ETIOPIENII ÎN DACIA PREISTORICĂ partea I

ETIOPIENII

ÎN

DACIA PREISTORICĂ

DE

G. M. IONESCU

Directorul Gimnaziului din Cavarna jud. Caliacra

BUCUREŞTI

Tipografia, Stereotipia, Legătoria de cărţi “LUCIA” Calea Plevnei 158.

2

Toate exemplarele vor purta semnătura autorului.

III

PREFAŢĂ

profesorul Bogdan Petriceicu Hasdeu     

Un nou popor s-a descoperit în Dacia preistorică; de astă dată însă, de rasă etiopiană şi de culoare neagră-gălbuie sau bronzată. Şederea lui aici, a lăsat urme adânci în nomenclatura noastră: etnică, heraldică şi geografică, cum a fost denumirea Daciei preistorice de: Etiopia, apoi Arabia şi printr-o lungă evoluţie, Basarabia. Aceste consecinţe au fost surprinse, cu o intuiţie genială, de profesorul Bogdan Petriceicu Hasdeu, documentându-le aşa cum numai el ştia să le documenteze, încă de pe la anul 1870. În Occidentul Europei, nici nu se bănuia măcar pe atunci, de urmele existenței etiopienilor pe acolo. De-abia după 31 de ani de la documentarea “negreței” românilor de către Haşdeu, s-a descoperit în anul 1901, de canonicul Villeneuve, în Grota Copiilor de la Grimaldi, două schelete fosile etiopiene; iar - ceva mai târziu, - arheologul francez Édouard Piette, descoperi în grotele de la Grimaldi şi Barma - Grande (Italia), precum şi în alte localităţi, statuete etiopiene cu steatopighie. Urmează apoi, descoperirea diferitelor schelete şi statute cu steatopighe, în diferite ţări din Occidentul Europei şi de care ne ocupăm în acest studiu. Dar Hasdeu, n-are nici o cunoştinţă că Dacia preistorică era numită de străini Etiopia de la Oceanos Potamos (Dunărea de jos). Această descoperire a făcut-o Nicolae Densușianu în lucrarea sa Dacia preistorică. Dar nici N. Densuşianu nu bănuia măcar, de unde devine toponimul de “Etiopia”, Daciei preistorice. Această toponimie am documentat-o noi în studiul de față. Hasdeu însă ştia, că Dacia preistorică a fost numită de străini: “Arabia”, “Tartaria”, “Ţara neagră”, “Vlahia neagră”, “Cumania neagră” etc. deşi românii, nu s-au numit nici o dată pe ei înșişi, nici etiopieni, nici arabi, nici tătari, nici cumani negri, nici vlahi negri, ci ei s-au numit doar români, vlahi, ungro- vlahi şi foarte rar basarabeni (în sec. XIII-XV); Totuşi Hasdeu, neputându-şi explica de unde vine atâta negreaţă pe capul românilor, a căutat să-şi explice faptele chiar şi-n lipsa elementului ştiinţific, deoarece n-avea de unde să-l aibă, a luat efectul drept cauză, conchizând:

     
Nicolae Densușianu

IV

b). că negreaţa atribuită de străini românilor, vine de la cele trei capete negre din stema Basarabilor, publicată în geografia belgianului Levinus Hulsius (1546 în Ghent, Flandra de Est, Belgia; 1606 în Frankfurt am Main) ceea ce știm noi, este că situația este cu totul altfel.

antropologul francez René Verneau  

Noi folosindu-ne de descoperirea scheletelor şi a statutelor cu steatopighie etiopiene, din diferite ţări ale Europei Occidentale, precum şi de diferitele opere ale diferiţilor savanţi paleontologi apoi, ale scriitorilor clasici greci, latini şi români, am urmărit în special ancheta profesorului Verneau, care a venit cu ea până la Dunăre. De aici am continuat-o noi în Ţările Române şi astfel am putut stabili din punct de vedere istoric şi geografic, existenţa şi şederea acelui popor aici, la Carpaţi şi Dunărea de jos. Este drept că multe fapte ne rămân necunoscute din timpurile cele mai vechi până la sarabii primitivi şi chiar după alipirea la acest nume a titlului de ban, ne lipsesc (izvoarele scrise) texte, hrisoave, dar nu ne lipseşte de astă dată perspectiva istorică a continuităţii elementului românesc de la Carpați şi Dunărea de jos, cum foarte just se exprima oarecând în această privinţă, profesorul Hasdeu.

G. M. Ionescu

29 Decembrie 1925

5

C A P I T O L U L  I

INTRODUCERE

1 Etiopienii emigraţi în Europa Occidentală

în timpurile preistorice

Dacia preistorică în lungul şir de veacuri prin care a trecut, prin poziţia ei geografică la porţile Orientului, a adăpostit între alte popoare şi o populaţie de rasă etiopiană, cu începere din timpurile neolitice şi poate chiar de pe la finele paleoliticului; dar în tot cazul, la noi e sigur, din perioada aramei şi bronzului.

Când au venit şi cum au venit etiopienii aici, precum şi consecinţele rezultate din conviețuirea lor în acest spațiu, le vom expune pe larg în cursul acestei lucrări. Deocamdată însă, trebuie să vorbim despre descoperirile scheletelor fosile ¹) şi ale statuetelor cu steatopighie etiopiene, descoperite în Europa occidentală.

   Albert I, Prinț de Monaco

Aceasta o facem din două puncte de vedere: a) că au existat şi pe acolo etiopieni în grupe compacte ca şi pe la noi şi b) Că prin mijlocul descoperirilor făcute, am putut să fixez şi la noi în mod precis, existenţa lor aici la Carpaţi şi Dunărea de jos. Săpăturile arheologice făcute în Apusul Europei, de către diferiţi savanţi francezi, englezi, germani şi americani, au scos la lumina istoriei, popoare noi cu o civilizaţie nebănuită până acum. În arealurile de la finele vârstei Musteriene, s-au descoperit schelete - fosile care, din punctul de vedere al raportului formei corporale, nu se asemănau cu scheletele europenilor. Mulţi paleontologi, studiind structura osoasă a acestor indivizi, rămâneau fără cuvânt, neputându-şi explica de unde venise această rasă străină aici:

În anul 1901, Iunie 3, Canonicul Villeneuve, însărcinat de prinţul Albert I [(13 noiembrie 1848 – 26 iunie 1922) a fost al 10-lea Prinț de Monaco și al 10-lea Duce de Valentinois din 10 septembrie 1889 până la moartea sa.], să facă săpături arheologice în Grota Copiilor de la Grimaldi, (Italia) a descoperit două schelete omeneşti într-un depozit, aparţinând vârstei musteriene. Descoperirea de la Grimaldi probează

1) Când un cadavru este îngropat într-un pământ văros, oasele lui în contact cu varul, dobândesc o consistenţă, ori o tărie, care le pietrifică şi astfel, rezistă putrefacţiei.

    blazonul principatului de Monaco

6

Harta locațiilor unde s-au găsit fosile ale omului de Neandertal

că omul de Neandertal, nu era singura specie omenească pe pământ, pe la mijlocul timpurilor pleistocene (epocii Cuaternare). Aceste două schelete găsite în acelaşi teren, au fost studiate de către domnul antropolog René Verneau, profesor la muzeul de paleontologie din Paris, din care a făcut prototipul unei noi rase, remarcabile prin caracterele ei negroide, numind-o rasa de Grimaldi ¹) Afinităţile lor negroide sunt indicate prin calităţile lor cefalice, adică: cu nasul turtit, iar nările largi şi rotunde ca gura unul burlan de scurgere ²). Ei seamănă cu grupul populaţiei din sudul Africii şi anume: cu hotentoţii ori boşimanii* (cuvântul este englezesc şi înseamnă oameni de tufă şi care, comparaţi cu actuala Venus hotentotă, vezi figura 14) au aceeaşi dolicochefalie**, acelaşi prognatism***, aceeaşi platirinie, aceeaşi dezvoltare a feţii în lărgime, aceeaşi formă de mandibulă, acelaşi macrodantism ³). Vechimea negroizilor descoperiţi de Villeneuve la Grimaldi, se urcă pe treptele timpului, până la începutul vârstei Renului care limitează Musterianul, dacă nu se confundă cu dânsul. Rasa negroidă trebuie să fi fost înfloritoare undeva zice domnul M. Boule, într-o regiune deosebită de aceea ocupată de homo Neandertaliensis şi în special pe coasta de Aur (Nisa), unde omul de Neanderthal, probabil, nu pătrunsese nici odată ⁴). Abatele Villeneuve ne spune că scheletele negroizilor, erau într-o groapă de 75 c m. adâncime săpat în depozitul civilzaţiei aurignaciene ⁵) Domnul doctor René Verneau nu s-a mulţumit numai cu atâta, ci a căutat să găsească şi metişii ori corciturile, din diferitele epoci preistorice, mai întâi a - celor două rase negritice şi negroide, părând a fi deosebite ⁶). El le examinează în mod amănunţit şi obsearvă că ar fi existat oarecari legături de înrudire între ele. Domnul Verneau declară că ei au putut fi strămoşii vânătorilor Renului. Nemulţumit cu aceste constatări, întreprinde o lungă şl laborioasă anchetă, pentru a afla printre populațiile preistorice şi moderne, pe acelea supraviețuitoare, ori a celor reapărute (cum ar fi a celor de tip Grimaldi), după legile atavice. 

   hotentot vârstnic  

Munca sa a fost încununată de succes; el a identificat în Bretagne, Elveţia, şi în nordul Italiei, o comunitate umană ce a vieţuit în epoca pietrei șlefuite, în aceea a bronzului, ca şi în timpul primei vârste a fierului, indivizi de asemenea natură. Un anumit număr de indivizi, se distingeau de contemporanii lor, prin câteva trăsături, în primul rând, prin dolichocefalia craniului lor; câte o dată printr-un

1) Eugen Pitard Les races et l’ histoire Paris 1924 p. 81;
2) Marcelin Boule Les hommes fossiles  - Éléments de paléontologie humaine, Masson & cie., Paris, 1920. p. 185 cf. E. Pittard op. cit.
3) Idem ibid. p. p. 274, 276.
4) M. Boule op. cit. p. 281-282.
5) Id. ibid p. 286.
6) Id. idem p. 308.
* (Băștinaș) dintr-o populație negridă din sudul Africii (deșertul Kalahari).
** Malformație de formă a craniului, caracterizată prin alungirea diametrului sau antero-posterior.
*** Un maxilar inferior proeminent, poartă numele de prognatism mandibular.
**** Diformitate caracterizată prin nas larg și plat, turtit.

7

prognatism enorm: un nas lat, nări largi şi rotunde. Acestea constituie sfera cazurilor de atavism parţial, cu cranii neolitice, cum sunt bretonii din Conguel* la care atavismul este complet. A mai aliat doi indivizi ai erei neolitice la Chambland în Elveţia aproape de Lausanne. Ei sunt ne-

 

Fig. 1. Statuete etiopiene cu steatopigie, descoperite în grotele de la Grimaldi și Barma Grande (Italia) după Marcellin Boulle Les Hommes fosiles.

groizi, nu numai prin craniile lor, ci şi prin proporţiile membrelor lor. Ei a mai descoperit, că diferite morminte liguriene, lombarde, din vârsta metalelor, au lăsat urmele unui element negroid. Toate aceste fapte - zice domnul Verneau - arată că fosilele celor doi indivizi de la Grimaldi, sunt într-adevăr reprezentanţii unei rase, ce a jucat un rol important, în Europa Occidentală. Dacă ar fi fost vorba de indivizi rătăcitori, îngropaţi accidental la Bausse-Rousse, nu s-ar fi văzut influenţa lor, arătată prin atavism, în epoca neolitică şi în timpul primelor vârste ale metalelor de la peninsula Armoricană, până în Elveţia şi în tot nordul Italiei. Domnul profesor Verneau, mai semnalează alte schelete de negroizi în neoliticul din Iliria şi din peninsula Balcanică. Dar nu numai în timpurile preistorice, rasa Grimaldi și-a întins influenţa ei, ci şi în timpurile moderne şi chiar până astăzi se resimte acea influenţă. Aşa că domnul profesor Verneau, a putut face observații, fie asupra craniilor moderne, fie asupra diferitelor persoane, trăind şi astăzi în Piemont, Lombardia Emilia, Toscana şi Valea Ronului, a numeroase caractere ale vechii rase fosile. Persistenţa reapariţiei acestor caractere, cunoscute de antropologi încă

    harta bretonă a departamentului francez Morbihan

* Departamentul francez Morbihan deține inclusiv peninsula “Conguel” , teritoriu ocupat în antichitate de venețieni. Venețienii sunt unul dintre popoarele Galiei celtice . Teritoriul lor ocupa aproximativ Regatul Bro Waroș creat mai târziu, în secolul al V-lea de bretoni, care corespunde viitoarei țări Vannes și actualului departamentul Morbihan. Poporul venețian având capitala probabil la Locmariaquer până în  secolul I î. Hr., și mai târziu la Vannes, este cunoscut mai ales pentru că a fost citat de Julius Caesar în Comentariile despre războiul galilor ca popor rebel față de Imperiul roman. În secolul I î. Hr., romanii le-au fixat ca nouă capitală venețienilor, orașul Darioritum, actualul Vannes.

Deși omonimia cu poporul venețienilor din Italia (în Veneția), nu este până în prezent explicată, deși unii istorici emit ipoteza existenței unei legături între cele două popoare venețiene, ca și cu a unui popor germanic sau slav, Wendes.

8

demult, dar nu sosise timpul ca să le înțeleagă și să și le explice. Astăzi, însă se explică în mod definitiv, prin prezența elementului etiopian negritic și negroid, prin metiși ori corcituri, care dovedesc urmele unul popor numeros. Ca să se descopere încă azi, atâtea urme ale unui tip etnic, cu caractere amintind pe ale acestor subiecți observați din punctul de vedere al atavismului rasei de Grimaldi. Antropologul René Verneau declară că a constituit o conditio sine qua non, ca această rasă, să mai fi fost reprezentată altă dată, în părțile noastre, printr-un grup. Tot el adaugă mai departe: “Trebuie deci să admitem, că un element aproape negritic, a viețuit în Europa sud Occidentală, către Cuaternarul mijlociu, între rasa de Spy (Neandertal) și cea de Cro-Magnon ¹). Troglodițiii de la Grimaldi, sunt de o forță herculiană. După P. Broca, ei au talia de 1,8 m. iar după Rivières, de 1,87 m. Prin proporțiile membrilor lor - zice antropologul René Verneau, - oamenii de Grimaldi, se depărtează de europeni și se apropie de rasele negritice ²). Etnografia din sudul Africii, prezintă mari asemănări cu etnografia populațiilor noastre, din vârsta Renului, fără a mai vorbi de instrumentele de piatră, vizibile mai târziu, întrucât prezintă asemănări izbitoare.

   Capul Bunei Speranțe

Peringuey: directorul muzeului de la Capul Bunei Speranțe, ne spune, că în anumite morminte de pe litoralul sud-African, se găsește o industrie solutreiană, fiindcă decedații au șiruri de mărgele făcute din scoici marine. Unul din aceste coliere - ne spune același savant - reamintesc pe acelea ale omului de Manton. Arta parietală boșimană se aseamănă extraordinar, cu acea din cavernele franceze. Cele două centre sunt legate printr-un lung lanț de opere din Franța la Capul Bunei Speranțe prin: Spania, Africa de Nord, Sudan, Ciad, Transvaal. Toate acestea ne duc la a considera continentul African drept un centru important de emigrație, jucând un mare rol în popularea Europei meridionale. Încă odată, nu trebuie să uităm de negroizii de Grimaldi, fiindcă seamănă foarte mult, cu scheletele hotentoților ori ale boșimanilor ³). Mare fu uimirea antropologilor - ne spune profesorul E. Pittard ⁴) când a apărut primul memoriu al domnului profesor René Verneau. Ce-nseamnă prezența acestor indivizi pe solul european? se-ntreabă René Verneau, fiindcă au o morfologie atât de deosebită de aceea a oamenilor fosili, descoperiți până atunci? Este o chestiune de caracter excepțional ? este de un fel de anormalitate morfologică ? Ori trebuia pusă problema unei rase africane, care-ar fi pătruns într-un timp foarte îndepărtat pe pământul european ? Antropologul René Verneau conchide în modul următor: Un fapt rămâne câștigat

1) Id. ibid p. 308.
2) N. Densușianu Dacia preistorică p. 912
3) Seglax op. N. Densușianu Oacra Prust p. 912.
4) Les Races et l’Histoire: Introduction Ethnologique à l’Histoire. Par Eugène Pittard, Professeur d’Anthropologie à l’Université de Genève. [L’Évolution de l’Humanité, ed. Henri Berr, no. 5.] (Paris: La Renaissance du Livre. 1924. p. 81.                   

și anume: anterior rasel de Cro- Magnon (vârsta Renului) și posterior rasei de Spy. (omului de Neanderthal) un alt element etnic avea reprezentanți în regiunile noastre (adică în Franța) și că acest element avea caracter negroid. Dacă eu am parvenit - zice Dr. Verneau - să le demonstrez, mi-am atins scopul. Tot în grotele de la Grimaldi, și Barma Grande (Barma înseamnă peșteră în dialectul local) s-au descoperit pe lângă scheletele fosilizate Etiopiene și statuete de zeități feminine-steatopighe de aceeași origine și despre care vom vorbi mai departe.

2 Statuete etiopiene descoperite în Occidentul Europei.

Alte descoperiri fericite, au venit să confirme în mod strălucit prezența Etiopienilor, atât în Europa apuseană, cât și în Țările Române, unde s-au descoperit statuete identice.

 Salomon Hermann Reinach – antropolog totemist  

Édouard Piette, este celebru prin descoperirile și culegerea lucrărilor de artă rămase de la troglodiții perioadei Cuaternare. Arheologul francez Salomon Hermann Reinach a descris statuetele în steatită, aflate în aceiași grotă de la Balzi Rossi. Ele au fost culese de Iulian în una din grotele numite La Barma Grande. Colecția aceasta este compusă din cinci statuete feminine remarcabile - între altele - prin dezvoltarea mamelelor și a regiunii fesiere; iar la două dintre ele, trebuie a insista asupra caracterului particular de steatopighie, pe care-1 prezintă vezi fig. No. 1 prezentând steatoplghia, respectiv un caracter african. Deci se găsesc în același loc, schelete negroide și statuete cu steatopighie și aceasta prezintă fapte de cel mai înalt interes. Dar interesul în această direcție nu s-a sfârșit. La opt ani, după aflarea scheletelor negroide, Josef Szombatty (în anul 1908) publica fotografia unei figurine de 11 cm. (Venus din Willendorf) descoperită în terenul aurignatian de la Willendorf în regiunea Wachau, (Boemia) într-un strat de lösse (lut galben) în stațiunea paleolittică. Ea reprezintă o femeie goală, ale cărei părți subfesiere sunt extraordinar de dezvoltate, mamelele enorme, vintrele proeminente, șoldurile pline de grăsime; reamintesc caracterele de aceeași natură ca și la bătrânele femei boșimane. Părul este aranjat în fâșii mici, stufoase. ¹)

Venus din Willendorf paleoliticul superior, circa 24.000- 22.000 î.Hr.

S-au mai găsit statuete etiopiene din epoca aramei la Sultan - zelo în Macedonia sârbească și N. Jupanici, directorul Muzeului din Lubliana (Leibach) scrie în Revue anthropologique din 1919 pag. 32, că aceste statuete, i-ar reprezenta pe primii locuitori ai Serbiei. ²) În 1912 Dr. psihiatru din Bordeaux, Jean- Gaston Lalanne găsește în zăcământul de la situl arheologic Laussel (în orașul Marquay, Dordogne, Franța) mai multe basoreliefuri, a căror valoare este imensă pentru problema care ne preocupă. Două dintre acestea reprezintă pe un bărbat și pe-o femeie - Venus din Laussel. Fără a intra în detalii inutile, spunem

                                                                              Venus din Laussel  

1) Les Races et l’Histoire: Introduction Ethnologique à l’Histoire. Par Eugène Pittard, Professeur d’Anthropologie à l’Université de Genève. [L’Évolution de l’Humanité, ed. Henri Berr, no. 5.] (Paris: La Renaissance du Livre. 1924 op. cit. p. 83.

2) Marcellin Boule op. cit. p. 28 și 282. 

10

că reprezentările feminine sunt caracterizate printr-o steotapighie foarte pronunțată și cu mameloanele voluminoase. În momentul când ieșea de sub tipar lucrarea d-lui Eugène Pittard, o nouă descoperire de statuete cu steatopighie, a fost semnalată prin domnul Salut Perier ³).

Am văzut că domnul antropolog René Verneau, a venit cu ancheta sa până la Dunărea de jos și că paleontologul Marcellin Boule finalizează studiul lui Jupanici afirmând că primii locuitori ai Serbiei ar fi fost negritici.

Noi continuăm mai departe ancheta d-l antropolog René Verneau în Dacia Preistorică, nu însă sub toate raporturile urmărite de savantul nostru, ci numai sub anumite raporturi, și acestea în trăsături generale. Să vorbim acum despre Etiopienii din Dacia Preistorică.

3) Les Races et l’Histoire: Introduction Ethnologique à l’Histoire. Par Eugène Pittard, Professeur d’Anthropologie à l’Université de Genève. [L’Évolution de l’Humanité, ed. Henri Berr, no. 5.] (Paris: La Renaissance du Livre. 1924 op. cit. p. 73.

11

C A P I T O L U L   II.

1. Când și pe unde au venit Etiopienii în Dacia preistorică?

a) Ipotezele savanților Occidentali despre așezarea Etiopienilor.

b) Mărturiile autorilor clasici despre așezarea acelorași Etiopieni.

c) Așezarea Pelasgilor peste substratul etiopian, înaintea venirii Arienilor în Europa.

d) La așezarea Etiopienilor aici, mai existau și alte populații?

Am văzut că în Occidentul Europei, a existat o populație etiopiană din perioada Musteriană ori din vechiul Pleistocen sau paleolitic și că acea populație era de origine Hotentotă sau Boșimană. Este cunoscut faptul că Hotentoții sau Boșimanii actuali, goniți la nord de tribul Bantu și la sud de către Albi, zdrobiți de acești năvălitori, nu mai există azi decât ca nomazi, numiți de Englezi “Boshimani”, sau “oameni de tufe”. Ei trăiesc prin deșerturile Namaqualand și Kalahari. Aria lor geografică se întindea la cel puțin de la 15° latitudine australă, până la Capul Bunei Speranțe, precum și-n părțile meridionale ale lacului Niassa [împărțit între Malawi, Tanzania și Mozambic, situat în sud estul Africii, aproape de țărmul Oceanului Indian]. ¹) În timpurile preistorice, ei au jucat un rol foarte importam, nu strict prin emigrările lor în diferite părți ale Europei, în special, dar mai cu seamă prin civilizația lor. Rămâne să vedem pe unde au venit ei în Europa? Se știe că la începutul perioadei cuaternare, Europa și Africa, formau un bloc cu Asia. Marea Mediterană, nu era așa de mare cum e azi, ba încă nici nu era formată. Omul a fost contemporan cu mai multe scufundări, care au constituit geografia actuală a Europei Meridionale. Deci nici o barieră nu se opunea trecerii Africanilor, în timpul perioadei paleolitice. Calea era continuă, în special prin larga punte Tuniso- siciliană. ²) Dr. căpitan, Peyronay și alții, ne arată și cauza care i-a făcut pe Etiopieni să-și părăsească patria lor de origine și anume: Că animalele sălbatice, constituind hrana lor prin vânătoare, ne mai având pășuni suficiente, au emigrat prin părțile Europei și anume prin pasurile Siciliei  și ale Gibraltarului care uneau prima,

1)     Eugène Pittard op. cit. p. 84.

2)     Idem ibid.

12

Africa cu Italia, iar secunda, Spania cu Marocul. ¹) Dr. căpitan împreună cu colaboratorul său Peyrony, după ce arată pe unde au trebuit să vină Etiopienii în Europa, și civilizația lor în Africa, ne arată pe unde s-au stabilit ei în Europa Occidentală; iar o parte destul de numeroasă, s-a stabilit în lungul Dunării. Tot acest autor ne mai precizează, că Aurignacienii, au lăsat urme evidente și numeroase privind industria lor în Tunis, Algeria, în Asia Minoră, Spania, Galia, în lungul Rinului și al Dunării; din răspândirea ²) în toate aceste părți, vedem că ei trebuie să fi fost foarte numeroși. Din acestea se poate deduce că în timpul epocii terțiare, exista între Africa și Europa lor, o cale de comunicare inexistentă astăzi. Jacques Pucheran crede că un fel de ecuator zoologic coincide cu o linie numită de Jean Regland ecuator de contracție. ³)

Pentru aceste considerații, și dr. Verneau este de părere că Etiopienii trebuie să fi fost în masă compactă, în sud- Occidentul Europei, de unde mai târziu, s-au răspândit ca simpli rătăcitori, până la Grimaldi. ⁴) Abatele Breuil, crede că Solutreenii (adică Etiopienii) sunt veniți din orientul Europei și anume din părțile Ungariei. ⁵) Într-un alt studiu, al domnului profesor dr. Capitan și al Abatelui Breuil, ni se spune despre civilizația neolitică, că este venită probabil, din orientul Europei, pe marea cale a Dunării și țărmul Mării Negre, prin România de astăzi. Deci, după opiniile celor mai mari și mai autorizați antropologi paleontologi moderni, pe Etiopieni, împreună cu civilizația lor, îi găsim așezați în Dacia Preistorică, la Dunărea de jos și Carpați, de unde mai târziu, s-au răspândit și în alte ținuturi, până-n Europa Occidentală. Avem trei argumente pentru aceste afirmații și anume: a) Că Dacia preistorică se numea Etiopia; b) că s-au găsit și la noi statuete etiopiene cu steatopighie și c) că șederea lor aici, a lăsat consecințe etnografice, heraldice, despre care vom vorbi despre fiecare-n parte, la momentul lor.

Totodată mai putem adăuga aici, că venirea Etiopienilor în Dacia Preistorică, s-ar datora și luptelor pentru dominația marii ginte pelasgice, având caracterul unei formidabile invazii de gloate Africane și Asiatice. Din aceste gloate semi sălbatice, cuceritorii își formează colonii numeroase prin țările cucerite, niște veritabile garnizoane permanente, destinate să inspire teroare și ascultare, celor învinși. ³) Apolloniu de Rodos de aseme-

1) Peyrony Elements de Prehistoire Paris 1924 p. 67.

2) Dr. Capitan op. cit.

3) Albert Qaed Les Ancêtres de nos Animaux Paris 1886 libr. Balibere p. 106.

4) M. Boulle op. cit. p. 282.

 5) Dr. Capitan op. cit. p. 18-19.

  6) N. Densușianu Dacia preistorică p. 976.

13

                                                                             Nicolae Beldiceanu  

nea spune că Osiris, plecând din Egipt, după ce a cutreierat toată Europa şi Asia, a colonizat o mulţime de oraşe, dintre care unele mai sunt colonizate şi astăzi, iar altele nu sunt, din cauză că de-atunci, au trecut multe veacuri. Din acest număr de oraşe, este probabil că făcea parte şi Aea, capitala regelui Aete din ţara Colchilor, ale cărei ruine se mai văd până astăzi în judeţul Covurlui, cunoscută sub denumirea de Terrigina sau Dinogeția lui Ptolomeu, numită azi Gergina ori Ghertina ¹) să fi fost zidită din aceste străvechi timpuri. Mai ştim că vechea monarhie Arimică ca şi familia veche Pelasgică era compusă din stăpâni (nobili) de rasă albă şi din sclavi (Negri) sau impuri. ²) Acum o întrebare se impune: Etiopienii, când s-au aşezat pe aceste ţinuturi, au găsit şi ei deşartă ţara de locuitori, ori mai trăiau pe aici și alte populaţii? La Cucuteni N. Beldiceanu ³) a descoperit 5 schelete fosile din care 3 de rasa Neanderthal, şi Cro-Magnon, iar două dintr-o alta rasă brachicefalică Rasa de Neanderthal fiind cunoscută ca cea mai veche, ea îşi avea şi aici reprezentanţii ei. Rasa de Cro-Magnon, care-i cuprindea şi pe Etiopieni sub raportul dolichocefaliei şi al prognatismului ei, credem că aceasta s-a suprapus peste aceea de Neanderthal -şi poate şi peste cea Brachicefalică. La această concluzie ne îndreptăţeşte, descoperirea, frumoaselor, zveltelor şl tatuatelor statuete Etiopiene, ne fiind întru nimic inferioare surioarelor lor de la Vadastra din jud. Romanaţi, descoperite de Cezar Bolliac şi cea descoperită de Josef Szombathy la Willendorf  (Boemia) și numită Venus din Willendorf. Conchidem deci, că oamenii de la Cucuteni de rasa Cro-Magnon, nu puteau fi decât de rasă Etiopiană.

                                                                                Cezar Bolliac  

2. Aşezarea Pelasgilor (Protolatinilor) peste sub-stratul Etiopian

Pe la începutul timpurilor neolitice, adică cam pe la anul 6000 înainte de Hristos; s-a aşezat aici în Dacia preistorică - peste sub stratul etiopian - un mare şi numeros popor, numit Pelasgi. El a venit din Asia (Hindustan) înainte de venirea popoarele ariene, oameni de rasă albă ⁴) de o frumuseţe şi de o putere corporală extraordinară, ciclopică ori titanică şi capabili de o expansiune teritorială, cum n-a mai cunoscut istoria până astăzi. ⁵) Acesta e poporul care a construit zidurile ciclopice, poporul dolmenelor, Cromlechurilor şi al Menhirelor totuşi A. de Paniagua ca să-şi explice lipsa monumente-

  Josef Szombathy

1)  Gr. G. Tocilescu Dacia înainte de Romani Tipografia Academiei Române (Laboratorii Romani) - Bucuresci - 1880 - p. 95-96.
2)   A. de Paniagua L’histoire de la Civilisation Néolithique Paris éditeur Paul Catin 3 rue du Sabot 1923.
3)   C. Buţureanu Grigore (1855-1907) Asociația savanților Români pentru avansarea știinților p. 619-620.
4)   A. de Paniagua op. cit. p. 175 și 35.
5)   N. Densușianu op. cit. p. 31, 24 – 25.

14

                                                                                   Homer - Iliada  

lor megalitice adaugă că-n România sunt grote naturale unde se constată urmele locuitorilor preistorici; Celții, pe care noi îi înlocuim cu Pelasgii, întrucât ei nu s-au așezat decât provizoriu pe lângă țărmul Dunării și al Mării Negre, spre a trece apoi în Occidentul Europei în sus, pe valea Danubiului, fiind calea istorică a marilor invazii. ¹) Poporul Pelasg a fost scos din întunericul veacurilor la lumina istoriei de N. Densușianu. ²) Cele mai vechi cunoștințe istorice despre Țările Române, nu se ridicau decât cel   mult până-n secolul al V. lea înainte de Hristos, adică până la Herodot; de aici încolo, întuneric de nepătruns. Dar nici N. Densușianu nici André de Paniagua, ocupându-se de civilizația Neolitică, nu știau că, la așezarea Pelasgilor aici, aceste țări nu erau pustii, ci exista un alt popor numit Etiopienii, peste care s-au suprapus ca strat etnic, Pelasgii. Totuși deși Pelasgii s-au suprapus peste substratul etiopian, urma firește, ca țara unde s-au așezat noii veniți să fi fost numită de străini Pelasgia ori țara Pelasgilor. Ei însă nu s-au numit pe ei și țara lor decât Vlahi ori Valahi. Străinii și vecinii, au continuat și mai departe să numească Țările Române de astăzi, Etiopia și țara a fost numită astfel, până la anul 525 î. Hr. fapt despre care vom vorbi mai departe.

   Odiseu și sirenele

3. Etiopia de la Oceanos Potamos (Dunărea de Jos)

Pentru prima oară ne-ntâmpină toponimia de “Etiopia” dată țării locuită azi de Români, în poemele lui Homer: Iliada și Odysseia. În Odysseia se vorbește despre două Etiopii³): prima, numită și Orientală, era Etiopia din Africa; secunda, era Etiopia Occidentală, sau de la Okeanos Potamos, cum o numește Homer. ⁴) Deci, ori de câte ori von vorbi despre Etioplenii Occidentali, vom înțelege întotdeauna că ne referim la Pelasgi. Homer - ca și poeții și istoricii vechi de după dânsul - ori de câte ori vorbesc despre Etioplenii Occidentali, îi numesc virtuoși (amvmonas ⁵), eroi, sfinți; dikaiotatoi anthropoi și cei mai drepți oameni. ⁶) Etiopia cu pământul ei negru, cu avuțiile sale fabuloase, cu minele sale de aur, de argint, de aramă și cositor, bogată-n turme de oi, cirezi de vite, herghelii de cai, vinuri de toate felurile. Veneau zeii la acești Etiopieni, cărora le sacrificau hecatombe.

Zeița Tetis, fiica Oceanului Potamos, spune fiului ei Ahile că Zeus împreună cu toți zeii și toate zeițele, s-au dus ieri -îi zice ea - la Okeanos (Dunăre) la un banchet oferit de Etiopienii cei irepro-

   Peleu și Zeița Tetis

1)         A. de Panlagua op. cit. p. 85.

2)         Veri marea sa lucrare Dacia Preistorică.

3)         Homer Odiseea I, 25.

4)         Homer Iliada XIV. v. 201-206. I.

5)         Homer Iliada I. v. 422-5.

6)         Homer II-XIII v. 6-7.                          

15

     Menelau purtând corpul lui Patrocle
șabili (amvmonas) și în onoarea cărora le sacrificau hecatombe de miei, de tauri și țapi. Căci ei au fost primii, care s-au folosit de legi, lăudându-se că la dânșii s-au născut Zeii. ¹) Cât de religioși erau ei, ne spune tot Homer. “Eu mă reîntorc - spune o zeiță homerică - la gurile Okeanului, în țara Etiopienitor acolo unde se sacrifică hecatombe nemuritorilor”. ²) Menelau - fostul rege al Spartei și tratele mai mic al lui Agamemnon, se retrage la bătrânețele sale, în locurile sfinte părintești din nordul Istrului. “Soarta ta”, (îi zice Proteu lui Menelaos) “nu este ca să mori în Argos unde pasc caii, ci zeii nemuritori te vor trimite în câmpiile Elizee, la marginile pământului... unde oamenii duc o viață foarte ușoară și unde Oceanul (Dunărea) trimite totdeauna zefirii săi cei blonzi ca să-i reînsuflețească pe oameni” (Homer Odyss. IV v. 561. Atât la poeții cât și la istoricii vechi greci și latini, Etiopienii de la Okeanos Potamos (Istru) sunt numiți și Hyperboreeni (însemnând oamenii de la marginile pământului după cunoștințele geografice a le grecilor). “Mă duc” (zice Hera soția lui Jupiter) “la marginile pământului, să-l văd pe Okeanos (care este) originea Zeilor (Erhomai opsomény poliforvu peirata geiys Okeanon-te Theon-ghenesin. ³) Dar Okeaoos (Dunărea) nu este numai originea zeilor, ci și a tuturor lucrurilor; ⁴)

Din aceste pasaje celebre și atât de importante pentru noi Românii, reiese clar că toate zeitățile mitologice greco-Romane, cu care se lăudau atât de mult grecii antici și cu care se fălesc și grecii moderni, — nu sunt de origine grecească ci Pelasgă, deoarece toate, dar absolut toate zeitățile, s-au născut în Etiopia de la Okeanos Potamos sau la Carpați și Dunărea de jos și aceasta o spune Homer. Dar suum cuique tribuere. Grecii împrumutând civilizația pelasgă, împreună cu oracolele lor de la Delfi și Dodona din Epir, jucând un rol atât de mare în viața politică și religioasă a poporului grec, ei au împrumutat (cum am spus și mai sus) toate zeitățile de la Pelasgi, ⁵) le-au adoptat, le-au cultivat, le-au ridicat altare și temple și li s-au închinat lor și la urmă și le-au însușit ca fiind emanate din ființa lor etnică. Lumea învățată din Apusul Europei, făcând cunoștință în timpul Renașterii cu civilizația grecească, i-au preamărit pentru frumoasa lor mitologie, deși Homer spune din cea mai adâncă antichitate că zeitățile mitologice, așa zise grecești, nu s-au născut în nici o

1)         Homer II. XIV v. 20.

2)         Homer II. XXIII v. 205—6; Eimu gar autois ep’Okeanoio reatiera Aithiopon es atherexi us’exatomvas athamatois.

   3)        Homer Iliada XIV v. 302—303.
            4)         Homer II. XIV v. 248 — 9; Kalan potamolo reethra Okeanoio osper genesis pantessi tèlvktal.

5)         Herodot II c. 51 și 53; Romanii de asemenea, atribuiau Pelasgilor riturile religioase.

Zeul Oceanos  

16

parte a ținuturilor grecești ci în Etiopia de la Okeanos Potamos, la Pelasgi dar, ca să prevenim o obiecție ce ni s-ar putea ridica, punem următoarea întrebare: dacă lumea savantă din Apusul Europei, nu cunoaște nici până astăzi, unde este acea misterioasă Etiopie și acel Okeanos homeric și hesiodic* extrem de interesant în cazul de față, de unde știm noi că Etiopia Occidentală este Dacia preistorică iar Okeanul este Dunărea?

                                                                                            Hesiod    

Această însemnată descoperire o datorăm domnului N. Densușianu. Iată cum ajunge el la această descoperire: descriind expediția Argonauților având drept punct terminus Colchida, ca să răpească pielea berbecului cu lâna de aur, conform lui Orfeu, se spune că după ce au rătăcit câtva timp pe Marea Axenă devenită în urmă Pontul Euxin, au navigat pe Okeanos. Pindar**, Caius Valerius Flaccus și Apollonius de Rodos*** vorbind despre aceeași expediție, spune că din Pontul Euxin, Argonauții au navigat pe Istru (ori Dunăre) și au mers în Colchida. Deci, hidronimul numit de Orfeu, Homer și Hesiod “Ocean”, Pindar, Caius Valerius Flaccus și Apollonius de Rodos numeau “Istru” sau “Dunărea”.

                                                                                 Pindar   

Nicolae Densușianu, neștiind nimic despre existența unei populații Etiopiene în Dacia preistorică - și nici nu avea de unde să știe deoarece lui - ca și lui Bogdan Petriceicu Hasdeu – le lipseau elementele științifice, fiindcă Etiopienii nu erau descoperiți când trăiau ei fi deci nu puteau să-și explice motivul atribuirii de Homer a regionimului de Etiopia Daciei preistorice. N. Densușianu a căutat să dea o explicație, în sensul că: a) Grecii - zice el -, venind cu comerțul lor pe Dunăre, mergeau și pe jos pe la minele de aur și văzându-i negri pe lucrătorii minelor, i-au numit Etiopieni, de unde le-au rămas până azi numele de “țopi” de unde și porecla de “Țoapă b) Sau că grecii le-au dat denumirea de “Negri” locuitorilor acestor țări din cauza culorii pământului, de negru: “Melaina gaia” sau oameni din țara cu pământul negru, ori oameni negri. Aceste explicații nu sunt verosimile. Explicația cea adevărată și reală, este că a existat aici o populație etiopiană venită nu numai din Africa, după cum am văzut mai sus, dar și din Indii. Odată cu Pelasgii, a mai venit o rasă de Negricioși Djangall ¹) negritici și negricioși care prin numeroasele încrucișări cu rasa albă, au transformat această rasă negroidă și au început ca să-și piardă cu timpul, indiciile de apartenență la rasa negroidă, respectiv cel cefalic; acest indiciu se pierde în miile de ani scurse, prin asimilarea populației negroide de rasa albă. Acești negri au început să devină toți albi, păstrând bine-nțeles

*Hesiod (greacă: Ἡσίοδος) (aprox. sec. al VIII-lea î.Hr., Beoția) a fost un poet epic grec, considerat a fi, după Homer, cel mai vechi scriitor al Greciei.[1] Este autorul poemului genealogic „Teogonia”, consacrat panteonului divinităților elene, folosind tiparul mitului și noțiunea vârstelor. De asemenea, tot lui îi aparține și poemul didactic „Munci și zile”, opera pătrunsă de poezia sinceră a naturii, calendar pentru agricultori și navigație, cu prețioase indicații.

**Pindar (sau Pindarus) (în greacă Πίνδαρος) a fost un poet antic, născut (probabil) în anul 522 î.Hr. în Cynoscephalae, o localitate din Boeotia. A fost fiul lui Daiphantus și Cleodice. Se spune că ar fi murit în anul 443 î.Hr. la Argos, la vârsta de 79 de ani. Pindar a fost căsătorit cu Megacleia, având două fiice, Eumetis și Protomache și un fiu, Daiphantus.

***Apollonius (Apolonios) din Rodos (în greacă: Ἀπολλώνιος Ῥόδιος / Apollonios Rhodios, n. c. 295 î.Hr. - d. c. 230 î.Hr.) a fost poet elen și bibliotecar la Biblioteca din Alexandria. Este cunoscut mai ales pentru scrierea Argonautica, epopee celebră a antichității.

7) p. Ovidiu II 281- Inde Deum colimus devectaque Pelasges Flamen adhuc prescomorediatis ap. N. Densușianu Dac. p. 762.

17

prin atavism, oarecare urme ale rasei negre pe-acolo unde elementul negritic, negroid şi negricios, a fost mai compact ori mai numeros. ¹)

      Nestor – strategul Troiei – aducând sacrificii zeilor

Înainte de a încheia acest capitol, trebuie să mai adăugăm astăzi afirmația lui Homer precum că Etiopienii - care nu erau decât Pelasgi i-au trimis în ajutorul fraţilor lor Troieni, pe Memnon fiul lui Tithon, şi al Aurorei, cel mai majestos dintre toţi oamenii - zice Homer ²) în fruntea unei armate numeroase. Memnon făcea măcel printre greci şi-l ucise cu mâna sa pe Antiloc fiul lui Nestor; dar şi el la rându-i, fu ucis de Achile, - pelasg şi el de origine, însă grecizat – într-o luptă corp corp. ³) Mormântul lui Memnon se vede şi azi ne spune Strabon, pe coasta vecină, la înbucătura râului Aesepus în Propontide. ⁴) Dar afră de triburile Etiopiene Pelasgice, Homer mai cunoaşte şi alte triburi Pelasgice, venite-n ajutorul nenorociţilor de Troeni, - Pelasgi şi ei – susținându-și confrații prin trimiterea de numeroase armate sub conducerea lui Hipotous, conducătorul triburilor Pelasgilor înarmați cu lănci formidabile. ⁵) Ei mai aveau şi alte căpetenii şi - din cuvintele poetului - reiese clar că Pelasgii erau foarte numeroşi, căci nu se folosește sintagma de “tribul” ci aceea de “triburile Pelasagilor”, observa Schliemann cu multă dreptate. ⁶) Simultan cu căderea Troiei, a început şi decadenţa triburilor Pelasgice. ⁷)

    Duelul lui Memnon cu Ahile amforă atică

Mărturiile autorilor clasici despre aşezarea Etiopienilor.

Am vorbit până acum despre Etiopienii Pelasgi de la Carpați şi Dunărea de jos. Ne rămâne să arătăm - sub raport geografic - unde-i pun vechii poeţi şi istorici greci şi latini.

Hesiod (în fragm. 132) pune pe Etiopieni în ordinea geofică cu Siginii şi cu Sciții hippemolgi. ⁸) După Eschil, locuiau lângă Ariemaspii cei avuţi în aur ⁹) iar după Dionisie Periegetul, locuiau în văile cele frumoase al Cernei. ¹⁰) Para tempea chernys. Mehedinţi) sau lângă Eryithia de lângă muntele Atlas. ¹¹)

    vedere a munților Atlas

Ephor. rezumând ideile celor vechi despre diviziunile geogra-

1)         A. de Paniagua La civilisation Néolitique p. 7.

2)         Homer après Schliemann, Ilios p. 202

3)         Idem ibid 4.

4)         Strabon XIII p. 587 op. Schlieman op. cit.

5)         Homer 11. II v. 840-1.

6)         Schliemann Ilios Leipzig 1881 p. 178-181

7)         Schliemann Ilios p. 208.

8)         Eschil Prometeu înlănțuit v. 808, 809.

9)         Eschil id. ibid.

10)       Dionisie al Alexandriei (numit și Dionisie Periegetes ) poemul didactic “Călătorie în jurul lumii” v. 218 ap. N. Densușianu op. cit. p. 19 not. 8.

11)       Rufus Festus Avienus v. 738 etseq. id. ibid.

18

fice și etnografice ale pământului, ne spune că în regiunea orientală locuiesc Indienii, în cea meridională Etiopienii, în cea apuseană Celții, în regiunea boreali Sciții și la urmă adaugă, că regiunile ocupate de Sciți și de Etiopieni, sunt cele mai întinse. ¹) Din acestea se vede că aici este vorba de Etiopienii și Sciții din Dacia Preistorică. După Plinius naturalistul ²) și alțli autori, insula Cerne – de care am vorbit mai sus - era locuită de Etiopieni. Etiopienii după mărturiile celor mai mari antropologi și paleontologi contemporani, - precum și a poeților și a istoricilor greci și latini - locuiau la Dunărea de jos și Carpați, de unde - după părerile D-lui paleoantropolog René Verneau, ale lui Marcellin Boule și ale Abatelui Breuil, s-ar fi răspândit în Occidentul Europei.

  muntele Vulcan din grupa Carpaților Occidentali, în Munții Apuseni, vârful - (1263 m).

Etiopienii mai sunt numiți și Hesperioi, adică Occidentali din ținuturile hesperice. ³) Ei mai erau numiți și Heshatoi adică “Cei mai extremi” - Extremum diei. ⁴) Extremitatea zilei era - pentru scriitorii greci primitivi – limita apreciată a fi “marginile pământului”. «Mă duc» zicea soția lui Jupiter - «la marginile Pământului, în Etiopia, să văd Oceanos care e originea zeilor și a tuturor lucrurilor. ⁵) În tragedia Prometteus Incatenat, chiar de la început, Eschil face să vorbească forța și violența astfel: “Iată-ne la marginile Pământului în muntele Vulcan al Sciților, unde tu trebuie să execuți ordinele lui Zeus, legând cu lanțuri de diamant pe cel mai înalt vârf, pe îndrăznețul Prometheu, care a furat atributul puterii sale (adică a lui Zeus) din cer, pentru a-1 face cadou muritorilor”. ⁶) Am spus mai sus, că Dionisie Periegetul îi pune pe Etiopieni ca locuind în văile frumoase ale Cernei. Dar unde e situată insula Cernei ? După gonautecon atribuită lui Orfeu și al cărui fond geografic se reduce la timpuri foarte îndepărtate, se amintește de acea Iernis situată în Oceanul de la strâmtoarea munților Rifei, aproape de stâncile cele periculoase pentru navigație ⁷) (Porțile de Fier. Theodorus Priscianus ca și Avienus, îi localizează pe Etiopieni ca locuind în Rasova Rușava - sau Orșova de azi. ⁸) După datele de care dispunem azi, Etiopienii occidentali de lângă Oceanos Potamos (sau Dunărea de jos), ei locuiau în Muntenia și mai cu seamă în Orșova1)         Ephor fragment. Hist. Graeci I 243 op. N. D. op. Cit. p. 390.2)         Plinius naturalistul (Gaius Plinius Secundus) “Istoria Naturală” (în latină –la genitiv: Naturalis Historiæ).3)         II 5, 15.4)         A. de Pamagia și cit. p. 53.5)         Homer II. 14 v. 20 și 248, 249.6)         Eschil Prometeu încătușat v. 1-5.7)         vers 1166, 1181 ap. N. D. op. cit. not. de 8)         op. N. Densușianu op. cit.9)         aceeași origine cu Tracii, adică tot Pelasgii … eacapion după tradițiile moravurilor Sciților … că N. Densișianu op. cit. p. 709. Aici noi înțelegem … acele populații din Sciția Mare. 

19

În realitate, ei ocupau o parte mult mai mare din Dacia Preistorică. Istoricii, ni-i descriu pe acești Pelasgi, - suprapuși peste substratul Etiopian, -  cu multe elogii; de exemplu: Scylax de Caryanda *, ne spune că ei erau “cei mai frumoși și mai înalți dintre oamenii cunoscuți; purtau haine vopsite cu diferite culori, barbă și păr lung (Pogonoforoi kai komytai). Erau călăreți deprinși; arcași și luptători cu pilul”.

Comercianții Fenicieni le aduceau sticle și vase de pământ cu care se serveau la sărbătorile libațiunilor**.

Ei se hrăneau cu carne și lapte; produceau vin mult, pe care-1 vindeau Fenicienilor. ¹) După Ștefan Bizantinul*** ei au fost cei dintâi adoratori ai zeilor; primii adoptatori ai legilor. Avangardiștii civilizației lor, au fost Mitra și Flegias. Zeus cu toți zeii și toate zeițele, iau parte la toate banchetele lor, cărora le aduceau sacrificii (hecatombe) de sute de tauri, țapi și de miei ²).

Pelasgii - Etiopieni, mai erau numiți de istoricii și poeții Greci și Hyperborei (oameni de la Nord de lângă ocean sau Istru). Cel dintâi titan purta numele de Oceanos, sau Istrul preistoric.

Neamul celor nobili la Pelasgi se numeau Tatâni, echivalent cu “Patres Conscripti” la senatorii romani, de unde până astăzi a, rămas expresia în popor: “acasă-i tătâne-tău”?.

Afară de graiul popular, mai găsim această expresie trecută de veacuri și în traducerea Sf. Scripturi, și nu i-au dat lui Tătâne-său, nici un picior de pământ, zice Arhidiaconul Ștefan, către sinedriul evreiesc. (Faptele Apostolilor 7: 5). Grecii neputându-i zice Tatân, i-au zis Titan și de aci se trage și origina acestui cuvânt.

     Titanul Atlas și Hesperidele

Hyperboreii erau considerați ca descendenți ai Titanilor. Atlas, puternicul rege al Hyperboreilor, era și el un Titan. După scoliastul lui Pindar, la Olimp. III. 28, Hyperboreii își aveau locuințele lor, la Nordul Dunării de jos, cu centrul la munții Riphei. ³). Hyperboreenii erau un popor pastoral și agricol, oameni plini de virtuți, religioși, drepți locuitori ai unei țări fertile și fericite, erau contemporani cu zeii Olimpului și se considerau ca născuți din rasa cea glorioasă a titanilor ⁴).

Hyperboreii locuiau la cataractele Istrului. După Diodor din Sicilia, Atlas a fost frate cu Saturn și amândoi, erau fii ai lui Uranus și ai Gaei. El a fost un rege puternic și avut; a domnit peste poporul Atlanților ⁵). El făcea parte din familia cea mare a Hyperboreilor; a luat parte la războiul Titanilor contra lui Jupiter și după ce au fost învinși, a fost condamnat să susțină cerul cu capul și

* Scylax de Caryanda este un navigator grec născut în Caria, trăit în secol VI - lea  î. Hr.
** Act religios care consta în vărsarea unei cupe de vin, de lapte etc. în cinstea zeilor după ce cineva și-a muiat buzele în ea. ♦ (P. ext.) Ridicare de pahar, închinare la o petrecere.
***Autor al lucrării intitulată “Lexiconul lui Ștefan Bizantinul.”1)         Scylax ap. N. Densușianu Dacia Preistorică p. 912.2)         Homer II. I. 428 XXIII vers. 205. Odisea I. v. 23.3)         N. Densușianu Dacia Preistorică pag. 9 și 2.4)         Homer II. I v. 428 XXIII. v. 295 Odiseea I. 23.5)         Diodor de Sicilia III. pag. 56. c f. N. l/2 Dens. op. cit. pag. 70, 89.

20

mâinile sale puternice¹). La Homer și Hesiod, Hyperboreii cei pioși, de lângă Oceanos, apar sub numele de Etiopieni²). Hiperborei s-au născut și zeii. Ei mai aduceau Hecatombe magnifice în special lui Apollo Hyperboreul, care cu o deosebită plăcere - ne spune Pindar - lua parte la sărbătorile, aclamațiile și sacrificiile lor și tot ei sunt cei mai fideli adoratori ai acestui zeu³).

Dacă pelasgii – Etiopieni -, erau numiți astfel de străini, să vedem cum se numeau ei pe ei înșiși.

1) Pindar Les Petits Poèmes Grecs publ. par Ernest Falcone Paris 1840.

2) Apud. N. Densușianu op. cit. pag. 912.

3) Pindar. Olimp. III. idem. ibidem.

21

C A P. III

Etimologia cuvântului valah.

Grecii au împrumutat denumirea de Pelasgi, de la populațiile barbare ale peninsulei Balcanice și pe care au diformat-o; forma corectă, uzuală, a acestui nume, a fost fără îndoială, Belasci ori Balasci. Ori Grecii după obiceiul lor, grecizau toate denumirile etnice și geografice. Tot astfel și în cazul de față; în cazul endonimului* de “Pelasgi” au înlocuit consoana “v” cu consoana “p” și au făcut din Velasci Pelasgi; iar din sufixul ascus și asci, au format un altul gutural, asgos și asgoi ¹).
Wilhelm Tomaschek spune că o parte a Tracilor au fost numiți până la jumătatea evului mediu Belasci sau Balasci  ²).

    Geograful și orientalistul Wilhelm Tomaschek

Această formă de Belasci ori Balasci, ca numire etnică, a fost odată uzitată în peninsula balcanică și aceasta o probează termenul de “Balascae” - după cum erau numiți Tracii în prima jumătate a evului mediu  ³). Toponimul “Țara Românească” pronunțat în limba Slavilor meridionali se numește până astăzi Vlașca Zemlia, Zemle Vlascoe, roman Vlaski ⁴).

În fine, se mai numește Valakea și partea Moraviei, unde în timpurile vechi, locuia o însemnată minoritate de Români.

Rezumăm: că forma cea veche populară a numelui de Pelasgi, a fost Belasci sau Balasci, cum am spus și mai sus; iar patria cea veche, centrul puterii de acțiune și expansiune a acestui popor a fost, în Europa la Carpați și Dunărea de jos ⁵).

Așadar, ori de câte ori vom vorbi despre Etiopienii-Pelasgi, sau protolatini, vom înțelege că Pelasgii sunt același popor cu Belascii, Balascii, Velascii, Valascii, echivalent cu Valahii ori Vlahii.

Pelasgii așezați peste substratul Etiopian; rămâne să arătăm următoarele:

Dacă au existat și-n Dacia Metiși ori Corcituri.

La această întrebare răspundem că, din punct de vedere paleontolo-

*endonim sau autonim, (din termenul din limba greacă ἔνδον, éndon, "înăuntru" ori αὐτο-, auto-, "însuși" și ὄνομα', ónoma, "nume") se înțelege în etno-lingvistică un termen ce este antonimul exonimului, un nume, care este acordat de însuși grupul etnic acestuia și/sau teritoriului geografic ocupat de acesta, un nume cu care grupul se identifică și care este sau nu recunoscut de către cei din afara grupului.

1) Nic. Densușianu op. cit.
2) Wilhelm Tomaschek Die alten Thraker. Eine ethnologische Untersuchung. Tempsky, Wien 1893–1894; II. 4, Balascae Thrakes Glos. Lab. Goetz. II. 28).
3) Wilhelm Tomaschek op. cit.
4) Ioan Bogdan Documente privitoare la relațiile Țării Românești cu Brașovul și cu Țara Ungurească în sec. XV și XVI. Volumul 1 - 1413-1508, București 1905 p. XXXVII.
5) N. Densușianu op. cit. p. 913.

22

gic, n-avem nici o dovadă, deoarece grotele, cavernele, tumulii și stațiunile noastre preistorice, își așteaptă încă exploratorii spre a le studia. Totuși un profesor de antropologie la Universitatea din Napoli dr. Vincenzo Giuffrida- Ruggeri*, ne spune că există cranii dolicocefalice foarte frecvente încă din epocile cele mai vechi în regiunile ilirice și danubiene ¹) cu același morfologie craniană specifică populațiilor negritice din Occidentul Europei.
            Arheologul Nicolae Beldiceanu, încă înainte de anul 1889, descoperi sub cenușa unui tumul, 5 schelete fosile, - aflate acum în Muzeul Universității din Iași – numerotate în mod convențional astfel: S1, S2, S3, S4, S5.

În anul 1895, Gr. T. Buțureanu profesor de istorie la Iași face o dare de seamă la cel dc-al X-lea Congres internaţional de antrologie şi arheologie preistorică din 1889 de la Paris - la care Gr. Buţureanu a participat pe cheltuială proprie - prezentând comunicarea intitulată “Note sur Cucuteni et plusieures autres stations de la Moldavie du Nord”, tipărită în Actele acestui Congres. Din această dare de seamă, nu se vede a se fi studiat: șarpanta osoasă, indiciile cefalice, și nici caracterul cefalic sub raportul etnic; se amintește doar că trei din aceste schelele fosile, sunt dolicocefale, din rasa Neanderthal și Cro-Magnon; iar două sunt brachicefale ²) și încolo, nimic.

Sub raport istoric, găsim câteva urme, - puține ce e drep – (din cauza numeroaselor încrucișări provenite din amestecul maselor Pelasgo- Scitice, cu cele Etiopiene; apoi din cauza solului, a climei, a lungului timp care s-a scurs și care schimbă și transformă totul în cursul său, în așa fel, încât le-au făcut să piardă-n mare parte indiciile lor morfologice, ceea ce a făcut, ca încă din epoci foarte îndepărtate – pierdute-n noaptea vremurilor – acest metisaj selectiv, să-și înceapă opera lui de regenerare, crescând, fortificând, dezvoltând așa de bine formele fizice - ca și forțele intelectuale - care odată cu aceste schimbări, au schimbat și mentalitatea Etiopienilor încât, prin aportul sângelui ³) Pelasgo - Scitic cu Etiopienii - după cum am mai spus și cu altă ocazie – cu greu s-ar mai găsi azi în poporul românesc acei metiși (ori corcituri) altfel decât doar rezultați prin legile atavismului. Și cum aceste legi, urmăresc rasele în continuitatea dezvoltării lor istorice, prin apariția lor spontană, își produc efectul lor ⁴). Totuși aceste exemple se găsesc; să-i căutăm întâi la Romani.

Metișii la Români.

Răposatul profesor Hașdeu, avea convingerea că numele de Vlah - pe care-l purtau Românii în     trecut - le-a fost dat de Germani și de Slavi ⁵).1) Marcelin Boule Les hommes fossiles  - Éléments de paléontologie humaine, Masson & cie., Paris, 1920. op. cit. pag. 308. 2) Gr. C. Buțureanu Asociația Română pentru înaintarea și răspândirea științei pag. 619- 621. 3) Nic. Densușianu op. cit. André de Paniagua op. cit. p. 7.4) André de Paniagua op. cit. pag. 12. 5) Bogdan Petriceicu Hasdeu Istoria critică a românilor (1875) p. 95.

*Lucrările sale sunt: “L’Uomo Attuale, Una Specie Collettiva” (1913) și “Su l’Origine dell Uomo”, (1921).

23

   împăratul roman Titus Flavius Vespasianus

Nimic mai fals; pentru că această denumire etnică, era atribuită de aceeași Germani și Slavi vechi nu doar Românilor ¹) ci și vechilor Romani.

Acest fapt îl confirmă și d-l André de Paniagua, când spune că vechii Germani numeau poporul Roman Wlah sau Walch ²); acest fapt i se părea foarte curios; “Germanii și Slavii i-au cunoscut pe vechii Romani - zice Hașdeu - sub denumirea de Vlahi - adică domnitori - și această calificare (lipsită mai întâi de înțelesul ei primitiv), adică înțeles de suprimare, a devenit o traducere adecvată a cuvântului de Romanus” ³).

Dar cel mai curios este faptul că, același autor ne spune mai departe că devenise o practică și, în afară de Germani și Slavii au dat vechilor Români denumirea de Vlahi, având și varianta de Vlahi negri. În același fel sunt numiți și de alte popoare orientale: în limba ebraică, Romanii erau numiți “Edomi” iar Arabii îi numeau Alasfar. Ambii termeni înseamnă “alămiu”, galben roșcat, bronzat ⁴).

    Un dinar roman descriindu-l pe Titus, c. 79. Reversul comemorează triumful său în războaiele iudaice.

Să vedem acum, care era culoarea Etiopienilor noștri propriu-zis. Profesorul antropolog Eugène Pittard, ne spune că Hotentoții ca și Boșimanii, au pielea galbenă; această slabă pigmentație ar putea explica - deci că există cazul – situațiilor de trecere treptată de la tipul galben, la cel alb, din timpurile preistorice ⁵).

Dar natura nu face salturi ci, în legile ei, trece treptat și pe nesimțite, tot așa cum s-a întâmplat și cu negreața Romanilor și a Românilor.

Hașdeu, neputându-și explica calificativul de alămiu, roșcat, bronzat, se-ntreabă: “dar de unde oare le venea fiilor lui Romulus această poreclă de bronzați, tot așa de ciudată ca și negreața Românilor ?.

Scriitorul arab Fairuzabadi ( persană : فیروزآبادی), de asemenea , cunoscut sub numele de El-Firuz Abadi sau al-Fayrūzābādī ( arab : الفيروزابادی) (1329-1414), pretinde că Romanii s-ar fi născut din însoțirea femeilor Italiene cu bărbați din Etiopia; încât această încrucișare de piele neagră, i-ar fi înzestrat pe dânșii cu o piele roșiatică – bronzată.

Astfel atât Evreii cât și Arabii, nu erau departe de adevăr, când îi calificau pe Români astfel, deși noțiunile consemnate de ei sunt insuficiente, sunt totuși destul de elocvente pentru a explica faptele-n sine. Evreii și Arabii au făcut cunoștință mai îndeaproape cu romanii pe timpul împăraților Romani Vespasian și a fiului său Titus. Amândoi acești împărați făceau parte din ginta Flavia*. Lingvistul, omul politic, bibliotecarul, scriitorul, profesorul, traducătorul, orientalistul, membru a 9 academii situate pe 3 continente, baronul Antoine Isaac Silvestre de Sacy, ne spune despre cuvântul Flavus că în-

     baronul Antoine Isaac Silvestre de Sacy

* Dinastia Flaviană a fost a doua dinastie a Imperiului Roman. Ea a fost reprezentată de o serie de trei împărați romani care au domnit din 69, Anul celor patru împărați, până în 96, când ultimul membru al dinastiei, împăratul Domițian, a fost asasinat și a început Dinastia Antoninilor.

Numele dinastiei provine de la numele împăratul Vespasian, Titus Flavius Vespasianus. Cei trei împărați care aparțin dinastiei Flaviilor sunt:
Vespasian (69–79).
Titus (79–81), fiul lui Vespasian.
Domițian (81–96), fiul lui Vespasian.

                                                      Titus Flavius Domitianus    
1) Haşdeu Ist. Critică pag. 96. 2) André de Paniagua op. cit. pag. 127. 3) Haşdeu op. cit.4) Haşdeu Ist. Critică pag. 97. 5) Les Races et l’Histoire: Introduction Ethnologique à l’Histoire. Par Eugène Pittard, Professeur d’Anthropologie à l’Université de Genève. [L’Évolution de l’Humanité, ed. Henri Berr, no. 5.] (Paris: La Renaissance du Livre. 1924. pag. 66.      

24

seamnă în latină galben, roşcat, bronzat. Acestea știind că Arabii și Evreii i-au numit pe toți Romanii “Edomi” și “Alasfar” adică: roşcaţi, alămii, bronzaţi ¹).

Răposatul Haşdeu conchidea de aici că Romanii au pățit-o din cauza Flavlilor, cum au păţit-o şi Românii din cauza rebusului Heraldic al celor trei capete de negri ai Basarabilor. Noi însă am arătat mai sus, că nici Romanii n-au păţit-o din cauza Flavilor,

Fig. 2. Statuete etiopiene cu steatopigie, descoperite la Cucuteni jud. Iași.

nici Românii din cauza capetelor negre ale Basarabilor. Cauza denumirii de “negri” dată atât Romanilor cât și Românilor, este că atât Romanii cât și Românii, având aceeași origine comună, Pelasgă, protopărinții lor comuni, suprapunându-se peste substratul negru – Etiopian -, din amestecul acestor rase au ieșit rasa Vlahilor negri - sau metiși ori corcituri - despre cari vom vorbi mai departe.

     Lucrarea lui Claudio Claudiano - tradusă în germană de Georg Freiherr von Wedekind , 1868

2. Metişii la Traci şi Geto-Daci

                                                                           Hippocrate    

După Hipocrat, culoarea pielii Tracilor ca şi a geto-Dacilor - având aceeaşi origine Pelasgă - era mai mult negricioasă decât albă ²).

Poetul roman Claudius Claudianus, mort după anul 400 d. Hr. îi menționează pe geți ca fiind “Flavos”. Asemenea şi Hieronymus [Ieronim, născut Sophronius Eusebius Hieronymus, (n. cca. 347, Stridon, azi Strigova, Croația] ne spune acelaşi lucru: “Geta Rutilus et Flavos Exercitus” ³) [Asupra Geților, roșii și galben aurii ai armatei]. De asemenea, Isidor din Sevilla Flavent in actics capitibus Getae ⁴).

1) Haşdeu Hist. Crit. pag. 97.

2) Hypocrat Tratat despre aer apă şj locuri par. 17—23

3) Claudianus De Raptu Proserpinae 1165 FLAVI GETAE.
4) Hieronymus Hisp. Orig. 19 Cap. 23.

Grecul Ammianus Marcellinus, (unul dintre cei mai importanți istorici ai antichității târzii ultimul mare istoric al antichității) amintind despre Alani, scrie: proceri paene sunt omnes et pulchri, crinibus mediocriter flavis aculorum temperata torvitate terribiles. ¹). Scriitorul latin din Siracuza (Sicilia) Julius Firmicus Maternus, sec. IV. d. Hr. la rândul său, atribuie plebei poporului Trac (Geto-Dac) culoarea roșie (si luna facitcandidos Mars rubros. Ratumus nigros cum omnes in AEtiopia nigri in Tracia rubri procreantur? ²).

Imperiile Sassanid și Gupta în timpul lui Ammian Marcellin

Cu alte cuvinte, nu-i avem doar pe Romani “flavos”, adică cu fața alămie, roșcată, bronzată, ci și Tracii, precum și Geto-Dacii. Rămâne să arătăm dacă în Dacia preistorică au existat Etiopieni, și statuete Etiopiene - ca și în apusul Europei.

3. Statuete Etiopiene în Dacia preistorică

Etiopienii se distingeau de celelalte rase Europene și prin faptul că, pe lângă asemănarea și forma instrumentelor uzuale, ei mai aveau și statuete (zeități feminine). Oamenii din rasa de Cro-Magnon au picturi, sculpturi și gravuri, nu însă și figurine de bărbați și femei; în situația că le au, nu le dețin în aceeași măsură ca și Etiopienii. Statuetele sunt primele manifestări artistice ale vârstei aurignaciene, care sunt

Fig. 3. Statuetele etiopiene cu steatopigie descoperite de Cezar Bolliac la Vadastra jud. Romanați.

    Cezar Bolliac, portret de Theodor Aman

foarte realiste și în cea mai mare parte, în raport cu riturile fetișe ori magice. Ele se manifestă fie sub formă de gravuri - ori picturi pe pereți. Mărimea lor variază de la 6 - 11 cm. înălțime, iar gro-

                                                        Istoricul Grigore Tocilescu    

1) Ammianus Marcellinus  XI - XX 2.

2) Firmicus apud. Grigore Tocilescu Dacia înainte de romani, Tipografia Academiei Române, 1880 Pag 258 - 259.

Marile invazii: secolul al II - lea până la al V - lea.

26

     Venus de Drăgușeni

simea în raport proporțional cu înălțimea ce caracterizează sânii enormi, un abdomen foarte mult ieșit înainte și o dezvoltare remarcabilă a stratopighiei care sub raport statigrafic se află între aurignacianul superior și solutrean. ¹). În România până acum, nu s-au descoperit statuete bărbătești Etiopiene; în schimb însă, s-au descoperit multe figurine femeiești, cu singura deosebire de cele din occidentul Europei, că exemplarele descoperite în România sunt mai zvelte, foarte bine lucrate, ba încă unele și tatuate, cum sunt cele de la Cucuteni (Iași, vezi fig. 2) și de la Vădastra (Romanați, vezi fig. 3). Profesorul Vasile Ciurea de la Fălticeni, a descoperit mai multe exemplare din seria acestor statuete steatopige la Drăgușeni și Rădășeni, același județ. De asemenea s-au mai găsit statuete steatopighe de către d-l. Teutche împrejurul Brașovului ²), toate din perioada neolitică. În muzeul din Sf. Gheorghe din jud. Trei Scaune, am văzut nouă statuete, dintre care patru cu steatopighie. La muzeul de antichități din Sibiu, una. Toate        însă inferioare sub raportul artistic, celor de la Cucuteni și de la Vădastra. La muzeul din București, una tatuată și la cel din Iași,      două netatuate, dar cu steatopighie. Acelea câte le-am găsit până acum, ne pot forma convingerea că într-adevăr au existat și pe la noi Etiopieni pe o scară foarte întinsă, care ar ocupa Muntenia actuală, o mare parte din Transilvania și Moldova. Dacă vom compara statuetele de la Grimaldi, Cucuteni, Vădastra, Drăgușeni, Sibiu, Sf. Gheorghe (Trei Scaune), București, Iași și Wilendorf (Boemia) ni se prezintă o asemănare perfectă - sub raportul Steatopighic - întrucât ele se pun în lumină unele pe altele, se completează, se explică și-n acest fel de documente noi, credem că măcar în Paleolitic (și anume în cultura Aurignaciană) au existat nu numai pe solul Europei occidentale, ci și în țara noastră, reprezentanții unei populații, al căror caracter morfologic nu poate aparține decât unei rase negroide și steatopighistă. Realismul statuetelor și al basoreliefurilor, ne arată că artiștii creatori aveau atari modele sub ochii lor. Nu se inventează forme de o asemenea natură - și mai cu seamă nu se inventează concomitent în mai multe țări din Europa și cu o asemenea precizie, în mod concomitent ³). Trebuie să mai adăugăm și acest învățământ de ordin etnic, că steatopighia - acolo unde ea există - nu o au decât femeile și (după medicul și antropologul francez Paul Topinard - fetele Hotentote și Boșimane nu au steatopighia, decât după ce se mărită ⁴). Ori tânărul de la Laussele, nu are steatopighie. Această diferență în reprezentarea sexelor, arată clar că aceste opere culturale, nu sunt produsul unei convenții, ci imagini

     Venus de România. Cultura de Cucuteni, Neolitic, 5000 î. Hr., 10,4 cm, ceramică

1) Eléments de préhistoire, par Denis Peyrony, ... avec préface du Dr. Louis Capitan Editor G. Eyboulet et fils, 1923 pag, 37, 46, 47.
2) Ion Simionescu, Omul de la Cucuteni, pag. 23, 24.
3) Les Races et l’Histoire: Introduction Ethnologique à l’Histoire. Par Eugène Pittard, Professeur d’Anthropologie à l’Université de Genève. [L’Évolution de l’Humanité, ed. Henri Berr, no. 5.] (Paris: La Renaissance du Livre. 1924. p. 83                                
4) Paul Topinard Éléments d’antropologie généralale 1885 Paris publicată de A. Delahaye et É. Lecrosnier p. 1012.

     Paul Topinard Éléments d’antropologie généralale       

27

   Stema statului Gambia

Africa preistorică, ne apare atât în Paleolitic cât și în perioada Neolitică, asemeni unui centru de civilizație. Vârstele Pleistocenului vechi și mijlociu din Africa, au cunoscut - ca și în Europa - formele litice (instrumente de piatră) Cheuleene ¹), Acheuleene ²) și Müsteriene ³). De asemenea uneltele vârstei renului, sunt generalmente cunoscute în Africa; de la Colonia Capului până la țărmul Mediteranei, se întâlnesc câte odată, depozite imense și serii întregi, din toate vârstele litice. Uneori “industria” litică Africană, merge până la identitate cu cea Europeană. Administratorul colonial francez, africanist, etnolog, lingvist, profesor și eseist prolific Ernest François Maurice Delafosse, vechi guvernator al coloniilor, ne spune că s-au descoperit în diferite regiuni ale Africii negre, monumente de piatră, care i-au intrigat mult pe savanți, monumente a căror origine rămâne misterioasă, așa cum sunt edificiile din Zimbabwe, în Rhodesia, precum și pietrele ridicate și stâncile gravate din Gambia.

      Ernest François Maurice Delafosse                                                                

Etiopienii din era Aurignaciană, erau înalți, bine făcuți, foarte robuști, aveau fața largă și scurtă, deci trebuie să fi fost foarte urâți. Dar nici femeile lor nu erau mai frumoase; ele sunt

1) Les Races et l’Histoire: Introduction Ethnologique à l’Histoire. Par Eugène Pittard, Professeur d’Anthropologie à l’Université de Genève. [L’Évolution de l’Humanité, ed. Henri Berr, no. 5.] (Paris: La Renaissance du Livre. 1924. pag. 86.                
2) Les Races et l’Histoire: Introduction Ethnologique à l’Histoire. Par Eugène Pittard, Professeur d’Anthropologie à l’Université de Genève. [L’Évolution de l’Humanité, ed. Henri Berr, no. 5.] (Paris: La Renaissance du Livre. 1924. op. cit.
3) Les Races et l’Histoire: Introduction Ethnologique à l’Histoire. Par Eugène Pittard, Professeur d’Anthropologie à l’Université de Genève. [L’Évolution de l’Humanité, ed. Henri Berr, no. 5.] (Paris: La Renaissance du Livre. 1924. op. cit. pag. 84.
4) Ernest François Maurice Delafosse Les Noires de l’Afrique coloniale Paris, Editura Payot, 1922, pag.14.

28

   Peștera din Aurignac

identice sub raport morfologic dar și sub cel al steatopighiei – ca și Etiopiencele descrise mai sus. Femeia trebuie să fi avut o viață foarte puțin activă; ea rămânea în grotă, iar bărbatul se ducea după vânat și pescuit. Aurignacianii ¹) erau mai isteți decât Musterienii ²). Ei trăiau în peșteri (troglodiți) și se ocupau cu vânătoarea și cu pescuitul. Ei erau și croitori, întrucât singuri își făceau hainele lor din piei de animale cusute cu nervi de ren, ori cu ață vegetală își vopseau corpul și se înfrumusețau cu brățări și coliere de scoici, colți de mistreț, de lup, etc., când aveau de executat dansuri. Aveau cultul morților. Înainte de a-și înmormânta morții, le făceau o toaletă specială, împodobindu-i cu toate bijuteriile lor. Apoi îi puneau pe un pat acoperit cu peroxid de fier. Etiopianul avea practici religioase superstițioase. El zeifica orice nu putea înțelege și tot ce-i era binefăcător. Femeia - așa de des reprezentată - pare a fi făcut obiectul unui cult particular ⁴). Deși acest popor era născut sub Ecuator ori tropice, totuși ei știau a se acomoda cu clima Europei, a perioadei Paleoliticului mijlociu, cunoscând valori termice coborând iarna până la 45º sub zero, din timpul celei de-a V-a și a VI-a Ere glaciare, au devenit aici acei excelenți vânători ai renului.

Din cauza acestor Etiopieni, Dacia Preistorică purta pe lângă denumirea de “Etiopia Occidentală” pe acela de “Oceanos Potamos” și pe acela de “Țara Neagră”- sau a oamenilor negri.

Țara Neagră

În Odissea lui Homer Arimii de la Dunăre mai sunt numiți și Erembi ⁵). Pe acești Erembi, ofițerul și poetul latin din secolul al IV- lea d. Hr., Rufius Festus Avienus îi numește și negrii Erembi locuind pe lângă munții Riphei ⁶) făcând parte din ginta Titanilor, ⁷) iar țara o numeau Eremi - Gaia (cu semnificația geografică de a fi țara Eremnilor, sau a Arâmnilor); iar sub raportul etimologiei grecești, este “Țara cea neagră” ⁸).

    Jupiter și Io pictură de Andrea Meldolla

Dramaturgul grec antic Eschil, pune în gura lui Prometeu, sfătuind pe Io - ca să scape de gelozia furioasă a Junonei - să treacă prin țara de la apu-

                                                         Denis Peyrony      

1) Se numesc Aurignacieni fiindcă stațiunea lor preistorică se găsea la Aurignac Haute Garonne (Franța).        
2) Ei au fost numiți “Musterieni” după stațiunea lor de la Moustière (Franța).
3) Denis Peyrony Elements de prehistoire usuelle acques Jacques Eyboulet Libraire-Éditeur, 1934, pag. 66 – 67.
4) Denis Peyerony idem ibid.
5) Homer Odiseea IV. V. p. 84.
6) Rufius Festus Avienus Descriptio orbis terrae “Descrierea pământurilor lumii” v. 271 ap. n. d. op. cit. p. 908.
7) Dionisie Periegetul v. 180 Hessiod Teogonia v. p. 209.
8) Nicolae Densușianu pag. op. cit.

29

sul soarelui unde locuieşte poporul negru şi pe unde curge fluviul Etiopiei ¹).

    Zeus aruncă fulgere împotriva titanului Tiphon.

Presbiterul din Deocleea, vorbind despre provincia ocupată de românii Morlahi, ne spune că ei se numeau şi latini negri [negri Latini vocantur] ²). E lucru curios că toate personajele importante, precum şi ţara în care trăiau acele personaje, toate erau negre. De exemplu: Tiphon, fiul Saturn, care după unul dintre cei mai importanți poeți romani din “perioada de aur” a literaturii romane, respectiv Quintus Horatius Flaccus era din Ţara Neagră (Gaia Melaina) şi a cărei reşedinţă se mai numea şi Ţara Arimilor (Eln Arimois) ³).

Set este zeul Haosului, deșertului, furtunii, dezordinii, violenței, și al străinilor în religia egipteană veche                         

Acest Tiphon era numit de Egipteni şi Set-Nehes, adică “zeu roșu” având totuși capul negru. Calificativul dat de Egipteni lui Tiphon, nu era de fapt decât un vechi atribut etnografic al seminţiilor Arimice (unul din marile triburi Pelasgice) de la Carpaţi şi Dunărea de jos. Corbul se mai întrebuinţa şi ca semn grafic, spre a-i indica pe negri, dar şi Ţara Negrilor. Corbul mai era şi un simbol religios al Hyperboreenilor de la Dunărea de jos, El îl însoţea pe Apollo zeul luminii, fiindcă zeul venea în fiecare an de la Delphi la Hyperborei, spre a lua parte la magnificele lor hecatombe; aceştia - după Pindar - erau cei mai statornici adoratori ai acestui zeu ⁴). Corbul a mai fost consacrat în antichitate lui Saturn şi lui Mitra. Cezar Bolliac a descoperit mai multe exemplare de cocoşi galici şi corbi de bronz ⁵). De atunci corbul a rămas în tradiţiile româneşti ca rebus heraldic şi îl găsim ca marcă a Ţării Româneşti, alături de acvila romană, care mai târziu fiind înlăturată sistematic, ajunge sub Brâncoveanu şi Fanarioţi să figureze el singur printre celelalte rebusuri heraldice. Enăchiţă Văcărescu crezând că Fanarioţii au introdus corbul ca marcă a Ţării Româneşti, exclamă:

Însemnele heraldice ale lui Matei Corvin prezentate în manuscrisul german al cronicarului ungur Ioannes de Thurocz

O! de-am mai dobândi şi câte avem pierdute
Atunci toate acele guri rele vor rămânea mute
Atunci şi acest corb sărman, iar aquilă s’ar face
Şi ori ce Român ar deveni Roman,
Mare în război ca şi în timp de pace ⁶).

Dar poetul nostru uitase originile tradiţiilor vechi, tot așa cum le uitase şi poporul care a păstrat acele tradiţii ca pe un depozit sacru moştenit de la protopărinţii şi strămoşii lui.

Într-un descântec din Jud. Dolj în care parte elementul ne-

         istoricul dalmat Giovanni Lucio  

1) Eschil Théâtre Nouvelle par Al. Oleron 4 edit. Paris 1851 pag. 40.
2) Giovanni Lucio. De regno Dalmatiae et Croatiae. Amsterdam, 1666. Museo della città di Traù cap. 5 pag. 279 Veneţia 1674 ap. N. D. op. cit. p. 799.
3) Apud N. Densuş, op. cit. pag. 982.
4) Pindar Olimpiada a III-a.
5) Gr. Tocilescu Dacia înainte de Romani Planşa M.
6) Apud G. M. Ionescu Influența Culturii greceşti 1902 pag. 25.

30

groid a fost mai bine reprezentat, se vorbeşte despre activitatea unui “om negru”.

   stema Țării Românești

Se scula un om mare negru,
Făcu un plug mare negru,
Prinse doi boi mari negri,
Şi trase o brazdă mare neagră ¹).

De asemenea, în baladele noastre populare, se aduce aminte de luptele eroilor noştri preistorici, unde Gruia Grozăvanul, la îndemnul tatălui său Novac, iese în întâmpinarea unul harap negru; din acest poem, prezentăm aici numai un mic fragment:

     Heraldica Basarabilor

Dar cu cine se întâlnea?
Cu gol negru de Dârviş [derviș],
Golu-i Doamne-n pielea goală!
Pielea-i neagră ca de smoală,
Pielea neagră-îl plesneşte,
Sângele mi-l podideşte ²).

Din cauza unei grupe compacte de Etiopieni aşezați în aceste ţări dunărene, vecinii - ca şi scriitorii - vechi Elieni şi Latini, au numit Dacia Preistorică “Etiopia” până la anul 525 î. Hr. - după cunoştințele noastre. De la această dată, n-o mai găsim cu această denumire improprie, ci cu o alta, tot aşa de improprie: de “Arabia”. Nu putem şti pentru care motive străinii au numit-o astfel, căci Arabii sunt de origine semitică şi de culoare albă. Mai natural ar fi fost, să o numească “Arapia” sau “Ţara Arapilor” deşi acum, după atâtea veacuri trecute, negroizii, au fost asimilaţi cu marea masă Pelasgă. Totuşi calificarea s-a continuat şi mai departe, așa cum se specifică şi în poeziile noastre populare:

Un harap bogat,
Negru şl buzat,
Cu solzi mari pe cap
Ca solzii de crap
Şi cu buze late,
Late şl umflate,
Şi cu ochi holbaţi,
Şi cu dinţi smălţaţi ³).

1) Revista Tinerimea Română, Vol. II pag. 218 apud N. D. op. cit. pag. 153.
2) Nicolae Densușianu op. cit, pag. 1006-1007.
3) Vasile Alecsandri Poezii populare. Ediția a II-a, pag. 116; C. F. Ispirescu Basme București 1872 p. 128.

31

Deci aici nu a fost de cât o confuzie între Arabi şi Harapi şi tocmai de această confuzie, se plânge şi Paul de Alep arhidiaconul patriarhului Macarie al Antiohiei, cu care a venit în sec. al XVII- lea pe la noi “după obişnuita milă” şi se mira, ba încă se şi plânse, văzând că în Țara Românească Arabii (căci şi diaconul nostru era de origină Arab), sunt confundaţi cu Harapii, deoarece numele de “Harap” se da numai Robilor negri, cu păr creţ şi buze late şi care slujeau ca seizi (sclavi) la boierii români ¹).

     Macarie al III-lea de Antiohia

Noi însă o vom numi tot astfel, cum o găsim în autorii clasici greci şi latini.

1) Alexandru Odobescu Opere Complete III pag. 31.

32

C A P.    IV

1. Arabia Pontică de la Istru (Dunărea de Jos)

   geograful și istoricul grec Strabon

Primul şi cel mai vechi autor care vorbeşte despre Arabia pontică de la Istru, este Eschil (525—456 î. Hr.); el, după ce-i localizează pe Hiperboreeni la Nord, în ţara unde Istrul îşi are izvoarele, în munţii Riphei, adică la cataracte, ne spune că printre popoarele participante la doliul suferințelor lui Prometeu încarcerat pe muntele Caucaz, Eschil îi numără şi pe Arabi, aceștia fiind după expresia sa “Arabias tareion anthos” însemnând: “floarea marţială a Arabiei” ¹). Scolastica* lui Strabon apără lectura cuvintelor puse la îndoială de unii autori, privitor la Arabia de la Caucaz ²). Arabia pontică o găsim şi la Euripide (cca. 480 î.Hr. - cca. 406 î.Hr.). De asemenea regionimul “ Arabia Pontică” îl găsim inclus în comedia lui Plautus întitulată Trinummus (Tezaurul) unde bătrânul Carmides vorbeşte cu scalavul Stasimus:

     poetul tragic grec Euripide

             Syc. — Eu vin din Seleucia, din Macedonia, din Asia şi din Arabia v. 822.
             Carmides. — Ce spui?
             Syc. — Poftim?
             Carm. — Prin ce țări aţi umblat?
             Syc. — Prin ţări incomparabile şi pline de minuni v. 905.
             Carm. — Aşi fi încântat de această povestire, numai dacă aceasta nu oboseşte.
             Syc. — Eu cred chiar că este de datoria mea, să vă povestesc tot. Noi am vizitat mai întâi Arabia Pontică.
             Carm. — Ho! Ho! Dar ce, mai există oare o altă Arabie lângă Pontul Euxin?
             Syc. — Da, există! Nu însă acea Arabie, unde creşte tămâia, ci aceea unde creşte pelinul și lăptucile pentru îngrăşatul găinilor ³).

Aceste texte şi cu un pasaj din Ammianus Marcellinus, cum

 Titus Maccius Plautus (cca. 250 î.Hr. - cca. 184 î.Hr.) părintele teatrului roman preclasic și cel mai semnificativ autor al începuturilor literaturii latine. 

* Scolastică este o noțiune derivată din latină, schola - însemnând școală -, care desemnează acea tendință din filosofie și teologie care, începând din perioada tardivă a Evului Mediu, a încercat să explice și să facă înțelese fenomenele supranaturale ale revelației creștine cu ajutorul rațiunii umane și, mai ales, al filosofiei lui Aristotel. Acest curent care, de la mijlocul secolului al XI-lea până în secolul al XV-lea, a fost un element dominant în instituțiile de învățământ religios și în universitățile Europei, avea ca scop principal alcătuirea unui sistem logic, în care să se reunească filosofia greacă și romană cu învățătura creștină. La început erau denumiți scolastici toți învățații din școlile monahale medievale, dar mai târziu termenul s-a limitat la profesorii de filosofie și teologie din universitățile epocii respective.

1) A. Eschil Prometeu încătușat v. 420 cf. Tocilescu op. cit. pag. 30 – 31.
2) Strabon I. XI cap. VI Ed. Ferm. Didot Paris 1853 cf lib. I. 27 XVI.
3) Titus Maccius Plautus Comoediae ed. Teubner 1863 v. 822—905 şi 930.

32

C A P.    IV

1. Arabia Pontică de la Istru (Dunărea de Jos)

   geograful și istoricul grec Strabon

Primul şi cel mai vechi autor care vorbeşte despre Arabia pontică de la Istru, este Eschil (525—456 î. Hr.); el, după ce-i localizează pe Hiperboreeni la Nord, în ţara unde Istrul îşi are izvoarele, în munţii Riphei, adică la cataracte, ne spune că printre popoarele participante la doliul suferințelor lui Prometeu încarcerat pe muntele Caucaz, Eschil îi numără şi pe Arabi, aceștia fiind după expresia sa “Arabias tareion anthos” însemnând: “floarea marţială a Arabiei” ¹). Scolastica* lui Strabon apără lectura cuvintelor puse la îndoială de unii autori, privitor la Arabia de la Caucaz ²). Arabia pontică o găsim şi la Euripide (cca. 480 î.Hr. - cca. 406 î.Hr.). De asemenea regionimul “ Arabia Pontică” îl găsim inclus în comedia lui Plautus întitulată Trinummus (Tezaurul) unde bătrânul Carmides vorbeşte cu sclavul Stasimus:

     poetul tragic grec Euripide

             Syc. — Eu vin din Seleucia, din Macedonia, din Asia şi din Arabia v. 822.
             Carmides. — Ce spui?
             Syc. — Poftim?
             Carm. — Prin ce țări aţi umblat?
             Syc. — Prin ţări incomparabile şi pline de minuni v. 905.
             Carm. — Aşi fi încântat de această povestire, numai dacă aceasta nu oboseşte.
             Syc. — Eu cred chiar că este de datoria mea, să vă povestesc tot. Noi am vizitat mai întâi Arabia Pontică.
             Carm. — Ho! Ho! Dar ce, mai există oare o altă Arabie lângă Pontul Euxin?
             Syc. — Da, există! Nu însă acea Arabie, unde creşte tămâia, ci aceea unde creşte pelinul și lăptucile pentru îngrăşatul găinilor ³).

Aceste texte şi cu un pasaj din Ammianus Marcellinus, cum

 Titus Maccius Plautus (cca. 250 î.Hr. - cca. 184 î.Hr.) părintele teatrului roman preclasic și cel mai semnificativ autor al începuturilor literaturii latine. 

* Scolastică este o noțiune derivată din latină, schola - însemnând școală -, care desemnează acea tendință din filosofie și teologie care, începând din perioada tardivă a Evului Mediu, a încercat să explice și să facă înțelese fenomenele supranaturale ale revelației creștine cu ajutorul rațiunii umane și, mai ales, al filosofiei lui Aristotel. Acest curent care, de la mijlocul secolului al XI-lea până în secolul al XV-lea, a fost un element dominant în instituțiile de învățământ religios și în universitățile Europei, avea ca scop principal alcătuirea unui sistem logic, în care să se reunească filosofia greacă și romană cu învățătura creștină. La început erau denumiți scolastici toți învățații din școlile monahale medievale, dar mai târziu termenul s-a limitat la profesorii de filosofie și teologie din universitățile epocii respective.

1) A. Eschil Prometeu încătușat v. 420 cf. Tocilescu op. cit. pag. 30 – 31.
2) Strabon I. XI cap. VI Ed. Ferm. Didot Paris 1853 cf lib. I. 27 XVI.
3) Titus Maccius Plautus Comoediae ed. Teubner 1863 v. 822—905 şi 930.

33

   Ruinele Cetății Arrubium

cum și numele antic al Măcinului de Arrubium*, l-au făcut pe Alexandru Odobescu să creadă că acea Arabie a lui Eschil, Euripide, Titus Maccius Plautus, și Ammianus Marcellinus, a existat în realitate și că n-ar fi decât Basarabia de astăzi, care-i păstrează până acum în partea a II-a a numelui, vechea denumire de Arabia, iar în partea întâia amintește probabil, zice Odobescu, dominația poporului Bessilor - asupră-i ¹). Ipoteza lui Odobescu poate fi ridicată la certitudinea istoriei cu următoarele lămuriri: a) că Arabia, ca regionim (geografic) al Țării Românești, a existat; b) că prima parte nu-și are originea de la poporul Bessilor, fiindcă toponimul “Basarabi” este o compoziție din titlul ori funcția de Ban și din clasa socială numită “Saraba” numele castei nobilitare a Dacilor; unindu-se dar titlul de Ban cu numele castei nobilitare numită “Saraba”, identificăm numele de Ban Sarab de unde și rezultă regionimul Ban-Sarabia. Elizându-se consoana “n” înaintea consoanei “s”, rămân: numele “Basarab” și regionimul Basarabia. ²).

    Cassandru și Olympia – pictură de Jean Joseph Taillasson

Dar despre acestea vom vorbi pe larg, cu altă ocazie.  

Al cincilea autor prezentând descrierea pe larg a Arabiei Pontice de la Carpați și Dunărea de jos, este mitograful (cel care compilează și studiază mituri) Evhémère de Messina, discipol al școlii filozofice din Cirenaica, aflat la curtea regelui Casandru al Macedoniei (305 î. Hr. - 297 î. Hr.) un grec de o vastă erudiție, trăind în intervalul 330 î.Hr. - 250 î.H. Este autorul lucrării Scrierea sfântă, o istorie sacră relatând o călătorie inițiatică, pe baza documentelor și a inscripțiilor identificate în diferite călătorii și în diferite țări, ca trimis extraordinar al regelui Casandru al Macedoniei. În această carte, Evhémèr de Messina vorbește despre o columnă de aur, ridicată în onoarea lui Uranus, Saturn, Zeus, Apolo și Dianei, în regiunea numită de dânsul, Arabia de la Oceanos ³) sau Arabia “fericită” și locuită de Doi (Daci), Sciți, Ocheaniți și Panchei (Peucini).
  harta Castrului Arrubium
* Castrul roman Arrubium - Unități prezente: - Legiunea a V-a Macedonica; Ala I Dardanorum; Ala a II-a Hispanorum Aravacorum;
Castrul roman Arrubium este situat pe teritoriul de azi al orașului Măcin, județul Tulcea. Din el se mai păstrează ruine.
Prima atestare documentară datează în jurul anului 100 e.n., în două diplome militare, care menționează prezența la Arrubium a unei ale formată din dardani.
Ulterior, castrul Arrubium e semnalat în alte patru documente vechi:
A Tabula Peutingeriana, o hartă întocmită de un autor anonim, probabil în perioada 260 - 271 e.n.
B Itinerarium Antonini, document scris în anii 212 - 218 e.n. La noi a ajuns o copie din timpul împăratului Dioclețian (284 - 305), în care sunt indicate cetățile romane de pe malul drept al Istrului (Dunării) de la Turtucaia până la vărsarea în Marea Neagră.
C Notitia Dignitatum, din primul sfert al secolului V, care conține o listă a funcțiilor militare și civile din răsăritul și apusul Imperiului Roman.
D Cosmographia, o descriere a lumii, făcută în secolul al VII-lea de geograful din Ravenna, autor necunoscut.

1) Gr. Tocilescu idem ibid.
2) Bogdan Petriceicu Hasdeu Etymologicum Magnum Romaniae vol. III pag. 2550 – 52 - 53.

34

                                   Junona - sora mai mică și soția lui Jupiter.    

3) În vechea literatură greacă patria ori naţionalitatea persoanelor marcante din timpurile mitice, se indica adeseori printr-o simplă formă genealogică. Se personificau ţările, râurile, fluviile și munţii de exemplu: Minerva quarta oceani figlia (Marcus Tullius Cicero De natura deorum). Thetis, mama lui Ahile, era de asemenea, fiica Oceanului ca şi Hefaistos (Vulcan) ca și toate zeităţile mitologice crezute - până acum - ca fiind de origine greacă. O astfel de genealogie a avut-o și Pelasg, cel dintâi rege tradiţional al pelasgilor al Arcadiei (N. Densușianu op. cit. p. 878). După aceste tradiție, el a fost un strănepot al lui Oceanos Potamos şi fiul lui Palaecton - adică al vechiului pământean născut în țărâna neagră de către Gaia sau Terra. (Eschil supl. v. 250 cf. N. Densușianu op. cit. 908 - 909). Misteriosul ocean Homeric şi Hesiodic, nu este decât sinonimul de mai târziu al Dunării de azi. Numele lui vine de la Oceanos, un fiu al lui Uranus şi al Giaei. El a fost zeul mărilor şi ca şi Nereu, era tatăl unei familii de zeități marine purtând în general numele de oceanide. Oceanos era reprezentat cu unul sau două coarne mici, cu un sceptru în mână, indicând puterea şi călărind pe un monstru marin, ori stând lângă soţia sa Thetis, care - după Homer - a întreținut-o şi crescut pe Junona în locuinţele sale (Iliada XIV v. 302 —303). Fetele lui Oceanos erau împrăștiate pe la fluvii, râuri şi fântâni. Ele erau în număr cam de 3000. Pelasg era reprezentat şi ca marele fluviu Oceanos Potamos, care curgea împrejurul pământului - după credinţele celor vechi - servind ca sursă tuturor

Marcus Tullius Cicero    

35

În această regiune - zice Evhémère de Messina - se află mai multe sate și orașe însemnate, din care unele sunt situate pe valuri de pământ; orașele pe coline ori pe câmpii. Orașele cele mari, au palate magnifice; o mare mulțime de locuitori și abundență de averi. Ținutul acesta (Pasa y hora) e plin de turme numeroase de diferite feluri. El produce o recoltă abundentă, dar totodată dispune de suprafețe întinse de locuri de pășunat, pentru turmele de oi și cirezile de vite. Ținutul acesta este traversat de o mulțime de râuri, care udă în mod favorabil, suprafața pământului și contribuie astfel la o deplină dezvoltare a plantelor. Aceasta este cauza pentru care această parte a Arabiei - care prin fertilitatea sa, le întrece pe celelalte părți și se numește “fericită” (Evdaimon) nume ce-i corespunde într-adevăr. În această regiune (Tyn de horan alyn) fructele se fac din abunță; în mod deosebit, aici se face vin mult și de toate soiurile. Bărbații sunt războinici și se folosesc în lupte de care, după obiceiul celor vechi. Organizarea lor socială se compune din trei clase:

                                                        Evhémère de Messina   
Clasa I-a a preoților și meseriașilor;
a II-a a agricultorilor și
clasa III-a a ostașilor, de care se țin și păstorii. Conducătorii tuturor, sunt preoții, ce judecă toate neînțelegerile din popor. Agricultorii lucrează pământul și pun fructele lor în comun; asemenea și păstorii. În general, nimănui nu-i este permis să aibă proprietate particulară, afară de casă și grădină.

    sacrificiu uman oficiat de preot prin aruncarea unui tânăr în sulițe

Atât bărbații cât și femeile poartă ornamente de aur. Ostașii primesc leafă pentru serviciile lor. Preoții își fac serviciul divin mai mult cu imnuri și laude. Locuitorii acestei țări sunt foarte ospitalieri și transmit această cutumă urmașilor lor, din generație în generație. În ținutul acesta (Hora), sunt mine bogate de aur, argint, staniu și fier: ¹). Buchemer – omul regelui Cassandru din Macedonia, le cunoștea pe toate acestea, fiindcă a îndeplinit – în interesul acestui rege – anumite delegații, făcând călătorii îndepărtate și îmbarcându-se din Arabia fericită, a navigat mai multe zile pe ocean (Dunăre) și în fine a

     Moneda grecească a lui Cassandru, regele Macedoniei, având pe avers prezentat un leu

curgătoare de pe pământ. Fiicele lui, Oceanidele, erau ca toate zeitățile marine reprezentate cu coroane de rădăcini de plante marine pe cap, cu mărgele la gât și călărind pe delfini (Alex. Murray Manual of Mythology publicat de David Mckay în anul 1895 la New-York pag. 145 - 146 trad. de T. Copăceanu) Eschil în tragedia sa Prometeu încătușat, le pune pe Oceanide, să vorbească-n locul corului, declarând că li se aduc tot timpul hecatombe lângă apele cele curgătoare ale Oceanului, părintele lor (v. 530). În aceeași tragedie, Prometeu, îi mai spune să treacă prin țara de la Apusul soarelui, pe la un popor “negru” pe unde curge fluviul Etiopiei (v. 801). Din acestea vedem că Eschil mai pomenește încă de vechea Etiopie, vorbind și de poporul “negru”, având calitatea de a fi “floarea marțială a Arabiei” care popor - după cum am afirmat și cu altă ocazie, purtând doliul suferințelor încătușării marelui titan Prometeu și prieten sincer al omenirii.

1) Diodor de Sicilia libr. V cap. 41—46 cf. N. Densușianu op. cit. pag. 504 – 507.

36

sosit la nişte insule mari, din care cea mai însemnată este Peuce. Peuce sau insula Șerpilor).

2. Patria lui Uranus în regiunea munților Atlas

Arabia fericită a lui Evhémère de Messina, lângă fluviul Oceanos (Istru)

     zeul Uranus ținând sica în mâna stângă

Evhémère de Messina ne apune că bătrânul Uranus, pe când ţinea Pi rlul lumii, petrecea în regiunea numită Pancheea, care forma o parte a Arabiei Fericite.

Dar care era patria lui Uranus? Trebuie să o definim, pentru a ne putem orienta asupra situaţiei geografice a acestei Arabii Fericite. Diodor din Sicilia ne apune că locuitorii de lângă munții Atlas (Atlantici tovs paraton Ocheanon) stăpânitorii ţării ? (Hora evdaimon) care au excelat prin pietatea lor deosebită, ospitalitatea lor faţă de toţi vecinii, se glorifică zeii lumii vechi ce s-a născut la dânşii ²). Ei spuneau că primul rege al lor a fost Uranus, adică cerul; în realitate însă Munteanul, nume din care derivă acela de Ovros - în formă ionică - adică munte. Domnia lui Uranus, în părţile de Nord ale Istrului, ne apare nu numai în tradiţiile Hiperboreilor de lângă muntele Atlas, comunicată nouă de Diodor, ci formează fundamentul celor mai vechi legende Pelasge, reunite în poemele lui Homer şi Hesiod. După afirmaţiile lui Homer ginea zeilor a fost la Oceanos Potamos [Ocheanon te theon esin] ³), precum şi a tuturor lucrurilor (Kal an potamolo re ocheanon osper ghenesis pantessi tetvktai ⁴).

     Planeta Uranus cu inelele ei

1)     Arabia cea fericită a lui Evhémère de Messina, este ţara caracterizată prin mulţimea râurilor ce o traversează, prin recoltele sale abundente, țară avută în turme, bogată în mine de aur, de argint, aramă staniu, cu oamenii săi pioşi, cu organizaţia sa patriarhală, este una și aceeaşi cu regiunea cea fericită (Hora Evdaimon) a locuitorilor de lângă muntele Atlas, unde era patria şi reşedinţa lui Uranus, primul întemeietor al marelui imperiu Pelarg ⁵). Imperiul Pelasg – potrivit lui Paniagua, se întindea de la Libia caucaziană ⁶) şi până în ? şi din Europa, până la Marea Tireniană, adăugând în continuare: era











11Marea1Tireniană
1)    Id. ibid.

2)      Diodor de Sicilia Iibr. V cap. 41-46 cf. N. Densușianu op. cit. pag. 504-505.

3)      Homer Iliada XIV-a v. 201.

4)      Homer Iliada XlV-a v. 245-246.

5)      Nicolae Densuşianu Dacia Preistorică pag. 506-507.

6)      Este ştiut astăzi, că o porţiune din munţii Carpaţi se numeau Caucaz.

Avem 12 dovezi despre aceasta. Dar despre aceasta, vom vorbi mai departe.