărilor de Jos; Armaliata. 4 patrifamilie.

Juga, in comun’a Baica [Baica este un sat în comuna Hida din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Bányika a fost menționat pentru prima dată în 1336 în documente ca Bayka. Așezarea aparținea conacului Gorbó, iar proprietarii săi erau membri ai familiei Hont -Pázmány. Conform documentelor din 1350, în hotarele Bányika era și o biserică pustnicească. În 1396, familiile Sombori și Drági i-au dat în judecată pe posesorii conacului Gorbó. Probabil conacului Gorbó a fost distrus în timpul erei turcești, deoarece existau informații despre el doar mai târziu în 1600. În 1600, prințul András Báthory a donat localitatea Bányika familiei Bocskaya. În 1645, biserica de lemn a comunității de rit est grecesc (ortodox) era deja în picioare. În 1888, Bányika (Bajka) aparținea Districtului Almási din județul Cluj. În 1910, așezarea avea 379 de locuitori. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Bányika aparținea districtului Hidalmás din județul Cluj.]. 1769 lun’a lui Iuliu. Împărăteasa consoartă a Sfântului Imperiu Roman, Maria Terezia a Austriei de Habsburg- Lorena, contesă de Flandra, Hainaut și Namur, arhiducesa Austriei, ducesă consortă de Burgundia, Stiria, Carintia,  Lorraina și Bar, de Milano, Parma, Piacenza și Guastalla, Limburg, Lothier, Luxembourg, de Hertog van Brabant, marea ducesă a Transilvaniei, regina Germaniei, Ungariei, Slavoniei, Croației și Boemiei, Lodomeriei și Galiției, suverană a Țărilor de Jos; Armaliata. 4 patrifamilie.  

Hidalmás, 1862 év Julius 8-án                                      Sigismundu Hatfaludi,

                                                                                                                    jude procesualu.

XVII. Comitatulu Doboc’a-Szolnok.

1.      Tractulu Gherlei

 

Triff de Kiss -Buny, in comun’a A. –Gyekenyes (Alsógyékényes község) [Jichișu de Jos (în maghiară Alsógyékényes, în germană Unterrohrbach) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Codor, Jichișu de Jos (reședința), Jichișu de Sus, Șigău și Tărpiu.]. — Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1616, 12 Apriliu. Semnele nobilitare, precum si armalele se afla la némuri in Kis -Bun. 12 patrifamilie.

Papp de Malinfalva, in comun’a A. –Gyekenyes (Alsógyékényes község) [Jichișu de Jos (în maghiară Alsógyékényes, în germană Unterrohrbach) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Codor, Jichișu de Jos (reședința), Jichișu de Sus, Șigău și Tărpiu.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1680, 4 Maiu. Scutu militare, in a càruia aria se arata o mâna taiata din umeru, care tiene radicala in susu o sulitia etc. 8 patrifamilie.    (blazon) 

Vajda de Alsó -Gyekenyes, in comun’a A. –Gyekenyes (Alsógyékényes község) [Jichișu de Jos (în maghiară Alsógyékényes, în germană Unterrohrbach) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Codor, Jichișu de Jos (reședința), Jichișu de Sus, Șigău și Tărpiu.]. — Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, 1631, 28 Iuniu. Scutu in a càruia aria se vede o cununa de auru, din care se ridica o mâna taiata dela umeru, ce tiene o sabia, unu manunchiu de grâu si unu struguru coptu etc. 10 patrifamilie.    (blazon) 

 

 

      Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 88

-88-

16. Districtulu Pánczél-Cseh.

Mikle, in comun’a Balanu [Bălan este o comună în județul Sălaj, Transilvania, România, formată din satele Bălan (reședința), Chechiș, Chendrea, Gălpâia și Gâlgău Almașului. Istoric: - Locul a fost menționat pentru prima dată în 1399. Mai sunt mențiuni în 1454, 1520 Balashaza, 1733 Balan, 1750 Balásháza, 1805 Balázsháza, 1850 Belan și 1854 Balásháza și Bals. Numele satului provine de la Balan, porecla inițială a oamenilor cu părul blond. Numele de Almásbalázsháza (Almás-Balázsháza) a fost menționat pentru prima dată în documente în secolul al XVI-lea, când Gáspár Somi a lăsat-o să fie folosit de Péter Zsombori în 1520. În 1560, Kristóf Báthory Somlyói și soția sa au fost incluși în proprietatea și accesoriile Castelului Almás, luate de la Ferenc Bebek din cauza infidelității, precum și în proprietatea lui Balázsháza. În 1593, György Wass a primit moșia de la Zsigmond Báthory. În 1594, Anna Bornemissza a transferat moşia Almás cu accesoriile sale lui István Csáki. În 1630, prințesa Katalin Károlyi i-a confirmat pe: Istvánné Zakariás și Anna Básti în moșia de aici. În 1837, principalii moșieri erau Csáki, dar familiile baronilor Jósika, Molnár, Geréb și Cserei erau proprietari aici sub dreptul Csáki, iar familiile conților Rédei, Korbács și Felszegi aveau și o parte din proprietate aici. O mănăstire a fost cândva târnosită la Facza, la hotarul aşezării. Locul lui este un loc de rămas bun.]. — — — 8 patrifamilie.

Szirb de Kövár, in comun’a Csernek [Cernuc este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Satele Bezded, Cernuc și Solomon sunt pomenite începând cu anul 1336, respectiv: BEZDED – Bezdedteluk, CERNUC – Curnuk, SOLOMON – Salamonteluk. Istoric: -  Numele localității Csernek a fost menționat pentru prima dată în certificate în 1336 ca Cernuk. În 1351, numele său a fost scris ca Churnucteluk, în 1378 ca Charnateleke și în 1625 ca Czarnak. Primii proprietari ai așezării au fost membrii familiei Sombor; Fiii lui Sombor Gyula și Pető și fiul lui Gyula János și fiul lui Pál András, care în 1336 au dat moșia lui István Pogány în schimb. În 1378, regele Ludovic cel Mare a donat localitatea lui György și lui Imre Bebek. În 1509, János Bebek a promis moșia lui Józsa Somi. În 1554, văduva Anna Somi, împreună cu Imré Balassa, au lăsat jumătate din moșie, care aparținea Castelului Almás din județul Cluj, lui Boldizsár Patócsy. În 1564 Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund II, a transmis moșia copiilor Annei Somi, luată din cauza lipsei de loialitate și a donat-o baronului Tokaj Ferenc Némethi și soției sale Zsófia Balassa și surorii ei Margit Balassa. În 1577, moșia a aparținut soțului Zsófiei Balassa, László Csáky. Înainte de 1595 , era proprietatea lui Gábor Kendy, dar Zsigmond Báthory i-a luat-o din cauza lipsei de loialitate și i-a donat-o lui István Bocskai . Un alt proprietar al lui Csernek la acea vreme era István Csáky. În 1625, István Csáky era proprietarul așezării. În 1696, era un sat vasal turc. Până în 1788, Sámuel Diószeghy avea și aici o cotă de proprietate, care i-a fost sechestrată din cauza neloialității vistieriei. La momentul recensământului din 1820, contele János Haller, Samu Telegdi, János Eperjesi, Pál Varsányi, Gábor Vajda, contele Samuné Wass, familia contelui Bethlen, contesa Rozália Csáky, erau proprietarii așezării. După moartea contelui Gábor Csáky în 1832, moștenitorii săi și-au împărțit proprietățile. Contele Lázár Csernek s-a dus la József. În 1837, avea 199 de locuitori, în 27 de case. În 1891, din 568 de locuitori, 12 erau romano -catolici, 811 greco -catolici, 9 reformați și 12 israeliți. Numărul caselor la acea vreme era de 99. Limita sa era de 1.961 de acri cadastrali. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Csernek aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka.]. — — — 5 patrifamilie.

Hosszu, in comun’a Csernek [Cernuc este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Satele Bezded, Cernuc și Solomon sunt pomenite începând cu anul 1336, respectiv: BEZDED – Bezdedteluk, CERNUC – Curnuk, SOLOMON – Salamonteluk. Istoric: -  Numele localității Csernek a fost menționat pentru prima dată în certificate în 1336 ca Cernuk. În 1351, numele său a fost scris ca Churnucteluk, în 1378 ca Charnateleke și în 1625 ca Czarnak. Primii proprietari ai așezării au fost membrii familiei Sombor; Fiii lui Sombor Gyula și Pető și fiul lui Gyula János și fiul lui Pál András, care în 1336 au dat moșia lui István Pogány în schimb. În 1378, regele Ludovic cel Mare a donat localitatea lui György și lui Imre Bebek. În 1509, János Bebek a promis moșia lui Józsa Somi. În 1554, văduva Anna Somi, împreună cu Imré Balassa, au lăsat jumătate din moșie, care aparținea Castelului Almás din județul Cluj, lui Boldizsár Patócsy. În 1564 Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund II, a transmis moșia copiilor Annei Somi, luată din cauza lipsei de loialitate și a donat-o baronului Tokaj Ferenc Némethi și soției sale Zsófia Balassa și surorii ei Margit Balassa. În 1577, moșia a aparținut soțului Zsófiei Balassa, László Csáky. Înainte de 1595 , era proprietatea lui Gábor Kendy, dar Zsigmond Báthory i-a luat-o din cauza lipsei de loialitate și i-a donat-o lui István Bocskai . Un alt proprietar al lui Csernek la acea vreme era István Csáky. În 1625, István Csáky era proprietarul așezării. În 1696, era un sat vasal turc. Până în 1788, Sámuel Diószeghy avea și aici o cotă de proprietate, care i-a fost sechestrată din cauza neloialității vistieriei. La momentul recensământului din 1820, contele János Haller, Samu Telegdi, János Eperjesi, Pál Varsányi, Gábor Vajda, contele Samuné Wass, familia contelui Bethlen, contesa Rozália Csáky, erau proprietarii așezării. După moartea contelui Gábor Csáky în 1832, moștenitorii săi și-au împărțit proprietățile. Contele Lázár Csernek s-a dus la József. În 1837, avea 199 de locuitori, în 27 de case. În 1891, din 568 de locuitori, 12 erau romano -catolici, 811 greco -catolici, 9 reformați și 12 israeliți. Numărul caselor la acea vreme era de 99. Limita sa era de 1.961 de acri cadastrali. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Csernek aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka.]. — — — 3 patrifamilie.

Papp de Kövár, in comun’a Fuzes [Fizeș este un sat în comuna Sâg din județul Sălaj, Transilvania, România. Celelalte sate din comună sunt: Sâg, Tusa, Mal și Sârbi. Relieful este preponderent deluros. Preocuparea principală a sătenilor este agricultura. Majoritatea locuitorilor sunt de religie ortodoxă. Istoric: - Numele de Krasznafüzes a fost menționat pentru prima dată în certificate în 1341 ca Fizes. Așezarea făcea parte din Castelul Valkó, iar în 1341 Maestrul Dancs și-a înregistrat-o drept proprietatea sa, dar fiul lui Gergely, Jakab, s-a opus. În 1481, a fost deținută de András și Mihály Bánffy Losonczy, în 1508 de István Báthory, iar în 1519 de György Borzási. În 1523, a fost deținută de István Szaniszlófi Somlyói. În 1564 Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund II, a donat-o lui Farkas Bánffy Losonczi din Nagyfalusi. În 1570, László Károlyi a moștenit cartierul fiicei, care era nepotul fiicei lui István Bánffy. În 1648, era moșia Rákóczi: a fost donată de György I. Rákóczi fiului său al II-lea. György Rákóczi, mai târziu a revenit trezoreriei. În 1777, Trezoreria i-a dat-o consilierului de curte Cserei Farkas. În 1847, avea 458 de locuitori, toți greco -catolici. În 1890, din 600 de locuitori, 1 era maghiar, 13 germani, 586 olachi, dintre care 586 greco -catolici, 14 israelieni. Numărul caselor era de 132. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, Krasznafüzes aparținea districtului Krasznai din județul Szilágy.]. — — — 5 patrifamilie.

Cziple de Fejérfalva,  in comun’a Jelciu, (Volcs) [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 5 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Mik de N.- Somkut,  in comun’a Volcs [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 12 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Mosutz de Berencze,  in comun’a Volcs [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 22 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Tyira de Sulesti,  in comun’a Volcs [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 13 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Mezei de Szathmár,  in comun’a Volcs [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 5 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Tite,  in comun’a Volcs [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 26 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Tripon,  in comun’a Volcs [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 9 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Onáts de Szurduk Kápolnok,  in comun’a Volcs [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 12 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Dáskál,  in comun’a Volcs [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 5 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Papp, in comun’a Volcs [Cetatea Valcău este o fostă cetate a comitatului Crasna. În evul mediu a jucat un rol important în istoria regiunii. Cetatea se află în actuala localitate Sub Cetate din județul Sălaj. Istoric: - În urma unor invazii tătare devastatoare și a creșterii amenințării dinspre Imperiul Otoman, regalitatea maghiară a ridicat un sistem de fortificații în Transilvania, sistem care se extindea și în partea de sud -vest a actualului județ Sălaj. Din acest sistem facea parte și Cetatea Valcău, ridicata pe dealul numit “Plai”, la poalele Munților Plopiș, nu departe de satul Sub Cetate. Cetatea a fost construită cu scopul de a apăra regiunea sud -vestică dinspre direcția Nușfalău – Zăuan – Ip. Edificarea ei a fost favorizată de existența posibilității de construire pe vârful dealului Plai, care este mărginit în partea de est de albia râului Barcău. Apele Barcăului au înlocuit șantul de apărare, obligatoriu pentru apărarea unei cetăți. În secolul al XV-lea cetatea Valcău stăpânea întreaga regiune sudică a comitatului Crasna și apăra zona de potențiali dușmani. Făcea parte din comitatul Crasna, deși în anul 1340 un document pomenește de un comitat al Valcăului. Cetatea Valcău a fost construită probabil în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după marea invazie tătară din 1241, jucând un rol important și în luptele interne dintre nobilii feudali, în urma cărora a intrat in posesia familiei Bánffy. În 1319 este pentru prima dată atestat un “Castrum Volko”, într-o scrisoarea de danie a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, către Dezideriu de Elewanth, castelan al cetății Bologa. Atestarea este următoarea: …“Dar după o bună bucată de vreme, scăpând din robia lor cu ajutorul nostru, n-a încetat cu puteri recâștigate, de a bate cetatea zisului Bekch numită Valcău, a pomenitului Ștefan, numită Derguech, (cei doi) necredincioși ai noștri, până ce luând cu ajutorul lui Dumnezeu aceste cetăți, ni le-a dat pe seama măriei noastre”…  La începutul existentei sale, cetatea a fost, probabil, o cetate nobiliară, deoarece prima atestare documentară arată că primul ei proprietar cunoscut a fost Bekch, fiul lui Iacob Kopasz, fost palatin al Ungariei. Dezideriu de Elewanth, amintit mai sus, a atacat “cetatea zisului Bekch”, răzvrătit împotriva lui Carol Robert, pe care o cucerește și pe care o dăruiește regelui. La 1 mai 1329, Capitul din Pojon adeverește ca văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, împreuna cu fiii săi și cu ginerele, au vândut două moșii. Un document din 27 septembrie 1341 pomenește despre “Welke”, odată cu punerea magistrului Donch în stăpânirea acestei moșii. Într-un document datat 27 septembrie 1341, domeniul cetății Valcău este delimitat cu claritate. Se pomenește de un fost castelan al cetății, care îi scria regelui următoarele: “… ține de moșia Valcău, moșia numită Nușfalău, Boghiș, Monorod (dispărut), Huseni, Ban, Peceiu, Fizeș, Sâg, Aleuș, Halmășd, Tusa, Mykahaza și Thyreteluke (disparute), Cizer, Stârciu, Meseșenii de Sus, Crasna, Recea, Drighiu, Zăuan, Oaia (cătun al satului Crișeni, astăzi dispărut) pe care Chemburg, fostul castelan de Valcău,…” Un document adresat în anul 1342 Capitulului din Oradea ilustrează organizarea satelor românești de pe domeniul cetății Valcău, mențiune consemnată cu ocazia unei ședințe de judecată: “… fiii pomenitului magistru Donch, au pus să se cosească de către Tihomir Românul (voievodul lor) din Iaz* și de ceilalți români din același loc, fânul de pe o bucată de pământ și de moșie a aceluiași Napakur din Bozies aflătoare lângă Giumelcis, ca tine de suszisa moșie numită Bozies și să culeagă (și) celelalte folosințe ale numitei bucăți de pământ de către dânșii spre paguba sa, în timp ce pricina dintre ei, ear pe cale de judecată și după aceea (dacă iobagii unguri și români din Nușfalău, Iaz și din Valcău și din Giumelcis) dar mai ales Tihomir voievodul din Iaz, și toți românii aflători sub voievodul acela Tihomir, s-au folosit de pământurile de arătură, livezile și pădurile, precum și de toate celelalte folosințe ale sale (după cum) a susținut și în pomenitele scrisori acel Napakur…”. Se reliefează aici două realități pregnante: existența cnejilor români, conducători ai comunităților obștești libere, cât și necesitatea relațiilor dintre castelanii regali de Valcău și cnejii care “… înțelegeau să-și conserve sau să-și consolideze statutul social de sorginte arhaică, prestatală”. De altfel, unul dintre primii castelani ai cetății Valcău purta numele de Kenez, fiind probabil din rândurile cnejinimii românești din preajma cetății. Documentul care atestă acest lucru datează de la 1 mai 1329, eliberat de Capitul de la Pojon, care adeverește că “văduva comitelui Kenez, fost castelan al cetății Valcău, Filip și Petru - fiii acestuia - precum și Simion ginerele său, au vândut magistrului Petru zis Orrus, castelan de Pojon moșiile Dudagzeg si Anya”. La 27 septembrie 1341 este amintit un fost castelan al cetății, care stăpânea și cele 22 de sate înconjurătoare și care se numea Chemburg. A doua zi, la 28 septembrie 1341, Capitul de la Oradea menționează că regele donează cetatea comitelui Doch de Crasna și urmașilor săi. Aceasta înseamnă că la acea dată, cetatea și domeniul erau din nou în stăpânirea unei familii nobiliare, dar asupra satelor și domeniului cetății ridică pretenții și alți proprietari vecini. Comitelui Donch și fiilor săi Nicolae, Ștefan, Ioan și Ladislau, nu le-a fost ușor să intre în stăpânirea daniei regale. La sfârșitul secolului al XIV-lea, prin căsătorie, cetatea și domeniul ei ajung în stăpânirea nobililor din familia Banffy -Losonczi. În anul 1479, Andrei și fratele său din familia Banffy, primesc un privilegiu regal în virtutea căruia au dreptul de judecată in domeniul Valcău. În anii următori cetatea este amintită în alte documente, respectiv în: 1491, 1497, 1508, 1514, 1522; în 1546 este zălogită pentru 4000 de florini de aur, în 1549, în 1552, în 1562 cetatea aparține lui Seredi Istvan, care face parte din partida lui Ioan Sigismund Zápolya, cunoscut ca Ioan Sigismund (în maghiară János Zsigmond Zápolya) (n. 7 iulie 1540, Buda - d. 10 martie 1571, Alba Iulia) a fost rege al Ungariei sub numele de Ioan al II-lea și principe al Transilvaniei (din 1570), sub numele de Ioan Sigismund. El a purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei (de drept), acest titlu fiind stabilizat de-abia in 1576. Când ajunge rege al Ungariei, Ioan al II-lea Sigismund, acesta dăruiește în anul 1564 domeniul cetății Valcău tot unui membru al familiei Banffy. Seria documentelor care atestă proprietarii domeniului cetății Valcău, continuă în anii: 1573, 1589, 1646, 1676, în ultimul an amintindu-ne și despre un iobag al cetății. În anul 1665 Hamza Pașa, din cetatea Oradea, trimite circa 500 de soldați care atacă și cuceresc cetatea Valcău în iarna aceluiași an. La acel moment, cetatea n-avea apărare, ultimul căpitan al cetății fiind Teleky Mihaly. În același an, principele Mihai Apaffi a trimis o armată condusă de Mihai Makai pentru a reface cetatea, gândindu-se la întărirea ei în timp. Hamza Pașa, care staționa cu trupele sale la Oradea, află de intențiile principelui referitor la Valcău și trimite o armată care devastează din nou cetatea Valcăului. De-abia în anul 1716 se mai încearcă refacerea cetății, fără nici un rezultat. La 10 ianuarie 1718, în adunarea comităsensă a Solnocului de Mijloc, se ia hotărârea să contribuie și orașul Zalău la refacerea cetății Valcău, cu materiale (roabe, șine de fier și praf de pușcă) și cu 30 de oameni. Toate încercările se soldează cu eșecuri, cetatea nu se mai reface după atacurile turcești repetate din anul 1665.]. — — — 5 patrifamilie.

* Iaz este un sat în comuna Plopiș din județul Sălaj, Transilvania, România. A fost atestat pentru prima dată în anul 1342. Satul "Iaz" este traversat de Valea Iazului. În prezent numără o populație de peste 820 locuitori.

Tite, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 26 patrifamilie.

Hosszu, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 8 patrifamilie.

Terek, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 18 patrifamilie.

Rewnik, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 12 patrifamilie.

Rakoltza, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 8 patrifamilie

Mosutz, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 3 patrifamilie.

Biró, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 2 patrifamilie.

Dászkál, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 13 patrifamilie.

Florián, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 2 patrifamilie.

Péter, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 6 patrifamilie.

Popp, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 4 patrifamilie.

Gerhes, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 1 patrifamilia.

Rád, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 6 patrifamilie.

Török, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 8 patrifamilie.

Prodán, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 1 patrifamilia.

Staniste, in comun’a Kalocsa [Călacea (în maghiară Kiskalocsa, alternativ Kalocsa) este un sat în comuna Gârbou din județul Sălaj, Transilvania, România. Istoric: - Călacea a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1312, sub numele de Kalacha. În localitate au fost descoperite fragmente de ceramică datând din epoca bronzului. Arheologul Károly Torma consemna în 1879 substrucțiile unei clădiri datând din epoca romană. Numele de Kiskalocsa (Kalocsa) a fost menționat pentru prima dată în 1312 într-un act ca Kalucha. A fost scrisă în următoarele forme: Kalacha în 1348, Kalochya în 1591 și Kalacsa în 1696. Primii săi proprietari au fost membri ai fostului clan al iobagilor castelului Szil (Zyl). În 1312, fiul lui Gotthárd Péter, János Nemes și fiul său Péter din familia Zyl dețin proprietatea, dar mai târziu au fost obligați - din cauza crimelor - să-și cedeze proprietatea lui Olivér Kalocsai din aceeași familie și fiului rudelor sale, Kalocs (Kalacs). Mai târziu, așezarea a rămas proprietatea lor până în 1370. Cu toate acestea, în 1370, după moartea fiului Kalacs fără moștenitor, regele Ludovic I a donat-o fiul fiicei lui Kalacs. În 1509, localitatea a fost deținută de János Bebek, care a gajat-o lui Józsa Somi. În 1535, Imre Bebek a vândut un sfert din proprietate lui Imre Balassa și soției sale Anna Somi, care i-au lăsat-o soțului ei Boldizsár Patócsy. În 1590, copiii lui Margit (Margareta) Balassa au împărțit moșia. În 1632, a fost deținut de Gotthárd Kún și văduva lui Boldizsár Wesselényi. În 1668, noul proprietar era Ferenc Kornis, iar în 1678, familia Sárközi avea și ea o parte a proprietății aici. În 1694, noii proprietari erau: Mihály Bánffy, György și Dániel Wass, Ferenc Daczó, Miklós Horváth și văduvele lor. A fost deținută de Györgyné Daczó. În 1715, a fost deținută de următorii: Dániel Wass, György Haller, Ferenc Ördög și Gáborné Petki Nagy. În 1727, copiii contelui János Bethlen și soția sa Erzsébet Alvinczi și-au împărțit proprietățile aici. În 1863, baronul Károly Huszár, Pap Ferenc Leményi, Anna Máiaffy, Miklós Sikó, Łorbála Csákó și Mihály, Klára Baranyai și alte familii au primit despăgubiri pentru domnie aici. În 1891, din 888 de locuitori, 1 era romano -catolic, 851 greco -catolici și 38 israelieni. În 1898, noii proprietari erau: János Mihály, István Somogyi prin cumpărare, nobilul József Zamberer au mai fost proprietari aici prin cumpărare. La acea vreme, Kiskalocsa aparținea districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. La recensământul din 1910 avea 975 de locuitori, dintre care 2 maghiari, 15 germani, iar 958 români. Dintre aceștia, 958 erau greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 2 patrifamilie.

Mikle, in comun’a Kendra (Kettős -Mező) [Chendrea (în maghiară: Kendermező ) este un sat în comuna Bălan din județul Sălaj, Transilvania, România. Locația: - Este o aşezare situată la nord de Hidalmás, lângă apa Almás, între Almásrákos şi Almásbalázsháza. Istoric: - Numele Chendrea - Kendermező a fost menționat pentru prima dată în 1350 într-un act sub numele Kendermezu. A mai fost scris în variantele: ca Kendermezew în 1469, Kendermezeo în 1567 și Kender -Mezeo în 1610. Potrivit legendei supraviețuitoare, este cel mai vechi sat de-a lungul Almáșului, a cărui origine este legată de sosirea maghiarilor. Granița sa se întindea până la Tihó*. În 1350, conform raportului mănăstirii, era una dintre moșiile lui Jakab Brassai. În 1434, László Drághi, Jakab, Zsigmond și Osvát, precum și Gergely Zsombori și Tamás, fiii lui János, au fost incluși în moșie. În 1602, a fost proprietatea lui Farkas Zsombori, dar generalul György Básta și căpitanul Mihály Székely Keövendi din Tiszántúl i-au dat-o lui Simon Lodi Trogeri pentru meritele sale. În 1603 a aparținut lui István Csáki, iar în 1837 a aparținut urmașilor lui Gábor Csáki. În 1890, din 737 de locuitori, 29 erau maghiari, 694 români, alți 14, dintre care 677 greco -catolici, 29 luterani, 3 reformați și 28 israelieni. Numărul caselor era atunci de 141. La începutul secolului al XX -lea, aparținea districtului Zsibó din județul Szilágy. La recensământul din 1910, din cei 800 de locuitori ai săi, 15 erau maghiari, 778 români, dintre care 773 greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 2 patrifamilie.

* Tihău (în maghiară Tihó) este un sat în comuna Surduc din județul Sălaj, Transilvania, România. Se află în partea central-estică a acestuia. Istoric: - Prima atestare documentară a localității provine din anul 1560, când satul apare sub numele de Tihó. Totuși, pe raza localității este atestată prezența unei fortificații de tip castru, cunoscută drept “cetatea lui Tuhutum”. Castrul este situat pe un mic platou numit de localnici “Grădiște” sau “Cetate”, platou ce se află în stânga Someșului, înainte de confluența acestuia cu Valea Almașului. Un amplu proces de prelevare a materialelor arheologice a fost demarat în 1958. Atunci au fost descoperite ceramică, țigle și cărămizi, arme, unelte, diverse obiecte, ștampile tegulare, monede, chiar și inscripții pe piatră. Demografie: - Izvoarele istorice confirmă faptul că teritoriul localității este populat din timpuri străvechi. Din timpul perioadei romane este atestată existența castrului roman, precum și a altor fortificații ridicate pe înălțimile din jur (Dealul Hrăii etc.). Cercetările vechi au arătat, iar cele mai noi au confirmat ridicarea acestora de către unități auxiliare, precum Cohors I Cannanefatium. Retragerea aureliană nu a însemnat nici părăsirea acestor locuri decât de administrație, armată, pe când civilii care trăiau pe lângă castru au rămas, iar peste Someș erau dacii liberi. Atestarea documentară a satului în secolele XIV –XVI nu conduce la concluzia că neapărat atunci a fost înființat satul, ci, mai mult ca sigur, mult mai devreme. La recensământul populației din 18 martie 2002 populația localității Tihău se cifra la 1.080 locuitori, 528 de sex masculin și 552 de sex feminin. Așezarea a aparținut ramurii Szilvási a familiei Zsombor până în 1336, care a schimbat -o apoi cu alte câteva moșii: Csákigorbó, Gornok, Bezdédtelek, Salamontelek, Zsombortelek, Komlóstelek, Bajka la István Pogány, baronul de Csicsa și Forál satul, Băzdedtelek din Szilvás, Septér și Örményes în Mezőség. La mijlocul anilor 1560, a fost scrisă ca proprietate a lui Ferenc Bebek, căruia însă i-a fost luată din cauza infidelității și Kristóf Báthory Somlyói a fost inclus în proprietatea lui Tihó. În 1599, voievodul Mihály a donat lui János Dobai un teren în satul Toho (Tiho). În 1630, prințesa Katalin de Brandenburg i-a confirmat pe István Zakariás și soția sa Anna Básti și copiii lor de la acest soț în moșia lor Tihó. În 1837, a fost deținută de familiile conților Kornis, Somai, Rettegi, Mágucz, Bideskuti de drept al lui Csáki și Nádudvari.

Pintye, in comun’a Kendra (Kettős -Mező) [Chendrea (în maghiară: Kendermező ) este un sat în comuna Bălan din județul Sălaj, Transilvania, România. Locația: - Este o aşezare situată la nord de Hidalmás, lângă apa Almás, între Almásrákos şi Almásbalázsháza. Istoric: - Numele Chendrea - Kendermező a fost menționat pentru prima dată în 1350 într-un act sub numele Kendermezu. A mai fost scris în variantele: ca Kendermezew în 1469, Kendermezeo în 1567 și Kender -Mezeo în 1610. Potrivit legendei supraviețuitoare, este cel mai vechi sat de-a lungul Almáșului, a cărui origine este legată de sosirea maghiarilor. Granița sa se întindea până la Tihó*. În 1350, conform raportului mănăstirii, era una dintre moșiile lui Jakab Brassai. În 1434, László Drághi, Jakab, Zsigmond și Osvát, precum și Gergely Zsombori și Tamás, fiii lui János, au fost incluși în moșie. În 1602, a fost proprietatea lui Farkas Zsombori, dar generalul György Básta și căpitanul Mihály Székely Keövendi din Tiszántúl i-au dat-o lui Simon Lodi Trogeri pentru meritele sale. În 1603 a aparținut lui István Csáki, iar în 1837 a aparținut urmașilor lui Gábor Csáki. În 1890, din 737 de locuitori, 29 erau maghiari, 694 români, alți 14, dintre care 677 greco -catolici, 29 luterani, 3 reformați și 28 israelieni. Numărul caselor era atunci de 141. La începutul secolului al XX -lea, aparținea districtului Zsibó din județul Szilágy. La recensământul din 1910, din cei 800 de locuitori ai săi, 15 erau maghiari, 778 români, dintre care 773 greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 1 patrifamilia.

* Tihău (în maghiară Tihó) este un sat în comuna Surduc din județul Sălaj, Transilvania, România. Se află în partea central-estică a acestuia. Istoric: - Prima atestare documentară a localității provine din anul 1560, când satul apare sub numele de Tihó. Totuși, pe raza localității este atestată prezența unei fortificații de tip castru, cunoscută drept “cetatea lui Tuhutum”. Castrul este situat pe un mic platou numit de localnici “Grădiște” sau “Cetate”, platou ce se află în stânga Someșului, înainte de confluența acestuia cu Valea Almașului. Un amplu proces de prelevare a materialelor arheologice a fost demarat în 1958. Atunci au fost descoperite ceramică, țigle și cărămizi, arme, unelte, diverse obiecte, ștampile tegulare, monede, chiar și inscripții pe piatră. Demografie: - Izvoarele istorice confirmă faptul că teritoriul localității este populat din timpuri străvechi. Din timpul perioadei romane este atestată existența castrului roman, precum și a altor fortificații ridicate pe înălțimile din jur (Dealul Hrăii etc.). Cercetările vechi au arătat, iar cele mai noi au confirmat ridicarea acestora de către unități auxiliare, precum Cohors I Cannanefatium. Retragerea aureliană nu a însemnat nici părăsirea acestor locuri decât de administrație, armată, pe când civilii care trăiau pe lângă castru au rămas, iar peste Someș erau dacii liberi. Atestarea documentară a satului în secolele XIV –XVI nu conduce la concluzia că neapărat atunci a fost înființat satul, ci, mai mult ca sigur, mult mai devreme. La recensământul populației din 18 martie 2002 populația localității Tihău se cifra la 1.080 locuitori, 528 de sex masculin și 552 de sex feminin. Așezarea a aparținut ramurii Szilvási a familiei Zsombor până în 1336, care a schimbat -o apoi cu alte câteva moșii: Csákigorbó, Gornok, Bezdédtelek, Salamontelek, Zsombortelek, Komlóstelek, Bajka la István Pogány, baronul de Csicsa și Forál satul, Băzdedtelek din Szilvás, Septér și Örményes în Mezőség. La mijlocul anilor 1560, a fost scrisă ca proprietate a lui Ferenc Bebek, căruia însă i-a fost luată din cauza infidelității și Kristóf Báthory Somlyói a fost inclus în proprietatea lui Tihó. În 1599, voievodul Mihály a donat lui János Dobai un teren în satul Toho (Tiho). În 1630, prințesa Katalin de Brandenburg i-a confirmat pe István Zakariás și soția sa Anna Básti și copiii lor de la acest soț în moșia lor Tihó. În 1837, a fost deținută de familiile conților Kornis, Somai, Rettegi, Mágucz, Bideskuti de drept al lui Csáki și Nádudvari.

Hosszu, in comun’a Kendra (Kettős -Mező) [Chendrea (în maghiară: Kendermező ) este un sat în comuna Bălan din județul Sălaj, Transilvania, România. Locația: - Este o aşezare situată la nord de Hidalmás, lângă apa Almás, între Almásrákos şi Almásbalázsháza. Istoric: - Numele Chendrea - Kendermező a fost menționat pentru prima dată în 1350 într-un act sub numele Kendermezu. A mai fost scris în variantele: ca Kendermezew în 1469, Kendermezeo în 1567 și Kender -Mezeo în 1610. Potrivit legendei supraviețuitoare, este cel mai vechi sat de-a lungul Almáșului, a cărui origine este legată de sosirea maghiarilor. Granița sa se întindea până la Tihó*. În 1350, conform raportului mănăstirii, era una dintre moșiile lui Jakab Brassai. În 1434, László Drághi, Jakab, Zsigmond și Osvát, precum și Gergely Zsombori și Tamás, fiii lui János, au fost incluși în moșie. În 1602, a fost proprietatea lui Farkas Zsombori, dar generalul György Básta și căpitanul Mihály Székely Keövendi din Tiszántúl i-au dat-o lui Simon Lodi Trogeri pentru meritele sale. În 1603 a aparținut lui István Csáki, iar în 1837 a aparținut urmașilor lui Gábor Csáki. În 1890, din 737 de locuitori, 29 erau maghiari, 694 români, alți 14, dintre care 677 greco -catolici, 29 luterani, 3 reformați și 28 israelieni. Numărul caselor era atunci de 141. La începutul secolului al XX -lea, aparținea districtului Zsibó din județul Szilágy. La recensământul din 1910, din cei 800 de locuitori ai săi, 15 erau maghiari, 778 români, dintre care 773 greco -catolici și 15 israelieni.]. — — — 5 patrifamilie.

* Tihău (în maghiară Tihó) este un sat în comuna Surduc din județul Sălaj, Transilvania, România. Se află în partea central-estică a acestuia. Istoric: - Prima atestare documentară a localității provine din anul 1560, când satul apare sub numele de Tihó. Totuși, pe raza localității este atestată prezența unei fortificații de tip castru, cunoscută drept “cetatea lui Tuhutum”. Castrul este situat pe un mic platou numit de localnici “Grădiște” sau “Cetate”, platou ce se află în stânga Someșului, înainte de confluența acestuia cu Valea Almașului. Un amplu proces de prelevare a materialelor arheologice a fost demarat în 1958. Atunci au fost descoperite ceramică, țigle și cărămizi, arme, unelte, diverse obiecte, ștampile tegulare, monede, chiar și inscripții pe piatră. Demografie: - Izvoarele istorice confirmă faptul că teritoriul localității este populat din timpuri străvechi. Din timpul perioadei romane este atestată existența castrului roman, precum și a altor fortificații ridicate pe înălțimile din jur (Dealul Hrăii etc.). Cercetările vechi au arătat, iar cele mai noi au confirmat ridicarea acestora de către unități auxiliare, precum Cohors I Cannanefatium. Retragerea aureliană nu a însemnat nici părăsirea acestor locuri decât de administrație, armată, pe când civilii care trăiau pe lângă castru au rămas, iar peste Someș erau dacii liberi. Atestarea documentară a satului în secolele XIV –XVI nu conduce la concluzia că neapărat atunci a fost înființat satul, ci, mai mult ca sigur, mult mai devreme. La recensământul populației din 18 martie 2002 populația localității Tihău se cifra la 1.080 locuitori, 528 de sex masculin și 552 de sex feminin. Așezarea a aparținut ramurii Szilvási a familiei Zsombor până în 1336, care a schimbat -o apoi cu alte câteva moșii: Csákigorbó, Gornok, Bezdédtelek, Salamontelek, Zsombortelek, Komlóstelek, Bajka la István Pogány, baronul de Csicsa și Forál satul, Băzdedtelek din Szilvás, Septér și Örményes în Mezőség. La mijlocul anilor 1560, a fost scrisă ca proprietate a lui Ferenc Bebek, căruia însă i-a fost luată din cauza infidelității și Kristóf Báthory Somlyói a fost inclus în proprietatea lui Tihó. În 1599, voievodul Mihály a donat lui János Dobai un teren în satul Toho (Tiho). În 1630, prințesa Katalin de Brandenburg i-a confirmat pe István Zakariás și soția sa Anna Básti și copiii lor de la acest soț în moșia lor Tihó. În 1837, a fost deținută de familiile conților Kornis, Somai, Rettegi, Mágucz, Bideskuti de drept al lui Csáki și Nádudvari.

Papp, in comun’a Kecskeháta [Căprioara (în maghiară Kecskeháta) este un sat în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Kecskeháta a fost menționat pentru prima dată în 1461 într-un act sub numele Kechkehath, ca proprietate a Réczekereszturienilor. Versiuni ulterioare ale numelui său: Ketskehát în 1463 (Kádár IV. 260), Kechkehath în 1467, Kechkehago în 1470, Keczkehat în 1577, Kecskehát în 1579, Keczikehat în 1659, Kecskeháta. În 1463, Antal și György Kereszturi și-au gajat părțile lor aici lui Márton Iklódi pentru 20 de forinți de aur. În 1467, regele Mátyás și-a luat partea de aici de la Márton Iklódi din cauza infidelității sale și a donat-o vechiului cămăraș István Kovács, cu toate acestea, soția și fiii lui Márton Iklódi, János și Tamás, s-au opus încorporării sale în moșie. În 1469, fiii lui Márton Iklódi, Tamás și János, în numele lor și al tatălui lor, i- au interzis regelui Mátyás să-și doneze aici partea lor Harambasa, Szubasa, voievozilor Javrank și Karacha la Netalán. În 1592, Zsigmond Báthory l-a confirmat pe fiul regretatului Mihály Gyulai Ferenc în partea sa de aici pentru ambele ramuri, dar Gáspár Horváth de Felső-szentmárton-macskás s-a contrazis pentru partea regretatului István și György de Kereszesturi și János Csomafái Kereszturi pentru partea răposatului Boldizsár de Kereszturi. Înainte de 1625, a aparținut lui István Kún, apoi în 1625 văduvei lui, iar în 1651 István Ébeni și-a lăsat partea de aici soției sale Ilona Kún, iar în 1666 a lăsat-o fratelui său mai mic, István Kún. În 1694, a fost deținută de următorii: György Bánffy, Ferenc Baczó, Gáspár Igaz și Belényiné. În 1700, contele Józsefné Teleki și Kún Borbála, și-au dat în schimb părțile de aici contelui Mihály Bethlen, care în 1716 le-a transferat contelui István Bethlen și Borbála, Ferencne Bethlen și Ilona Dujardin. În 1820, localitatea a fost deținută de: contele Ferenc Bánffy, contele Zsigmond Mikes, baronul István Szentkereszti, Antal Eperjesi, István Vajna, János Hodor, János Farkas, András Miske, Róza Endes, Antal Fráter și István Gondos. Înainte de Tratatul de pace de la Triano , a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 287 de locuitori, 4 erau maghiari, 282 români, dintre care 280 greco -catolici și 5 israelieni.]. — — — 3 patrifamilie.

Dászkál, in comun’a Kecskeháta [Căprioara (în maghiară Kecskeháta) este un sat în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Kecskeháta a fost menționat pentru prima dată în 1461 într-un act sub numele Kechkehath, ca proprietate a Réczekereszturienilor. Versiuni ulterioare ale numelui său: Ketskehát în 1463 (Kádár IV. 260), Kechkehath în 1467, Kechkehago în 1470, Keczkehat în 1577, Kecskehát în 1579, Keczikehat în 1659, Kecskeháta. În 1463, Antal și György Kereszturi și-au gajat părțile lor aici lui Márton Iklódi pentru 20 de forinți de aur. În 1467, regele Mátyás și-a luat partea de aici de la Márton Iklódi din cauza infidelității sale și a donat-o vechiului cămăraș István Kovács, cu toate acestea, soția și fiii lui Márton Iklódi, János și Tamás, s-au opus încorporării sale în moșie. În 1469, fiii lui Márton Iklódi, Tamás și János, în numele lor și al tatălui lor, i- au interzis regelui Mátyás să-și doneze aici partea lor Harambasa, Szubasa, voievozilor Javrank și Karacha la Netalán. În 1592, Zsigmond Báthory l-a confirmat pe fiul regretatului Mihály Gyulai Ferenc în partea sa de aici pentru ambele ramuri, dar Gáspár Horváth de Felső-szentmárton-macskás s-a contrazis pentru partea regretatului István și György de Kereszesturi și János Csomafái Kereszturi pentru partea răposatului Boldizsár de Kereszturi. Înainte de 1625, a aparținut lui István Kún, apoi în 1625 văduvei lui, iar în 1651 István Ébeni și-a lăsat partea de aici soției sale Ilona Kún, iar în 1666 a lăsat-o fratelui său mai mic, István Kún. În 1694, a fost deținută de următorii: György Bánffy, Ferenc Baczó, Gáspár Igaz și Belényiné. În 1700, contele Józsefné Teleki și Kún Borbála, și-au dat în schimb părțile de aici contelui Mihály Bethlen, care în 1716 le-a transferat contelui István Bethlen și Borbála, Ferencne Bethlen și Ilona Dujardin. În 1820, localitatea a fost deținută de: contele Ferenc Bánffy, contele Zsigmond Mikes, baronul István Szentkereszti, Antal Eperjesi, István Vajna, János Hodor, János Farkas, András Miske, Róza Endes, Antal Fráter și István Gondos. Înainte de Tratatul de pace de la Triano , a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 287 de locuitori, 4 erau maghiari, 282 români, dintre care 280 greco -catolici și 5 israelieni.]. — — — 18 patrifamilie.

Kiribiczán, in comun’a Kecskeháta [Căprioara (în maghiară Kecskeháta) este un sat în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Kecskeháta a fost menționat pentru prima dată în 1461 într-un act sub numele Kechkehath, ca proprietate a Réczekereszturienilor. Versiuni ulterioare ale numelui său: Ketskehát în 1463 (Kádár IV. 260), Kechkehath în 1467, Kechkehago în 1470, Keczkehat în 1577, Kecskehát în 1579, Keczikehat în 1659, Kecskeháta. În 1463, Antal și György Kereszturi și-au gajat părțile lor aici lui Márton Iklódi pentru 20 de forinți de aur. În 1467, regele Mátyás și-a luat partea de aici de la Márton Iklódi din cauza infidelității sale și a donat-o vechiului cămăraș István Kovács, cu toate acestea, soția și fiii lui Márton Iklódi, János și Tamás, s-au opus încorporării sale în moșie. În 1469, fiii lui Márton Iklódi, Tamás și János, în numele lor și al tatălui lor, i- au interzis regelui Mátyás să-și doneze aici partea lor Harambasa, Szubasa, voievozilor Javrank și Karacha la Netalán. În 1592, Zsigmond Báthory l-a confirmat pe fiul regretatului Mihály Gyulai Ferenc în partea sa de aici pentru ambele ramuri, dar Gáspár Horváth de Felső-szentmárton-macskás s-a contrazis pentru partea regretatului István și György de Kereszesturi și János Csomafái Kereszturi pentru partea răposatului Boldizsár de Kereszturi. Înainte de 1625, a aparținut lui István Kún, apoi în 1625 văduvei lui, iar în 1651 István Ébeni și-a lăsat partea de aici soției sale Ilona Kún, iar în 1666 a lăsat-o fratelui său mai mic, István Kún. În 1694, a fost deținută de următorii: György Bánffy, Ferenc Baczó, Gáspár Igaz și Belényiné. În 1700, contele Józsefné Teleki și Kún Borbála, și-au dat în schimb părțile de aici contelui Mihály Bethlen, care în 1716 le-a transferat contelui István Bethlen și Borbála, Ferencne Bethlen și Ilona Dujardin. În 1820, localitatea a fost deținută de: contele Ferenc Bánffy, contele Zsigmond Mikes, baronul István Szentkereszti, Antal Eperjesi, István Vajna, János Hodor, János Farkas, András Miske, Róza Endes, Antal Fráter și István Gondos. Înainte de Tratatul de pace de la Triano , a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 287 de locuitori, 4 erau maghiari, 282 români, dintre care 280 greco -catolici și 5 israelieni.]. — — — 2 patrifamilie.

Juga, in comun’a Kecskeháta [Căprioara (în maghiară Kecskeháta) este un sat în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Kecskeháta a fost menționat pentru prima dată în 1461 într-un act sub numele Kechkehath, ca proprietate a Réczekereszturienilor. Versiuni ulterioare ale numelui său: Ketskehát în 1463 (Kádár IV. 260), Kechkehath în 1467, Kechkehago în 1470, Keczkehat în 1577, Kecskehát în 1579, Keczikehat în 1659, Kecskeháta. În 1463, Antal și György Kereszturi și-au gajat părțile lor aici lui Márton Iklódi pentru 20 de forinți de aur. În 1467, regele Mátyás și-a luat partea de aici de la Márton Iklódi din cauza infidelității sale și a donat-o vechiului cămăraș István Kovács, cu toate acestea, soția și fiii lui Márton Iklódi, János și Tamás, s-au opus încorporării sale în moșie. În 1469, fiii lui Márton Iklódi, Tamás și János, în numele lor și al tatălui lor, i- au interzis regelui Mátyás să-și doneze aici partea lor Harambasa, Szubasa, voievozilor Javrank și Karacha la Netalán. În 1592, Zsigmond Báthory l-a confirmat pe fiul regretatului Mihály Gyulai Ferenc în partea sa de aici pentru ambele ramuri, dar Gáspár Horváth de Felső-szentmárton-macskás s-a contrazis pentru partea regretatului István și György de Kereszesturi și János Csomafái Kereszturi pentru partea răposatului Boldizsár de Kereszturi. Înainte de 1625, a aparținut lui István Kún, apoi în 1625 văduvei lui, iar în 1651 István Ébeni și-a lăsat partea de aici soției sale Ilona Kún, iar în 1666 a lăsat-o fratelui său mai mic, István Kún. În 1694, a fost deținută de următorii: György Bánffy, Ferenc Baczó, Gáspár Igaz și Belényiné. În 1700, contele Józsefné Teleki și Kún Borbála, și-au dat în schimb părțile de aici contelui Mihály Bethlen, care în 1716 le-a transferat contelui István Bethlen și Borbála, Ferencne Bethlen și Ilona Dujardin. În 1820, localitatea a fost deținută de: contele Ferenc Bánffy, contele Zsigmond Mikes, baronul István Szentkereszti, Antal Eperjesi, István Vajna, János Hodor, János Farkas, András Miske, Róza Endes, Antal Fráter și István Gondos. Înainte de Tratatul de pace de la Triano , a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 287 de locuitori, 4 erau maghiari, 282 români, dintre care 280 greco -catolici și 5 israelieni.]. — — — 3 patrifamilie.

Staniste, in comun’a Kecskeháta [Căprioara (în maghiară Kecskeháta) este un sat în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Kecskeháta a fost menționat pentru prima dată în 1461 într-un act sub numele Kechkehath, ca proprietate a Réczekereszturienilor. Versiuni ulterioare ale numelui său: Ketskehát în 1463 (Kádár IV. 260), Kechkehath în 1467, Kechkehago în 1470, Keczkehat în 1577, Kecskehát în 1579, Keczikehat în 1659, Kecskeháta. În 1463, Antal și György Kereszturi și-au gajat părțile lor aici lui Márton Iklódi pentru 20 de forinți de aur. În 1467, regele Mátyás și-a luat partea de aici de la Márton Iklódi din cauza infidelității sale și a donat-o vechiului cămăraș István Kovács, cu toate acestea, soția și fiii lui Márton Iklódi, János și Tamás, s-au opus încorporării sale în moșie. În 1469, fiii lui Márton Iklódi, Tamás și János, în numele lor și al tatălui lor, i- au interzis regelui Mátyás să-și doneze aici partea lor Harambasa, Szubasa, voievozilor Javrank și Karacha la Netalán. În 1592, Zsigmond Báthory l-a confirmat pe fiul regretatului Mihály Gyulai Ferenc în partea sa de aici pentru ambele ramuri, dar Gáspár Horváth de Felső-szentmárton-macskás s-a contrazis pentru partea regretatului István și György de Kereszesturi și János Csomafái Kereszturi pentru partea răposatului Boldizsár de Kereszturi. Înainte de 1625, a aparținut lui István Kún, apoi în 1625 văduvei lui, iar în 1651 István Ébeni și-a lăsat partea de aici soției sale Ilona Kún, iar în 1666 a lăsat-o fratelui său mai mic, István Kún. În 1694, a fost deținută de următorii: György Bánffy, Ferenc Baczó, Gáspár Igaz și Belényiné. În 1700, contele Józsefné Teleki și Kún Borbála, și-au dat în schimb părțile de aici contelui Mihály Bethlen, care în 1716 le-a transferat contelui István Bethlen și Borbála, Ferencne Bethlen și Ilona Dujardin. În 1820, localitatea a fost deținută de: contele Ferenc Bánffy, contele Zsigmond Mikes, baronul István Szentkereszti, Antal Eperjesi, István Vajna, János Hodor, János Farkas, András Miske, Róza Endes, Antal Fráter și István Gondos. Înainte de Tratatul de pace de la Triano , a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 287 de locuitori, 4 erau maghiari, 282 români, dintre care 280 greco -catolici și 5 israelieni.]. — — — 3 patrifamilie.

Serbán, in comun’a Kecskeháta [Căprioara (în maghiară Kecskeháta) este un sat în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Kecskeháta a fost menționat pentru prima dată în 1461 într-un act sub numele Kechkehath, ca proprietate a Réczekereszturienilor. Versiuni ulterioare ale numelui său: Ketskehát în 1463 (Kádár IV. 260), Kechkehath în 1467, Kechkehago în 1470, Keczkehat în 1577, Kecskehát în 1579, Keczikehat în 1659, Kecskeháta. În 1463, Antal și György Kereszturi și-au gajat părțile lor aici lui Márton Iklódi pentru 20 de forinți de aur. În 1467, regele Mátyás și-a luat partea de aici de la Márton Iklódi din cauza infidelității sale și a donat-o vechiului cămăraș István Kovács, cu toate acestea, soția și fiii lui Márton Iklódi, János și Tamás, s-au opus încorporării sale în moșie. În 1469, fiii lui Márton Iklódi, Tamás și János, în numele lor și al tatălui lor, i- au interzis regelui Mátyás să-și doneze aici partea lor Harambasa, Szubasa, voievozilor Javrank și Karacha la Netalán. În 1592, Zsigmond Báthory l-a confirmat pe fiul regretatului Mihály Gyulai Ferenc în partea sa de aici pentru ambele ramuri, dar Gáspár Horváth de Felső-szentmárton-macskás s-a contrazis pentru partea regretatului István și György de Kereszesturi și János Csomafái Kereszturi pentru partea răposatului Boldizsár de Kereszturi. Înainte de 1625, a aparținut lui István Kún, apoi în 1625 văduvei lui, iar în 1651 István Ébeni și-a lăsat partea de aici soției sale Ilona Kún, iar în 1666 a lăsat-o fratelui său mai mic, István Kún. În 1694, a fost deținută de următorii: György Bánffy, Ferenc Baczó, Gáspár Igaz și Belényiné. În 1700, contele Józsefné Teleki și Kún Borbála, și-au dat în schimb părțile de aici contelui Mihály Bethlen, care în 1716 le-a transferat contelui István Bethlen și Borbála, Ferencne Bethlen și Ilona Dujardin. În 1820, localitatea a fost deținută de: contele Ferenc Bánffy, contele Zsigmond Mikes, baronul István Szentkereszti, Antal Eperjesi, István Vajna, János Hodor, János Farkas, András Miske, Róza Endes, Antal Fráter și István Gondos. Înainte de Tratatul de pace de la Triano , a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 287 de locuitori, 4 erau maghiari, 282 români, dintre care 280 greco -catolici și 5 israelieni.]. — — — 5 patrifamilie.

Revnik, in comun’a Kecskeháta [Căprioara (în maghiară Kecskeháta) este un sat în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Kecskeháta a fost menționat pentru prima dată în 1461 într-un act sub numele Kechkehath, ca proprietate a Réczekereszturienilor. Versiuni ulterioare ale numelui său: Ketskehát în 1463 (Kádár IV. 260), Kechkehath în 1467, Kechkehago în 1470, Keczkehat în 1577, Kecskehát în 1579, Keczikehat în 1659, Kecskeháta. În 1463, Antal și György Kereszturi și-au gajat părțile lor aici lui Márton Iklódi pentru 20 de forinți de aur. În 1467, regele Mátyás și-a luat partea de aici de la Márton Iklódi din cauza infidelității sale și a donat-o vechiului cămăraș István Kovács, cu toate acestea, soția și fiii lui Márton Iklódi, János și Tamás, s-au opus încorporării sale în moșie. În 1469, fiii lui Márton Iklódi, Tamás și János, în numele lor și al tatălui lor, i- au interzis regelui Mátyás să-și doneze aici partea lor Harambasa, Szubasa, voievozilor Javrank și Karacha la Netalán. În 1592, Zsigmond Báthory l-a confirmat pe fiul regretatului Mihály Gyulai Ferenc în partea sa de aici pentru ambele ramuri, dar Gáspár Horváth de Felső-szentmárton-macskás s-a contrazis pentru partea regretatului István și György de Kereszesturi și János Csomafái Kereszturi pentru partea răposatului Boldizsár de Kereszturi. Înainte de 1625, a aparținut lui István Kún, apoi în 1625 văduvei lui, iar în 1651 István Ébeni și-a lăsat partea de aici soției sale Ilona Kún, iar în 1666 a lăsat-o fratelui său mai mic, István Kún. În 1694, a fost deținută de următorii: György Bánffy, Ferenc Baczó, Gáspár Igaz și Belényiné. În 1700, contele Józsefné Teleki și Kún Borbála, și-au dat în schimb părțile de aici contelui Mihály Bethlen, care în 1716 le-a transferat contelui István Bethlen și Borbála, Ferencne Bethlen și Ilona Dujardin. În 1820, localitatea a fost deținută de: contele Ferenc Bánffy, contele Zsigmond Mikes, baronul István Szentkereszti, Antal Eperjesi, István Vajna, János Hodor, János Farkas, András Miske, Róza Endes, Antal Fráter și István Gondos. Înainte de Tratatul de pace de la Triano , a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 287 de locuitori, 4 erau maghiari, 282 români, dintre care 280 greco -catolici și 5 israelieni.]. — — — 4 patrifamilie.

Kardos, in comun’a Kecskeháta [Căprioara (în maghiară Kecskeháta) este un sat în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Kecskeháta a fost menționat pentru prima dată în 1461 într-un act sub numele Kechkehath, ca proprietate a Réczekereszturienilor. Versiuni ulterioare ale numelui său: Ketskehát în 1463 (Kádár IV. 260), Kechkehath în 1467, Kechkehago în 1470, Keczkehat în 1577, Kecskehát în 1579, Keczikehat în 1659, Kecskeháta. În 1463, Antal și György Kereszturi și-au gajat părțile lor aici lui Márton Iklódi pentru 20 de forinți de aur. În 1467, regele Mátyás și-a luat partea de aici de la Márton Iklódi din cauza infidelității sale și a donat-o vechiului cămăraș István Kovács, cu toate acestea, soția și fiii lui Márton Iklódi, János și Tamás, s-au opus încorporării sale în moșie. În 1469, fiii lui Márton Iklódi, Tamás și János, în numele lor și al tatălui lor, i- au interzis regelui Mátyás să-și doneze aici partea lor Harambasa, Szubasa, voievozilor Javrank și Karacha la Netalán. În 1592, Zsigmond Báthory l-a confirmat pe fiul regretatului Mihály Gyulai Ferenc în partea sa de aici pentru ambele ramuri, dar Gáspár Horváth de Felső-szentmárton-macskás s-a contrazis pentru partea regretatului István și György de Kereszesturi și János Csomafái Kereszturi pentru partea răposatului Boldizsár de Kereszturi. Înainte de 1625, a aparținut lui István Kún, apoi în 1625 văduvei lui, iar în 1651 István Ébeni și-a lăsat partea de aici soției sale Ilona Kún, iar în 1666 a lăsat-o fratelui său mai mic, István Kún. În 1694, a fost deținută de următorii: György Bánffy, Ferenc Baczó, Gáspár Igaz și Belényiné. În 1700, contele Józsefné Teleki și Kún Borbála, și-au dat în schimb părțile de aici contelui Mihály Bethlen, care în 1716 le-a transferat contelui István Bethlen și Borbála, Ferencne Bethlen și Ilona Dujardin. În 1820, localitatea a fost deținută de: contele Ferenc Bánffy, contele Zsigmond Mikes, baronul István Szentkereszti, Antal Eperjesi, István Vajna, János Hodor, János Farkas, András Miske, Róza Endes, Antal Fráter și István Gondos. Înainte de Tratatul de pace de la Triano , a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 287 de locuitori, 4 erau maghiari, 282 români, dintre care 280 greco -catolici și 5 israelieni.]. — — — 2 patrifamilie.

Kita, in comun’a Kecskeháta [Căprioara (în maghiară Kecskeháta) este un sat în comuna Recea-Cristur din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele Kecskeháta a fost menționat pentru prima dată în 1461 într-un act sub numele Kechkehath, ca proprietate a Réczekereszturienilor. Versiuni ulterioare ale numelui său: Ketskehát în 1463 (Kádár IV. 260), Kechkehath în 1467, Kechkehago în 1470, Keczkehat în 1577, Kecskehát în 1579, Keczikehat în 1659, Kecskeháta. În 1463, Antal și György Kereszturi și-au gajat părțile lor aici lui Márton Iklódi pentru 20 de forinți de aur. În 1467, regele Mátyás și-a luat partea de aici de la Márton Iklódi din cauza infidelității sale și a donat-o vechiului cămăraș István Kovács, cu toate acestea, soția și fiii lui Márton Iklódi, János și Tamás, s-au opus încorporării sale în moșie. În 1469, fiii lui Márton Iklódi, Tamás și János, în numele lor și al tatălui lor, i- au interzis regelui Mátyás să-și doneze aici partea lor Harambasa, Szubasa, voievozilor Javrank și Karacha la Netalán. În 1592, Zsigmond Báthory l-a confirmat pe fiul regretatului Mihály Gyulai Ferenc în partea sa de aici pentru ambele ramuri, dar Gáspár Horváth de Felső-szentmárton-macskás s-a contrazis pentru partea regretatului István și György de Kereszesturi și János Csomafái Kereszturi pentru partea răposatului Boldizsár de Kereszturi. Înainte de 1625, a aparținut lui István Kún, apoi în 1625 văduvei lui, iar în 1651 István Ébeni și-a lăsat partea de aici soției sale Ilona Kún, iar în 1666 a lăsat-o fratelui său mai mic, István Kún. În 1694, a fost deținută de următorii: György Bánffy, Ferenc Baczó, Gáspár Igaz și Belényiné. În 1700, contele Józsefné Teleki și Kún Borbála, și-au dat în schimb părțile de aici contelui Mihály Bethlen, care în 1716 le-a transferat contelui István Bethlen și Borbála, Ferencne Bethlen și Ilona Dujardin. În 1820, localitatea a fost deținută de: contele Ferenc Bánffy, contele Zsigmond Mikes, baronul István Szentkereszti, Antal Eperjesi, István Vajna, János Hodor, János Farkas, András Miske, Róza Endes, Antal Fráter și István Gondos. Înainte de Tratatul de pace de la Triano , a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka. În 1910, din 287 de locuitori, 4 erau maghiari, 282 români, dintre care 280 greco -catolici și 5 israelieni.]. — — — 1 patrifamilia.