Conscriptiunile familieloru nobile romàne din a. 1862. PAGINA 98

-98-

7. Cerculu Reteagului.

Cristoph de Petsétszeg, in comun’a Petsétszeg [Chiuești – Chiuiești - (în maghiară Pecsétszeg) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Chiuiești (reședința), Dosu Bricii, Huta, Măgoaja, Strâmbu, Valea Cășeielului și Valea lui Opriș. Oameni celebri: - Faimosul haiduc, curajosul Pintye – Pintea - (1670–1703), s-a născut în Hollómezó. Episcopul greco -catolic Ioan Giurgiu de Patak (1682–1727) și filologul Vilmos Pecz (1854–1923), membru al Academiei Maghiare de Științe , s-au născut la Horgospataka.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1664. Scutum erectum coelestini coloris triangulare in campo miles eques cum pileo triangul: dextra tenens ensem evaginat [Scut ridicat în plan vertical, de culoarea cerului, în format triunghiular; pe câmp, un cavaler cu o pălărie triunghiulară ținând o sabie în mâna dreaptă, se dezechipează]: 14 patrifamilie.    (blazon)   

Farkas de Petsétszeg, in comun’a Petsétszeg [Chiuești – Chiuiești - (în maghiară Pecsétszeg) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Chiuiești (reședința), Dosu Bricii, Huta, Măgoaja, Strâmbu, Valea Cășeielului și Valea lui Opriș. Oameni celebri: - Faimosul haiduc, curajosul Pintye – Pintea - (1670–1703), s-a născut în Hollómezó. Episcopul greco -catolic Ioan Giurgiu de Patak (1682–1727) și filologul Vilmos Pecz (1854–1923), membru al Academiei Maghiare de Științe , s-au născut la Horgospataka.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud]. Ducesa de Saxa -Lauenburg, prințesa prusă, principesa Transilvaniei Ecaterina de Brandenburg & de Hohenzollern, 1630. — — 10 patrifamilie.

Popp de Petsétszeg, in comun’a Petsétszeg [Chiuești – Chiuiești - (în maghiară Pecsétszeg) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Chiuiești (reședința), Dosu Bricii, Huta, Măgoaja, Strâmbu, Valea Cășeielului și Valea lui Opriș. Oameni celebri: - Faimosul haiduc, curajosul Pintye – Pintea - (1670–1703), s-a născut în Hollómezó. Episcopul greco -catolic Ioan Giurgiu de Patak (1682–1727) și filologul Vilmos Pecz (1854–1923), membru al Academiei Maghiare de Științe , s-au născut la Horgospataka.]. — Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1688. — — 10 patrifamilie.

Péter de Lemény, in comun’a Petsétszeg [Chiuești – Chiuiești - (în maghiară Pecsétszeg) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Chiuiești (reședința), Dosu Bricii, Huta, Măgoaja, Strâmbu, Valea Cășeielului și Valea lui Opriș. Oameni celebri: - Faimosul haiduc, curajosul Pintye – Pintea - (1670–1703), s-a născut în Hollómezó. Episcopul greco -catolic Ioan Giurgiu de Patak (1682–1727) și filologul Vilmos Pecz (1854–1923), membru al Academiei Maghiare de Științe , s-au născut la Horgospataka.]. — Georgiu Rákoczi senioru, (Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz,) 1634. — — 8 patrifamilie.

Drecsán de Négerfalva, in comun’a Negrilesci [Negerfalva, r. Dej, R. Cluj. 1405 villa olachalis Negel falva, 1467; Negerfalwa, 1553; Negyerfalva, Negerfalwa (Kádár V 219), 1733 Nyegerfalva (c. K.), 1750 Négerfalva, Nyegrilesti, (c. A.), 1830 Nyegerfalva, Nyegriles (Kádár V 219), 1850 Nyegrilest (st. Tr.), 1854 Nagy Négerfalva (Negerfalva), Negrilești (Bul. 77). Istorie: - Începuturile istoriei trebuie căutate în negura trecutelor milenii, o importantă descoperire în acest sens fiind locul numit Cetatea Prilogului ce datează încă din epoca bronzului. Spirale discoidale găurite, peste 400 de plăci mici găurite, fragmente din vase de lut, 3 seceri, 3 brățări, un cuțit și un topor de bronz sunt primele obiecte ce atestă vechimea habitatelor umane pe teritoriul Negreniului. Continuitatea vieții pe aceste meleaguri este dovedită și de-a lungul perioadei navălirii popoarelor migratoare. Ulterior, din Evul Mediu, sunt informații despre vestitul “târg de la Lacul Negreni”, confirmă dezvoltarea comunității din zona Negreni. Numele localității apare în cronici, unde este asociat și lui Horea, conducătorul răscoalei de la 1784. Documentele vremii atestă că Horea a venit în aceste părți în anul 1782 și a lucrat o vreme ca jeler la Ciucea, Vânători și Cizer. O altă dovadă a prezenței conducătorului moților pe meleagurile Negrenilor este mărturia generalului Sturm, din timpul răscoalei de la 1784, când acesta scria, cu îngrijorare, că Horea și Cloșca ar fi ieșit din încercuire pe la Lacul Negru. Apoi, apar informații despre căpitanul Egermann, care alături de 44 de pedestrași și 60 de luptători călare a fost trimis, din cadrul subunității militare austriece din Negreni, spre Sâncrai cu scopul de a opri cu orice preț ieșirea răsculaților din Munții Apuseni. Bucea este menționată pentru prima oară în documente în anul 1828, iar satul Prelucele abia în anul 1856. La sfârșitul secolului al XIX-lea, ocupația de bază a localnicilor este agricultura și creșterea animalelor. Documentele atestă că în acea vreme erau cultivate 934 iugăre de teren, iar recensământul animalelor din gospodăriile țărănești indica existența a 952 de cornute, 1290 oi și 19 cai. În anul 1895 comuna apare atestată cu numele Cercul Negreni din Plasa Aleșd, comitatul Bihor. Ulterior, aparține când de comitatul Bihorului, când de cel al Clujului. La scurt timp după Unirea de la 1918, comuna Negreni este integrată în Plasa Crișului, județul Cluj. După 1952 aparține de raionul Aleșd, regiunea Oradea, iar din 1965 de raionul Huedin, județul Cluj. După 1968, Negreniul încetează să mai fie centru de comună, devine un sat inclus în comuna Ciucea și rămâne cu acest statut până în anul 2002 când, printr-un referendum, revine la rangul de comună.]. [Negrilești (maghiară Négerfalva) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Originea numelui său: - A fost numit după fondatorul său, voievodul Radu Negru. Istoric: - Satul este menționat pentru prima dată în anul 1405 într-un act ca satul Negel. A fost scris ca: Negerfalva în 1467, Negerfalwa în 1553 și Négerfalva în 1750. De la început, Négerfalva a făcut parte din Csicóvár, care se află la vest de acesta. Erau români rezidenți angajați în agricultură. În 1405, satul a intrat în mâinile Bánffy din Losonczi. Din 1577, a fost considerată ca făcând parte printre accesoriile lui Szamosújvár, iar în 1593 Zsigmond Báthory a donat satul Negrilești lui István Bocskai, căpitanul Váradului. În 1602, pe vremea generalului G. Basta, Negrilești a fost dată lui Istváné (Ștefan) Toldy, Péter Rákóczi și apoi lui Zsigmond (Sigismund) Lónyay, care a avut mai mulți proprietari după moartea sa. În 1679 a fost scrisă ca moșie a familiei Bánffy, și le-a aparținut acestora până în 1809. În 1809, margravul de: Moravia, Lusația Superioară și Inferioară, Istria; domnul țărilor: Voliniei, Podlacheinului, Berzeszului, Triestei, Freudenthalului, Eulenburgului și al Vindic Mark,  ducele de: Lorena, Brabant, Burgundia, Milano, Mantua, Veneția, Limburg, Carniola, Carintia, Salzburg, Wurzburg, Franconia, Stiria, Steyer, Sandomir, Masovia, Lublin, Silezia Superioară și Inferioară, Auschwitz, Zator, Teschen, Friuli și Luxemburg, arhiducele domnitor al Austriei, marele duce de Cracovia, Toscana, al Transilvaniei, suveran al Țărilor de Jos, rege al: Ierusalimului, Iliriei, al Ungariei ca Francisc al II-lea, al Boemiei, Lombardiei, Veneției, Croației, Slavoniei, Dalmației, Galiției și Lodomeriei, împărat al: Sfântului Imperiu Roman, al Austriei, președinte al Confederației Germane, Francisc I de Habsburg –Lorena i -a confirmat pe conții Imré Bethlen și Sándor (Alexandru) Bethlen pe moșie, familia Bethlen fiind proprietarul principal chiar și în 1898. La începutul secolului al XX-lea, Negrilești aparținea districtului Dési (Dej) din județul Szolnok -Doboka. În 1910, avea 1.901 locuitori, dintre care 84 maghiari, 26 germani și 1791 români. Din populație, 1.023 erau greco -catolici, 770 greco -ortodocși de est și 98 israeliți. În 2002 s-a separat de satul Csicógyörgyfalva. La data recensământului din 2002, din cei 1.295 de locuitori ai săi, 1.290 (99,6%) erau români și 5 (0,4%) maghiari. Obiceiuri populare, tradiții: - În noaptea de Revelion, fetele au pus la poarta fetelor necăsătorite o păpușă în formă de om făcută din paie, iar la poarta băieților necăsătoriți, tot o păpușă de paie. În prima zi de Paști și Rusalii, cei mari și mici ai satului se adunau în “cameră” și petreceau ziua aici. Tinerii dansau două zile.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1676. Donatiunea s’au capatatu sub nume sclopetariu. — — 48 patrifamilie.

! György alias Vajda de Tekerespatak et Petsétszeg, in comun’a Horgospatak [Strîmbul –Băiuț Strâmbu-Băiuț (în maghiară Horgospatak) este un sat în comuna Băiuț din județul Maramureș, Transilvania, România. Etimologie: - Etimologia numelui localității: din hidron. Strâmbu (< s. adj. strâmb < adj. strâmb “curbat, încovoiat, răsucit” < lat. strambus, formă vulgară pentru strabus), inițial, determinantul unui apelativ + Băiuț (din subst. baie “mină” + suf. dim. -uț). Istoric: - În 1835 a fost scris ca Strimbulu, în 1888 ca Horgospataka, (Sztrimbuly, Sztrimbu), în 1913 ca Kohóvölgy. Tradiția plasează înființarea satului în anii treizeci ai secolului al XVIII-lea. Kohóvölgy, Horgospataka a fost înființată în jurul anului 1730, în legătură cu mineritul de fier, lângă Láposbánya (Erzsébetbánya) la sud. În 1769, a intrat în conducerea trezoreriei. Atunci ai o forjă de fier. Este posibil să fi fost creat în același timp cu Oláhláposbánya, situat la 4 kilometri distanță. În 1775, ambele localități și-au plătit impozitele împreună cu Lápos -Debrek. În 1830, era un sit minier pustiu aparținând direcției Nagybánya. În 1847, producția de fier a fost transferată de aici în Rojahidja (Podoruj), iar apoi unele dintre produsele Oláh -láposbánya au fost procesate și în topitoria de aici. În anii 1849 și 1850, topitoria sa de fier a fost transformată pentru a prelucra produsele intermediare preparate din metalurgia Oláh -Láposbánya și pentru a zdrobi plumbul. 1849 pe 18 aprilie, topitoria Kossuth a fost dedicată slujirii Ungariei independente și, în același timp, marele depozit de cereale, care mai era disponibil, a fost predat uzului public. În 1849, s-au adunat toate clopotele din regiune pentru această topitorie apoi aruncate în furnal pentru războiul de independență. În 1878, după ce metalurgia din Oláh -láposbánya a fost închisă, ea a fost mutată aici.] et Petsétszeg [Chiuești – Chiuiești - (în maghiară Pecsétszeg) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Chiuiești (reședința), Dosu Bricii, Huta, Măgoaja, Strâmbu, Valea Cășeielului și Valea lui Opriș. Oameni celebri: - Faimosul haiduc, curajosul Pintye – Pintea - (1670–1703), s-a născut în Hollómezó. Episcopul greco -catolic Ioan Giurgiu de Patak (1682–1727) și filologul Vilmos Pecz (1854–1923), membru al Academiei Maghiare de Științe , s-au născut la Horgospataka.]. Căpitanul castelului Szendrő, căpitan al castelului Eger, comandant al Ordinului Cavalerilor, guvernatorul, magnatul, principele Transilvaniei, baronul Rákóczi Sigismund, 1607. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1618. Georgiu Rákoczi, (Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz,) 1631. Se afla acolo ginerita cu numele Csupe de Draga -Vilma cu armalu dela Michaelu Apafi, 1676. Semnele familiei Csupe. Scutulu in faci’a ceriului, pe care-lu acopere diadema cu margaritare si diamante impodobita, in midilocu se vede unu militariu invescutu in feru si in drépt’a tienêndu sabi’a scósa cu unu capu de turcu in vêrfu. 126 patrifamilie. Din famili’a aceast’a amu avutu alu doilea Episcopu gr. -cath. pe Ioan Pataki din familia Georgiu (Gyorgy), si avem in presentu din famili’a Csupe secretariu la cancellaria aulica pe Ladislau Csupe.    (blazon)  (vezi Vajda de Tekerespatak et Petsétszeg)

! Vajda de Tekerespatak et Petsétszeg, in comun’a Horgospatak [Strîmbul –Băiuț Strâmbu-Băiuț (în maghiară Horgospatak) este un sat în comuna Băiuț din județul Maramureș, Transilvania, România. Etimologie: - Etimologia numelui localității: din hidron. Strâmbu (< s. adj. strâmb < adj. strâmb “curbat, încovoiat, răsucit” < lat. strambus, formă vulgară pentru strabus), inițial, determinantul unui apelativ + Băiuț (din subst. baie “mină” + suf. dim. -uț). Istoric: - În 1835 a fost scris ca Strimbulu, în 1888 ca Horgospataka, (Sztrimbuly, Sztrimbu), în 1913 ca Kohóvölgy. Tradiția plasează înființarea satului în anii treizeci ai secolului al XVIII-lea. Kohóvölgy, Horgospataka a fost înființată în jurul anului 1730, în legătură cu mineritul de fier, lângă Láposbánya (Erzsébetbánya) la sud. În 1769, a intrat în conducerea trezoreriei. Atunci ai o forjă de fier. Este posibil să fi fost creat în același timp cu Oláhláposbánya, situat la 4 kilometri distanță. În 1775, ambele localități și-au plătit impozitele împreună cu Lápos -Debrek. În 1830, era un sit minier pustiu aparținând direcției Nagybánya. În 1847, producția de fier a fost transferată de aici în Rojahidja (Podoruj), iar apoi unele dintre produsele Oláh -láposbánya au fost procesate și în topitoria de aici. În anii 1849 și 1850, topitoria sa de fier a fost transformată pentru a prelucra produsele intermediare preparate din metalurgia Oláh -Láposbánya și pentru a zdrobi plumbul. 1849 pe 18 aprilie, topitoria Kossuth a fost dedicată slujirii Ungariei independente și, în același timp, marele depozit de cereale, care mai era disponibil, a fost predat uzului public. În 1849, s-au adunat toate clopotele din regiune pentru această topitorie apoi aruncate în furnal pentru războiul de independență. În 1878, după ce metalurgia din Oláh -láposbánya a fost închisă, ea a fost mutată aici.] et Petsétszeg [Chiuești – Chiuiești - (în maghiară Pecsétszeg) este o comună în județul Cluj, Transilvania, România, formată din satele Chiuiești (reședința), Dosu Bricii, Huta, Măgoaja, Strâmbu, Valea Cășeielului și Valea lui Opriș. Oameni celebri: - Faimosul haiduc, curajosul Pintye – Pintea - (1670–1703), s-a născut în Hollómezó. Episcopul greco -catolic Ioan Giurgiu de Patak (1682–1727) și filologul Vilmos Pecz (1854–1923), membru al Academiei Maghiare de Științe , s-au născut la Horgospataka.]. Căpitanul castelului Szendrő, căpitan al castelului Eger, comandant al Ordinului Cavalerilor, guvernatorul, magnatul, principele Transilvaniei, baronul Rákóczi Sigismund, 1607. Principele Transilvaniei, regele Ungariei, prinț romano -german, ducele de Opole, Gabriel Bethlen de Iktár, 1618. Georgiu Rákoczi, (Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz,) 1631. Se afla acolo ginerita cu numele Csupe de Draga -Vilma cu armalu dela Michaelu Apafi, 1676. Semnele familiei Csupe. Scutulu in faci’a ceriului, pe care-lu acopere diadema cu margaritare si diamante impodobita, in midilocu se vede unu militariu invescutu in feru si in drépt’a tienêndu sabi’a scósa cu unu capu de turcu in vêrfu. 126 patrifamilie. Din famili’a aceast’a amu avutu alu doilea Episcopu gr. -cath. pe Ioan Pataki din familia Georgiu (Gyorgy), si avem in presentu din famili’a Csupe secretariu la cancellaria aulica pe Ladislau Csupe.    (blazon)  (vezi György de Tekerespatak et Petsétszeg)

Vajda de Felső- Orb, in comun’a Felső –Orbó [(Gîrbova de Sus) Gârbova de Sus (în maghiară Felsöorbó, în germană Oberurbau) este un sat ce aparține municipiului Aiud din județul Alba, Transilvania, România. Istoric: - Toponimul Felsőorbó, Orbó a fost menționat pentru prima dată în 1505 într-un certificat ca Felsöorbo, Oláhorbo. Variații ulterioare de nume: Felsö -Girbo în 1733, Felsö -Gerbou în 1750, Girbo în 1805, Orbó (Felső-) în 1808, Orbau, Girbová de süsz, Felső -Orbó în 1861, Felső -Orbó în 1861, Felső -Orbó în G., în 1913 Felsőorbó. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Nagyneyedi din județul Alsó -Fehér. În 1910, din 831 de locuitori, 824 erau români și 7 maghiari. Dintre aceștia, 805 erau greco -ortodocși de est și 19 greco -catolici.]. Ducesa de Saxa -Lauenburg, prințesa prusă, principesa Transilvaniei Ecaterina de Brandenburg & de Hohenzollern, 1630. — — — Famili’a acésta va fi aretata prin fraţii gr. -res., fiindu dênsii mai mulţi, si intre dênsii de ai nostrii numai vre-o 8 familii.

Orosz de Fejéregyház, in comun’a: Retteg [Rettegh, Rettek – Reteag Reteag, mai demult Răteag (în maghiară Retteg, în germană Reckenteck, Reckentek, Reckendorf, Retteneck și în dialectul săsesc Râkntâk) este satul de reședință al comunei Petru Rareș din județul Bistrița -Năsăud, Transilvania, România. Istorie: - Exploatările de sare din Reteag sunt cunoscute din antichitate. Satul este atestat documentar în anii 1332 –1334, apărând în documentele timpului sub următoarele forme: Bettek, Retteg și Reteg. Unii consideră că numele vine de la cuvântul slav reteaz, retez, retezu =lanț de dealuri. Alții socotesc cǎ numele vine de la cuvintele reth =rât, câmpie și hegy =deal, deoarece o parte a satului era așezatǎ pe deal și alta pe câmpie. În 1283 când e pomenit pentru prima oară în documentele scrise, Reteagul se afla sub stăpânirea bogatei familii Ratold, ceva mai târziu e stǎpânit de familia Losonczi și apoi, dupǎ 1310 de regele Ungariei Carol Robert care l-a învins pe Losonczi și i-a luat stǎpânirea împreunǎ cu domeniul Cetǎții Ciceului, domeniu din care va face parte și Reteagul, vreme de aproximativ 250 de ani. Reteagul apare de-a lungul secolelor în calitate de Posesio (1553), Oppidum (1405), Vàros (1585), (1615–1651), Mezővàros (1845) și pe o hartă topografică din 1857. N-a fost în realitate oraș, ci o localitate mai mare și mai importantă decât cele din jur și care a avut unele libertǎți în comparație cu celelalte așezări. Aici se întâlneau drumurile dinspre Cluj și Bistrița, dar și cele care veneau dinspre Târgu Lăpuș pe Valea Brezei și a Giurgeștiului și cel care venea dinspre Țibleș prin Târlișua, Spermezeu și Căian. Aici se întâlneau oameni veniți din toate părțile. În 1361 sunt amintiți negustorii din Reteag care alǎturi de cei din Dej trebuiau sǎ plǎteascǎ vamǎ la Bonțida, înainte de a intra în Cluj, iar din 1655 primește dreptul de a avea trei târguri de țarǎ pe an. Se plǎtea vamǎ la trecerea podului peste vale, apoi este amintitǎ Țidulǎria unde se făceau bilete pentru vite. Istoria Reteagului s-a desfǎșurat multǎ vreme în strânsă legătură cu Cetatea Ciceului, ridicată în apropiere, pe un deal înalt, la sfârșitul secolului al XIII-lea, dupǎ groaznica nǎvǎlire a tǎtarilor. Cetatea este pomenitǎ mai întâi în 1304, stǎpânitǎ de voievodul Transilvaniei și apoi de Regele Ungariei. Avea ziduri puternice de apărare și porți de intrare grele. Se pare că a avut cinci turnuri de apărare în cele cinci colțuri ale zidurilor. Domeniul Cetǎții cuprindea și satele din jur, între care și Reteagul. În 1489 Cetatea și domeniul său cu 40 de sate au ajuns sub stăpânirea lui Ștefan cel Mare și va rămâne sub stăpânirea Moldovei 75 de ani, sub urmașii săi, dintre care Petru -Rareș s-a îngrijit cel mai mult de cetate, mărindu-i domeniul la 62 de sate. La recensământul bunurilor de pe domeniul Cicelui din decembrie 1553, rezultă că din cele 53 de sate și un târg care alcǎtuiau domeniul Cetǎții, Reteagul era cel mai mare, având două mori din cele 6 ale domeniului și cel mai mare numǎr de locuitori, 126 cu 83 de porți, față de 32 de locuitori în medie pe întreg domeniul. Morile s-au păstrat în continuare la Reteag și erau puse în mișcare de roți hidraulice. În 1750 și 1845 erau trei mori, iar între cele două războaie mondiale au fost patru mori: două de apă și două cu motor. O moară de apă era pe Someș, o moară cu motor era la intrarea pe drumul către Giurgești, imediat pe dreapta, iar cealaltă cu motor, unde a trăit doctorul Deac, actuala poștă. În 1566 locuitorii maghiari ai satului se convertesc la Biserica Unitariană pentru ca în Secolul al XVII-lea să treacă la Calvinism. În 1704 haiducii lui Tiege au incendiat satul. Începând cu Secolul al XVIII-lea se stabilesc în sat și evrei. Din 1830 are și târg de săptămână, joia, iar de după primul război mondial, din 1926 i s-a mai adăugat un târg de țară. Cele patru târguri au denumirea zilelor importante din calendar, în apropierea cărora au fost stabilite datele zilelor de târg. În mai târgul Sânjorjului, în iulie târgul Sânpetrului, în octombrie cel al Sânmihaiului, în decembrie, cel al moșului. Târgul de țară dura 4–7 zile, în perioada dintre cele două războaie mondiale. În primele 2 zile se vindeau oi, în următoarele 2 vite mari și porci, urmǎtoarele erau pentru cai. Ultima zi era numitǎ "ziua târgului". Dupǎ al doilea rǎzboi mondial datele au rǎmas aceleași dar durata târgului de țară s-a redus la o zi și până în 1989 aveau loc numai duminica. În 1835 populația românească trece la greco -catolicism. În 1845 evreii din sat și-au construit o sinagogă de lemn, iar în 1873 au reconstruit-o din piatră. În 1886 se deschide prima farmacie din sat. Școala din Reteag este una dintre cele mai vechi de pe toată Valea Someșului. Prima e amintită în 1566 și funcționa pe lângă biserica reformată. Ea era întreținută de locuitorii satului care plăteau și pe învățător (care la început a fost pastorul reformat). Din secolul al XVIII-lea au fost pregătiți învățători iar pe la 1838 erau doi învățători. Învățătura s-a făcut în limba latină și mai apoi maghiară. De prin 1645 a funcționat o școală particulară în limba ebraică iar din 1850 pe lângă biserica românească a funcționat și o școală românească. Din 1875 școala maghiară devine de stat și tot de atunci a început să funcționeze o mică grădiniță aici dar regulamentul de organizare și funcționare a fost aprobat în 1893. După primul război mondial școala românească devine de stat și învățământul s-a dezvoltat în conformitate cu sistemul național al României. În 1890 Sije Fränkel ținea ședințe de Ieșiva la care se strângeau oameni din străinătate. Între 1898 și 1902 Ion Pop -Reteganul publica de 2 ori pe săptămână revista “Revista Ilustrată”. La finalul anilor ’20 românii, care până atunci fuseseră Greco -Catolici, au trecut alături de preotul lor la ortodoxism și și-au construit o biserică nouă. Pe data de 6 Mai 1944 evreii din sat au fost adunați de regimul fascist al Ungariei (v. ||Dictatul de la Vena|| privind Transilvania de Nord) în ghetoul din Dej, de unde au fost trimiși pe vagoane de vite la Lagărul de concentrare Auschwitz.], Kozárvár [Kozaarwar, Kozar, Kozaruar, Kozar var, Kozarwar, Cuzdrioara* Cuzdrioara este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Cluj, Transilvania, România. Originea numelui său: - Numele său se referă la khazari. Este menționat pentru prima dată ca Kozar în 1234–35, apoi Kazawar în 1249 și Kozarwar în 1315. Istoric: - În jurul anului 835 aici a fost construit un castel de pământ, care a fost reparat și întărit de unguri după cucerire. Castelul stătea pe un deal, pe locul vechiului cimitir reformat, și avea un diametru de șaizeci de metri. În 1540 este menționat castelul sau, probabil a fost distrus de soldații generalului Basta în 1602-03. În 1234-35, Andrei al II-lea (n. cca. 1175 – d. 26 octombrie 1235), din dinastia arpadiană, l-a donat lui Dénes din familia Tomaj, ai cărei urmași, soții Bánffy, au deținut satul situat lângă castel și aparținând comitatului Szolnok, apoi Belső -Szolnok, până în secolul al XVII-lea. În 1353, primarul din Cicsó a jefuit-o cu subalternul român Kenez. Unitar la sfârşitul secolului al XVI-lea era o biserică mamă. Soldații generalului Basta au ars-o în 1602–03. În 1622 funcționa o școală reformată, iar în 1643, biserica reformată era o filială a Kismonostorszeg. În 1638, Principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, le-a acordat locuitorilor săi trecerea gratuită peste noul pod Dési (din Dej), pentru că s-au remarcat în timpul construcției podului. În 1662, un nobil român era deja trecut acolo, iar în listele iobagilor lui István Alvinczi din secolul al XVII-lea apar preponderent nume de familie românești din sat. După ce a fost din nou distrusă în jurul anului 1706, a fost repopulată cu o populație preponderent românească. În 1733, aici locuiau 56 de familii de români, în timp ce în 1750 erau 50 de iobagi, 46 căsătoriți, 26 singuri, precum și 17 temniceri fugari, trei văduve. În 1731, familiile Rácz, Suky și Bethlen aveau un conac în el. În 1766, parohia reformată avea 33 de bărbați și 35 de femei și exista și o biserică fiică unitariană sub Sukyak unitarianul. Biserica românească de lemn a fost construită în anul 1730 pe terenul donat de István Suky. După ce majoritatea locuitorilor săi români s-au întors la credința ortodoxă în 1760, aceștia au purtat un lung război cu Biserica greco -catolică pentru stăpânirea bisericii. Soldații desemnați din Szamosújvár au fost alungați de sătenii ortodocși. Apoi generalul Adolf Nikolaus von Buccow - guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei - a încercat să împiedice răspândirea exemplului periculos și în 1761 a ordonat o mică armată în sat, dotată cu patru tunuri. Autoritățile au pronunțat mai multe condamnări cu moartea sătenilor și au forțat întreaga populație să se întoarcă la Biserica greco -catolică. Mihály Szentiváni și -a rezumat impresia despre sat în 1837: “Mulți nobili și iobagi olandezi au case decente, dar grădini proaste”. În 1784 –87, 17 dintre familiile sale erau nobile, 62 de iobagi, 110 scutieri, trei preoți și alte 31 de statuturi juridice, în timp ce în 1844, 19 din 185 de locuitori erau nobili. Nu numai nobilii au fost maghiari reformați, ci și mai multe familii de iobagi. Nu s-au adunat într-o parte separată a satului, ci locuiau împrăștiați în sat. Primul rezident evreu a apărut în sat în 1791. Așezarea evreilor s-a datorat faptului că orașul Dés (Dej) le-a interzis să vândă alcool, mutându-se în oraș până în 1848. În 1828, erau opt capi de familii evreiești, în 1841 erau deja 56 de suflete, iar în 1886 aveau deja o sinagogă de lemn în sat. După 1900 însă, numărul lor a scăzut, probabil că mulți dintre ei s-au mutat în Dés (Dej). Până în 1848, funcția de judecător se schimbă de la an la an, iar țăranii români erau întotdeauna aleși ca judecători. Din 1850 până în 1862, nobilul József Tamási, apoi Ioan Mican, a fost judecător, iar timp de câteva decenii însuși Ádám Inczédy, cel mai bogat proprietar al satului, a deținut funcția. În 1875, împărțirea graniței a avut loc în mod pașnic. În 1876, satul Cuzdrioara a fost atașat comitatului Szolnok -Doboka, care a fost creat la acea vreme. La începutul secolului, o parte din populația maghiară era formată din slujitorii moșiei Inczédy, s-au mutat și meșteri maghiari, iar în sat locuiau și câteva familii de țigani reformați. Oamenii din Kozárvár transportau lapte, cartofi, varză, fasole, roșii și castraveți la piața din Dés (Dej). În 1906, Ádám Inczédy a construit în el un castel, care, după o transformare majoră, găzduiește acum școala primară. În prima jumătate a secolului al XX-lea, într-o eră istorică schimbată și complicată, Gyula Máthé, un pastor reformat, a făcut multe pentru coexistența pașnică a satului cu populație mixtă până la moartea sa în 1956, astfel s-a bucurat de un mare respect în rândul maghiari și români deopotrivă. Onestitatea și umanitatea sa sunt dovedite de faptul că mormântul său a fost îngrijit chiar și în anii 2000 de comunitatea din Kozárvár și satele din jur.], O. –Bogáta [Bogata de Jos, Bogata Românească, Bogata Română, u. Oláhbogáta, Alsóbogáta, r. Dej, R. Cluj. 1325 poss. Bagath (Doc. Rom. C., b II 156), 1392 Alsobogat, 1467 Bogath, 1553; Olá -Bogath, 1578 Oláh -Bogachi, 1579; Oláh -Bogáth (Kádár II 219), 1733 Oláh -Bogáth (c. K.), 1750 Ola Bogata (c. A.), 1760 —1762 Oláh Bogatha (c. B.), 1850 Oláh Bogáta, Bogata romaneaszke (st. Tr.), 1854 Oláh -Bogáta, Bogata Romănească (Bull. 77), 1913 Alsóbogáta (H.). Istoric: - Prima sa mențiune scrisă datează din 1315, când a fost menționat ca Bogach, Bogath, iar apoi în 1325 ca prelidum Bogath, ca accesoriu al castelului Csicó. În 1387, soții Bánffy l-au primit. În 1392 a fost menționat ca Alsóbogát, în 1467 regele Mátyás a confiscat satul Bogáth de la Bánffy și l-a dat lui György Imrefi din Szerdahely și fiilor săi. În 1553 a fost menționat ca Olah -Bogath, în 1577 a fost din nou proprietatea soților Bánffy, apoi în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, a aparținut familiilor Sárközi, Kendeffy și Bethlen. Astăzi, populația sa maghiară a dispărut. În 1873, sub numele de Bogáta (Oláh), satul aparținea districtului Belső -Szolnok, cercul Alparéti. În 1910, avea 633 de locuitori români, în 1956 avea 739. Până în 1919, a aparținut districtului județean Szolnok -Doboka.] si Pruni [Nagymező, r. Dej, R. Cluj. 1338 locus Nagmezew, 1378 Nogoteluk, 1507 Naghmezew, 1599 Nagy -Mezeo, 1636 Prun alias Nagymezeo (Kádár V 212), 1733 Prunul (c. K.), 1750 Pruni, Nogy Mező (c. A.), 1760—1762 Nagymező seu Prunyi (c. B.), 1850 Pruny (st. Tr.), 1854 Nagy -Mező, Pruni (Bul. 77). Pruni (în maghiară Nagymezö) este un sat în comuna Bobâlna din județul Cluj, Transilvania, România. Istoric: - Numele lui Nagymező a fost menționat pentru prima dată în 1338 într-un certificat scris ca locus Nagmezew. Variații ulterioare ale numelui: Nogoteluk în 1378, Naghmezew în 1507, Nagy Mezeo în 1599, Prum în 1636, o altă versiune a lui Nagymezeő, Nagy Mező în 1750, Nagymező în 1913. Primii proprietari cunoscuți ai Nagymező în 1378 au fost György Bebek și Imre, cărora regele le-a dat proprietatea ce le-a fost transferată ca donație. Apoi a devenit parte a Alparét, iar în 1507, întrucât Miklós și János, fiii lui János Nádasdi Ongor, nu au avut succesor, a trecut lui Mihály Szobi ca donație a  regelui Poloniei, Ungariei și Croației, Ludovic I de Anjou, domn al “Valachiei Transalpine” numit “cel Mare”, în baza unui acord de moștenire reciproc încheiat între ei și fiul lui Péter (Zob) Szobi, Mihály. În 1521, Lénárd Barlabási Héderfái - viceregele Transilvaniei [Leonard Barlabássy de Héderfája (în maghiară: héderfájai Barlabássy Lénárd; c. 1455 – mai/septembrie 1525) a fost un nobil maghiar la începutul secolelor al XV-lea și al XVI-lea, care a servit ca vicevoievod al Transilvaniei din 1501 în 1525. Cariera: Leonard Barlabássy a fost numit vicevoievod al Transilvaniei în 1501. În această calitate, a funcționat ca înlocuitor al voievodului Peter Szentgyörgyi, care a deținut și demnitatea de judecător regal din 1500, astfel că a rămas rar în Transilvania după aceea. Barlabássy și-a păstrat poziția în timpul mandatului următorului voievod, și Ioan Zápolya, care a fost și un aliat politic apropiat al predecesorului său, Szentgyörgyi. În timpul mandatului extrem de lung al lui Barlabássy (24 de ani), mai mulți nobili maghiari dețineau simultan funcția de vicevoievod alături de el: Paul Magyi (1502–1503), Benedict Túri (1505–1507), Ladislaus Czertinger (1505–1508), Nicholas Túróci (1512–1516), Nicholas Hagymás de Berekszó (1517–1519), Stephen Báthory de Somlyó (1521–1522) și Stephen Tomori de Csúcs (1523–1525). Barlabássy a mai fost menționat ca viconte al secuilor în timpul primei sale apariții ca vicevoievod la 7 iunie 1501. Până atunci, fosta demnitate de conte al secuilor, era un titlu accesoriu la demnitatea de voievod al Transilvaniei (cu excepția anilor). 1504–1507). Pe lângă asta, Barlabássy a mai fost numit el însuși ispán (comes) al lui Görgény (azi Gurghiu, România) în scrisoarea sa cu data de 22 iulie 1504. Titlul înseamnă că Barlabássy a acționat în funcția de castelan al Castelului Görgény (sediul oficial al conților de Secui).], a lăsat moștenire partea sa de aici fiicelor sale: Katalin (n. Demeter Nyujtódi), Magdolna (n. Gergelyn Somkereki Erdélyi) și femeilor necăsătorite Zsófia, Borbála, Fruzina. În 1573, margravul Moraviei, ducele de Burgundia, de Brabant, de Stiria, de Carintia, de Carniola, de Luxemburg, de Silezia Superioară și Inferioară, rege al Bohemiei, al Dalmației, al Ungariei al Croației și Slavoniei, arhiducele Austriei, împăratul Sfântului Imperiu Roman, Maximilian al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, (Austria, Stiria și Carintia) al Casei de Habsburg, l-a întărit aici pe László Radák, dar în 1577 Kristóf Báthory a donat partea de aici a lui László Radák din partidul Békés, care a căzut în neloialitate, lui Ferenc Kendy. Alți proprietari: Péter Deák și János Rácz. În 1577, după cum se poate vedea din mărturia autentică, acest sat era condus de János Barrabássi (Barlabási), episcop de Csánád, care l-a împărtășit cu Ferenc Barrabássi și Mihály, precum și cu Bogáti Ozsvátné. Când Barrabáss s-a stins, i-a revenit lui Antalné Kendy (care era fiica lui Bogáti). Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Csákigorbó din județul Szolnok -Doboka.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1679. Cu donatiune Alsó -Apsa, Fejéregyház [Fejéregyháza -Albeștii Bistriței - Albești, mai demult Ferihaz, Firighaz (în dialectul săsesc Weisskirich, Veeskirχ, în germană Weissenkirch, Weißkirch bei Schäßburg, în maghiară Fehéregyháza, Fejéregyháza, Magyar -Fehéregyháza, Fejéregyháza) este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Mureș, Transilvania, România. Originea numelui său: - A fost numit după biserica sa cu ziduri albe. Numele local Albești, care apare în altă parte în zona de limbă română, a fost folosit ca denumire oficială pentru așezarea, rădăcina sa fiind cuvântul românesc alb “alb”. Primele mențiuni scrise: Albæ Ecclesie ( 1231 ), Feyereghaz ( 1315 ), Wyskyrch ( 1432 ). Istoric: - În epoca Árpád, un castel de pământ a fost construit la trei kilometri sud de satul de astăzi, pe vârful unui munte. În jurul anului 1270, populația de secui a fost înlocuită de sași. În 1449, a fost menționat castel nobiliar construit din piatră. În secolul al XIV-lea, a existat și o mănăstire franciscană în care locuiau 19 călugări în 1535. În acelaşi timp, cuprindea o mănăstire de maici şi o mănăstire de călugări. În 1553, satul a devenit protestant împreună cu noul său moșier, familia Haller, iar în 1556 mănăstirea a fost demolată. În timpul secolului al XVI-lea, în a doua jumătate, populația săsească a pierit în războaie și ciumă. În 1603, trupele lui Mózes Székely au campat aici. În 1610, István Haller s-a convertit la credința catolică. A strămutat satul cu iobagi români. În 1643, a adus franciscani din Karánsebes și și-a refondat mănăstirea, dar din ordinul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz, călugării au trebuit să plece în curând în 1662, pe 19 ianuarie. Ioan Kemény a rămas aici la Pál Haller, pentru a alunga trupele lui Ibrahim Matts Pașa din Segesvár . Pe 22 și-a chemat armatele aici și a pornit spre Nagyszőlős. Din 1672, în baza decretului lui Apafi, țăranii români au fost nevoiți să plătească zecimi preotului reformat, care avea grijă de ungurii angajați la curtea moșierului. În 1704, margravul Moraviei, contele de Tirol, ducele de Luxemburg, Silezia, Burgundia, Brabantul, Styria, Carintia, Carniola, arhiducele de Austria și de Austria Interioară (Styria, Carintia, Carniola); regele Romanilor, al Ungariei și Boemiei, Croației, Slavoniei, Iosif I de Habsburg al Sfântului Imperiu Roman a predat castelul kuruților (sunt soldați care au luat parte la revoltele anti- habsburgice purtate pe teritoriul Ungariei în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea). În 1715 s -au numărat 57 de iobagi, 13 scutieri și 7 capi de familie țigani, țăranii dețineau 178 de oi, 98 de boi și 97 de vaci. În 1762, au fost numărate șase familii Unitus cu preot și 102 familii ortodoxe cu biserică, dar fără preot. Între 1720 și 1780, parohia reformată a fost goală.În 1801, Biserica Reformată s-a unit cu Sárpataki , pentru a putea întreține împreună un preot. În 1835, înainte de nuntă, János Haller și Zsuzsanna Kleisch s-au convertit împreună la religia reformată, iar biserica lor a început să crească din nou. În 1820, Czirakyana Conscriptio enumera 113 familii de iobagi numite români. În octombrie 1848, locuitorii săi români au jefuit Castelul Haller și au incendiat biserica, după care bărbații s-au alăturat cu toții legiunii conduse de Vasile Moldovan având tabăra în pădurea din apropiere. Pe 27 octombrie, insurgenții secui au dat foc satului în răzbunare, Ferenc Haller a executat 22 de țărani în perioada octombrie -aprilie. În 1849, armata principală a lui József Bem a stat aici la data de 31 iulie. Bătălia de la Segesvár a început la ora 11 a.m. cu bombardamente maghiare. În zona de graniță a Livadiei, ungurii au împins infanteria rusă, dar au primit întăriri, iar o luptă cu baionetă s-a desfășurat timp de câteva ore în valea Ördög -patak. La ora cinci după -amiaza, rușii au început să atace pe ambele flancuri și să atace din lateral pe infanteriștii maghiari. Ungurii s-au retras, a izbucnit o ploaie, iar rușii i-au înconjurat. Aproximativ 400 de soldați maghiari au căzut și 900 au fost capturați. Potrivit unor relatări, Sándort Petőfi fugea de la Héjjasfalva în drum spre Ispánkút, lângă Ispánkút. După ce războiul de independență a fost înfrânt, József Haller a fost închis la Josephstadt, iar moșia lui Ferenc Haller a fost confiscată. O școală populară ortodoxă și reformată a fost fondată în 1857. Calea ferată a fost construită în 1873. În 1875, exemplarele crescute aici de Louise Haller și prezentate la Viena au atras atenția lumii asupra rasei de găini cu gât chel din Transilvania. În 1887, biserica reformată a devenit biserica fiică a parohiei nou formate din Segesvár. Până în 1890, moșia Haller a dat faliment. În 1892, Siebenbürger Vereinbank a cumpărat 1.380 de acri din moșie și a stabilit familii de sași și șvabi din zona Zsombolia pe ea. În 1893, din cauza conflictelor civile, șvabii s-au mutat, iar în 1899 – 1900, din cauza inundațiilor, s-au mutat și sașii. Cu toate acestea, banca a început o altă campanie de strămutare și în 1899 a mutat 28 de familii de sași din Küküllőmagyarós, Cikmántor, Szénaverős, Fületelké și Hétúr, și din satul Héjjasfalva, către sfârșit. La a cincizecea aniversare, în anul 1899, s-a celebrat prima sărbătoare a poetului național maghiar Petőfi. Evenimentul care a creat tradiție, a avut loc pe 31 iulie, cu zece mii de participanți. Alarma publicului maghiar la “extinderea săsească” a crescut și ea interesul, dar cei mai mulți dintre participanți erau rude ale secuilor cărora li s-a oferit un loc de locuit aici. Cealaltă parte a moșiei Haller a fost cumpărată de stat și în 1903-1905 opt de la Mátisfalvi, opt de la Székelyszenterzsébet, cinci de la Agyagfalvi, cinci de la Kisújfalvi ( județul Esztergom ), patru de la Etédi, două de la Héjjasézdial și unul de la Héjjasézdial. Acolo s-a stabilit o familie maghiară reformată. În 1910, Biserica Reformată a devenit din nou independentă. Aşezarea cu populaţie maghiară s-a format în partea de sud a satului, de cealaltă parte a căii ferate. Între 1899 şi 1913 a fost unul dintre satele transilvănene din care cei mai mulţi oameni au emigrat în America. La început a aparținut județelor Fehér și apoi Felsőfehér, iar din 1876 a aparținut raionului Segesvár din județul Nagy -Küküllő. În 1906 a fost transformat dintr-un sat mic într-un sat mare. În 1946 – 1948, Sárpatak, care curgea spre Küküllő lângă biserica reformată, a fost deviat mai spre est. Din 1930, sub socialism a funcționat o școală evanghelică, o grădiniță germană. În 1945, 39 de bărbați sași au fost duși în Uniunea Sovietică pentru muncă forțată. În anii 1970 și 1980, populația sasească a emigrat în Germania. Prima lor întâlnire cu satul, a avut loc în 1983 la Herpesdorf, lângă Nürnberg. La mijlocul anilor 1990, la marginea satului s-au stabilit sute de țigani evacuați din Segesvár.] si Kozepsővison [Közép Visső, Közép viső - Vișeu de Mijloc (în maghiară Középvisó) este o localitate componentă a orașului Vișeu de Sus din județul Maramureș, Transilvania, România.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], 1630. Scutum militare erectum coelestini coloris in cujus area brachium humanum humero tenus resectum, habitu rubicundo, ensem vagina districtum, capulotenus comprehensum, oleæ ramo involutum erecto mucrone tenere etc. [Scut militar ridicat de culoarea cerului, în zona căruia un braț uman tăiat din umăr, îmbrăcat în roșu, o sabie scoasă din teacă, o căciuliță, o creangă de măslin înfășurată, etc.]. 7 patrifamilie.    (blazon)   

Reteagu, 9 Iuliu, v. 1862.                                                                         

                                                                                                      Triphon Marosan.

*Diminutiv feminin de la Cuza, prin anagrama imperfectă a particulei nobile “de” scrisă doar la nivel consonantic. S-a subliniat prin acest procedeu, antichitatea familiei Cuza, nume ce derivă dintr-un trib antic al regatului Saba.

8. Comun’a Felső-Orbó.

Wajda, in comun’a Felső –Orbó [(Gîrbova de Sus) Gârbova de Sus (în maghiară Felsöorbó, în germană Oberurbau) este un sat ce aparține municipiului Aiud din județul Alba, Transilvania, România. Istoric: - Toponimul Felsőorbó, Orbó a fost menționat pentru prima dată în 1505 într-un certificat ca Felsöorbo, Oláhorbo. Variații ulterioare de nume: Felsö -Girbo în 1733, Felsö -Gerbou în 1750, Girbo în 1805, Orbó (Felső-) în 1808, Orbau, Girbová de süsz, Felső -Orbó în 1861, Felső -Orbó în 1861, Felső -Orbó în G., în 1913 Felsőorbó. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Nagyneyedi din județul Alsó -Fehér. În 1910, din 831 de locuitori, 824 erau români și 7 maghiari. Dintre aceștia, 805 erau greco -ortodocși de est și 19 greco -catolici.]. Un’a sub princesa Catharina (Ducesa de Saxa -Lauenburg, prințesa prusă, principesa Transilvaniei Ecaterina de Brandenburg & de Hohenzollern.), alt’a sub principele Transilvaniei, Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász et Rákócz. — — 44 patrifamilii. Danielu Vaida din buna voi’a lui au luatu arm’a in mâna sub Catharina; éra sub principele Rákoczi dinpreuna cu frateseu Vajda Simeonu, acesti’a doi au capatatu donati’a, si au remasu urmatorii loru.

Kostea, in comun’a Felső –Orbó Orbó [(Gîrbova de Sus) Gârbova de Sus (în maghiară Felsöorbó, în germană Oberurbau) este un sat ce aparține municipiului Aiud din județul Alba, Transilvania, România. Istoric: - Toponimul Felsőorbó, Orbó a fost menționat pentru prima dată în 1505 într-un certificat ca Felsöorbo, Oláhorbo. Variații ulterioare de nume: Felsö -Girbo în 1733, Felsö -Gerbou în 1750, Girbo în 1805, Orbó (Felső-) în 1808, Orbau, Girbová de süsz, Felső -Orbó în 1861, Felső -Orbó în 1861, Felső -Orbó în G., în 1913 Felsőorbó. Înainte de Tratatul de pace de la Trianon, a aparținut districtului Nagyneyedi din județul Alsó -Fehér. În 1910, din 831 de locuitori, 824 erau români și 7 maghiari. Dintre aceștia, 805 erau greco -ortodocși de est și 19 greco -catolici.]. Comitele secuilor, principele Transilvaniei, Michaelu Apafi I, de Apanagyfalu [Nușeni, Bistrița-Năsăud], — — 4 patrifamilie. Sub stapânirea principelui Michaelu Apafi au luatu arme acestu nobilu.

Felső -Orbó, in 3 Iulie 1862.                                                                   

                                                                                                            Theodoru Wajda,                     ^.                                                                                                                 parochulu locului.