PLĂCUȚELE - ANALIZE DE TEXT ŞI

CERCETAREA SUPORTULUI MATERIAL

V. ANALIZE DE TEXT ŞI
CERCETAREA SUPORTULUI MATERIAL.

Criterii semiotice» comentarii, observaţii şi ipoteze despre provenienţa şi sensul vestigiilor investigate

 

1. Generalităţi

În paginile precedente au fost prezentate de către autor - mai bine calificat în domeniul ştiinţelor exacte decât în cele umaniste - totalitatea informaţiilor pe care acesta le-a putut strânge în legătură cu un ansamblu de obiecte caracterizabil pe baza unui specific istoric şi filologic unitar. Este vorba de obiecte care, prin specificul lor, reprezintă o clasă de vestigii de mare interes, tocmai prin faptul că e total lipsită dc analog antic cunoscut. Această lipsă de gen proxim în spațiul vestigiilor istorice de certă originalitate face ca, până acum, obiectele examinate în prezentul studiu să fie privite de specialiști ca falsuri neîndoielnice şi, ca atare, să fie considerate că nu merită un efort de studiu mai aprofundat. Mai mult: că este un subiect ce nu trebuie studiat și nici făcut public, deoarece ar putea fi preluat ca material cultural dăunător.

Autorul nu şi-a putut însuși acest punct de vedere. Principalele considerente care l-au motivat să publice prezentul studiu sunt:

a) Convingerea că o astfel de atitudine se situează în afara tendințelor rațional-științifice care caracterizează cultura mondială a zilelor noastre. Calitatea şi amploarea ansamblului de vestigii aici semnalat şi posibilitățile interpretative ale semnificației plăcilor studiate fac ca un asemenea ansamblu să nu poată fi considerat, a priori, nesemnificativ. El ar putea fi caracterizat astfel, în mod întemeiat, numai după o cercetare temeinică şi după o analiză ştiinţifică a legăturii cu realităţile istorice ale epocii din care pare a proveni. Prin urmare, fie că este un fals, o plăsmuire, fie că este un ansamblu antic original, faptul trebuie demonstrat.

b) Autorul nu poate accepta concluzia că întreg acest ansamblu de vestigii ar fi un fals neîndoielnic, complet lipsii de orice valoare culturală. Chiar în ipoteza în care s-ar dovedi că ansamblul ar fi un fals sau o plăsmuire modernă, el se arată a fi atât de rafinat cultural și atât de larg documentat, încât îngăduie presupunerea că a fost creația unui personaj de geniu. Voci singuratice au sugerat că un Nicolae Densuşianu sau, mai probabil, un Hasdeu - tată sau fiu - sau chiar unii învăţaţi din Şcoala Ardeleană (cf. (57J) s-ar fi angajat cândva în conceperea şi elaborarea unei opere de natura celei aici prezentate. Totuşi, o astfel de ipoteză nu este de admis, de n-ar fi decât faptul că este o blasfemie să se atribuie o astfel de intenție unor intelectuali de valoarea celor amintiți mai sus, cu toții profund atașați culturii şi tradiţiilor româneşti.

c) Ansamblul de obiecte-vestigii analizat aici, independent de suportul lor material, este purtătorul unui bogat sistem, aparent perfect coerent, de semne inteligibile. Ca atare, el obligă pe orice cercetător conştiincios să studieze nu numai materialitatea pieselor ansamblului, ci, îndeosebi, semiotica însemnărilor revelate de imaginile vestigiilor cândva existente, cât şi a acelora încă păstrate. Aceasta deoarece orice semn, prin însăşi definiţia lui, are semnificație proprie, independent de proveniența sau de natura suportului material pe cure a fost înscris.
    Nicolae Densușianu 1846 † 1911                                                                                      257

Acestea sunt motivele care au determinat pe autor ca, în cele ce urmează, să analizeze unele variante explicative, căutând argumentele care pot susţine ipoteza originii antice a textelor, dar şi contra-argumentele care se opun acestei opţiuni, fără a exclude posibilitatea ca, în privinţa suportului material, măcar o parte din obiectele prezentate să fie doar copii după originale antice sau, eventual, chiar plăsmuiri târzii.

2. Considerente referitoare la lipsa surselor care să certifice provenienţa obiectelor studiate

Faptul cel mai defavorizant în studierea categoriei de obiecte prezentate în paginile precedente, este totala obscuritate care învăluie nu numai originea lor ca ansamblu unitar, dar chiar şi provenienţa lor ca piese individuale. În mod surprinzător şi totodată nefiresc - dacă se ţine seama de amploarea şi aspectul unitar al acestui ansamblu de vestigii - el apare brusc, şi aproape în totalitatea lui, la începutul secolului XX, la Muzeul Naţional de Arheologie (actualul Institut Vasile Pârvan). Dar - în mod cu totul ciudat - azi nu se mai află vreo urmă de înregistrare a sa în arhiva sau în inventarele institutului şi nici nu se mai poate identifica vreo notă de achiziţie, de transfer sau de donaţie către un alt destinatar. Nici în operele publicate de Nicolae Densuşianu, Grigore Tocilescu sau Vasile Pârvan, nici în corespondenţa şi notele de studiu rămase de la Gr. Tocilescu - consultate, în măsura posibilului, exhaustiv - nu s-au putut localiza referiri la vestigii de tipul acelora analizate în prezentul studiu. Faptul că un număr atât de mare de piese - aflate, la un moment dat, aproape toate în colecţiile unor muzee - nu au fost nici înregistrate, nici publicate, nici studiate de generaţii succesive de istorici de seamă, că nu au fost consemnate locurile sau împrejurările în care măcar unele dintre ele au fost găsite, poate constitui un indiciu că provenienţa acestor obiecte ar suferi de un viciu, poate cunoscut predecesorilor noştri, dar pe locurile sau împrejurările în cate măcar unele dintre ele au fost găsite, poate constitui un indiciu că provenienţa acestor obiecte ar suferi de un viciu, poate cunoscut predecesorilor noştri, dar apreciat de aceştia ca ne fiind necesar să ni-l transmită. Determinarea motivelor capabile să explice această tăcere, rămâne o problemă deschisă asupra căreia se va reveni la finele studiului.

Dar chiar dacă bănuit - sau bănuibil - de un viciu originar, rămâne vie întrebarea: cum a fost posibil ca un ansamblu atât de unitar în concepţie şi de o intenţionalitate istorică ce depăşeşte cu mult plauzibilitatea simplului interes de fraudă să nu fi trezit interesul sau criticile istoricilor din perioada găsirii lui şi nici pe cea a cercetătorilor din zilele noastre. Acesta este un fapt cu atât mai inexplicabil cu cât se ştie, şi se ştia şi atunci, că un savant de talia lui Christian Matthias Theodor Mommsen şi-a dat osteneala, în secolul trecut, să consemneze - în paginile 6*-12* din volumul III-1 al monumentalei sale opere, Corpus lnscriptionum Latinarum – despre existenţa a 73 de artefacte cu inscripţii latineşti, originare de pe teritoriul Daciei antice, cu toate că el le considera falsuri certe. Apreciind că aceste inscripţii ar putea fi, cândva, utile - ca mărturii capabile să lămurescă eventuale probleme de istorie rămase neclare - el precizează, în măsura posibilului, la fiecare piesă în parte, locul unde a fost găsită, în ce colecţie se află, dacă este considerată originală sau falsă, adăugând şi propriile comentarii de specialitate.

3. Despre primele cercetări cunoscute

Din informaţiile cunoscute rezultă că primul gest de interes investigativ faţă de acest ansamblu de obiecte se datorează Mariei Golescu. Prin mijlocirea şi la cererea ei, autorul a avut privilegiul ca, în anii 1944-1946, să fotografieze un mare număr din plăcile aflate în colecţia Muzeului Naţional de Arheologie de atunci.

258

În legătură cu ce se ştia în acel moment despre provenienţa şi natura plăcilor, Maria Golescu, într-o scrisoare din 1985, comunica autorului următoarele: “... Ion Nestor, atunci directorul Muzeului National de Antichităţi, mi-a cerut să public mulţimea de plăci de plumb patinat în verde, aflate într-un coş în pivniţa muzeului, unele cu figuri de oameni şi cetăți, altele numai cu acel scris enigmatic (pe unele se descifra «Sucidava») primite de Tocile seu de la «o doamnă din Bulgaria». Nestor spunea că numai prin publicare se putea lămuri o dată pentru totdeauna chestiunea falsurilor din Rusia meridională şi din Balcani, care se infiltrau până la noi. Ca «arheolog serios» nu se putea «compromite» cu asemenea ocupaţie, dar că un amator ca mine putea face un adevărat serviciu cercetării prezentând materialul ...” [56. A].

Indicaţia referitoare la faptul că Tocilescu ar fi primit din Bulgaria plăcile de plumb aflate, mai târziu, în dotarea Muzeului Naţional de Antichităţi, nu-şi găseşte însă nici o confirmare în documentele de evidenţă ale muzeului şi nici în publicaţiile din epocă sau în corespondenţa existentă în fondul Tocilescu de la Biblioteca Academiei Române. Nici în numeroasele publicaţii şi documente manuscrise ce pot fi consultate în legătură cu epoca în care a fost întemeiat Muzeul Naţional de Antichităţi în care a activat apoi Gr. Tocilescu, nu s-a găsit vreo referire la obiectele luate aici în discuţie.

Ansamblul acestor observaţii conduce la concluzia că plăcile ar fi fost studiate numai de Maria Golescu şi, înaintea ei, de un necunoscut. Acesta a însemnat cu cerneală pe unele dintre ele un număr de ordine şi a încercat, în câteva locuri, un test chimic ale cărui urme mai erau încă vizibile în anii 1945-1946 şi care se disting, slab însă, şi în fotografii. Nu există o evidenţă că vreuna dintre piesele aici amintite ar fi făcut, vreodată, obiectul unei comunicări în public, excepţie făcând analiza lui Mihai Gramatopol referitoare la placa nr. 110 din prezentul studiu, publicată în Dacia Antiqua [57].

4. Origine antică sau plăsmuire modernă?

Actul cultural, materializat prin textele şi imaginile de pe obiectele puse în discuţie, pare total anacronic în comparaţie cu ce se ştie azi despre societatea geto-dacă, din cercetările arheologice şi ceea ce se cunoaşte din izvoarele clasice. Această observaţie dă, fireşte, de gândit şi aparent motivează concluzia la care ajunge M. Gramatopol - singurul cercetător despre care se ştie că s-a plecat asupra uneia dintre piesele ansamblului prezentat aici. La capătul analizei sale referitoare la piesa nr. 110, M. Gramatopol adoptă concluzia că această placă ar fi o plăsmuire din sec. 18 a unor erudiţi transilvani ([57], p. 94-95). Aceştia, crezând că împăratul Austriei, Iosif al Il-lea, ar fi dorit să sprijine populaţia românească din Transilvania, ar fi încercat să ticluiască o dovadă referitoare la vechimea strămoşilor noştri români în Ardeal. În această ipoteză însă ar fi fost de aşteptat ca placa să fie realizată în spiritul curentului latinist, deja puternic în Ardeal la acea epocă, spirit faţă de care placa studiată rămâne, în mod evident, cu totul străină, de n-ar fi decât grafia ei cu caractere greceşti.

Acest argument, precum şi altele - în dezacord cu concluzia domnului M. Gramatopol referitoare la semnificaţia vechimii pe care o indică stratul de litargă de pe plăci -, fac să nu poată fi acceptate, fără rezerve majore, concluziile domniei sale, în favoarea ipotezei că unele din plăci ar fi o plăsmuire, şi, cu atât mai puţin, extinderea acestui punct de vedere asupra întregului ansamblu.

       259

Este greu de închipuit, şi cu atât mai greu de acceptat, că geto-dacii ar fi fost în stare să mânuiască scrisul cu siguranţa pe care o dovedesc textele înscrise pe plăcile prezentate în studiul de faţă, fără ca faptul să fie consemnat în scrierile antice. Deoarece izvoarele istorice nu consemnează nimic semnificativ în acest sens, se trage concluzia pripită că ne am afla în faţa unui fals de mari proporţii.

Cu toate că acest punct de vedere pare, în foarte mare măsură, justificat, trebuie, totuşi, ţinut seama că el nu este atât de evident încât să excludă, în mod absolut, orice altă variantă explicativă, de n-ar fi decât aceea prin care se presupune, în mod ipotetic, că obiectele din categoria acelora analizate în prezentul studiu ar fi fost confecţionate şi utilizate ca arhivă administrativă sau sacră, şi eventual expuse - în folosul unui public iniţiat - într-un sanctuar politico-religios din antichitatea geto-dacă. Un sanctuar de presupus accesibil doar membrilor unei clase restrânse de preoţi, de căpetenii politice şi, poate, câtorva membri ai unei clase sociale privilegiate. Este perfect plauzibilă presupunerea că un astfel de sanctuar ar fi funcţionat în antichitatea transilvană între zidurile Sarmisegetuzei de Munte - cetate situată într-o zonă strict apărată, ascunsă între munţi şi, foarte probabil, inaccesibilă, dacă nu chiar cu desăvârşire interzisă străinilor. Astfel s-ar putea explica de ce taina acestor înregistrări nu a ajuns până în lumea scriitorilor antici, textele de pe plăcile de plumb apărând azi ca o surpriză imposibil de asimilat.

Totuşi, faptul că două plăci aflate în două colecţii diferite - placa prezentată la nr. 42 în cap. III. 2 - ar fi, aparent, identice - compararea lor în original nu a fost posibilă - constituie un argument greu în favoarea presupunerii că fie una dintre aceste plăci este o copie a celei antice, fie că ambele sunt falsuri modeme. Dar, în cazul în care plăcile identificate sub nr. 42, ar fi fost într-adevăr plăsmuite în dublu exemplar, se pune în mod firesc întrebarea: care ar fi putut fi motivul care l-ar fi determinat pe falsificator să dubleze falsul său, evident fiind că o astfel de dublare, dacă devenea cunoscută potenţialilor achizitori interesaţi, ar fi slăbit considerabil atractivitatea ofertei pe piaţa antichităţilor.

Pe de altă parte, ar fi nefiresc să nu fie luată în considerare şi ipoteza că cele două plăci ar fi fost confecţionate - în antichitate - într-un sanctuar de importanţă mai mică decât cel din Sarmisegetuza Regia - în două exemplare. În esenţă, ipoteza presupune că una din plăci ar fi fost păstrată în sanctuarul de origine, cealaltă fiind trimisă sanctuarului din Sarmisegetuza Regia ca for sacru suprem. În favoarea acestei ipoteze pare să se claseze şi textul din ultimul rând de jos al plăcii, anume: KO ΣPA
ΣAPM  ITIO  A TOΠO. O formulă neîntâlnită pe vreun alt obiect din clasa studiată. Conform sistemului de decriptare a doptat, acest text ar avea semnificaţia: ca să fie la Sarmgiitioza mărturie. Interesant de observat, ca o curiozitate, poate fi şi faptul că materializatorul textului - fie el plăsmuitor modem, fie preot antic - a făcut o greşeală de “ortografiere” când a înregistrat un “i” după “gi”, în loc să-l situeze înaintea acestuia.

5. Despre epoca în care s-ar fi elaborat plăsmuirea

În caz că presupunem despre ansamblul de vestigii studiat ca fiind o plăsmuire de mare amploare, este firesc să se încerce delimitarea epocii în care această plăsmuire ar fi putut fi efectiv realizată. În acest sens se poate accepta cu mare probabilitate, ca limită superioară

260

 

plauzibilă a momentului de apariţie a acestei categorii de obiecte epoca anilor 60-70 ai secolului XIX. După această perioadă, lumea istoricilor români evoluase prea mult pentru ca falsuri precum cel presupus mai sus să mai poată avea credibilitate în faţa publicului şi, prin urmare, şi cumpărători, chiar dacă piesele ar fi fost oferite în exemplare izolate.

Referitor la cât de departe în urmă s-ar putea situa începuturile acestei categorii de obiecte-falsuri, considerate de autenticitate incertă, poate fi citată opinia domnului M. Gramatopol care, ipotetic, situează această limită [57], în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea (1765-1790). Există însă motive să se considere că plăsmuirea unor piese din ansamblu ar fi putut începe mult mai devreme, chiar înainte de 1598. Un indiciu în acest sens este oferit de placa nr. 58 pe care se află figurat un portret cu, înscris lângă el, textul: B A Σ I   Ω Σ  Σ A P M I Z. În text, Sarmiz ar fi numele unui rege trac, contemporan cu Boerebista - textul încadrat în cartuşul din stânga portretului consemnează acest fapt - sau de origine celtică. Această din urmă ipoteză este sugerată de pasărea cu aripile deschise de pe coiful presupusului rege (a se compara cu “Coiful de la Ciunteşti” [38]).

Izvoarele antice nu atestă însă nici un rege cu acest nume. În schimb, se ştie că au fost găsite în Transilvania, în diferite perioade, monede despre care se pretindea a fi fost antice, purtând acelaşi tip de inscripţie. Astfel, Gr. Tocilescu semnalează în Dacia înainte de Romani [101, la p. 508], că în 1826 s-ar fi găsit la Turda, cf. [61], două monede de aur “...cu inscripţia ΣAPMIΣ BAΣ(S)I..., cum şi altele de care spune d. Neugebauer (sic) [77] (vezi şi [76]), că s-ar fi găsit la Grădiştea în Transilvania şi care au pe avers: ΣAPMIΣ BAΣI .. EΩΣ ..., sau alt exemplar de argint.... având pe avers două capete, pe revers ΣAPMIΣ BAΣI..”. Tocilescu consideră toate aceste monede falsuri modeme evidente, sprijinindu-se în această părere pe un articol al lui Alfred Ritter von Arneth [5].

Este greu de înţeles de ce, în problema monedelor purtând inscripţia Sarmis, Tocilescu nu citează şi lucrarea lui Zamosius [ 107], tipărită în 1598, în care acesta semnala, la p. 18, prezenţa, în colecţiile din Transilvania acelor ani, a unor monede de argint purtând pe avers inscripţia, foarte ştearsă, APMIΣΣIΛE pe care el o reconstituie în ΣAPMIΣ BAΣIΛEYΣ. Pe reversul acestor monede era reprezentat un mistreţ ţinînd o săgeată între colţi, emblemă fostă cândva a regilor Servianilor (Servius Tullius 578 î.Hr. - 535 î.Hr. – Roma) şi a Dardanilor - regi care au domnit în Macedonia vecină - mai spune autorul citat. Este interesant de semnalat că activitatea epigrafică a lui Zamozius [István Szamosközy 1570 - 1612] a fost amănunţit analizată de I.I. Rusu (cf. [92]).

Şi Zamosius, şi Hene şi Neigebaur prezintă monedele amintite mai sus ca originale antice, emise în vremea unui rege geto-dac care ar fi fost întemeietorul capitalei “Sarmisegethuza”, căreia i-ar fi dat numele său şi pe care Traian, după cucerirea Daciei, a păstrat-o şi ca urbe şi ca nume, transformând-o însă în colonie romană cu numele ei vechi, precedat de al său propriu. Toţi aceşti autori par însă să confunde pe presupusul rege Sarmis cu Syrmos, regele Tribalilor - cunoscut din scrierile lui Strabon, Plutarh şi Arian - personaj mult anterior lui Boerebista.

Din cele de mai sus rezultă că, atestate fiind în Transilvania, înainte de 1598, monede cu numele de Sarmis, este posibil ca placa de plumb purtând efigia cu exact acelaşi nume să fie şi ea un artefact din acea epocă. În acest caz însă ar trebui găsit un răspuns la întrebarea: de ce plăsmuitele plăci de plumb nu au atras, şi ele, atenţia istoricilor în aceeaşi măsură în care au făcut-o monedele? Aceasta cu atât mai mult cu cât primele erau artefacte mult mai elaborate decât ultimele.

       261

Dacă întrebarea astfel pusă nu-şi găseşte un răspuns plauzibil, alternativa imediată ar fi să se admită că atât textele pe plumb cât şi monedele amintite ar fi de origine antică, evidențele astfel stabilite coroborându-se între ele şi ducând la concluzia că a existat un basileu Sarmis, foarte probabil contemporan cu Boerebista, care ar fi domnit în părţile Banatului şi ale Haţegului apusean, numele lui fiind eventual înrudit într-un oarecare fel cu cel al aşezării de pe plaiul haţegan. În esenţă, o Sarmisegetuză preromană, neatestată direct şi explicit în izvoare, dar plauzibilă, dacă nu chiar probabilă.

6. Analiza fizico-chimică a suportului material

Dubiul care planează asupra provenienței şi naturii ansamblului a cărui semnificație istorică se încearcă aici a se desluși ar putea fi risipit, măcar în parte, prin efectuarea uno analize fizico-chimice modeme şi amănunţite, de material.

Majoritatea covârşitoare a obiectelor studiate fiind din plumb, s-ar impune ca, în primul rând, să se recurgă la analize complete de compoziţie şi de structură a plumbului din plăci şi, totodată, a stratului dc patină format în timp. Aceste analize ar urma să fie efectuau prin tehnici foarte modeme, de mare precizie, dar netraumatizante pentru vestigiile existente. Referitor la o astfel dc acţiune, aplicată însă doar asupra unei singure plăci (i.e. placa nr 131). M. Gramatopol [57] consemnează rezultatul unor analize ale plăcii legate dc patină analize din care desprinde însă concluzii ce apar ca eronat fundamentate. Trebuie însă consemnat că nici în cadrul prezentei cercetări nu s-a putut desprinde o concluzie clară dirn analizele nondestructive întreprinse privind determinarea spectrului impurităţilor din plumbul unora dintre plăcile studiate. Analizele sunt necondudente pentru că, în perioada de elaborare a studiului, nu s-au putut procura piese de referinţă cu certitudine originale din antichitateii Haţegului getic.
            Spre deosebire de rezultatele nesemnificative consemnate mai sus, analize nedistructive efectuate asupra pieselor nr. 112, 132 și 133, dovedesc că ele au fost confecționate - prin turnare - din alamă cu numeroase impurități, în esență: Fe, Sn, Pb, Si, Ca, Mn, Mg, Sb, Au, Bi, iar în cazul piesei nr. 112, cu conținut anomal de mare de argint. Analizele au fost efectuate comparativ cu piese- test din alamă precis databilă. Detalierea analizelor și comentarea rezultatelor, au fost consemnate în partea de prezentare a pieselor amintite, în fapt, la cap. III, 2.

Concluzia de ansamblu, care pare că se impune în faza actuală a studiului este:

a) sau presupușii falsificatori au dus atât de departe rafinamentul în execuția falsului încât au elaborat aliaje speciale, îmbogățite generos cu argint și discret cu elemente comune, parazite, specific tehnicilor metalurgice din antichitate, sau

b) piesele sunt într-adevăr de origine antică, prezența argintului și a celorlalte elemente amintite explicându-se prin condițiile specifice de elaborare metalurgică, proprii antichității locale. Se cunoaște că prezența argintului este, încă din preistorie, o componentă specifică a obiectelor confecționate pe baza minereurilor de cupru din Transilvania [78], p. 77.
262         Discul solar de la Sarmisegetuza

VI. FAPTE CARE SUGEREAZĂ AUTENTICITATEA

CLASEI DE OBIECTE STUDIATE

1. Generalităţi

Concluziile la capitolul precedent conduc cercetarea desfăşurată în prezentul studiu, într-un impas dilematic, şi anume: pe de o parte, fără aparatură ştiinţifică modernă, capabilă să livreze date precise de analiză cantitativă, atât de material cât şi de structură, caracterul de autenticitate neîndoielnică sau de plăsmuire a pieselor puse aici în discuţie, este foarte greu de dovedit. Pe de altă parte, dubiul care planează asupra originii autentic antice a ansamblului studiat, împiedică angrenarea unor instituţii cu autoritate ştiinţifică - şi dotate cu mijloacele tehnice necesare - în acţiunea de cercetare şi clarificare a acestei probleme. În această situaţie, singura cale de continuare a studiului început pare a fi prelungirea strădaniei de desluşire, din fotografiile şi piesele încă existente, a sensului şi a motivaţilor care au stat la baza întocmirii, în fals sau în originalul antic, doar a semnelor de pe obiectele cândva existente, în fapt, ca un ansamblu. Şi asta sub condiţionarea imperativă ca înseninările şi ilustrările de pe obiecte să fie considerate ca succesiune de semne semnificative şi coerente în cadrul unui sistem logic coerent.

Tot atât de importantă pare să fie şi investigarea motivelor aflate la baza execuţiei, în fals sau în original, a obiectelor mai sus prezentate.

Opinia astfel explicitată face ca în acest capitol - spre deosebire de cel precedent, unde au fost trecute în revistă particularităţile favorabile ipotezei falsului - să se încerce desprinderea, din mulţimea informaţiilor tezaurizate de obiectele ansamblului studiat, a acelor indicii capabile să dovedească originea antică a artefacte lor şi să clarifice modul de concepere şi realizare a lor în antichitatea autohtonă.

În rândurile următoare sunt discutate câteva astfel de indicii, unde cele mai izbitoare par a fi cele legate de ilustrarea, asociată cu texte, a plăcii nr. 21.

2. Planul cetăţii “Sarmigitoiuzo” (placa nr. 21)

Placa reprezintă, în mod evident, planul unei cetăţi. Că planul înscris pe plumb se referă într-adevăr la cetatea “Sarmiigitoiuzo”, rezultă din indicaţia scrisă pe cinci rânduri orizontale, trei deasupra figurii cetăţii, unul sub figurarea stâncilor pe care aceasta e zidită şi încă unul pe panourile zidului - text ce a fost descifrat, analizat, şi având localizarea precizată pe figura principală a plăcii (cf. cap. III. 2).

Conturul aşezării este delimitat, schematic, prin linii drepte; linii lesne a fi închipuite ca reprezentând drumurile de pază de lângă - sau de pe creasta unor întărituri din pământ – înălţate - poate, între palisade - în aşa fel încât încât să apere structurile instituţionale situate în interiorul lor. Sunt clar indicate poziţiile porţilor păzite - a se observa figurile de oşteni de lângă ele - şi, fapt esenţial, sunt marcate capetele drumurilor de legătură către diferitele obiective mai însemnate din zona cetăţii.

       263

Compararea schemei de pe placa de plumb cu realităţile din teren - reprezentate aici cu ajutorul unui plan modem al ruinelor cetăţii de la Grădiştea Muncelului (fig. VI, 2. reprodusă după [20]) - pune în evidenţă corespondenţe topografice şi toponimice surprinzătoare care cer în mod imperativ o explicaţie. Astfel, dacă în ambele reprezentări se ia ca referinţă poarta de apus a cetăţii - presupusă a fi cea reprezentată pe planul de plumb din stânga, jos (cf. Fig. Placa 21.) - se impun următoarele observaţii:

1. Indicaţiile de pe placa de plumb arată cetatea “Sarmiigitoiuzo” amplasată într-o zonă muntoasă împădurită. Pădurea - dacă se ia în seamă forma frunzelor din figurarea de pe placă – (figurare mult mai puţin detaliată decât cea de pe Columna Traiană cf. [97. A]) pare să fie de foioase. Cetatea pare situată pe o înălţime stâncoasă, fiind asociată cu un mare zid de susţinere/ terasare, şi, probabil, şi de apărare a cetăţii. Toate aceste elemente sunt conforme cu dispoziţia ruinelor, aşa cum se văd ele azi, şi cum rezultă din fig. VI. 2.

2. Textul şi schiţa de pe placa de plumb sugerează că accesul principal în cetate se făcea pe un drum ce ajungea la poarta de apus a cetăţii, continua prin cetate până la o altă poartă, cea de răsărit, de la care pornea un alt drum (indicat prin text pe placa de plumb la poziţia 21/6), ducând la ceea ce pare a fi reprezentarea schematizată a unui ansamblu de temple şi sanctuare situat, aparent, în exteriorul cetăţii, la răsărit de ea. Această dispoziţie este uimitor de bine confirmată de vestigiile arheologice, atât prin amplasarea în raport cu

Fig. VI .2. Vestigii la Grădiştea Muncelului (apud [21. A])

264

“incinta militară” (cf, [20]), cât şi prin existenţa “marelui drum pavat” reprezentat pe placa de plumb şi, totodată, precizat şi în text ca fiind unul ce ducea spre sanctuare (cf. Placa nr. 21, poz. 6). Textul înscris în plumb lămureşte rolul avut de acest drum în antichitate, rol confirmat, fără posibilitate de dubiu, de rezultatul cercetărilor arheologice.

3. Şi în cazul celorlalte drumuri identificabile pe planul înscris pe plumb este specificată, prin texte adiacente, destinaţia lor. Textele precizează obiectivul - presupusul obiectiv rezultat din analiza însemnelor de pe piesa nr. 21, cf. cap. III. 2- către care drumurile duceau în antichitate. Şi aceste indicaţii corespund riguros cu realitatea geografică locală şi, totodată, şi cu sensul desluşit din vestigiile arheologice. Dacă se compară sensul şi dispoziţia elementelor-indiciu de pe placă cu configuraţia actuală a ruinelor şi a terenului înconjurător (fig. VI. 2), se constată că ele se află într-o surprinzătoare concordanţă cu realitatea arheologică. Astfel, forma cetăţii, redusă în esenţă la “incinta militară” [20], aşezarea sanctuarelor faţă de aceasta, accesul principal în cetate prin poarta de apus, orientarea întregului ansamblu zidit în raport cu “SAR GIETO”, presupus toponim geto-dac, omonim cu antic-atestatul râu Sargetia - asimilat cu ramura principală (sudică) a actualei Ape a Grădiştii - cât şi faţă de “SAR DABO”, presupus hidronim get, sensul numelui fiind evident Apa Oraşului, toate se leagă în mod perfect coerent. Numele Apa Oraşului - folosit încă şi azi de localnicii din Valea Grădiştii - este cunoscut ca atare din evul mediu. O atestă diploma acordată în 4 iulie 1486 de Ștefan Báthory [23]. Apa cu acest nume ar fi eventual identificabilă cu unul dintre afluenţii din nord vest ai râului, acela care vine dinspre Feţele Albe (25].

Situarea tuturor acestor componente şi îmbinarea lor cu drumurile indicate ducând la valul de apărare a cetăţii (21/1), la zidul oraşului (21/2), la Căpâlna (21/5) - drum cuprins între cele două ape menţionate, deci, în mod necesar un drum de culme - corespund toate cu topografia reală a zonei în configuraţia cunoscută azi (vezi fig. VI. 2).

Există însă şi unele deosebiri. Astfel, nu e cunoscută vreo referinţă documentară sau vestigii arheologice referitoare la un drum antic, de culme, care ar fi legat Sarmisegetuza Regia de Căpâlna şi nici urmele atâtor porţi câte sunt indicate pe planul de plumb. De asemenea, din planul respectiv nu rezultă că sanctuarele ar fi fost cuprinse într-o incintă secundară, aşa cum rezultă din cercetările arheologice din ultimii ani, cf. [20]. Aceste neconcordanţe pot fi explicate prin aceea că centrul politico-religios de la Sarmisegetuza Regia ar fi avut, în epoca de început a domniei lui Boerebista, o structură de apărare mai simplă decât cea căpătată ulterior. Evidenţa arheologică o evocă însă pe aceasta din urmă.

Din planul schiţat pe plumb pare să rezulte că, pe vremea lui Boerebista, aria sacră încă nu era cuprinsă într-o incintă secundară şi că “incinta militară” nu era decât parţial apărată cu zid, după toate aparenţele spre sud şi, poate, spre apus, restul apărării părând să fi fost o structură de protecţie cu val de pământ şi drumuri de pază, structură în care erau cuprinse şase porţi construite defensiv şi păzite de oşteni, dacă ar fi să se dea crezare figurărilor de pe placa de plumb.

Presupunerea că informaţiile înscrise pe placă ar corespunde epocii lui Boerebista se bazează pe prezenţa numelui lui în textul din partea de jos a plăcii (21/8).

Ce concluzii pot fi deduse din analiza tuturor acestor informaţii oferite de placa nr. 21 ?

În primul rând trebuie ţinut seama de premisa că dacă se presupune că studiul se referă la o plăsmuire sau un fals, realizarea lui trebuie să se fi produs înainte de mijlocul

                    265

secolului nouăsprezece. Asta deoarece după acea perioadă un astfel de fals nu ar mai fi avut nici o şansă să se impună în lumea istoricilor şi nici în cea a colecţionarilor români, prea evoluate pentru a-1 mai putea accepta ca autentic. Dar, dacă ar fi aşa, rămâne de neînţeles cum au putut nişte plăsmuitori fără sprijin temeinic - dovadă că nu au reuşit să-şi impună produsul în lumea ştiinţifică şi nici să-l valorifice într-un fel despre care să fi rămas vreo amintire - să capete cunoştinţe atât de aprofundate despre structura cetăţii de la Grădiştea Muncelului, încă ascunsă pe vremea aceea, precum cele dovedite de planul de pe placa de plumb. Săpături sistematice şi extinse la Sarmisegetuza de Munte au început de-abia în anul 1925 [100]. Până atunci nu se executaseră decât sondaje sporadice şi scormoneli de “braconaj” de către căutătorii de comori [49], O sinteză din 1916, bazată pe rapoarte mai vechi ale unor funcţionari ai Fiscului Austriac, dovedeşte confuzia ce domnea la acea epocă în privinţa cunoştinţelor despre organizarea aşezării, atât ca formă cât şi ca dimensiune a incintei militare, şi cu atât mai mult a ansamblului fostei “aşezări de scaun”. Se constată că aceste informaţii nu sunt cunoscute de autorul raportului sintetic, întrucât el se mulţumeşte să-i citeze pe Eder şi Neigebaur astfel: “forma cetăţi nu poate să fie precizată din cauza făgetului secular iar zidurile numai în puţine locuri sunt aparente... ” [49]. În privinţa urmelor marelui sanctuar rotund, în acel moment, încă se mai credea că sunt rămăşiţele unui mare amfiteatru. În astfel de condiţiuni, cum ar fi putut un falsificator din secolul XVIII sau XIX intui în mod corect componenţa de ansamblu a cetăţii şi, mai ales, aşezarea exactă şi amploarea sanctuarelor? De ce ar fi indicat el un drum imaginar spre Căpâlna atunci când nici măcar azi evidenţa arheologică nu a sugerat ipoteza, şi cu atât mai puţin realitatea, unui astfel de drum? Mai straniu: atunci când încă nu exista nici o atestare pentru Căpâlna antică, importanţa fortificaţiilor de aici devenind evidentă de- abia după decopertarea cetăţii, în anul 1939 [69]. Este oare de crezut că, în condiţiile sec. XIX, un plăsmuitor putea intui existenţa, cândva, în antichitate, a unei legături organice între ruinele, încă nedezvelite, de la Sarmisegetuza Regia, pe de o parte, şi urmele - de nedesluşit atunci - de pe dealul Gărgălău de lângă satul Căpâlna, pe de alta? Mai mult chiar: să imagineze un toponim - KOΠONΩ - ca strămoş antic al actualului Căpâlna? Fără puternice dovezi suplimentare etichetarea planului cetăţii ca fals, ar fi ca un act absolut arbitrar.

3. Emblema Şarpelui Fantastic

Rămânând în domeniul elementelor iconografice, se observă pe plăcile nr. 117, 118 şi 119 o reprezentare neobişnuită, surprinzătoare. Este imaginea emblematică în formă de şarpe cu cap de mamifer şi cu coadă globulată - element aparent necunoscut în iconografia animalieră antică. Acest şarpe fantastic este încolăcit printre picioarele unui stativ care susţine, pe tăblia superioară, un cap de bovideu. Întreaga structură pare să fie figurarea simbolică - cu posibilă semnificaţie emblematică - a supremaţiei unei zeităţi sau a unui simbol gentilic, i. e. capul de bovideu - simbol specific geţilor “Sarmigetuzeeni”, după cum pare să rezulte din iconografia multor plăci din ansamblul cercetat - deasupra unei alte zeităţi sau simbol gentilic - şarpele cu cap de mamifer şi coadă globulată - posibilă emblemă a geţilor dobrogeni, cu centrul politic la Genucla. [sau a dacilor veniți din Danemarca].

266

Surprinzătoare în imaginea unui asemenea animal fantastic este, desigur, asocierea unui cap de mamifer cu un trup de şarpe. Mult mai surprinzătoare încă se dovedeşte globularea extremităţii cozii acestui şarpe, fapt care ar fi rămas cu totul inexplicabil dacă n-ar fi fost analogia, de altfel evidentă, dintre structura fantastică de pe plăcile de plumb şi cea, tot atât de fantastică - dar mult mai detaliată şi, în consecinţă, mult mai precisă - a statuii “Şarpele Fantastic”, din tezaurul de statui de cult îngropate, cândva, în vechiul Tomis şi regăsit în zilele noastre [13]. Comparaţia cu această statuie explică prezenţa globulării la vârful cozii şarpelui în reprezentarea de pe plăcile de plumb, “globulare” care redă astfel, schematic, smocul de păr observabil la capătul cozii şarpelui tomitan (fig. VI. 3). S-ar putea deduce că, la un moment dat, daco- geţii s-au organizat social-politic sub forma unui nucleu statal regional având reprezentat, emblematic, pe stindard, un gen foarte particular de “balaur”. Emblemă tribală, figură mitică, sau, poate, zeitate gentilică reprezentativă, întruchipată dc un “Şarpe fantastic” ce stă încolăcit pe stativul bănuit, acesta, că ar simboliza structura statală a uniunii tribale devenită, mai târziu, statul geto-dac centralizat. Această figură emblematică s-ar fi aflat şi la baza stindardului geto-dac vizibil pe Columna Traiană în scenele 21, 23, 41, 55, 57 şi 92 (apud Cichorius [16]). Atribuirea unui conţinut religios stindardului dac, a fost sugerată de chiar Vasile Pârvan, care afirmă că aceasta ar fi “... singura reprezentare plastică cu caracter religios în La Théne-ul getic .....        întruchipând fără îndoială o idee religioasă” [84], p. 350, teză reluată mai recent de S. Sanie [95] (vezi şi [50]). Surprinzător şi inexplicabil este detaliul cozii globulate a şarpelui în iconografia plăcilor de plumb. Ce motiv ar fi putut determina un plăsmuitor din ultimele trei-patru secole să imagineze acest detaliu într-o perioadă când nu dispunea, drept element de inspiraţie, decât de stindardul dac, reprezentat aproape exclusiv pe Columna Traiană, stindard care nu sugerează însă nimic în acest sens? Abia descoperirea, în 1962, a tezaurului tomitan oferă un analog imaginilor de pe plăcile de plumb. Asemănarea dintre chipul figurat de statuia tomitană şi cel de pe plăcile de plumb se revelează a fi atât de izbitoare încât nu poate fi neglijată şi, cu atât mai puţin, negată. Ea nu poate fi, pe de altă parte, nici socotită ca întâmplătoare, deoarece probabilitatea ca doi creatori plastici să asocieze, în fantastic şi independent unul de altul, un cap de mamifer - oaie sau lup - cu un trup de şarpe şi, în plus, şi cu o coadă de leu [13] sau de bovină, este

Fig. VI. 3. Şarpele “fantastic” tomitan (smocul cozii, afirmă că acesta ar fi “...singura vizibil. în stânga, pe postament)

      267

infimă. În aceste condiții se poate imagina fie că ambele efigii au fost concepute de același plăsmuitor modern, fie că ambele artefacte sunt expresii ale unei concepții politico religioase antice. Dar statuia “Şarpele Fantastic” nu poate în nici un caz fi considerată ca o operă modernă, căci întreg tezaurul tomitan este cu certitudine antic, constatările stratigrafice din timpul săpăturilor dovedind că “… groapa care adăpostea sculpturile fusese săpată înainte de construirea zidului antic care datează din secolul V-VI. Este sigur deci că statuile au fost îngropate în antichitate.” (citat din [13]. p. 121).

De aici dilema: sau se admite faptul că un plăsmuitor modem ar fi imaginat, fără model cunoscut, o figură emblematică atât de stranie și puțin plauzibilă ca cea a unui șarpe dublu hibridizat, sau se acceptă emblema șarpelui “fantastic” de pe plăcile de plumb ca o dovadă a autenticității textului şi a imaginilor de pe aceste plăci - plăcile însele - din punctul de vedere al materialului - putând fi eventuale copii după originale antice.

4. Asemănări şi anomalii de nume proprii

Ca şi iconografia, textele de pe plăcile de plumb dezvăluie - dacă sunt cercetate cu atenţia cuvenită - elemente care pot da dc gândit. Astfel de elemente sunt anumite nume proprii de persoane şi de locuri. Din ansamblul de nume proprii identificate în textele cercetate, se desprind două care surprind prin rezonanța lor extrem dc stranie. Acestea sunt:

A. CIENEO;  ENEY( );  ENEΩ;  ENEOY;    ;    ;   ENIΩ;
    ;  ENIO;   ( )  ( );  ENY;  ENYO, și

B. SARMIGIETUZO; ΣAPM  ITIO  A; ΣAPMI  ETVΣO; ΣAPMI  KTAVΣA;    ΣAPMI  ETVΣO;  APMI  ETVΣO; ΣAPMI  ETVΣO; ΣAPMI  E  VΣO; ΣAPMI  ETV  O; ΣAPMI  ETV  Ω; ΣAPI  ETVZΩ; ΣAPMI  TOYΣO; ΣAPMH  TOYZO;            ( );               ;           ()  ;   ΣAPMH  ETOYZΩ; ΣAPMH  ETV  O; ΣAPMY  ETVZO.

Considerente legate de asemănarea de formă şi de structură, asociate cu asemănarea de sens - desluşit, ipotetic, din tălmăcirea textelor descifrate până acum - impun ipoteza că aceste două nume ar fi formele antice autohtone, presupuse autentice, ale clasic -atestatelor 1 Deceneu - marele preot geto-dac din epoca lui Boerebista - şi 2 Sarmisegetuza - numele prin care scriitorii antici desemnau centrul social-politic şi, totodată, religios, al statului geţilor transilvani, sau, mai cuprinzător, al statului geto-dac.

Anomalia legată de cele două nume mai sus menţionate ridică, în mod firesc, întrebarea: ce interes ar fi avut eventualii făuritori de falsuri moderne - falsuri cu texte care în mod evident pretind a fi antice - să schimbe, în mod sistematic şi consecvent, pe toată lungimea textelor, structura a două nume din cele mai solid atestate în izvoarele istoriei neamului nostru? Puteau ei oare să-şi închipuie că un subterfugiu, de un rafinament atât de subtil ca acela al deformării voite a două din cele mai semnificative nume din istoria geţilor, ar putea conferi o mai mare credibilitate falsului lor?
      27 mm diametru, ? g, AE  Revers: Pax, personificarea alegorică a păcii, cu o ramură de măslin în mâna dreaptă (ramura desparte literele N şi C din PROVINCIA) şi cu un caduceu în cealaltă mână, la stânga o acvilă cu o coroană în cioc - simbol al legiunii a V-a Macedonica - şi la dreapta un leu - simbol al legiunii a XIII-a Gemina, inscripţia PROVIN CIA DACIA, în exergă AN V;
Avers: împărăteasa Etruscilla spre dreapta, inscripţia HERETRUSCILL[AA]VG, semnificând           268                                                                                        HER[ENNIA] ETRUSCILLA AVG[VSTA].

Explicarea în acest fel a faptelor pare cu atât mai puţin verosimilă cu cât autorii erau falsificatori care, pe semne, n-au reuşit să-şi impună “opera” în circuitul public, în aşa fel încât să lase o urmă documentară a câtorva din nenumăratele produse încă existente - în fapt sau/şi în imagini. Este de presupus că, în mod firesc, ei ar fi avut toate motivele să evite introducerea oricărui element neverosimil sau surprinzător în creaţia lor. În mod logic, elementar, este mult mai firească presupunerea că ei s-ar fi străduit să respecte cât mai exact atestările din epocă.

În ipoteza contrară - anume aceea a autenticităţii antice a măcar înscrierilor de pe plăci - coruperile constatate la aceste două nume se explică fără dificultate, cu singura condiţie de a nu respinge, din principiu, posibilitatea ca forma coruptă să fie cea din izvoarele clasice şi nu cea din textele analizate aici.

În această ipoteză temerară, dar aparent inevitabilă, explicaţia faptului că numele Deceneu - ajuns până la noi prin textele lui Strabo şi ale lui Iordanes - ar fi o formă coruptă a numelui get originar Cieneo este deductibilă din chiar textul lui Strabo. Acesta înregistrează numele personajului sub forma Δεκαίνεως (cf. Geografia, VII, 3, 5; [65], vol. I, p. 230, r. 16), şi, în pasajul menţionat, el mai afirmă că geţii credeau că regele lor îşi formulează ordinele după sfatul zeilor, sfat tălmăcit de un om care avea menirea să sfătuiască pe rege, şi pe acest om îl numeau zeu..., iar în vremea lui Boerebista această onoare a revenit lui “Dekaeneos” (loc. cit.). Rezultă din acestea că, pe limba lor, geţii s-ar fi referit la CIENEO, în mod sistematic, prin expresia DEO/DIEO CIENEO, expresie pe care negustorii sau călătorii greci, care nu înţelegeau decât imperfect limba localnicilor, ar fi putut-o interpreta nu ca o grupare de două cuvinte, ci ca un nume unic, şi l-ar fi transmis ca atare altora care, neputând înregistra în scris fonemul |cil|, l-ar fi consemnat prin |κaί|, rezultând Δεκαίνεος [98]. În acelaşi sens, şi tot atât de important de observat este faptul că Iordanes transcrie numele personajului amintit sub forma Dicineus (Getica, [65], vol. II, p. 418, r. 9).

Este important de luat în seamă faptul că formele flexionate DEO, DIEO, DIO, DIE, DIUO etc. apar, cu ipoteticul sens de zeu, de 29 de ori în textele turnate în plumb, număr de incidenţe coerente suficient de mare pentru a conferi presupusului nume astfel interpretat un caracter de cvasi-certitudine.

În privinţa celui de al doilea nume pus în discuţie, Sarmisegetuza, el este atestat în izvoarele antice în primul rând la Ptolemeu, Geografia III, 8, 4 ([65], vol. I, p. 544, r. 32- 33), sub forma Σαpμιζεγέθουα βασίλειον. Numele, în forma citată, a fost cules de Ptolemeu nu prin informare directă - Ptolemeu a fost doar tangenţial contemporan cu puterea politică centralizată getă - ci prin informare din izvoare mai vechi, - cf. [38] la “Ptolemaios” - informare foarte probabil bazată, şi ea, pe elemente orale culese de la negustorii sau călătorii greci, veniţi cândva în contact cu geţii din regiunile carpato-pontice, şi retransmise oral. Asta face ca atât ortografierea numelui cât şi localizarea aşezării pe care acesta o indica să nu poată fi considerate ca transcriind în mod riguros şi sigur numele autohton.

Toponimul Sarmisegetuza se mai află menţionat şi în opera lui Dio Cassius, care, în Istoria Romana LXVIII, 9,5 ([65], p. 688, r. 11), relatează că Traian, la terminarea primului său război în Dacia (anul 102), dispune ca o legiune romană să rămână de pază în “Zεpμιζεγεθύση”. Dar, după cum observă H. Daicoviciu [30], aşezarea care a purtat în antichitate acest nume nu corespundea cu capitala reală a lui Decebal, dovadă că istoricul

     269

antic se referă la aceasta din urmă o dată prin forma Δασιϖν βασιλείοις, “scaunul domniei dace” [39], LXVIII, 8, r. 25-26, ([65], p. 668), şi o a doua oară prin forma βασιλείον αύτου, “scaunul domniei sale”, (LXVIII, 14, r. 31, [65], p. 668).

Aceeaşi părere o exprimă şi W. Schindler [96], considerând că Sarmisegetuza Ulpia Traiană, cucerită în primul război daco-roman, era complet diferită de Cetatea de Scaun de la Grădiştea Muncelului, cucerită în cel de al doilea război al lui Traian. În sprijinul părerii astfel exprimate Schindler citează pe Conrad  Cichorius care, şi el, pe baza studiului reliefurilor de pe Coloana Traiană, trage concluzia că Sarmisegetuza lui Decebal din primul război este diferită de “Cetatea lui de Scaun”, cucerită în războiul al II-lea (cf. [16], zweiter Textband, p. 350-361).

Devine astfel evident că, încă din antichitate, s-a putut produce o confuzie între numele autohton al unei importante aşezări gete din şesul haţegan, “Samniseghetuza” (Zεpμιζεγετουση [39]), - localitate care, împreună cu numele ei autohton, au constituit temelia capitalei coloniei “Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetvsa”, după cum atestă nenumărate inscripţii descoperite pe fostul ei teritoriu [74], vol. III-1, [107], p. 16-17 - şi “Sarmigietvza” (ΣAPMI  ETV  O), ipoteticul nume autohton al marii cetăţi geto-dace de la Grădiştea Muncelului, de fapt, adevăratul “scaun al domniei dace” la care s-a referit Dio Cassius fără a-i indica numele, şi Ptolemeu, care, în mod probabil eronat, o denumeşte Σαpμιςεγετουσα βασιλειον, înşelat fiind, el sau sursele lui de informare, de asemănarea fonetică a celor două toponime, aproape identice în formă, dar fiind, probabil, total diferite ca semnificaţie geografică.

Nu este de neglijat nici ipoteza ca geto-dacii din timpul lui Decebal, ca urmare a caracterului pronunţat sacru al centrului lor statal din capătul superior al Văii Grădiştii, l-ar fi ţinut, pe cât posibil, ascuns de străini şi, la încheierea păcii din 102, să fi chiar favorizat confuzia de nume confuzia de nume menţionată mai sus. Prin asta ei ar fi înşelat pe romani asupra importanţei victoriei lor din acea fază a războiului, îngăduind astfel un răgaz de mare ajutor pentru reorganizarea forţelor de apărare.

Concluzia firească la cele de mai sus nu poate a fi alta decât că folosirea - în mod sistematic, în toate textele de pe plăcile de plumb - a două forme anomale, în esenţă “Cieneo ” şi “Sarmigietvzo”, constituie, în mod strict obiectiv, o foarte puternică mărturie în favoarea autenticităţii conţinutului epigrafic al acestor texte, şi a suportului lor material.

Mai merită să fie amintite - chiar dacă acest fapt nu contribuie la reducerea dilemei autentic/fals a pieselor studiate - acele nume proprii care prezintă surprinzătoare asemănări cu unele de uz curent azi. În această categorie pot fi incluse:

a.       Presupuse toponime:

KOΠONΩ, KΩΠΩNO, KΩΠΩNΩ, comparabile cu actualul Căpâlna (jud. Alba).

PVΣΩ / Ruse, Bulgaria.

 OΠA, descifrat ca “IIVOPA”, / Jupa (jud. Caraş-Severin).

TAΣHΛΩV / (Lacul) Taşaul (jud. Constanţa).

TEΛOΛKΩ / Tilişca (jud. Sibiu)

b.      Presupuse nume de persoane:

MAPA (incert) / Mara.

MAPIKO / Marica.

PAΔV / Radu.

270

 PAΔΩY / Marele (prin sufixul OY) Radu, la care se pot adăuga:

APIΣΘΩTIEO, KAΛIΣTEIO, ΞTAPETOΣ, care, fără a avea similare în tradiţia românească, au o structură perfect acceptabilă în limba greacă.

Asemănările astfel constatate sunt doar indicative, ele neavând, la nivelul actual al cercetării, putere de dovadă în problema continuităţii toponimice sau onomastice.

5. Indicii materiale (forme, urme de folosire, număr)

Textele şi iconografia de pe obiectele ansamblului luat în studiu sunt atât de bogat variate încât un studiu de primă abordare, aidoma celui de faţă, nu poate avea alt caracter decât cel de eseu. Categoria indiciilor şi a dovezilor posibil semnificative pentru determinarea originii sau a provenienţei obiectelor aici studiate se arată a fi atât de largă, încât doar câteva dintre ele vor fi amintite aici.

La o simplă privire de ansamblu asupra pieselor anterior prezentate, se constată neaşteptat de extinsa varietate de forme şi de metode de exprimare - atât în forma suporturilor cât şi în cea de ilustrare şi de scriere - încât poate uimi - eventual chiar fascina - pe un cercetător atras de subiect. Varietatea de forme a plăcilor, multiplicitatea imaginativă a detaliilor ilustrative, folosirea a cel puţin trei sisteme de scriere - unul dintre ele exprimat cu caractere grafice profund anomale, liniare sau ornate şi imbricate în mod complex, totul însă în cadrul unei concepţii evident unitare - fac ca ipoteza falsului să fie greu de suţinut. Pare foarte puţin plauzibilă ipoteza unui falsificator capabil să controleze atât de strict unitatea de concepţie şi de realizare a unui număr atât de mare de obiecte, elaborate doar în scop de fraudă istorică. Şi asta chiar în cazul în care ar fi dispus de numeroşi colaboratori, lucru imprudent şi, în consecinţă, puţin probabil. Pare la fel de puţin plauzibil ca el să-şi fi risipit efortul creând o gamă atât de largă de forme, dimensiuni şi detalii ilustrative, de scrieri profund diferenţiate şi asta pe un număr atât de mare de artefacte ca cel constatat în fapt dar, aparent, nevalorificat în nici un fel.

De fapt, sunt identificabile în ansamblul studiat plăci şi piese rotunde (nr. 39, 112 şi 113), plăci pătrate sau aproape pătrate (nr. 1, 4, 23, 108, 117, 122), dreptunghiulare, variat dimensionate şi cu colţurile în unghi drept (nr. 7, 17, 21, 65, 67, 69, 91, 114, 121), cu colţurile rotunjite (nr. 5, 10, 14, 15, 107, 108, 110, 122), sau indentate pentru prindere cu cuie colţar (nr, l, 6, 8, 18, 28, 118, 121), cu marginile rotunjite (nr. 4), cu marginile laterale prevăzute cu lăcaşuri de prindere - cu două (nr. 14, 16, 20, 42, 119), cu patru (nr. 11, 19, 40, 117), cu şase (nr. 109) lăcaşuri - sau cu găuri de prindere în cuie cu floare - cu o singură gaură (nr. 22, 98), cu două găuri rotunde (nr. 106), sau ovale la partea superioară (nr. 5), cu două găuri pătrat-prismatice laterale (nr. 4), cu patru găuri rotunde în colţuri (nr. 23) - şi, în sfârşit, o placă (nr. 52) ruptă, aparent accidental, după un contur foarte “zdrenţuit”.

Cât de plauzibilă poate fi presupunerea că un falsificator modern ar fi făcut un atât de mare efort de diversificare în elaborarea unui fals, fără temei şi fără urmări cunoscute? Aparent, doar o singură presupunere s-ar dovedi capabilă să explice un astfel de efort: şi anume, că falsificatorul conta să plaseze întregul lui bloc de produse ca o colecţie unitară. Dar, în acest caz, dimensiunile colecţiei nu se pretau decât la dotarea unui muzeu, lucru greu de realizat în cazul culturii noastre naţionale în secolul XIX, de neimaginat în secolul XX.

       271

Observaţiile anterioare se dovedesc interpretabile în mod foarte diferit în cazul în care se admite posibila origine antică a ansamblului de piese analizat aici. În acest caz, diversificarea menţionată ar fi absolut firească, ea reflectând doar varietatea de idei în conceperea şi realizarea obiectelor de către creatorii diferiţi, poate chiar mai mulţi şi din mai multe generaţii.

Un alt indiciu care merită să fie atent luat în seamă este aceia al semnelor lăsate pe plăci de elementele de prindere cu care acestea au fost fixate, - “afişate”, s-ar spune azi, - într-un tip de construcţie încă imposibil de precizat. Astfel, pe plăcile nr. 16, 23, 42, 109, 118, poate şi 40 şi 98, se observă semne tipice de prindere cu cuie cu cap rotund sau colţar. Observarea acestor amprente conduce la întrebarea: este de crezut că un falsificator ar fi dus rafinamentul în elaborarea falsului până la simularea prinderii în cuie a pieselor produse? Sau chiar la afişarea lor undeva, probabil la vedere, pentru ca, apoi, să le preia dacă se ivea o ocazie de valorificare a lor? În acest caz, ultima operaţie - nu chiar uşoară - ar fi trebuit să lase, şi ea, imprimate pe plăci, urmele de sprijin ale instrumentului de extracţie a elementelor de prindere. Nu se disting însă urme de acest fel, fapt care poale pune în dubiu valoarea ipotezei făcute. În schimb, presupunând că plăcile, în antichitate, ar fi fost prinse pe structuri din lemn, că ele ar fi scăpat de distrugere directă - fiind prinse, fără a fi sfărâmate, sub ruine - că până la redescoperirea lor, după secole, structurile din lemn ar fi avut timpul să putrezească eliberând astfel, în mod natural, elementele de prindere, lipsa unor urme dc extracţie ar fi în firea lucrurilor.

În sfârşit, un ultim fapt care pune pe gânduri este - pe de o parte - cantitatea materialului găsit - de ordinul a cel puţin 2-300 kg de plumb - iar, pe de altă parte, gradul foarte înalt de complexitate şi de rafinament în execuţie, de erudiţie în conceperea textelor, a reprezentărilor figurative şi în elaborarea aliajelor (cf. celor consemnate referitor la piesa nr. 112. cap. III. 2. de pildă). Toate aceste constatări conduc la o întrebare legitimă: este firesc ca un om 2, de pildă). singur, sau asociat unui grup de plăsmuitori, înzestrat fiind cu toate aceste calităţi fiabilităţi şi abilități, să-și canalizeze energiile în elaborarea unui fals uriaş, cerând ani de muncă, în loc să-şi orienteze talentul şi cunoştinţele, constructiv şi fără risc, tn cadrul unor activităţi de specialitate cinstite? O întrebare care, în lipsa unor informaţii convingător doveditoare în acest sens, rămâne deschisă până când noi evidenţe istorice sau arheologice vor oferi un răspuns credibil sau cert.
      DIONYSOS. Seria monedelor de bronz emise de Kallatis pare să fi început cu tipul monetar care redă pe avers capul lui Dionysos cu cunună de iederă în profil spre dreapta, iar pe revers panteră sărind spre dreapta, cu tyrsos în spate şi spic de grâu sub picioarele dinapoi, în poziţie orizontală, în câmpul de jos apare legenda KAΛΛA (KALLAtis), deasupra şi sub panteră câte o siglă sau monogramă. Greutatea lor este de 7-9 g, iar diametrul 21-23 mm. Sunt datate cronologic în prima jumătate a secolului al III-lea î. Hr. – (281 î.  Hr.).

272

 VII. PROBLEME DE LIMBĂ

 

1. Observaţii introductive

Cel mai de preţ vestigiu pc care îl lasă o civilizaţie antică este - fără îndoială - consemnarea, prin scriere, a limbii şi a gândirii din vremea sa. Pe astfel de vestigii se clădeşte istoria.

Au fost analizate şi comentate mai sus (cap. II. 1) modurile de scriere înregistrate pe obiectele aici preluate în studiu. în cele ce urmează se va îndrăzni consemnarea câtorva considerente generale legate de limba desluşită, ipotetic, din textele turnate în plumb, aşa cum apare ea, în mod încă neconfirmat, din segmentarea şi interpretarea propuse de autor.

O primă trăsătură esenţială a limbii revelată de texte - presupusă a fi cea a geţilor transilvani, foarte probabil şi a dacilor din ambele părţi ale Carpaţilor - este marea ei asemănare lexicală nu numai cu româna - fapt absolut firesc dacă se ţine seama de ascendenţa genetică dintre română şi limba geto-dacă - dar şi cu latina. Or această din urmă asemănare apare ca absolut surprinzătoare în lumina opiniilor curente privind fondul autohton al limbii române. Opinii care, toate, se întemeiază pe presupunerea apriorică a diferenţierii cvasiabsolute între latină şi geto-dacă. Această opinie, general acceptată azi de mai toţi filologii şi istoricii consacraţi, a fost, din câte se ştie, iniţiată de B.P. Hasdeu.

2. Informații culese din lucrările clasicilor

Asemănarea dintre baza limbii române şi latină a fost admisă ca o realitate istorică de unii cercetători din trecut. Astfel, în mod surprinzător, prima afirmaţie consemnată în acest sens se datorează consulului francez în Moldova, contele d’Hauterive care, în Memoriul asupra vechii şi actualei stări a Moldovei [60], scrie, în 1787, între altele: “Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi şi mai ales cea moldovenească, sunt însuşi acest grai.. ” ([60], p. 255- 257).

La puţin timp după d‛Hauterive, şi foarte probabil independent de el, Petru Maior, în Istoria pentru începutul Românilor în Dacia afirma: “De aciia, măcar că ne-am deprins a zice că limba românească e fica limbei latinești, adecă ceii corecte, totuși de vom vrea a grăi oblu, limba românească e mama limbei ceii lătinești.” (citat după [70]), adăugând comentariul: “Nice să nu te scăndălisească aceia, că limba românească e spinoasă și apusă prelângă limba cea lătinească. Că au nu din spini se naște rujă preafrumoasă?”, pasaj redat atât pentru conţinutul de fond, cât şi pentru farmecul candorii sale.

Mai aproape de noi, Nicolae Densuşianu a susţinui cu îndârjire un punct de vedere similar care, de altfel, are şi azi adepţi convinşi (cf. [15], de ex.). Densușianu citează în acest sens ([35], p. 1065- 1069), câţiva autori antici: pe Titus Livius - care consemnează că latina putea fi înţeleasă, fără traducere, de anumiţi traci [68] -, pe Dio Cassius, care relatează că unii barbari vorbeau o limbă destul de înrudită cu latina pentru ca aceasta să fie înţeleasă, tot fără traducere, în senatul roman [39] - şi pe Ovidiu, care scria (Triste, V. 7, 55): “Nu mă
                                                                                                                    Petru Maior   273

îndoiesc că s-au furişat şi în această carte (în sens de scrisoare), nu puţine cuvinte barbare”. Afirmaţia poetului are sens numai dacă eventualele cuvinte la care se referea aveau o formă şi un sens foarte asemănătoare cu cele ale corespondentelor latine. Altfel cum s-ar fi putut “furişa” cuvinte “barbare” într-o scrisoare redactată de poet cu neîndoielnica intenţie de a fi formulată în limba latină cultă. Dacă intenţia ar fi fost alta, includerea în textul scrisorii a frazei citate nu ar fi avut nici un sens.

În acelaşi mod sunt interpretabile şi scrierile lui Quintus Horatius Flaccus, care îi include pe daci în rândul populaţiilor care vorbeau o limbă barbară latină (cf. [351, p. 1064).

În entuziasmul său “autohtonist-latin”, N. Densuşianu foloseşte însă şi un pasaj din Velleius Paterculus (Historia II. 110). pe care îl citează în sprijinul tezei amintite mai sus, dar pe care îl traduce în mod greşit (cf. [35], p. 1069, asociat cu [82], de ex.).

3. Referitor la fondul autohton al limbii române

În contradicţie cu aceste mărturii clasice, majoritatea absolută a cercetătorilor moderni care au căutat să determine fondul autohton al limbii române, şi-au bazat deducţiile pe premisa că limba primitivă ce s-a aflat la baza românei ar fi fost total diferită de latină. În consecinţă, ei procedează prin eliminarea din lexicul comparat a tot ce poate fi explicat prin provenienţă din orice altă sursă cunoscută, latina inclusă, şi compararea cuvintelor rămase cu cuvinte omoloage, triate în acelaşi fel, din albaneză, numai din albaneză, deoarece, teoretic, influenţa reciprocă dintre albaneză şi română este socotită neglijabilă.

Părerea aceasta a fost iniţiată în secolul trecut, de B.P. Hasdeu. La ea s-au raliat mai toţi filologii contemporani.

În modul ştiinţific de gândire practicat în zilele noastre, acest criteriu apare ca mult prea restrictiv pentru a permite fundamentarea unor concluzii generale, solid întemeiate, de n-ar fi decât pentru că atât latina cât si albaneza veche (sau ilira) și geto-daca, toate trei fără îndoială posibilă sunt limbi indocuropene îndeaproape înrudite [96. A]. Ca urmare a acestui fapt, ele trebuie să fi avut un important fond lexical etimologic comun. În consecinţă, pare greu de acceptat procedeul bazat pe eliminarea, în mod aprioric, doar din motive teoretice limitate şi după principii foarte particulare, a întregului fond astfel definit.

Totuşi, aşa se procedează în mai toate cercetările modeme, ca exemplu de metodă de lucru proprie acestui mod de gândire putând fi citată metodica preconizată de Gr. Brâncuş [11], p. 11: “Orice cuvânt românesc presupus a proveni din substrat (prin eliminarea posibilităţilor de a avea o alta origine: latină, slavă, greacă etc.), trebuie căutat înainte de toate în albaneză, aceasta fiind singura metodă prin care se poate spune ceva sigur în legătură cu originea preromană. ” (s.a.). Metodică şi concluzie ştiinţific întemeiate pentru determinarea autohtonelor certe ale limbii române, dar care, dacă e presupusă ca fiind exhaustivă în aflarea fondului autohton, păcătuieşte grav prin eliminarea unui poate imens fond geto-dac autohton preroman, eventual îndeaproape înrudit, sau chiar comun, cu baza autohtonă a latinei.

Astfel, neglijarea - cu atât mai mult negarea - fondului lexical comun latinei şi bazelor pre-latine ale românei şi albanezei, este o absolutizare imprudentă, capabilă să vicieze iremediabil delimitarea fondului autohton real al românei. Asta deoarece - spus încă o dată - toate aceste trei limbi sunt, aproape în mod cert, derivate apropiate dintr-o ramură indo-europeană comună.
274      Quintus Horatius Flaccus

4. Observaţii statistice asupra lexicului din textele analizate

Dacă se continuă cercetarea în cadrul ipotezei că textele studiate ar fi de origine antică, analiza statistică a frecvenţelor de apariţie în texte şi în dicţionar a cuvintelor presupuse gete, etimologic-concordante cu diferite limbi din vechime, valorile constatate ar putea arunca oarecare lumină asupra problemei enunţate anterior (par. VII. 3). În scopul determinării acestor valori, cuvintele înregistrate în dicţionar au fost distribuite, pe baza criteriului de asemănare - atât ca formă cât şi ca sens atribuit - în trei grupe specifice:
a) asemenea unor cuvinte din limbile română, latină, vechea engleză, vechea germană de sus şi slava veche,
b) asemănătoare cu unele din “diverse limbi” (greaca, vechea franceză, sârbo-croata, bulgara etc.), şi
c) cuvinte neîncadrabile în categoriile precedente, al căror sens a fost determinat numai pe bază de “motivaţie semantică” i.e. de context.

Frecvenţele relative de apariţie în lexic a cuvintelor aparţinând grupurilor de înrudire etimologică astfel delimitate, sau, mai pe scurt, “frecvenţele lexicale relative”, au fost determinate cu relaţia clasică: fi = N_i/N_L , în care indicele i identifică grupul de apartenenţă etimologică considerat (rom., lat., m.s. etc.), N_i numărul de cuvinte (în forme flexionate) din categoria considerată, cuprinse în dicţionar, şi N_L numărul total de cuvinte (în forme flexionate) înregistrate în dicţionar.

Rezultă pentru N_L valoarea 2263, şi, pentru frecvenţele lexicale relative, valorile: from. = 38%; flat. = 48%; fv.eng. = 6%; fv.ger.s. = 6%; fsl. = 2,5%; fd.l. = 14%; fm.s. = 18%.

Ca urmare a faptului că multe din cuvintele presupuse gete înregistrate în dicţionar au corespondente etimologice în mai multe limbi, suma frecvenţelor lexicale redate mai sus este mai mare decât 1. Gradul de suprapunere astfel constatat este de aproximativ 33%. Atât acest procent cât şi frecvenţele relative înregistrate trebuie privite ca rezultatul unor aproximări de primă evaluare, deoarece încadrările etimologice admise, prin însăşi natura problemei studiate, sunt rezultatul unui procedeu de tatonare fără precedent referenţial.

Eventuala înrudire a limbii textelor cu limbile antice aici luate în considerare şi cu româna în particular, poate fi pusă în evidenţă, în mod mai semnificativ decât prin valorile frecvenţelor lexicale relative de dicţionar, prin frecvenţele de utilizare, în esenţă, prin frecvenţa cu care ele apar în ansamblul textelor studiate. Frecvenţele relative astfel definite vor fi evaluate prin valorile unui nou indicator: φ_i = v_i/N_c, în care v_i reprezintă numărul de apariţii - nu în dicţionar, ci în ansamblul textelor studiate - a cuvintelor identificate ca având analog într-un grup lingvistic dat, iar Nc reprezintă numărul total de cuvinte care alcătuiesc ansamblul textelor.

Procedând în acest fel, N_c înregistrează valoarea 3556, în timp ce valorile frecvenţelor relative de utilizare rezultă ca fiind: φrom. = 47%; φlat. = 56%: φv.eng. = 5,5%; φv.ger.s. = 5,4%; φsl. = 1,8%; φd.I. = 15%; φm.s. = 19% , cu un grad de suprapunere de 50 %.

Valorilor indicatorilor de frecvenţă lexicală fi şi de frecvenţă de utilizare φi, puse în evidenţă de prelucrarea statistică aici redată, li se acordă semnificaţie de simplă experimentare. Ele sugerează totuşi că s-ar putea ca înrudirea dintre limba “getă” şi cea latină să fi fost mult mai strânsă (48-56 %), decât ar fi între “getă” şi descendenta ei directă, româna actuală (cca. 38-47 %). Acest fapt, presupus acum încă în mod ipotetic, ar fi explicabil, chiar firesc, dacă se admite că limba getă şi cea latină ar fi evoluat, ambele, cândva, direct dintr-un trunchi indoeuropean comun (doar?) lor. Trunchi presupus clar diferenţiat – în

       275

momentul separării getei de latină - de cel originar, i.e. de bază. În aceste condiţii, înrudirea dintre geto-daci şi latini, consideraţi în cadrul marii familii a popoarelor Europei preistorice, ar putea apare ca mult mai strânsă în trecut decât admit, azi, marea majoritate a cercetătorilor specializaţi (pentru bibliografia de domeniu cf., d. ex. [15], p. 26 ş. u.). Doar puţini cercetători contemporani se situează în afara acestei din urmă concepţii, un exemplu fiind V. Cărăbiş [15].

Valorile fi şi φi constatate, sugerează posibilitatea unei a doua înrudiri lingvistice - deloc neglijabilă. Ar fi - în esenţă - înrudirea dintre limba textelor aici studiate şi vechile limbi germanice. O înrudire ce apare - în mod surprinzător - mult mai strânsă decât cea cu slava veche. Constatarea lingvistică punctuală că “soarele” ar fi fost desemnat în presupusa limbă getă la fel ca în vechea germană, în esenţă prin două cuvinte practic identice, sugerează,
pe de o parte, că între geto-daci şi popoarele germanice ar fi existat, la origine, o înrudire directă, şi,
pe de alta, că influenţa latinei asupra getei a fost, după cucerirea romană, extrem de puternică, presupusă dovadă fiind faptul că ar fi reuşit să disloce un cuvânt autohton desemnând soarele, desigur un cuvânt de bază în limba unui popor compus majoritar din agricultori şi crescători de vite.

Un fapt de limbă neaşteptat, care vine în contradicţie cu valorile surprinzător de mari constatate la indicatorii from. şi φrom., fapt care ar putea da naştere la dubii asupra valabilităţii ipotezelor de lucru adoptate şi asupra dicţionarului de ipotetice cuvinte gete propus aici, este proporţia extrem de redusă de corelări între lexicul textelor presupuse gete, identificat ipotetic mai sus, şi listele de cuvinte considerate autohtone în lucrările de specialitate ([10], [11], [17], [18], [19], [58], [91], [103]). Singurele cuvinte din fondul autohton, recunoscut ca plauzibil în lucrările citate mai sus, care îşi găsesc echivalent în dicţionarul propus în prezenta lucrare sunt, după concepţia lui I.I. Rusu (cf. [91 ]), baciu, ciut, mal, mare, ţăruş, zară, zăr, zestre, la care Vraciu [103] şi Coteanu [18] adaugă bară - dar cu alt sens decât cel rezultat din tălmăcirea textelor aici propusă - iar Cârstoiu [17], sugerează şi deal. Acestea reprezintă un procent de doar 5,3 %, respectiv 6,6 % din totalul cuvintelor recunoscute de Rusu ([91], p. 242), ca aparţinând cu certitudine fondului autohton. După Gr. Brâncuş [11], corespondenţa cu fondul de cuvinte cert autohtone s-ar reduce la baciu, ciut, mal, mare, zară, adică la 5,7% din acest fond, cu observaţia interesantă că toate corespondenţele se situează, în acest caz, în cadrul fondului cert, fără interferenţe în fondul probabil.

Faptele astfel constate s-ar putea explica - în mică măsură - prin aceea că limba de cronică oficială trebuie să fi fost sensibil diferită de limba vorbită în popor, şi că, totodată, limba română trebuie că a luat naştere, nemijlocit, din cea de a doua.

Infinit mai important pentru explicarea constatării de mai sus este însă faptul că toate lucrările citate care încearcă să pună în evidenţă fondul de bază al limbii române se bazează, sistematic, pe o metodică de eliminare din presupusul fond autohton a tuturor cuvintelor derivabile direct din latină, ceea ce duce la mascarea acelei părţi din fondul autohton care ar cuprinde cuvintele autohtone (geto-dace), comune sau asemănătoare cu unele din latină. Rezultă de aici că o concluzie negativă clădită pe sărăcia de corespondenţe de tipul menţionat mai sus este, în mod evident, nesemnificativă, câtă vreme are ca premisă tocmai eliminarea cuvintelor derivate din latină.

276

5. Indicii care sugerează posibiliatea conturării unor reguli flexionare

Cu încheiere la acest capitol se supun analizei unele forme lexicale care ar putea fi interpretate ca posibile procedee flexionare.

O primă regulă care poate fi identificată - ilustrată fiind printr-un număr mare de cazuri observate - este cea de utilizare a unui sufix -OY (-oiu), eventual interpretabil ca augmentativ. În acest sens, poate fi luat drept argument existenţa unui procedeu analog în limba română de azi, în care augmentarea se realizează, la unele cuvinte, prin sufixul - oi, ca, de pildă: casă/căsoi sau căsoiul, carte/cărţoi, ladă/ lădoi, pisic/pisoi ctc. În textele gete găsim: AN / ANOY; ANTONHO / ANTΩNHEOY; BAPO / BAPOY;    ENEΩ /  ENEOY;  E /   OY (desluşire incertă);  ETVEΘAOY; ΔAΠY   IEΩ /           ΔAΠY  EOY; EΣIO sau EΣY / EΣOY; XIΛIAPXYO / XIΛYAPXHOY; YΩKΩY; KAYO / KAIOY; ΛOΓOY; PIAΩ / PHOY; ΣΘPATOY; TAXYO / TAXOY;  AMOΛΣXO /  AMOΛΣΞOY;   ONYO /  ONIEOY în aplicaţie substantivală, BOΣOY; MOAΛΩEOY; TAΛO / TAΛOY; TI  E / TI  EOY în aplicaţie presupusă adjectivală şi, poate, şi AMOY [probabil AMU - acum]; ΔENOY; ΣOIPΛOY în aplicaţie presupusă verbală.

Perechi ca XIΛIAPXIOY / XIΛIAPXOYA, sau KOTOΠOΛ / KOTOΠOΛV sugerează prezenţa unui component -Λ sau -V (= |u|), amintind sistemul de articulare, la masculin singular, din limba română. O analogie cu procedeul românesc de formare a pluralului constituie adăugarea unui i final, sau dublarea unuia existent în interiorul cuvântului, ca în AN /ANOI; ΓETO / ΓETOI; ΣOTIA / ΣOTII; ΣO  E / ΣO  I; ΣOY / ΣOH etc.

Se mai poate imagina că procedeul de acord în gen al adjectivelor ar fi fost, în limba textelor pe plumb, destul de apropiat de cel omolog din limba română, realizându-se prin prezenţa unui |A| fie intercalat, fie în final de cuvânt, exemple în acest sens fiind: NOBAΛEO / NOBAΛEA; ΠOEΣT / ΠOEΣTA; TVTOΣO / TVTAΣO.

Fără analog în limba română ar fi presupusul procedeu de substantivare a verbelor prin adăugarea unui sufix -INAO sau -INTO, ca în AOPINAO (= dorinţa). LOEINTO (= sosirea), poate şi AVNAV (= dare sau darea, i.e. de la a da). Se pot observa în textele studiate şi forme izolate-poate de gerunziu-ca: APE S ANAO, 11VP V ENA, IlftPXINAO, EENAO care prezintă o asemănare izbitoare, ca procedeu flexionar, atât cu latina cât şi cu româna.

În sfârşit, trebuie remarcată, ca o posibilă particularitate a sistemului lingvistic descris, foarte marea frecvenţă de apariţie a cuvintelor cu terminaţie vocalică, în particular în -O, observaţie mai uşor explicabilă prin presupunerea ei ca particularitate a sistemului flexionar decât altfel. Din dicţionarul stabilit rezultă că terminaţia -O acoperă cam 38 % din întreg spectrul de finale, frecvenţa generală a terminaţiilor vocalice fiind evidentă la 87 % din totalul cuvintelor. De aici s-ar putea încerca concluzia: 1) că flexiunile s-ar fi realizat, în limba textelor pe plumb, prin utilizarea unor afixe vocalice (sau cu terminaţie vocalică), şi 2) că este imaginabil că sufixul -O ar fi cumulat mai multe funcţiuni gramaticale.

Decriptarea - sau tălmăcirea - textelor mai sus prelucrate sugerează că între limba getă şi cea latină ar fi existat o corespondenţă etimologică de o neaşteptată amploare. O presupunere care, sub rezerva confirmării ei prin studii ulterioare, va impune reaşezarea pe baze cu totul noi a întregii problematici a substratului autohton al limbii române. Prin urmare,
                                               
                                                                                                                                                                    277

în cazul în care textele mai sus prezentate vor fi acceptate ca originale antice, reaşezarea întregii problematici şi structuri a fondului autohton pe noua bază astfel revelată va fi, evident, obligatorie. În cazul în care însă textele ar fi dovedite ca fiind plăsmuire sau fals, simplul fapt că cineva a putut imagina, - oricând ar fi fost asta în cursul istoriei - un substrat autohton atât de plauzibil ca cel pus în evidenţă în paginile precedente, ar trebui să dea de gândit, impunând, ca urmare a acestei constatări, o reabordare într-o optică semnificativ mai largă a problemei întregului fond autohton al limbii române. Mai precis exprimat: ar trebui să conducă la reconsiderarea premisei - admisă azi în mod implicit în foarte multe studii specializate - că baza limbii române - la nivelul primului mileniu î.e.n. - ar fi fost complet disjunctă de cea a limbii latine.

278

VIII. INDICII ŞI IPOTEZE REFERITOARE LA MODUL IN CARE

AR FI FOST EXECUTATE PIESELE DIN FONDUL STUDIAT

O observaţie absolut generală - care se extinde asupra totalităţii obiectelor aici studiate - este aceea că atât textele cât şi figurile înregistrate, sunt înscrise în relief convex relativ înalt. Or, dacă vestigii antice cu texte şi figuri înregistrate în relief adâncit, pe materiale de uz curent în vechime, nu miră pe nimeni, descoperirea unor figurări şi caractere de scriere în relief relativ înalt, deasupra planului de fond al vestigiilor, negreşit că surprinde. Şi asta indiferent dacă sunt considerate ca artefacte moderne, sau sunt acceptate ca piese autentic antice. Oricum privită, o astfel de formă de scriere se revelă profund anomală şi, ca atare, oricare ar fi perioada în care a fost concepută, realizarea practică trebuie că s-a bazat pe o anume metodă de turnare în forme neconvenţionale. O presupunere care generează întrebarea: ce fel de forme?

Cercetarea imaginilor fotografice și a obiectelor din categoria acelora mai sus studiate, încă accesibile azi, sugerează că marca majoritate a pieselor luate în studiu au fost confecţionate folosind o aceeaşi tehnologie. Excepţie fac doar patru dintre piesele prezentate, anume cele cu nr. 112, 113, 132 şi 133. Acestea din urmă par să fi fost obţinute prin turnare în forme închise, din nisip sau pământ, o tehnologie folosită încă din primele momente ale istoriei. Toate celelalte piese nenumăratele plăci cu contururi şi dimensiuni bogat diferenţiate - par să fi fost obţinute prin turnare de plumb obţinute prin turnare de plumb topit în forme joase, întinse, larg deschise, pe fundul cărora ar fi fost imprimat, în negativ, cu poansoane de literă și de

Fig. VIII. I. Mulaj, detaliu

    279

figuri, textele şi imaginile observabile pe plăci. Aceste forme, ca dispozitive de turnare, nu puteau însă fi din argilă sau dintr-un material plastic asemănător deoarece, în acest caz, procedeul amintit ar fi condus, în mod obligatoriu, la apariţia unor ridicături de la refularea materialului pe marginea semnelor imprimate. Faptul că pe plăci nicăieri nu se observă ca poansonul să fi ridicat, la periferia lui, un strat de material excedentar, refulat pe fondul spaţiilor dintre semnele înregistrate anterior (fig. VIII. 1. Mulaj, detaliu), este un indiciu că forma în cauză nu era din material lutos sau alt material asemănător. O ipoteză plauzibilă ar fi aceea că forma era constituită dintr-o folie metalică subţire, modelată cu poansoane adecvate, folia fiind, în timpul formării ei, întinsă pe un suport din material cu o bună plasticitate, în sensul cedării sale în adâncime, fără refulări laterale (cf. [57. I). planşa 3. e, şi [79]).

În acest sens pledează o serie de detalii observabile atât pe imaginile unora dintre piese, cât şi direct, pe plăcile încă existente în fonduri muzeale. Aşa, de pildă, chenarul de margine a multor plăci, precum şi relieful anumitor figuri, sugerează clar că detaliile în cauză au fost obţinute cu ajutorul unor poansoane sau matriţe adecvat individualizate. Piesa nr. 65, dc ex., sugerează acest mod de execuţie pentru rândul de oşteni aliniaţi în partea din stânga jos a plăcii. Figurările oştenilor sunt, aparent, riguros identice, încadrându-se fiecare în urma dreptunghiulară, slab marcată, lăsată de marginea poansonului cu care s-a făcut imprimarea.

În acelaşi sens pledează şi unele particularităţi observabile în relieful altor piese, cum ar fi: la piesa nr. 12. suprapunerea marginii cartuşului cu cap de bovideu peste marginea cartuşului mare, central; sau, la piesa nr. 42, suprapunerea aproape tangenţială a amprentei din stânga peste marginea cartuşului central. Astfel de suprapuneri ar fi greu de explicat prin orice alt procedeu de execuţie decât cel amintit.

În mod similar, este greu de imaginat cum ar putea fi explicat altfel aspectul “bulinelor” de pe placa nr 110, îndeosebi cele din marginile stângă şi dreaptă ale cartuşului central, relieful bulinelor pătrunzând vizibil până în câmpul acestuia fără însă a-i şterge complet conturul.

Tot în acest sens pledează şi observaţiile- comentarii de la prezentarea plăcii nr. 8 (vezi cap. III. 2), precum şi liniile transversale, slab marcate, observabile cam la mijlocul înălţimii celor două “obeliscuri” de pe piesa nr. 127. Urmele sugerează că relieful acestor două figuri a fost obţinut cu ajutorul a două jumătăţi de poansoane folosite, poate, concomitent la modelarea foliei.

În privinţa textelor este plauzibilă presupunerea că ele au fost executate prin acelaşi procedeu, fie cu poansoane de literă întreagă, fie cu scule potrivite formării literelor din elemente liniare imprimate succesiv, rezultatul de ansamblu fiind modelarea foliei, prin refulare, în geometrie “negativată”, astfel că textul apare pe faţa cealaltă în pozitiv.

Faptul că, de cele mai multe ori, caracterele de text apar într-un relief surprinzător de înalt şi cu conturul foarte precis delimitat (cf. Fig. VIII. 1.), sugerează că, dacă turnarea s-a făcut într-adevăr în folie, aceasta trebuie să fi fost dintr-un material extrem de ductil, şi, totodată, suficient de subţire. Ţinând seama de limitele tehnologice din antichitate, pot fi luate în seamă ca material al foliei doar argintul şi aurul, dacă erau suficient de pure. Este greu de spus dacă, în antichitate, argintul putea fi purificat în suficientă măsură ca să asigure       
        Dionysos cu cunună de iederă în profil spre dreapta, iar pe revers o cunună de iederă care poartă în interior sigla monetăriei, de exemplu literele A/OA, E, ΠO/ΛYI, în dreapta un tyrsos    280                                                                    şi sus legenda KAΛΛA (KALLAtis), eventual contramarcă.

ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281ductilitatea cerută pentru prelucrarea foliei la grosimi adecvate refulării caracterelor de scriere la înălţimea şi precizia constatate. A. Bögözi (cf. [47], p. 97) consemnează că în importanta cantitate de resturi de plumb găsite în ruinele marelui sanctuar rotund de la Sarmisegetuza Muncelului se afla şi o oarecare cantitate de argint, fapt care sugerează că acesta era folosit sistematic, de locuitorii cetăţii. Dar, cu toată prezenţa argintului astfel confirmată, explicabilă în oricare alt fel, ipoteza foliei din argint de înaltă puritate pare puţin probabilă.

 

Fig. VIII. 2. Urmele de textură de pe fondul textului

Real-plauzibilă pare ipoteza utilizării foliei din aur pur cu grosimea cuprinsă între 0,1 şi 0,3 mm - o evaluare mai exactă a grosimii cerute rămâne condiţionată de efectuarea unor experimente privind formarea reliefului unor porţiuni din text care imită identic anumite spaţii de pe plăcile studiate. Ipoteza sugerată pare plauzibilă din următoarele motive: a) ductilitatea aurului pur este mai mane decât a oricărui alt metal; b) aurul, în antichitatea clasică a geto-dacilor, nu era sensibil mai preţios decât argintul (cf. [93]); c) apele din vecinătea cetăţii de deasupra Văii Grădiştii cărau aur foarte pur (cf. [47]); d) faţa finisată în aur a plăcilor nu s-ar fi ternisat, în timp, oricare ar fi fost condiţiile de expunere.

În ipoteza folosirii foliei de aur la elaborarea plăcilor, textele şi figurile urmau - conform celor expuse mai sus - să fie formate pe folie în negativ. Este de imaginat că folia era prelucrată, prin refulare, sprijinită fiind pe un suport plan dintr-un material cu plasticitate adecvată - confecţionat din lemn moale, cu textură fină şi uniformă: tei, plută, paltin, de pildă - textele şi ilustraţiile fiind adâncite în simetrie stângă. Foliilor astfel obţinute li s-ar

    281

fi răsfrânt marginile în plan vertical, tot prin batere pe contrapiese din lemn sau metal, în aşa fel încât, în final, să se obţină nişte gondole joase, cu marginile ornate, în care s-ar fi turnat (după aşezarea lor pe un pat stabilizator - imaginabil din nisip fin care să le îmbrace şi lateral) plumbul topit. În acest mod s-ar fi obţinut, - după solidificarea plumbului - plăci rigide decorate în pozitiv şi placate cu aur. Plăcile ar fi putut fi fixate apoi pe pereţi sau pe elemente de construcţie de pe edificii publice - sau în sanctuar.

O altă observaţie capabilă să contribuie la înţelegerea modului în care au fost confecţionate textele şi imaginile de pe plăcile de plumb, sunt urmele texturate care se discern pe suprafaţă, faţă de fondul înscrierilor (fig. VIII. 2).

La prima vedere, această texturare se aseamănă cu fibrajul vizibil pe suprafeţele tăiate în lemn de un anumit soi. Această constatare îngăduie sugestia că formele de turnare ar fi putut fi confecţionate prin poansonare direct în lemn, ales şi secţionat corespunzător. În intenţia verificării acestei ipoteze, au fost confecţionate două mici mulaje din lemn de tei - secţionat perpendicular pe direcţia de creştere a fibrelor - poansonându-se apoi pe această suprafaţă câteva caractere de scriere şi o efigie monetară antică. Apoi, în form astfel obţinută, s-a turnat plumb. A fost ales lemnul de tei pentru că e relativ moale, practic perfect plastic pentru imprimări nu exagerat de adânci, perpendicular pe fibre, prezentând totodată şi o textură extrem de fină şi izotropă într-o atare secţiune. După solidificarea plumbului, cele două piese obţinute au putut fi extrase fără dificultate din formele de lemn, iar acestea au rămas nedeteriorate aşa încât, tot în ele, a fost turnată o a doua şarjă de plumb topit. Rezultatul este redat în figura VIII. 3, exemplarele marcate cu asterisc reprezentând piesele celei de a doua turnări.

Experienţa astfel efectuată pare să demonstreze că: a) tehnologia sugerată este plauzibilă, şi, b) formele astfel concepute permit folosirea lor măcar de două ori, observaţie ce prezintă interes, deoarece două dintre piesele mai sus analizate (placa nr. 42) s-au aflat

Fig. VIII. 3. Turnări experimentale
282

concomitent în două fonduri de colecţie diferite. Comparând forma semnelor şi a caracterelor de scriere astfel obţinute cu cele de pe vestigiile studiate, se constată că acestea din urmă au muchiile mai precis conturate, cea ce sugerează că ele ar fi fost totuşi obţinute în mod mai rafinat, i.e. cu folie intermediară din aur.

În final, este util de consemnat că urmele de fibraj observabile îndeosebi spre centrul unora dintre plăci (fig. VIII. 1 şi VIII. 2) apar, la o mărire mai mare (fig. VIII. 4), ca fiind, foarte probabil, forme de cristalizare dendritică ce are loc în mod firesc la o solidificare relativ înceată.

Concluzia generală care se desprinde din analiza referitoare la modalitatea prin care ar fi fost confecţionate vestigiile turnate în plumb, este aceea că aflarea adevărului în această problemă cere o studiere mult mai aprofundată decât cea prezentată în rândurile precedente.

Fig. Viii. 4. Posibilă solidificare dendritică

    283