TĂBLIȚELE DE LA SINAIA - STUDIU PARTEA I

ISTORIE ÎN PLUMB sau așa-zisele TĂBLIȚE DE LA SINAIA de aCez arhitect Alexandra Ioana Furdui, stabilită în Sidney.

   tăblița nr. 7




   tăblița nr. 131


    PLACA nr. 9

ISTORIE ÎN PLUMB sau așa-zisele TĂBLIȚE DE LA SINAIA

^{http://prehistoricdacia.info/ISTORIEINPLUMB/1.PRIMAPAGINASICUPRINS.htm http://prehistoricdacia.info/ISTORIE%20IN%20PLUMB/1.PRIMA%20PAGINA%20SI%20CUPRINS.htm}
ISTORIE ÎN PLUMB sau așa-zisele TĂBLIȚE DE LA SINAIA

UN STUDIU

 ANALIZĂ, COMENTARII ŞI IPOTEZE referitoare la cartea

Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?

Dan Romalo, Alcor, București 2005

Acest STUDIU al cărții ‘Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?’ (Dan Romalo, Alcor, București, 2005), este menit pe de o parte să atragă atenția, celor încă interesați în acest topic, că este foarte posibil ca istoria plăcilor de plumb să fi fost complet diferită de varianta oficială care se bazează doar pe zvonuri (un fapt demonstrat), iar pe de altă parte că textele plăcilor puse în ordine cronologică oferă o privire mai în adâncime și mai colorată asupra vieții și obiceiurilor de zi cu zi ale geto-dacilor de-a lungul a sute de ani. Ar fi fost de dorit inițial ca STUDIUL fie publicat în România, dar cele trei edituri contactate nu au arătat nici un interes și ca urmare, este publicat pe acest Web site, cu condiția justificată ca în cazul în care cineva ar copia și folosi acest material, să i se acorde autoarei creditul cuvenit și să fie menționat acest site. Trebuie adăugat faptul că la 22 Martie 2018 Editura Alcor Edimpex a acordat autoarei permisiunea ‘să preia din carte imagini și text’ cu obligația de a preciza la fiecare imagine sau fragment de text că au fost preluate din cartea ‘Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb?’  editată la Alcor Edimpex din București în anul 2005, o condiție respectată de-a lungul întregii lucrări.

CUPRINS

LISTA ILUSTRAȚIILOR ȘI SURSELOR

CUVÂNT ÎNAINTE

NOTA AUTOAREI

I. PROVENIENȚA PLĂCILOR… DE AUR SAU DE PLUMB ?

II. CRONOLOGIA PLĂCILOR DE PLUMB ȘI CUM AU  FOST EXECUTATE.

III.  Sec. VI – III î. Hr.

IV. BOEREBISTA: 1. Sec. I î. Hr.

V. BOEREBISTA : 2. Sec. I î. Hr.

VI. DECEBAL:  44 î. Hr. – 106 î. Hr.

VII. GENUCLA.

VIII:  SARMISEGETUZA.

ÎNCHEIERE.  

Coperta de autoarea cărții, cu detalii din Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? de Dan Romalo, Ed. Alcor, 2005 (Plăcile nr. 2,7,9,45,119,126);

1.      Detaliul 1 - Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, 2005,   Placa nr. 2 p. 45;

2.      Detaliul 2 și 3 – Idem, Placa nr. 7, p. 51 și Placa nr. 23, p. 78;

3.      PLACA nr. 42 – Idem, p. 94;

4.      Litografie Cetatea Hârșova – Internet;

5.      PLACA nr. 9 - Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? p. 54

6.      Harta porțiunii relevante a Dunării la Budapesta, cu nordul indicând spre stânga (Google Earth).

7.      Detaliul 4 și 5 - Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Placa nr. 18 p. 70 și Placa nr. 133, p. 179;

8.      PLACA nr. 21 – Idem, p. 74;

9.      PLACA nr. 21, perimetru cetate – Idem;

10.   Cetatea Costești-Blidaru  – Internet

11.   Detaliul 6 și 7 - Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Placa nr. 106, p. 136 și Placa nr. 115, p. 148;

12.   Detaliul 8 și 9 – Idem, Placa nr. 91, p. 122;

13.   PLACA nr. 72 – Idem, p. 108;

14.   Detaliul 10 și Piesa 112 – Idem, Placa nr. 119, p. 154 și Piesa 112, p. 144;

15.   Detaliul 11 – Idem, Placa nr. 40, p. 92;

16.   Detaliul 12 și 13 – Idem, Placa nr. 117, p. 150 și Placa nr. 110, p.142

17.   PLACA nr. 84 și detaliu – Idem, p. 119;

18.   Cetatea Costești- Cetățuie – Internet;

19.   PLACA nr. 94 și detaliu - Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? p. 187;

20.   Scena CXIV – Radu Vulpe, Columna lui Traian, CIMEC, Buc. 2002, p. 100-102;

21.   Scena XXV – Idem, p. 129;

22.   PLACA nr. 65 - Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? p. 103;

23.   Harta împrejurimilor Tirighinei – N. Densușianu, Dacia Preistorică, XXVI. 3;

24.   Planul general al citadelei și orașului Tirighina – Idem;

 CUVÂNT ÎNAINTE

     De profesie arhitectă, locuiesc în Sydney, Australia, unde am emigrat în 1981.   

În anul 2006, găsindu-mă în țară la timpul, locul și cu oamenii potriviți, am cumpărat Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? (Alcor, București, 2005) de dl. Dan Romalo, un autor și o carte cum rar apar în lumea tiparului. Intrigată fiind din prima clipă de enigma ce învăluia acest adevărat tezaur în plumb și de nenumăratele posibilități de interpretare pe care le ridică (istoria antică și arheologia fiind o pasiune a mea din totdeauna), am citit cartea din scoarță în scoarță și am început deja să formulez un plan de lucru pentru un studiu (în măsura posibilităților mele) al acestei lucrări. Cu imaginația stimulată, am urmat îndemnul autorului adresat ‘acelor persoane din publicul mediu sau înalt cultivat care se preocupă de trecutul neamului nostru’ (X, p. 288) de a căuta și eu răspunsuri la măcar câteva dintre necunoscutele ridicate de acest material inedit. Anii au trecut, am mai mult timp disponibil și am revenit la Cronica...

     Studiul de față a fost conceput în ideea de a aduce o contribuție, chiar cât de mică, la excelentul material prezentat de dl. Dan Romalo cu atâta erudiție și dedicație. În acest scop introduc o nouă ipoteză vizând atât realizarea falsurilor după presupusele piese din aur, data și locul unde au fost găsite (și probabil scrise, cel puțin o parte dintre ele), cât și explicarea apariției lor subite și motivul ocultării acestui fapt. Modul de decriptare a textelor realizată de dl. Dan Romalo, cât și toate topicele subordonate, nu fac obiectul acestui studiu, fiind acceptate ca atare. În ceea ce privește interpretarea lor, cea realizată de dl. Dan Romalo este de asemenea păstrată aproape în totalitate, cu excepția unor cazuri în care sensul este suficient de obscur ca să invite o schimbare (a ordinii cuvintelor, a segmentării lor, ori a punctuației, etc.) pentru a-l face inteligibil. Îmi permit de asemenea să interpretez cuvintele ‘SARMIGIETUSA’ (cu multele lui variante) și ‘KOPONO’ ca fiind substantive comune, ceea ce clarifică mult geografia locului la care se referă textul respectiv. Aportul meu principal totuși la înțelegerea acțiunii din textele prezentate de dl. Dan Romalo este plasarea lor în ordine cronologică (un lucru care nu este evident în Cronica getă apocrifă pe placi de plumb?) coroborându-le înțelesul cu ceea ce se știe din istorie, iar acolo unde istoria este incertă, aplicând și puțină logică și putere de deducție. Rezultatul este o unitate uimitoare, de la placă la placă, a acțiunii, a locului și a protagoniștilor, în ciuda multelor lacune rămase datorită dispariției unui număr atât de însemnat de piese. În final, pe lângă cele enumerate mai sus, prezint în acest studiu și interpretări inedite ale figurației cetăților Helis (placa nr. 42), Aquincum (placa nr. 9) și Sarmisegetuza (plăcile nr. 21 și 84).

    Nu am reprodus toate fotografiile plăcilor din cartea d-lui Dan Romalo și nici traducerea lor integrală. Luând placă cu placă, narez pe scurt sensul acțiunii după cum decurge din interpretarea d-lui Dan Romalo și reproduc doar secvențele în care accentuez schimbările propuse de mine cu scopul ca părțile confuze să obțină sens logic. Este drept că cineva extrem de interesat ar trebui să aibă și cartea d-lui Dan Romalo pentru comparație, dar chiar în lipsa ei cred că întreaga narațiune este suficient de interesantă în ea însăși ca să-l motiveze eventual pe acel cititor să caute cartea d-lui Dan Romalo și să le studieze pe amândouă în paralel. Că studiul lor și al istoriei lor mi-au inspirat noi asociații și ipoteze este normal, fiecare are felul lui de a gândi și raționa, și în fond lumea are nevoie de noi puncte de vedere, mai ales când un subiect interesant nu este demonstrat factual.

     Mi se poate reproșa că sunt doar o amatoare. Este adevărat, dar privind la un subiect din exterior și fără prejudecăți este uneori un avantaj, deoarece se pot observa detalii ce scapă celor direct implicați, care și-au format deja un punct de vedere la care nu vor să renunțe dintr-un motiv sau altul. Ipotezele nu trebuiesc ignorate atâta timp cât subiectul lor nu este o certitudine, și de aceea adresez acest studiu în principal românilor interesați într-o istorie și un limbaj propriu care încearcă să iasă din tiparele închistate în care au fost forțate de-a lungul veacurilor, cu voie sau fără de voie.

NOTA AUTOAREI

     Pentru o mai bună înțelegere a sensului textelor  reinterpretate în acest studiu, este de dorit ca cititorul să-și amintească următoarele date explicative:

     1. Toate cuvintele semnificative (cele cu sens  special, sau cele ce reinterpretează textul original al plăcii) sunt accentuate de-a lungul întregii prezentări a materialului despre plăcile de plumb.

     2. În desfășurarea întregii acțiuni relatată în textele tăblițelor de plumb se remarcă trei mari orașe- cetăți: Genucla, Helis și Sarmisegetuza. În ceea ce privește cetatea Helis, ipoteza propusă de dl. Dan Romalo că Helis a fost Carsium de mai târziu și Hârșova de astăzi este greu de combătut și este susținută în cap. III la locul cuvenit. În cazul Genuclei, se propune în cap. VII că acest oraș antic era amplasat pe locul vechii cetăți Tirighina de la gura Siretului (astăzi probabil cartierul Ţiglina din orașul Galați)^[1], deci interpretarea textelor referitoare la Genucla va fi tratată ca atare în plăcile respective.

     3. În cap. VIII este expusă ipoteza că în idiomul geților din zona Genuclei, termenul sarmigetusa (cu variantele lui) era un substantiv comun ce desemna noțiunea de capitală (a unei zone geografice, politice și administrative, sensul conotativ ca sens suplimentar, având caracter asociativ conotând totodată și puterea religioasă a locului), însă nu și numele ei. Această capitală / sarmigetusa era compusă din ‘orașul de jos’ și ‘orașul de sus’, dealul pe care era construit complexul religios și citadela întărită. În textul plăcilor ‘orașul de sus’ este numit la rândul lui talipiko / vârf înalt în idiomul geților de la Genucla (DABO GIETO / geții orășteni), spre deosebire de kopono / căpȃlna (măgura), termen folosit în zona cetății Helis / Carsium (DAB SKIT GIET / orașul sciților geți). Cu privire la mențiunile Sarmisegetuzei din Munții Orăștiei, acestea vor fi interpretate în același fel, atât la locul respectiv, placă cu placă, cât și în cap. VIII, dedicat acestui subiect. Când cuvântul ‘sarmgietuza’ este constant interpretat astfel, desfășurarea acțiunii are  continuitate și sensul textelor plăcilor devine mult mai clar.

     4. EXPLICAREA TRADUCERII ‘RÂULUI JIU’ - În urma studierii tuturor textelor în care, în traducerea d-lui Dan Romalo este menționat ‘râul JIU’, s-a constatat că au un înțeles foarte confuz, care ar fi mult clarificat într-o interpretare diferită. Afirmația aceasta este susținută atât de depărtarea geografică a presupusului ‘râu Jiu’ (cunoscut în antichitate sub numele de Rebo) față de locul de desfășurare a diverselor evenimente, cât și a lipsei oricărei alte conexiuni cu acțiunea propriu-zisă și cu protagoniștii ei. În plus, în caz că referințele la râul Jiu ar fi corecte, ar fi ciudat că râul Olt, mult mai important din punct de vedere strategic, nu este menționat nici o dată.

     Cuvintele traduse ca ‘râul Jiu’ sunt textual: GI, GIE, GIO, GEOI, GI, GIOI, GIEO, GIU. Trebuie semnalat însă că un alt cuvânt, GEIO și variantele lui GEO, GIEIO, GIEO, GIEU, GIEA, este tradus de dl. Dan Romalo cu înțelesul de ‘acasă’, ‘câmpie’, ‘pământ cultivat’, ‘peșteră’, etc. În acest studiu se propune de aceea ca și cuvintele de mai sus traduse ca ‘râul Jiu’ să fie interpretate, în funcție de text, ca ‘teritoriu, regiune, pământ sau câmpie asociată cu valea unui anumit râu (luncă)’, traducere ce înlesnește mult plasarea în spațiu a acțiunilor respective.

     În contextul celor de mai sus trebuie menționat că în urma studierii textelor plăcilor de plumb, se poate trage concluzia că aria geografică în care s-au desfășurat toate evenimentele relatate în plăcile avute la dispoziție, nu cuprinde Oltenia și Muntenia propriu-zisă și că puterea centrală a statului get și ulterior dac și-a avut inițial nucleul și raza de acțiune în zona Dobrogea - estul Munteniei – sudul Moldovei și Basarabiei, și ulterior în Transilvania, în zona munților fortificați ai Orăștiei.

     5. În tot acest material am inclus prezentarea figurației a doar șapte plăci, al căror studiu m-a condus la concluzii inedite. La acestea am adăugat doar câteva exemple de detalii care mi-au permis să fac anumite asocieri de concluzii mai deosebite.

     6. Textul descifrat al plăcilor și imaginile sunt preluate din cartea d-lui Dan Romalo Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? 2005, cu aprobarea Editurii Alcor, București.

     7. Textul accentuat de-a lungul întregului material îmi aparține.
Citatele lungi sunt redate în font normal.
Citatele scurte sunt redate în font italic.
Pentru datarea anilor am folosit prescurtările î. Hr. (înainte de Hr) și d. Hr. (după Hristos sau era noastră).

 ^[1] descrisă în detaliu de N. Densușianu în Dacia Preistorică XXVI. 3.

I. PROVENIENȚA PLĂCILOR…DE AUR SAU DE PLUMB ?

     De la data publicării cărții d-lui Dan Romalo^[1] au fost expuse multe puncte de vedere și teorii despre proveniența plăcilor, bazate pe noi cercetări serioase dar și pe zvonuri și inuendo, iar dintre cei ce le-au dat atenție mulți sunt cei ce le consideră falsuri, unii pentru că în urma testelor făcute plumbul s-a dovedit de dată recentă (sec. XIX), alții pentru că interpretarea limbii acestor plăci propusă de autor nu corespunde cu modelul tradițional acceptat de lingviști de profesie. Cu toate acestea există un comun acord că și în eventualitatea în care plăcile s-ar dovedi opera unui falsificator (desigur genial), studiul textelor ar putea declanșa (într-o minte deschisă tuturor posibilităților) idei și asociații inedite care să indice noi direcții și perspective în înțelegerea epocii la care se referă, epocă extrem de săracă în mărturii și dovezi istorice de necontestat.

     Aceasta a fost premisa de la care am pornit cu ani în urmă să elaborez o nouă ipoteză în legătură cu proveniența lor și cu ce ne mai pot dezvălui. Această ipoteză a fost și încă este suportată de afirmațiile^[2] că astfel de plăci de aur s-ar afla și în Rusia, și că Academia Rusă este interesată în a obține informații despre obiecte similare găsite în România, că în confuzia anilor după 1989 echipe de cercetători ruși au căutat să identifice vestigii arheologice în România (și mai ales în Munții Șurianu), sau că persoane străine suspecte, de proveniență indicând tot spre Moscova, au depus eforturi neobosite pentru a obține informații despre plăcile de plumb sau alte artefacte de același gen și a le achiziționa cu orice preț.

     De aceea, ca și datorită faptului că tăblițele de plumb continuă să stârnească și acum interesul publicului român, m-am hotărât să mă alătur acelora care, pasionați de acest subiect, și-au expus ideile în scris.

     Prin publicarea cărții Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? dl. Dan Romalo a adus la cunoștința publicului larg din România existența unui mare număr de plăci de plumb aparent antice, inscripționate într-o limbă predominant greacă și ilustrând scene din istoria geto-dacilor premergătoare cuceririi Daciei. Aceste plăci de proveniență necunoscută zăceau de mulți ani în depozitele Institutului Național de Arheologie, neînregistrate, ignorate și tratate ca falsuri de către specialiști, deși pe de altă parte accesul la ele era strict interzis celor din afara institutului. Devenind implicat direct în povestea lor datorită unor împrejurări speciale, dl. Dan Romalo a fotografiat în secret un mare număr dintre ele și prin publicare le-a readus după ani de zile în sfera interesului cititorilor români, specialiști sau amatori.

     În această carte autorul tratează practic nu atât istoria plăcilor de plumb, cât istoria pe care acestea ne-o dezvăluie. În consecință, se ocupă în principal cu deslușirea și interpretarea textelor a 71 plăci de plumb fotografiate de dânsul, și a 6 plăci de plumb și 3 medalii rotunde provenind din alte surse, în total 79 de piese. Ni se explică cum s-a ajuns la traducerile respective, adaugă elemente de dicționar ale presupuselor cuvinte geto-dace deslușite, comentează asupra tipului de limbă în care au fost scrise și a modului cum s-ar fi putut executa falsurile, când și de către cine, și discută în detaliu diferitele variante de materiale în care ar fi putut fi turnate plăcile inițial, plumb, plumb placat cu folie de aur, sau aur curat, ca și rezultatele testelor de laborator efectuate. În această privință ni se spune că în urma unor teste de specialitate s-a hotărât că plumbul plăcilor este de dată recentă (sec. XIX) și că nu s-au găsit urme de aur care să susțină ipoteza aurului, solid sau folie, ultima respinsă în fapt de către specialiști datorită imposibilității fizice a realizării plăcilor cu folie de aur la dimensiunile respective. Se conclude totuși că deocamdată nu este posibil de imaginat cum, când, și de ce, și în ce scop, și cine ar fi putut să conceapă și să realizeze în sec. XIX un asemenea fals de mari proporții, o capodoperă în sine, care ar fi necesitat probabil, pe lângă o imaginație și o intuiție supraomenești, și o enormă cantitate de metal ca și ani de zile de lucru în absolut secret, fără nici o recompensă în final.

    Despre apariția și istoria plăcilor de plumb cititorul este mai bine informat citind cartea Tezaurul dacic de la Sinaia. Legendă sau adevăr ocultat? ^[3] în care autorul, jurnalistul Dumitru Manolache, prezintă pe această temă un material extrem de bine documentat și foarte detaliat, adunat în urma cercetărilor sale a tot ceea ce se știa la data publicării despre istoria acestor plăci așa-zise de la Sinaia. Foarte pe scurt, iată ce ni se spune pe scurt:

     Ipoteza că plăcile ar fi fost din aur pare să fie cea mai convingătoare datorită tradiției orale ce a indicat Sinaia ca loc de descoperire a lor în jurul anului 1875, cu ocazia începerii construcției Castelului Peleș. Înainte de începerea lucrărilor la castelul propriu-zis s-au executat lucrări de captare a pâraielor Peleș și Sfânta Ana pentru alimentarea cu apă a Mănăstirii Sinaia. Conform tradiției, pe șantierul din Poiana Văcăria s-a găsit un prim tezaur alcătuit din plăci de aur acoperite cu inscripții ciudate, și de asemenea monede de aur și de bronz cu reprezentări ale zeițelor Maia și Sarmis în valoare de 100,000 franci de aur. Un al doilea tezaur asemănător (interpretat ca incluzând de asemenea plăci de aur) a fost descoperit ulterior în Poiana Florilor, unde s-au mai găsit și statuete și topoare de bronz. Trebuie reținut că există diferite variante în legătură cu locul, data și ordinea în care au fost găsite aceste două tezaure (și chiar locul și numărul lor, deoarece conform unei alte variante, 40 de tăblițe de aur ar fi fost descoperite și în Peștera Sfânta Ana), și că în afara plăcilor de aur, restul obiectelor au fost aparent raportate și atestate documentar.

     Tradiția spune mai departe că plăcile de aur proaspăt descoperite i-ar fi fost făcute cadou regelui Carol I (prinț la acea vreme) de un grup de politicieni români, că regele ar fi ordonat la fabrica de cuie din Sinaia executarea de copii în plumb după originalele din aur, pe care apoi le-ar fi topit deoarece avea nevoie de bani pentru războiul din 1877. Alte variante ale aceleiași tradiții sunt că regele le-ar fi topit ceva mai târziu, pe la 1890, ca să-și plătească datoriile imense ridicate de construcția castelului (deși unii cercetători afirmă categoric că întregul cost a fost suportat din caseta sa personală); ori că au fost topite și turnate în lingouri de aur, care împreună cu întreg tezaurul României au ajuns în Rusia în 1916 (caz care infirmă ipoteza topirii din motive pecuniare și ridică întrebarea din ce anume alte motive ar fi fost topite?); ori că nu au fost topite dar au ajuns tot în Rusia incluse în același tezaur al României (ultima ipoteză greu de susținut, deoarece în acest caz presupusele câteva sute de plăci de aur ar fi trebuit să fie incluse în inventarul detaliat ce trebuie să fi însoțit tezaurul, ca și în copiile inventarului păstrate desigur în țară, și chiar dacă acestea s-au pierdut sau au fost obliterate în mod conștient în timpul calamităților ce au urmat, mulți politicieni și oameni de cultură români ar fi trebuit să știe de ele și să fie reclamate ca atare în decursul anilor).

     Desigur că zvonul care a prins cel mai bine la public și a fost adoptat fără rezerve, devenind tradiție, a fost: plăci de aur, descoperite la Sinaia și topite de rege pentru că avea nevoie de bani. Deși nu există nici o dovadă precisă în acest sens, se afirmă în dreapta și în stânga ca un adevăr de necontestat, chiar și de specialiștii care au cutezat să atace acest subiect, că regele Carol, un străin, a topit aurul dacilor pentru că era sărac și avea nevoie de bani. Deși a încercat să fie cât se poate de obiectiv în expunerea materialului, dl. Dumitru Manolache a înclinat puternic tot către această teorie, fără să-l acuze direct pe rege, ci pe politicienii vremii, mai precis guvernul Lascăr Catargiu, care conform unui alt zvon, i-ar fi făcut cadou aceste plăci ‘din ignoranță’. Și ca o consecință a acestei acțiuni, topirea în secret a unor obiecte de imensă valoare pentru patrimoniul național, întreaga afacere deplorabilă ar fi fost ‘ocultată’ de-a lungul deceniilor și a următorului secol XX, până în chiar zilele noastre. Folosindu-și logica, dl. Dumitru Manolache a încercat să-i găsească pe autorii acestei ocultări și motivele instituirii unei ‘conspirații a tăcerii’, dar trebuie reținut că în final nu a găsit nici dânsul o dovadă concretă în sprijinul acestei variante. A demonstrat însă că absolut toate zvonurile și toate datele existente culese conduceau de fapt la o singură persoană, inginerul silvic Vasile Al. Ionescu, care la vremea apariției plăcilor la cca 1875 nu era încă născut, dar care locuind în Sinaia începând din 1921, a descoperit în Muzeul Mănăstirii Sinaia două tăblițe de plumb, pornind de la care fapt a aflat de la un fost primar, sau mai mulți foști primari, sau de la unii localnici mai bătrâni, legenda locală a dezgropării plăcilor de aur și a turnării copiilor în plumb. Investigarea istoriei plăcilor devenind apoi o pasiune, chiar o obsesie a vieții lui, inginerul a povestit tuturor celor dornici să-l asculte ceea ce auzise despre ele, fără să reușească totuși să descopere nimic mai mult.

     Dl. Dumitru Manolache avansează o singură informație primită dintr-o sursă independentă și sigură, care i se pare ‘explozivă’ și foarte convingătoare^[4]. Povestea este că prin 1915, la puțin timp după moartea lui Carol I, regina Maria, în timp ce lua masa la Peleș cu un grup de invitați, fiind întrebată despre costurile construcției castelului, a răspuns nonșalant că știa de la regele Carol I că o parte din bani veniseră din topirea unor plăci de aur cu inscripții ciudate. Nu este un secret totuși că Regina Maria, care a sosit în România în 1892 la vârsta de 17 ani, se confrunta des cu regele, acesta considerând-o o femeie ușuratică și criticându-i des atitudinea, hotărârile și compania pe care o ținea. În cazul în care plăcile ar fi fost cu adevărat descoperite acolo și topite din ordinul lui, nu este de crezut că regele, un om atât de rezervat și prevăzător (după cum se va vedea mai jos), i-ar fi împărtășit ei acest secret, ci este mult mai probabil că în 1915, data la care regina ar fi făcut acea afirmație, 40 de ani după construirea castelului, zvonurile false despre topirea plăcilor fuseseră demult lansate în Sinaia și prințesa Maria le luase de bune.

     În concluzie, transmiterea legendei descoperirii la Sinaia a plăcilor de aur poate fi atribuită în fapt numai unei singure persoane, inginerul Vasile Al. Ionescu.

     Cele ce urmează pornesc de la premisa că plăcile au fost la origine de aur, dar că nu au fost descoperite la Sinaia.   

     Regele Carol I poate fi exonerat de acuzația topirii plăcilor de aur și oricine a citit (fără prejudecăți) cele patru volume ale cărții Memoriile regelui Carol I al României (de un martor ocular) ^[5] poate înțelege ce fel de om a fost. În aceste memorii (lucrare bazată pe bogata lui corespondență personală ce s-a păstrat în arhive) este urmărită în cel mai mic amănunt (lună de lună și uneori chiar zi de zi) viața prințului Carol de la înlăturarea lui Cuza în 1866 până la serbarea încoronării ca rege al României în 1881. Un caracter integru, reținut, sever ca fost militar dar extraordinar de corect, modest, credincios, energic, cu un simț al datoriei și al răspunderii ieșit din comun, a riscat mult când a acceptat tronul României, dar a triumfat asupra tuturor greutăților și piedicilor ce i s-au pus în cale, câștigând independența țării și modernizându-i economia, armata, căile de transport și instituțiile, ridicându-i astfel prestigiul la nivel European. Ca membru al unei vechi familii regale din Germania a primit fără îndoială o educație pe măsură și cunoștea valoarea vestigiilor arheologice pentru fondul cultural și istoric al unui popor. Dl. Dumitru Manolache afirmă contrariul, citând ^[6] din prefața cărții lui Sorin Cristescu, Carol I – corespondență privată (1878 – 1912), Ed. Tritonic, Buc. 2005: ‘Se știe, Carol nu era un om de cultură, cu gusturi rafinate sau cu nuanțe de stil și de gândire. El e un ofițer german... Oamenii politici români cu care intră în contact.....îi sunt superiori prin cultură și pregătire’. Deci, deoarece avusese o instruire militară, regele nu avea cunoștințele necesare și destul discernământ ca să-și dea seama de valoarea culturală fabuloasă a presupuselor plăci de aur (poate de ordinul sutelor) descoperite, ci numai de valoarea în sine a aurului. S-ar pune întrebarea de ce oamenii politici români, cu cultura și pregătirea lor superioară, nu și-au dat ei seama de valoarea istorică a descoperirii, ci din contra, i-au făcut-o cadou? La vremea aceea (sec. XIX) greaca clasică și latina erau obligatorii în programa școlară pe lângă multe alte subiecte de cultură generală și oricât de militară ar fi fost educația regelui, el făcea parte dintr-o familie nobilă, iar tatăl lui, prințul Carol Anton de Hohenzollern, era un pasionat colecționar de antichități. În aceleași Memorii... sunt descrise în detaliu toate demersurile și greutățile  întâmpinate cu procurarea terenului, cu pregătirea planurilor și mai ales cu construcția fundațiilor castelului Peleș începute la 22 august 1875, făcute și refăcute din cauza vremii extrem de nefavorabile și a alunecărilor de teren. Deși nu se pomenește nimic despre descoperirile făcute, este de neconceput ca găsirea a două asemenea comori de sute de plăci de aur cântărind sute de kilograme, pe două șantiere unde lucrau sute de oameni, să nu se fi aflat și să nu se fi făcut mare vâlvă, să nu se fi scris în ziare. Presa românească era foarte activă, belicoasă și ostilă regelui, mai ales în prima perioadă a domniei lui și un asemenea eveniment nu ar fi fost trecut sub tăcere. Se poate da ca exemplu furtul la 2 decembrie 1875 al tezaurului de la Pietroasa din muzeul din București, deci la foarte scurt timp după presupusa descoperire a plăcilor, când tot orașul București a fost în mare fierbere. Și asta cu atât mai mult cu cât cu un an înainte, la 10 aprilie 1874, se promulgase (bineînțeles cu semnătura regelui) prin Decretul 736/10, legea antichităților ‘Regulamentul asupra esplorărilor și cumpărărilor de obiecte antice’,  lege pe care nici chiar el nu ar fi îndrăznit să o încalce atât de flagrant. Chiar dacă politicienii ar fi avut o agendă ascunsă în ceea ce privea persoana lui, regele a fost extrem de prudent și a știut întotdeauna cum să navigheze cu succes tulburele ape politice din România și cum să se țină deoparte de interesele și intrigile diferitelor facțiuni. Este imposibil de crezut deci că regele ar fi acceptat vreodată să fie cumpărat de vre-un partid, la putere sau nu.

     Este posibil de aceea că două evenimente au concurat în 1875 la crearea legendei despre descoperirea plăcilor de aur la Sinaia, despre însușirea lor de către rege și topirea lor pentru a plăti ori construcția castelului, ori războiul cu turcii care se apropia. Acestea sunt:

     1. Datele aflate de dl. Dumitru Manolache (toate conducând la același inginer Vasile Al. Ionescu din Sinaia) conform cărora cu ocazia începerii lucrărilor la Castelul Peleș s-au găsit pe șantierele  din Poiana Văcăria și Poiana Florilor două tezaure conținând artefacte antice, dintre care unele de aur (monedele).

     2. În august 1875, cu ocazia inaugurării lucrărilor propriu-zise de construcție a castelului, prințul Carol a îngropat sub piatra de temelie 100 de monede de aur de 20 de lei, o altă sută din aceleași monede fiind împărțită persoanelor apropiate și curtenilor. Operația de emisie în 1868 a acestor 200 de monede de aur purtând efigia lui Carol pe avers se desfășurase însă în secret, deoarece la acea data emisiunea națională nu fusese declarată legală de către celelalte mari puteri.

     Ținând cont că în general zvonurile sunt inițiate și răspândite de persoane care nu sunt în directă cunoștință de cauză, lucrurile s-ar fi putut desfășura astfel: se află în Sinaia că s-au descoperit două tezaure pe când se săpa la construcția Castelului Peleș. În mintea omului de rând TEZAUR este echivalent cu obiecte de AUR; se află apoi că regele a primit în dar un mare număr de plăci aparent antice (o parte din plăcile de plumb, după cum se va vedea mai jos); se mai află și faptul că regele a îngropat un mare număr de monede de aur (care nu erau date în circulație, deci de proveniență necunoscută pentru omul de rând) la fundația castelului, restul făcându-le cadou prietenilor.

     Se naște zvonul: s-au descoperit două tezaure cu plăci din aur pe care regele le-a primit cadou și după ce a făcut copii în plumb după ele, le-a topit pentru că avea nevoie de bani. Exact ca în ‘telefonul fără fir’, jocul copilăriei noastre. Cu timpul zvonul este poate amplificat cu buna știință și răspândit cu un anume scop și devine legendă (lucru pentru care este posibil să fi fost răspunzători chiar și primarii Sinaiei, membrii partidului de opoziție și presa ostilă a vremii) și nu e de mirare că inginerul Vasile Al. Ionescu, domiciliat în Sinaia 45 de ani de la data celor întâmplate, fiind un om cinstit și patriot, nu va pune la îndoială tradiția orală (devenită deja destul de nebuloasă și contradictorie) a provenienței și a soartei lor și o va transmite mai departe. Pare neverosimil? Însuși dl. Dumitru Manolache a menționat în Tezaurul dacic de la Sinaia ^[7] cum, după ce dr. Napoleon Săvescu, fondatorul și președintele Societății ‘Dacia Revival International Society’, a afirmat că are în posesia sa asemenea plăci de plumb achiziționate prin Internet de la anticari din Bulgaria, s-a răspândit imediat zvonul că ‘doctorul Săvescu are în posesiune originale din aur ale acestor plăcuțe, obținute de la un bulgar’. Quod erat demonstrandum.

     Toate scenariile propuse mai sus și adoptate mai mult sau mai puțin atât de publicul larg cȃt și de specialiști, pornesc de la premiza considerată absolut certă a descoperirii plăcilor de aur la Sinaia în anul 1875 și a topirii lor în secret (sau nu) după ce s-au realizat copii în plumb, depozitate lla castelul Peleș pe toată perioada monarhiei. Se poate trage concluzia deci că întreaga afacere fiind ‘ocultată’, istoricii vremii nu ar fi trebuit să știe de ele, deși dl. Manolache menționează și zvonul (poate de dată mai târzie) că regele ar fi cerut inițial părerea unor istorici de seamă, ca Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Alexandru Xenopol și Nicolae Densușianu ^[8]. Dintre aceștia primul ar fi declarat că sunt falsuri și nu s-a opus să fie dăruite regelui, ceilalți doi ar fi fost de părere că ar trebui păstrate, iar ultimul ar fi sugerat domnitorului să se facă niște copii după ele. În tot cazul este clar că nici măcar atunci, în prima  perioadă de existență a plăcilor,  oamenii de specialitate nu au dat atenția cuvenită copiilor în plumb, care erau extrem de valoroase prin însăși informația pe care o conțineau, un lucru imposibil de explicat la vremea când conștiința națională începuse să se agite și să prindă aripi.

     Dar dacă plăcile nu au fost descoperite la Sinaia, ci în cu totul alt loc și la o altă dată? Deși tot în sfera speculațiilor, această ipoteză poate elucida o bună parte din misterul actualelor plăci de plumb, deci și al presupuselor plăci de aur originale. Se bazează pe o informație reală, redată în detaliu, deci imposibil de refutat și prezentată de Nicolae Densușianu ^[9] în Dacia Preistorică, XXVI. 3.  El descrie tot ceea ce profesorul Seulescul din Iași descoperise și măsurase în 1836 și 1837 în ruinele cetății Tirighina, astăzi acoperită de orașul modern Galați. Profesorul Seulescul spune între altele: “În partea de apus a orașului vechi se mai vedeau încă pe la anul 1836 temeliile unui templu, pe ale cărui ruine zăceau împrăștiate trunchiuri de columne și diferite bucăți de capiteluri, de ordine ionică și corintică. S-au mai descoperit aci o mică columnă de marmură porfirică, o statuetă de aramă a Cybelei ținȃnd în mâna stângă cornul abundenței și mai multe lespezi dreptunghiulare de marmoră (12 x 24 cm) cu reliefuri, ce reprezentau diferite scene din războaiele ce le avusese acest oraș. Probabil că aceste table serviseră odată spre a decora pereții templului. Lustrul, măiestrimea și mărimea acestor clasice bucăți, continuă Seulescul, dovedesc magnificența templului, ce înfățișa oarecând maiestatea unei divinități.....Cetatea are conturul rotund și ocupă capul unui deal. Bătrânii de la care am luat aceste informații, au săpat ei înșiși de beilic (din ordinul autorității) găsind aici bani vechi, pietre cu inscripții și alte odoare, care le-au luat Rușii și în parte Pȃrcălăbia Galaților”.

     Este mai mult decât probabil ca Genucla, prima capitală a lui Boerebista, să fi fost situată pe locul cetății descrise de Seulescul (un subiect ce va fi tratat în cap. VII) și ca în consecință plăcile originale de aur ale geților (sau cel puțin o parte din ele) să fi fost executate și găsite tot acolo.

     Se știe că în 1828 – 1829 a avut loc războiul ruso – turc și că în urma tratatului de la Adrianopole din 1829 turcii au fost obligați să arunce în aer toate cetățile de pe malul drept al Dunării (inclusiv Carsium / Hârșova), în timp ce principatele române au recăpătat porturile de pe malul stâng, Brăila, Giurgiu și Galați. În același timp însă a avut loc ocupația rusă a principatelor Moldovei și Valahiei, ocupație prelungită până la plata reparațiilor de război de către otomani, ultimul guvernator rus fiind Kiseleff  (1829 – 1834). Ni se spune că Rusia confiscase practic ambele principate și că ocupația a fost ca întotdeauna foarte costisitoare pentru români. Este posibil ca pe lângă plăcile de marmoră de care vorbește Seulescul (care par să semene în mod surprinzător cu plăcile de plumb ca figurație și dimensiuni) să se fi descoperit și plăcile originale din aur, așa-zise de la Sinaia, plăci care puteau să fi constituit o bibliotecă documentând istoria geților din acea zonă începând cu timpurile lui Zamolxis la cca 530 î. Hr. și terminând cu cucerirea Daciei de către romani în 106 d. Hr. (Trebuie menționat că în același perimetru geografic au fost găsite multe alte artefacte și tezaure antice, cel mai faimos fiind desigur ‘Cloșca cu pui’, descoperit la Pietroasa în zona Buzăului, un tezaur demonstrat în mod briliant de N. Densușianu în D. P. XXVIII ca fiind autohton și dedicat religiei apolinice caracteristică zonei de NV a Mării Negre. Iar în D. P. XXVI același autor demonstrează că regatul lui Aietes din mitul lui ‘Iason și lâna de aur’ se găsea exact în aceeași zonă, la confluența Siretului cu Buzăul, Aietes fiind renumit pentru bogățiile fabuloase de aur pe care le poseda).

     Cum Seulescul vizitase acele locuri în 1836-1837, deci în perioada imediat următoare ocupației rusești, informațiile primite de la localnici în legătură cu ceea ce găsiseră și luaseră rușii fiind de dată foarte recentă, erau mai mult decât credibile. Se poate deci imagina următorul scenariu:

     În perioada ocupației, rușii au oameni de specialitate aduși cu scopul precis de a identifica sau căuta, poate pe întreg teritoriul principatelor, artefacte arheologice, tezaure, etc. (obiceiul tuturor armatelor de ocupație de-a lungul vremurilor). Aceștia nu trebuie să caute mult. Ruine multe încă există, iar bătrânii știu multe legende despre ‘uriași’ si cetățile lor, una dintre ele fiind chiar acea Tirighina, lângă Galați.

     Tezaurul cu plăcile de aur (îngropat probabil odată cu cucerirea Daciei de către romani) este descoperit, dar datorită mărimii și valorii sale, vre-un suflet curajos de la Pârcălăbia Galaților insistă poate să se execute copii în plumb (nu trebuie uitat că exact în acei ani Galațiul trecuse de la turci la români). Pe timpul ocupației de către armata rusă din perioada menționată, acest lucru s-ar fi putut executa fără probleme, nici de conștiință, nici de autoritate, nici de logistică, ci doar cu înțelegerea tacită cu autoritățile române locale de a lăsa în urmă copii ale acelor obiecte de mare valoare.

     Copiile în plumb sunt făcute de ruși în secret, deoarece au la îndemână posibilitatea de a asigura tăcerea tuturor celor în cunoștință de cauză, probabil foarte puțini. (În urma testelor s-a dovedit că plumbul este de proastă calitate și friabil, un detaliu care denotă că au fost realizate în grabă, cu materialul avut la îndemână). Plăcile originale din aur sunt duse tot în secret în Rusia (probabil pe lângă alte multe artefacte originale descoperite), în timp ce copiile de plumb sunt depozitate în vreun beci la Pȃrcălăbia Galaților, cel mai târziu în 1834, data retragerii rușilor. La acest punct este posibil ca lucrurile să se fi întâmplat în două feluri:

     1. Plăcile de plumb (câte or fi rămas, deoarece este posibil ca încă de atunci să se fi început înstrăinarea lor) sunt trimise destul de curând la Muzeul Național de Antichități din București ^[10] (fapt care ar justifica o afirmație a d-lui Dan Romalo ^[11] că plăcile s-ar fi aflat acolo încă din prima jumătate a sec. XIX, care, în caz că nu a fost o greșeală de tipar, este o idee imposibil de susținut conform tradiției plăcilor de la Sinaia). Apărând ca din senin și neînsoțite de nici un document de predare, continuă să zacă neluate în seamă în vreun depozit al institutului, un lucru poate de înțeles dacă considerăm istoria următoare a principatelor.

     2. Plăcile rămân depozitate la Pȃrcălăbia Galaților. Anii trec. Urmează o perioadă de mare dezbinare și incertitudine politică pentru ambele principate. În 1859 Cuza este ales domn al principatelor unite, dar instabilitatea politică și economică continuă. În 1866 se produce lovitura de stat și Cuza este silit să abdice și pleacă în exil. Locotenența domnească oferă tronul României prințului Carol de Hohenzollern Sigmaringen și acesta acceptă. Dar primii zece ani de domnie sunt foarte grei pentru el, puternica partidă ce încă lucrează pentru readucerea lui Cuza îl calomniază și îl hărțuiește necontenit, încât de două ori Carol consideră abdicarea, deși din chiar momentul sosirii în țară luase măsuri juste și necesare pentru modernizarea tuturor instituțiilor și își dovedise deja competența de conducător.

     Ca urmare a promulgării legii antichităților în 1874, după cca 40 de ani de zăcut în beciurile Pȃrcălăbiei Galaţilor, plăcile de plumb (din nou, câte or fi rămas) sunt trimise în sfârșit la București la Muzeul de Antichități.

     În ambele cazuri este rezonabil de crezut că cineva este informat despre istoria provenienței lor, dar că subiectul este considerat ‘tabu’ și adevăratul proces de ‘ocultare’ începe. Ne existând documente care să suporte acest act de jaf cultural, și datorită faptului că Rusia continua să fie un vecin foarte periculos, știrea că plăcile de aur fuseseră găsite și duse în ascuns în Rusia ar fi fost explozivă din punct de vedere al relațiilor româno-ruse. Acestea fuseseră întotdeauna dezastruoase pentru români, iar la acea dată Rusia se pregătea pentru războiul cu Turcia din 1877, război în care România a intrat ca aliat tocmai ca să evite o nouă ocupație de către armatele rusești (ceea ce s-a întâmplat doar parțial) și cu condiția ca în caz de succes să i se înapoieze Basarabia (ceea ce nu s-a întâmplat, România căpătând în schimb Dobrogea, luată de la turci).

     Cele câteva sute de plăci de plumb aduse (fie după retragerea rușilor în 1834, fie în 1874 ca urmare a promulgării legii antichităților) la Muzeul Național de Antichități (MNA), în mod neoficial, fără nici o documentație însoțitoare și având o proveniență atât de neconvențională și potențial periculoasă, nu sunt nici măcar înregistrate. Odată ajunse la muzeu ele sunt fără doar și poate văzute de un număr de istorici, care fără să piardă timp să le studieze le declară falsuri și le ignoră. Cu toate acestea vestea apariției lor ajunge eventual și la rege, care-și exprimă dorința de a le vedea. Câteva zeci sunt duse la Sinaia și făcute cadou regelui. Acesta dăruiește mai departe unor persoane oficiale, mănăstirii, unor istorici, etc, restul rămânând depozitate la castel, fiind chiar posibil ca la cererea regelui, sau poate a altor persoane, să se fi făcut la fabrica de cuie din Sinaia noi copii în plumb după un număr de piese (parte din ele fiind poate cele 15 plăci de o calitate ‘grosieră’ menționate ca existând prin anii 70-80 la Muzeul Severeanu^[12]). În acest fel ansamblul inițial al plăcilor de plumb este împărțit și depozitat și la București și la Sinaia, o situație care a durat probabil până la expulzarea regelui Mihai, în ianuarie 1948.

     Nu este de crezut că în perioada monarhiei nici unul dintre directorii succesivi ai MNA nu aflaseră istoria lor, sau cel puțin un zvon despre istoria lor, dar nu era politic corect ci din contra, foarte periculos să admită dubii, sau să se compromită începând un studiu de specialitate. Despre acea perioadă există un detaliu avansat de dl. Dan Romalo^[13]. Dânsul citează dintr-o scrisoare primită în 1985 de la d-na Maria Golescu, o bună prietenă a mamei sale, din care se înțelege că pe vremea când Grigore Tocilescu era director al MNA (1881-1909) acesta știa de “mulțimea de plăci de plumb...aflate într-un coș în pivnița muzeului...primite...[de Tocilescu] de la ‘o doamnă din Bulgaria’..”. În lumina celor de mai sus, este posibil ca pe vremea lui Tocilescu un număr de plăci de plumb să se fi găsit și în străinătate, deci în afirmația lui să fi existat și un sâmbure de adevăr, deși nu a fost suportată desigur de nici un inventar sau document de evidență sau de achiziție al muzeului, de corespondență, sau de publicațiile de epocă.

     În anii ce urmează domniei lui Carol I, relațiile cu Rusia se deteriorează continuu. Guvernul bolșevic vine la putere, tezaurul României este confiscat (și nu este retrocedat până în ziua de azi), Bucureștiul este ocupat de armata germană și un mare număr de obiecte de mare valoare sunt jefuite de trupele de germani și bulgari și transportate în Bulgaria. Însăși existența monarhiei este în pericol.

     Între cele două războaie situația țării reîntregite este grea și nesigură. Plăcile de plumb continuă să zacă prin diverse beciuri, neînregistrate și ignorate. Începe al doilea război, iar după ‘eliberarea patriei de către glorioasa armată sovietică’ și instaurarea în 1945 a guvernului comunist Petru Groza, dependența și servilitatea față de Moscova nu cunosc margini. Regele Mihai și restul familiei regale sunt expulzați în ianuarie 1948 și se instaurează dictatura proletariatului. Anii 50 în special sunt ani de epurare a clasei intelectualilor, de groază, de urmărire, de procese înscenate, de încarcerare,  ani în care FRICA este prezentă în fiecare casă. Secretarul de Partid este prezent în fiecare instituție din țară indiferent de profil și impune directivele venite ‘de sus’. Este ușor de înțeles de ce oamenii de știință și specialiștii care nu sunt pe lista de represalii trebuie să urmeze linia trasată de partid, alternativa fiind mult mai rea decât ‘compromiterea’ reputației.

    Muzeul Național de Antichități a revenit la București în toamna anului 1944 de la Deva, unde fusese evacuate, și este posibil ca o parte din plăci să fi ajuns în alte colecții, de stat sau particulare. După cum relatează dl. Dan Romalo^[14] totuși, în anii 1944-1946 se aflau la MNA cel puțin două sute de plăci. În aceeași scrisoare menționată mai sus, d-na Maria Golescu îi împărtășea că Ion Nestor (director al MNA 1947-51) îi ceruse în acea perioadă să aducă la cunoștința publicului aceste plăci, ca amatoare, “...că numai prin publicare se putea lămuri o dată pentru totdeauna chestiunea falsurilor din Rusia meridională și din Balcani...” deoarece el “...ca arheolog serios nu se putea compromite”. D-na Maria Golescu i-a facilitat în acest fel lui Dan Romalo fotografierea pe ascuns a unui mare număr de plăci, de peste 200 ni se spune (considerând că ultima fotografie numerotată de dânsul cu nr.133 în timpul fotografierii, s-a păstrat). Un mare număr dintre aceste fotografii s-a pierdut însă la cutremurul din 1977, fiind recuperate doar 71, studiul cărora, la care s-au adăugat alte 8 piese provenite din surse diferite, a făcut baza cărții Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Dl. Dumitru Manolache pune la îndoială afirmația că fotografiile ar fi fost făcute în perioada 1944-1946, deoarece, conform ipotezei plăcilor de la Sinaia, la acea data plăcile depozitate la Castelul Peleș nu fuseseră încă aduse la București. Cu toate acestea, conform ipotezei prezentate mai sus, este foarte posibil ca fotografiile să fi fost făcute numai după plăcile existente la MNA în 1944-1946.

     Imediat după plecarea din țară a regelui Mihai, în ianuarie 1948, s-a instituit, sub autoritatea secretarului general al P. C. R, Gheorghe Gheorghiu Dej, o comisie care să întocmească inventarul bunurilor regale. Ni se spune^[15] cum și-a desfășurat activitatea această comisie și cum au fost făcute inventarele, cum multe opere de artă și obiecte de mare valoare au dispărut fără urmă, sau cum multe bunuri regale au fost înstrăinate și repartizate unor instituții, muzee și autorități, Ministerul de Interne fiind un prim beneficiar. Printre ele s-a aflat desigur și corpul plăcilor de plumb considerate falsuri și depozitate la Castelul Peleș încă de pe vremea lui Carol I, fiind duse mai mult ca sigur la MNA în București poate sub supravegherea lui Ion Nestor, directorul institutului, care pentru un scurt timp făcuse parte din comisie în calitate de consultant (întregul ansamblu reîntregindu-se în sfârșit, conform acestei ipoteze).

     Între 1948 și 1956 Muzeul Național de Antichități și colecțiile sale au trecut prin multe schimbări și transferări de la un minister la altul, de la o instituție la alta, dintr-un depozit în altul, până când în 1956 s-a transformat în Institutul Național de Arheologie Vasile Pârvan. De atunci plăcile de plumb ‘au făcut picioare’, apărând și dispărând din depozitul institutului, o activitate secretă și suspectă, controlată de cineva la ‘nivel înalt’. Aflăm că fostul arheolog Vasile Boroneanț povestea^[16] cum un ‘oficial’ cu mare trecere la autorități făcea în această perioadă un fel de navetă București-Deva, ducând cu regularitate un număr de plăci de plumb (nu se știe unde, câte, cui și de ce) și readucându-le (nu se știe câte), fără să se consemneze desigur nimic despre ce ieșea și ce intra. Este clar că plăcile de plumb, ignorate oficial de-a lungul anilor, au prezentat mult interes în mod neoficial, fiind distribuite unui număr de alte instituții, altor indivizi, dispărând și reapărând într-o înțelegere tacită între tot felul de persoane sus-puse, cu tot felul de agende. Fapt este că numărul lor a scăzut atât de mult încât Alexandru Vulpe, fostul director al Institutului, estima recent cu destulă ostilitate că la Institut ar mai exista doar vreo 31 sau 35 de piese luate în evidență la presiunea publicului, număr care împreună cu ce ar mai exista și în alte locuri, ar ajunge cam la 50.

    Este clar de asemenea că unii dintre directorii MNA, fiind deja la curent cu existența plăcilor de plumb, ar fi dorit să fie investigate chiar dacă erau etichetate ca falsuri, dar nu au avut curajul necesar. Dar oare de ce? Pare ciudat că tradiția de la Sinaia, cum că regele Carol I și-ar fi însușit un număr foarte mare de plăci antice de aur și le-ar fi topit pentru a-și plăti datoriile, a fost îngropată de-a binelea în perioada comunistă, deși ar fi fost un obiect de propagandă excelent contra monarhiei, propagandă care în alte domenii era necruțătoare. O explicație ar fi că istoria plăcilor se știa la nivel înalt și anume că originalele s-ar fi aflat la Moscova, deci trebuia suprimată cu orice preț (ceea ce poate ar fi dus și la zvonul că prin anii 60 ‘ar fi existat o tentativă de topire a plăcilor de plumb’^[17]). Pe de altă parte ni se spune^[18] că intrase în joc și familia Ceaușescu, el devenind interesat în fenomene paranormale de categoria ‘secret de stat’, iar ea în descoperirea unor comori ascunse de pe teritoriul României (cu scopul de a le valorifica aurul), o obsesie în urmărirea căreia a folosit un departament ultra-secret al Securității în atribuțiile căruia intra și cercetarea plăcilor așa-zise de la Sinaia. În felul acesta procesul de ‘ocultare’ pare să fi intrat într-o a doua fază, în care s-ar fi decretat ipoteza falsului, s-ar fi interzis studierea lor de către autoritățile române de specialitate, și s-ar fi descurajat încercările altor membri ai societății de a le vedea și inspecta. Cu alte cuvinte în acest fel ar fi fost împușcați doi iepuri dintr-o singură lovitură, ordinul de la Moscova de păstrare a secretului și libertatea de acțiune tot în secret a familiei Ceaușescu.

    În concluzie, ipoteza prezentată mai sus elucidează mai bine decât oricare alta proveniența plăcilor de aur / plumb, cât și celelalte aspecte ale acestei afaceri rămasă fără răspuns până în ziua de azi. Acestea sunt:

     1. Locul de descoperire a plăcilor de aur în zona orașului Galați le plasează în conecxiune directă cu Genucla, fosta capitală a lui Boerebista, despre care se bănuiește că a existat în aceeași zonă geografică și unde este probabil și logic ca cel puțin o parte din plăci să fi fost executate (o mare parte din texte referindu-se de fapt la evenimente istorice ce au avut loc în timpul lui și în acea regiune).

     2. Descoperirea de către ruși a originalelor de aur și trimiterea lor în Rusia în secret după executarea tot în secret a copiilor de plumb, operație care intra ușor în posibilitățile armatei ruse de ocupație a principatelor române în perioada Regulamentului Organic. 

     3. Compoziția recentă a plumbului (sec. 19) din care au fost executate copiile, aparent în grabă, cât și faptul că materialul, de calitate proastă chiar pentru acea vreme, nu arată că ar fi fost expus elementelor naturii.

     4. Apariția plăcilor ca din senin la Muzeul Național de Antichități din București în prima sau a doua parte a sec.19 și lipsa totală de documentație însoțitoare.

     5. Necesitatea politică la nivel înalt (atât pe timpul monarhiei cât și al comunismului) de a se păstra tăcerea asupra acestui jaf cultural executat de ruși, în lipsa oricărei dovezi concrete.

     6. Afirmații ale unor anumite persoane că în Rusia s-ar afla originale din aur ale plăcilor din plumb.

     Cu toate acestea, situația nu s-a schimbat cu nimic după 1989. Au urmat ani de jaf organizat al siturilor arheologice la care autoritățile au închis ochii sau le-au înlesnit. Plăcile au dispărut din depozitul Institutului de Arheologie aproape în totalitate. Nu se mai poate da vina pe interdicții venite de la Moscova sau de la C. C. al P. C. R., dar atitudinea celor ce au continuat să conducă acest institut, sau a specialiștilor consacrați, este tot cea veche. Este drept că mulți dintre ei și-au început cariera pe vremea comunismului și în climatul politic respectiv și ar fi fost prea târziu ca să-și schimbe oficial părerile. Se pare însă că după 1989 ‘ocultarea’ a căpătat un caracter de confruntare națională: stoparea cu orice preț a curentului așa-zis ‘dacic’^[19] sau ‘tracoman’, inamicul public nr.1 al curentului tradițional și oficial al ‘latiniștilor’^[20], o confruntare din care nu câștigă decât străinii.

     ‘Tracomanii’ și-ar fi făcut vocea auzită[21] pe vremea Ceaușeștilor, ani în care mulți specialiști din diverse domenii asociate au fost autorizați (din motivele expuse mai sus) să facă ample studii în Munții Orăștiei privind cultura și limba dacilor, soldate cu publicarea unui număr de articole și interviuri, dar și cu blocarea publicării unor cărți care ar fi ‘încurajat dacismul’. Este clar că la ora actuală se dă o luptă dârză între cele două curente, cel oficial și cel neoficial și este trist că proponenții primului, care dețin toate pozițiile cheie în institutele de profil, nu au găsit o armă mai bună în a-i contracara pe ‘diletanții’ tracomani (în afara unui limbaj abuziv și insultător la adresa lor), decât continua ignorare pe motiv de falsuri grosolane a celor câteva plăci care aparent mai există, o dovadă în plus că la baza acestei noi ‘ocultări’ stau în aparență ori interese personale, ori o înțelegere greșită a rolului lor în poziția de istorici ai unei națiuni.    

Este foarte posibil de aceea ca în tot acest proces de ocultare, vechi și nou, să fi jucat un rol destul de mare și încă să joace, adevărul despre ființa istorică a românilor și vitregele necesități istorico-politice ale României, un proces în care sunt implicați în primul rând istoricii.   

     În sec. XIX, curentul ‘latinist’, acceptat și suportat în Europa de vest, era preponderent în cercurile intelectuale ale României și agita puternic pentru apărarea ființei naționale (amenințată din vest de Austro-Ungaria care susținea că la venirea ungurilor Ardealul nu era locuit, și din est de Rusia care ar fi vrut ca românii să fi fost mai mult slavi) având ca scop precis unirea Ardealului cu Țara. La vremea la care au apărut aceste plăci, cu textele și figurația lor nemaiîntâlnite până atunci, contraziceau teoria ‘latinistă’ și tot ceea ce se știa oficial (nu mult de fapt) despre populația autohtonă daco-getă dinainte de cucerirea romană, deci era ușor să fie declarate falsuri și să fie igno.

     În perioada comunistă istoria a fost schimbată, trunchiată și falsificată, în timp ce se proclama și se aclama prietenia nestrămutată și de veacuri cu Uniunea Sovietică și cu poporul rus. Țara era oricum ocupată (la propriu și apoi la figurat) și la cheremul rușilor, iar oamenii de specialitate trebuiau să urmeze linia partidului, oricare ar fi fost ea.

     În zilele noastre, este posibil ca istoricii români consacrați să se afle din nou în dilemă, deși teoria Latinității Românilor stă acum pe baze foarte șubrede. Ei continuă poate să o susțină în baza aceluiași argument puternic al României în efortul de a rezista pe de o parte asalturilor intensificate asupra granițelor ei din partea Ungariei, iar pe de alta pericolului Rusesc, care nu va înceta niciodată. Cu această atitudine însă, ei fac un mare deserviciu neamului, deoarece este știut la ora actuală că geto-dacii (făcând parte din marea familie a Tracilor, care s-a distins printr-o civilizație extrem de avansată începând cu epoca bronzului) au avut o civilizație puternică la Dunărea de jos cu mult timp înainte de cucerirea romană din 106 d. Hr. și presupusa ‘latinizare’ a lor.

    Situația a devenit atât de confuză totuși, cu voie sau fără de voie, încât cel puțin în cazul plăcilor de plumb nu mai există nici un control și nici o autoritate și plăcile care mai există pot dispărea oricând, pe de o parte din cauza unei lipse totale de interes din partea forurilor române de specialitate și pe de altă parte din cauza unui interes sporit arătat de persoane străine de a intra în posesia lor cu orice preț. Cu cât există mai puține dovezi, cu atât mai greu este de susținut că foștii geto-daci au avut o civilizație cu un înalt nivel de cultură premergătoare ocupației romane. Această poziție ar fi poate mai greu de acceptat de istoria oficială a marilor civilizații ale Europei vestice, cu toate că un număr de voci din străinătate au făcut deja începutul și s-au făcut auzite, propunând ‘cultura Europei vechi / Old Europe culture’^[22]. Dar faptul că înșiși istoricii români continuă să discrediteze această civilizație a Daciei antice, refuzând să studieze și să valorifice puținele vestigii de acest fel ce ne-au mai rămas (ca de pildă și acest remarcabil și unic tezaur), este condamnabil^[23]. Munca d-lui Dan Romalo ar trebui continuată deoarece, după cum se va vedea, odată puse în ordine cronologică, există între texte o continuitate extraordinară de detalii, tradiții și istorie. Este ușor ca, studiind doar o placă sau două să se ajungă la traduceri diferite, e mult mai greu însă ca traduse în totalitate, cu aceeași metodă, să le fie negat sensul și unitatea.   

     În orice caz, se pare că România are nevoie de o nouă generație de istorici și specialiști, eliberați de constrângerile trecutului, care să se formeze și să lucreze într-un climat propice cooperării în studierea și aflarea adevărului, oricare ar fi el.

URMEAZĂ

 ^[1] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Alcor, Buc. 2005;

 ^[2] Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia, Editura Dacica, Buc. 2006, cap. XIV;

 ^[3] Idem;

 ^[4] Idem, p. 44-49;

 ^[5] Vol. I Ed. Cerma, Buc. 1994, II-IV Ed. Machiavelli, 1994;

 ^[6] Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia, Editura Dacica, Buc. 2006, p. 18;

 ^[7] Idem, p. 173, 175;

 ^[8] Idem, p. 26, 43;

 ^[9] Nicolae Densușianu a fost un gigant al gândirii românești, un vizionar care a avut curajul să depășească limitele acceptate de teoria Latinității și a conceput o viziune cu adevărat grandioasă și revoluționară chiar și pentru timpurile noastre. 100 de ani mai târziu, istoricii români încă susțin aceeași teorie Latinistă, acuzând ‘curentul Tracoman’ de diletantism și naționalism. Ideea că strămoșii românilor de astăzi s-au aflat în avangarda culturii europene încă înainte de epoca bronzului, că teritoriul de la Dunărea de jos și Carpați a constituit focarul de unde s-a răspândit ‘Cultura Europei vechi’, formând în timp civilizațiile antice ale epocii bronzului cunoscute de toți, o idee deja lansată la nivel European, îi îngrozește pe specialiștii români consacrați. ‘Dacia preistorică’ este cunoscută de-acum, cel puțin din auzite, tuturor românilor, care sunt ori partizani înfocați (cei care au citit cartea cu adevărat și fără prejudecăți) ori denigratori consacrați (cei care nu au citit-o, care poate doar au frunzărit-o, sau care au ceva de pierdut dacă îi recunosc public valoarea). Autoarea face parte din primul grup și încă în asemenea măsură, încât a tradus în englezește aproape întreaga carte și a pus-o pe Internet în 2007, astăzi la www.prehistoricdacia.info. Și nu numai atât, dar luând ca inspirație capitolele referitoare la Columnele lui Hercules (la Porțile de Fier) și vechile tradiții despre Hercules în ținuturile românești, a publicat în oct.2018 o carte intitulată ISLAND. Myth…reality…or both? în colaborare cu Publicious Book Publishing.

 ^[10] Începuturile Muzeului de Istorie Naturală și Antichități sunt legate de activitatea banului Mihalache Ghica (1792 - 1850) care în anul 1834 a donat întreaga sa colecție muzeului proaspăt înființat.

 ^[11] Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia, Editura Dacica, Buc. 2006, p. 180;

 ^[12] Idem, p. 37, 39;

 ^[13] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, Buc. 2005 p. 259;

 ^[14] Idem, p. 20-21;

 ^[15] Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia, Editura Dacica, Buc. 2006, p. 194-195;

 ^[16] Sursa Internet, evz.ro;

 ^[17] Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia, Editura Dacica, Buc. 2006, p. 104;

 ^[18] Idem, p. 91;

 ^[19] Curentul ‘dacic’ sau ‘tracic’, un curent așa-zis nou, dar inițiat mai mult de 100 de ani în urmă odată cu lansarea Daciei preistorice de Nicolae Densușianu, anatema ‘latiniștilor’, dar venerată ca o biblie de cei ce susțin existența unei însemnate civilizații geto-dace cu mult înainte de cucerirea romană.

 ^[20] Curentul ‘latinist’ a fost și încă este linia oficială, predată în școli, a istoriei românilor, care propune că geto-dacii au fost un popor barbar, civilizat și latinizat numai după cucerirea Daciei de către romani în anul 106 d. Hr.

 ^[21] Dumitru Manolache, Tezaurul dacic de la Sinaia, Editura Dacica, Buc. 2006, p. 98;

 ^[22] Marija Gimbutas (arheolog), The gods and goddesses of Old Europe, 7000 to 3500 BC: Myths, Legends and Cult Images, Thames and Hudson, London, 1974

 ^[23] L’art néolithique en Roumanie, Arte’m, Italy, 2008

II. CRONOLOGIA PLĂCILOR DE PLUMB ŞI CUM AU   FOST EXECUTATE

CRONOLOGIA PLĂCILOR DE PLUMB

     În Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Dan Romalo prezintă plăcile în ordinea numerotării originale a fotografiilor, făcută de dânsul în timp ce fotografia plăcile la întâmplare. De aceea evenimentele relatate nu formează un tot unitar, îngreunând foarte mult studiul lor comparativ.

     Primul lucru deci, necesar obținerii unei istorii coherente, a fost aranjarea lor în ordine cronologică (în măsura posibilului), ținând cont în același timp și de modul (uneori diferit) de interpretare a sensului textelor și a figurației. Au fost de asemenea omise segmente subsidiare acțiunii principale. În această nouă configurație, pe baza căreia va fi prezentat tot materialul ce va urma, se constată o mare consecvență și continuitate în timp și spațiu, nu numai în desfășurarea acțiunii și a teatrelor de operații, dar și a numelor (chiar și unele mai obscure) de locuri și persoane, a detaliilor de text și desigur ale figurației.

     Istoria relatată de textele plăcilor (avute la dispoziție de dl. Dan Romalo și prezentate în cartea dânsului) acoperă intervalul de la cca 530 î. Hr. la 106. d. Hr., care în acest studiu a fost împărțit în patru perioade:

1.      cca 530 î. Hr. – 290 î. Hr.: PLĂCILE nr. 2, 1, 7, 111, 23, 8, 42;

2.      60 î. Hr. – cca 48 î. Hr: PLĂCILE nr. 126, 25, 9, 113, 20, 12, 15, 13, 39, 80;

3.      cca 48 î. Hr. – 44 î. Hr.: PLĂCILE nr. 52, 112, 95 (?), 120, 31, 21, 117, 123, 127, 106, 79, 35, 14, 128, 5, 11, 129, 91, 67 (?), 109 (?), 108, 40, 76, 58, 62, 45 ( ?), 115, 118, 92, 122, 10;

4.      44 î. Hr. – 106 d. Hr.: PLĂCILE nr. 72, 69, 119, 96, 18, 84, 98, 124, 114 (?), 110 (?), 131 (?), 17 (?), 116 (?), 121, 130, 6, 65, 22, 28, 16;

     În cele ce urmează este prezentat mai pe larg modul în care autoarea a înțeles să interpreteze textele plăcilor și să le încadreze în aceste perioade cronologice conform cu ceea ce se știe din istoria geților și dacilor. Pentru aceste date s-au folosit ca referință mai ales doua lucrări: Iosif Constantin Drăgan, Noi, Tracii, Scrisul românesc, Craiova, 1976, și Paul Mac Kendrick, Pietrele Dacilor vorbesc, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978.

CUM AU FOST EXECUTATE

     În privința modului de executare a plăcilor, este mai mult ca sigur că au fost făcute din aur turnat în matrițe de lut.

     Textul din placa de mai jos (prima din punct de vedere al cronologiei) care vorbește despre Zamolxis și Pitagora, pare să se refere exact la acest procedeu: o placă moale, un stylus format dintr-o trestie și litere trasate de-a-ndoarselea.

     În discuțiile despre plăcile de plumb există argumentul că pe lângă literele și decorația ce apar tipic în relief față de planul plăcii, nu se observă nici o urmă de material refulat, așa cum s-ar întâmpla la presarea în material moale. Cu toate acestea, este posibil ca la sfârșitul operației de indentare a scrisului și decorației în fața plană a plăcii de lut, tot materialul refulat să fi fost înlăturat când matrița de lut era perfect nivelată și uscată. O activitate foarte migăloasă desigur, dar totul în legătură cu aceste plăci indică o tehnică de execuție foarte precisă, care cerea mult timp și răbdare. În faza finală este posibil să fi fost netezită cu un material puțin abraziv, ceea ce-ar explica poate rizurile ce se disting pe suprafața de fond (în cazul în care nu este vorba de efectul unei cristalizări prin răcirea metalului topit, idee expusă în cartea d-lui Dan Romalo). Aceasta este doar o idee desigur, specialiștii trebuie să aibă ultimul cuvânt.

     PLACA nr. 2 - Introduce acțiunea cu: ‘MARELUI ZAMOLXIS DIN GAEA (în noua interpretare, în loc DE PEȘTERĂ, textual GEO^[1])...CÂND ERA CĂLUGĂR AL ZEIȚEI HATHOR, SORA SOARELUI...’

     Deci Zamolxis, care este din Gaea (sau Tera, reprezentând spațiul tradițional Carpato-Pontic-Danubian^[2]) slujește ca preot al zeiței Hator / Luna (sora Soarelui, deci Diana, sora lui Apollo) în Egipt. Din cele ce urmează se înțelege că devine discipolul lui Pytagora (nu este specificat unde anume) și învață de la acesta scrisul în negativ pe tăblițe de lut (mai mult ca sigur în vederea turnării ulterioare într-un metal): ‘...SUB UN ACOPERIŞ MARE, PYTAGORA PRIVEŞTE LA O NOUĂ PIATRĂ (matriță?), DEZVELITĂ (bătută, netezită?) PE O FAȚĂ. ALE EI SEMNE, ÎNTALIATE PE MOALE, (el) CITEȘTE, ACELE FOARTE ÎNALTE SCITICE JOCURI (savante, dar poate mai degrabă înflorituri?), TRASATE (cu) O TRESTIE PRIN CRĂPARE FĂCUTĂ, SCRISE DE-ANDOASELEA ŞI ÎMPĂRȚITE ÎN IUDAICE VORBE DE A LOR ZILE DE VESELIRE’. Este de asemena menționată și iminenta plecare a lui Zamolxis ‘...ŞI-A CÂȘTIGAT PLECAREA...’

     Din cele de mai sus se deduce că literele sunt scitice, dar vorbele sunt scrise în ‘felul’ celor iudaice, adică de-a-ndoaselea, de la dreapta spre stânga, deoarece se scriau în negativ pe matriță de lut.

     Ce se poate adăuga în legătură cu Zamolxis? Conform tradiției^[3] Zamolxis a trăit pentru un timp în Samos, ca sclav (discipol?) al lui Pitagora, deci este posibil ca în drum din Egipt spre casă să se fi oprit în insula grecească Samos. După ce și-a câștigat libertatea, Zamolxis a devenit foarte bogat și s-a reîntors, cam pe la cca 530 î. Hr., în țara sa de naștere, Tracia.

     Se afirma că era trac, iar N. Densușianu spune despre el printre altele: ‘Clement Alexandrinul (sec. III d. Hr.) îl numește pe Zamolxe, filozoful dacilor, Hyperboreu, adică originar din țara Hyperboreilor... Unul dintre orașele cele mai importante ale Daciei orientale, situat în partea de jos a rȃului Hierasus (azi Siret) purta în timpurile romane numele de Piroboridava, nume ce ne indică, că acest oraș a format odată un centru principal al populației pe care autorii greci îi numesc Hyperborei’^[4]. Deci se poate considera că Zamolxis era un nativ al zonei de nord-vest a Mării Negre, aceeași zonă unde s-a născut cultul lui Apollo și al Dianei^[5]. Tot Densușianu afirmă că ‘Abaris, renumitul preot și profet al lui Apollo, scrisese, după cum spune Suidas, o carte de oracole în limba scită’ ^[6].

     Despre acest Abaris se spune că era contemporan cu Zamolxis și Pytagora și tot trac din țara Hyperboreilor și tot profet al lui Apollo. Este posibil, se zice, să fi fost aceeași persoană, numit Abaris de Greci și Zamolxis de co-naționalii săi traci, considerat posibil, datorită înțelepciunii lui, o reîncarnare a ‘Zeului Moș’ ancestral. În această placă Abaris este și el menționat.

Detaliul 1

În partea de jos a plăcii apar doua figuri. Cea din stânga este desigur Pytagora, deoarece se vede clar un triunghi în dreptul frunții, cea din dreapta Zamolxis, o figură decorata cu o căciulă complicată din blană de animal. Între ei se află un motiv ce reprezintă un altar sau o poartă, cu o inscripție interpretată de dl. Dan Romalo ca ‘AB ARISO Z AM(ol)XIOIU’ / ‘DE LA RIDICAREA MARELUI ZAMOLXIS’, dar care poate fi interpretată și ca ‘ABARIS O ZAM(ol)XIOIU’ / ‘ABARIS SAU MARELE ZAMOLXIS’ (cele două figuri vor reapărea în cap. VI. PLACA nr. 116 care nu a putut fi tradusă).

     Dar ce se știe totuși în legătură cu scrisul la acea dată?

     La vremea la care se referă această placă, secolul VI î. Hr., scrisul pe tăblițele de lut era desigur cunoscut (vezi biblioteca regelui Assurbanipal, care a domnit între cca 668 – 627 î. Hr.). Este clar însă că pe vremea lui Pitagora se făcuseră progrese în acest domeniu, iar Zamolxis ca discipol a învățat și a adus în țara lui de baștină atât cunoștințele acumulate și filozofia esoterică, cât și meșteșugul scrisului pe invers într-o matriță de lut, pentru a fi transferat apoi pe plăci de metal. Și cum țările Daciei de mai târziu dispuneau de aur din belșug, nu este de mirare că acest metal prețios a fost folosit și în acest scop atât de sacru.

   Cu privire la diversele alfabete în care sunt scrise plăcile începând cu cele mai vechi (din punct de vedere al cronologiei faptelor descrise), sunt folosite mai multe categorii de caractere, dintre care majoritatea sunt litere grecești. În legătură cu acestea se poate presupune că alfabetul grecesc fusese introdus în zona de sud-est a României de ionienii ce întemeiaseră încă din sec. VII î. Hr. coloniile grecești de-a lungul țărmului Mării Negre, deci cel puțin geții din Geția Minor și Sciția Minor puteau să-l fi folosit. Se poate chiar afirma că simbolurile în care sunt scrise majoritatea textelor sunt literele vechi pelasge, al căror uz a fost general în timpurile arhaice. Cezar și Tacitus le numesc litere grecești, Liviu litere bătrânești, Pliniu litere ionice și litere grecești^[7].

     Scrisul ‘scitic, cu înflorituri’ este menționat de Herodotus, deci exista în paralel, iar celelalte populații din spațiul Carpato-Pontic-Danubian aveau și ele fără îndoială modul lor de scriere, chiar dacă acesta era în posesia unui număr foarte restrâns de sacerdoți.

     Din ceea ce au consemnat istoricii antichității, mai existau și alte exemple de scrieri preistorice provenind din același spațiu Carpato-Pontic-Danubian, ca de pildă Tablele de aramă ale Hyperboreilor trimise ca dar la templul lui Apollo din insula Delos. Forma acestor table de aramă era triunghiulară și conțineau doctrina teologică a Hyperboreilor despre destinele omului după moarte^[8]. De asemenea cărțile Sibilei Eritreea, preoteasă a lui Apollo originară din Munții Apuseni, pe care le-a dus la Roma ‘în timpul consulilor, sau după cum spun unii, în timpul lui Tarquiniu’ (sec. VI î. Hr.)^[9].

URMEAZĂ

^[1] Vezi cap. III: cuvântul GEIO și variantele lui GEO, GIEIO, GIEO, GIEU, GIEA, întâlnite în multe plăci, este tradus de dl. Dan Romalo cu sensul de ‘acasă’, ‘câmpie’, ‘pământ cultivat’, ‘peștera’, etc. În acest caz particular cuvântul folosit face mai mult sens.

 ^[2] N. Densușianu, Dacia Preistorică, XII. 2;

 ^[3] Herodotus, Istorii. IV.95;

 ^[4] Idem, D.P. V. 3;

 ^[5] Idem, D.P. V;

 ^[6] Idem, DP, XIV. 13;

 ^[7] D.P. XXVIII. 5; 

 ^[8] Idem, D.P. XXI;

 ^[9] Idem, D.P.XII. 12;

III.  Sec. VI – III î. Hr.

PLĂCILE nr. 2, 1, 7, 111, 23, 8, 42^[1]

      PLACA nr. 2 – cca 530 î. Hr. - Zamolxis scrie pe o placă de lut și se pregătește să-și ia rămas bun de la Pytagora (vezi Cap. II).

     PLACA nr. 1 – cca 530 î. Hr. – Se înțelege că Zamolxis se întoarce în Țara Geților, sau a sciților (zona de NV a Mării Negre), unde ‘...A DĂRUIT LUI SKADIUN UN OBSERVATOR AŞEZAT ÎN VÂRFUL ACELUI TURN AL ORĂŞTIEI SCITE / SKYTO DABIU, ŞTIUTA (vestita) GENUCLA, LA CAPUL TEMPLULUI  ACELORA DE AICI’ (templu dedicat probabil lui Apollo și Dianei, care erau venerați în acea zonă la acel timp).

     După cum s-a văzut în capitolul precedent, se spunea că Zamolxis a trăit pentru un timp în Samos ca sclav (discipol?) al lui Pitagora, după care și-a câștigat libertatea, a devenit foarte bogat și s-a reîntors în țara sa de naștere Tracia, pe la cca 530 î. Hr. Acolo a găsit oamenii trăind în mare sărăcie și ignoranță. În consecință el a construit o ‘casă pentru adunarea bărbaților’ de seamă ai țării, unde s-a străduit să-i învețe doctrina nemuririi sufletului.

     Se știe că Tracia acoperea o zonă foarte întinsă la acea dată (jumătatea sec. VI î. Hr.) cuprinzȃnd și România de astăzi, deci Zamolxis, deși trac, putea fi numit în același timp și scit, iar Genucla din textul plăcii trebuie să fi fost deja capitala unui teritoriu destul de întins. Observatorul dăruit a fost desigur așezat în vârful turnului orașului scit, la capătul templului, ceea ce implică desigur existența unui ansamblu politico-religios (turn / citadelă – templu). Templul era probabil închinat lui Apollo, sau zeului soarelui^[2] și servea propagării noii doctrine religioase, în timp ce observatorul astronomic servea instruirii într-o serie de alte științe adiacente. În Dacia Preistorică, cap. VI. 1 - Mănăstirea Albă cu nouă altare, găsim un ecou al existenței a cel puțin unui observator astronomic în acel spațiu geografic. În unele poezii populare despre Mănăstirea Albă se întâlnesc versurile: “Face biserică mare, cu nouă altare, către sfântul soare, cu nouă zăbrele, spre sfintele stele…” sau “…mănăstiri cu nouă altare, cu ferești spre răsărit, cu zăbrele sus la stele”^[3], versuri din care se poate înțelege desigur că templul avea un observator astronomic construit în sau pe acoperiș. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 7 – cca 341 î. Hr. – Relatează despre întemeierea unei așezări pastorale getice în ținuturile Macedoniei, cu aprobarea regelui Filip al II-lea al Macedoniei (382-336 î. Hr.), deci în timp precede imediat domnia lui Dromihete. Textul plăcii vorbește de oi, stuf și viță de vie, elemente caracteristice climatului țărmului vestic al Mării Negre și se poate specula că acești coloniști ar fi emigrat spre sud în urma unei înțelegeri între Filip al II-lea și o căpetenie getă din sudul Dobrogei. Asta deoarece între 356-341 î. Hr. Filip al II-lea l-a învins pe regele Odrisilor Kersobleptes și a invadat și subjugat Odrisia (“Ţara Odrisilor se întindea de la Dunăre și Munții Haemusului, pȃnă la Marea Neagră, Bizanț și frontiera Macedoniei, corespunzȃnd așa-zisei Tracii de Jos sau Traciei de Sud”^[4]). Este posibil ca în urma acestei cuceriri, Filip să fi plănuit să introducă coloniști geți sau scito-geți (deci înrudiți cu odrisii) în mijlocul populației locale ostilă macedonenilor. Se poate ca acești coloniști să fi venit din zona geografică a orașului Helis (probabil orașul capitală a puterii locale scito-gete), care desigur exista la acea dată atât de apropiată de domnia lui Dromihete.

                                              Detaliul 2                          Detaliul 3

     Pe placă apare pentru prima oara un sigiliu rotund (Detaliul 2) în centrul căruia se poate citi cuvântul ELYA (sau poate un fel de ELYX, în care X ar arăta ca un A cu un mic V în vârf ?). Sub acest nume există și un simbol grafic cu o formă specifică (balanță?), întreaga schemă regăsindu-se și în PLĂCILE nr. 23 (referitoare la Dromihete și Lisimah), 106 și 115. Pecetea reprezenta probabil emblema orașului capitală Helis și a teritoriului înconjurător. Capitala lui Dromihete, HELIS, menționată în antichitate doar de Diodorus Siculus (21.12), nu a fost localizată pȃnă în prezent, drept care au fost avansate mai multe teorii. Ipoteza că cetatea Helis era viitorul Carsium (azi Hȃrșova) pe malul drept al Dunării, este considerată de dl. Dan Romalo ca fiind cea mai credibilă (în caz că nu se afla cumva pe malul de vis-a-vis, la vărsarea Ialomiței). La sfârșitul capitolului este prezentat mai mult material în suportul primei ipoteze.

     PLACA nr. 111 – 292 î. Hr. – Textul vorbește despre lupta ce are loc în spațiul pontic aparținând geților, în care Dromihete îl învinge definitiv pe Lisimah, general macedonean (căruia, în urma morții lui Alexandru Macedon, i se atribuise Tracia și teritoriile getice de pe malul drept al Dunării^[5]). Este descrisă o zonă în care păstoritul era intensiv, cu un teren râpos și împădurit, unde ‘LISIMAH...FALANGA SA O MANEVREAZĂ ÎN FUGĂ...SĂ DEA NĂVALĂ...’ dar este momit ‘...SUB RÂPĂ...’ unde cade într-o peșteră a locului și este prins. Împrejurimile Hȃrșovei corespund cu această descriere. În centrul plăcii se află un cartuș cu două portrete din profil greu de deslușit, dar aparținând mai mult ca sigur protagoniștilor.

     Dromihete a fost regele Odrisilor și al Geților. El a reușit să unească triburile-stătulețe din Cȃmpia Bărăganului, de la Gurile Dunării și din Geția Minor, precum și de pe malul drept al Dunării din așa-zisa Moesia Inferioară de mai târziu, până la Porțile de Fier.

     PLACA nr. 23 – 292 î. Hr. - Textul se referă tot la victoria lui Dromihete asupra lui Lisimah. În urma luptei, Dromihete dă sub pază trupurile geților îngropați (omorȃți?) de Lisimah pentru a fi înmormântați la ‘KOPONO’ (tradus de dl. Dan Romalo ‘CĂPÂLNA’ ca nume de localitate). În acest studiu se propune însă că acest cuvânt reprezenta mai curând dealul citadelei din ELIX / Helis și textul se poate ușor segmenta în acest sens:  în loc de ‘…BRE BIURO KOPONO. EL IH LA KIMA… (...ÎN VRERE DE ÎNMORMÂNTARE LA CĂPÂLNA.[punct] EL ÎNSUŞI, LA CHIMA...’ se poate interpreta ca ‘…BRE BIURO KOPONO ELIX (...ÎN VRERE DE ÎNMORMÂNTARE ÎN (CITADELA DIN) ELIX.[punct] LA KIMA EL…’, cu atât mai mult cu cât în această placă este figurată din nou emblema rotundă a orașului ELYX (Detaliul 3).                                                   

     Şi în această placă se vorbește despre un teren râpos. În continuarea textului este menționat (în interpretarea d-lui Dan Romalo) și râul Jiu, interpretare care nu face sens: ’...LA CHIMA, AJUTĂ SĂ UNEASCĂ A JIULUI (textual GIU) ALBIE LA APELE PUŢULUI AMENAJAT…’. Fiind vorba de Dromihete și Lisimah, de îngroparea morților în urma unor lupte, evenimente despre care se știe că au avut loc în Dobrogea sau în estul Munteniei, albia Jiului este în afara contextului. S-ar putea traduce de aceea: ‘…LA CHIMA, AJUTĂ SĂ UNEASCĂ A VĂII ALBIE (a unui anumit râu) LA APELE PUŢULUI AMENAJAT…’  Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 8 – Din textul ‘...CEI DIN ORĂŞTIE PÂNDESC PE CEI DIN SIRMIUM’ se poate deduce că geții plănuiau un atac împotriva celor din orașul Sirmium (azi Sremska Mitrovica, la vest de Belgrad, pe Sava), acțiune ce pare să fie conectată cu cea menționată în placa următoare. Scrierea este grupată în două texte separate, în care pe lângă caractere ‘clasice’ apare și un grup cu caractere mai ‘arhaice’, justificate poate de schimbarea locului acțiunii într-o regiune mai depărtată. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 42 – cca 270 î. Hr. - textul se referă la aceeași incursiune a lui Dromihete în zona orașului Sirmium. Este trâmbițat sfârșitul războiului, dar nu este clar dacă orașul fusese luat de către armata geților, ori armata era în preajma orașului și poate nu reușise să-l cucerească.

     A doua presupunere ar fi mai logică deoarece se știe^[6] că după ce celții au atacat Delphi în anul 279 î. Hr., în perioada lor de maximă efervescență, prezența lor în câmpia Panonică îi stânjenea și pe tribali și pe geți. Cu o oaste de 18.000 de oameni i-au atacat pe celți la ei acasă, în părțile de sud ale Panoniei, dar nu au reușit să-i înfrângă și s-au întors la casele lor.

     Este posibil deci ca placa să se refere la această campanie nereușită, mai ales că textul spune că Dromihete (care putea fi încă în viață, sau fiul său, care se numea tot Dromihete și este atestat istoric la 260 î. Hr.^[7]), fusese rănit când sfârșitul războiului a fost anunțat armatei ‘…OBLOJEŞTE CU IZMĂ RANA CĂPĂTATĂ PE JIU (textual GIO)…’. Fiind vorba de războiul purtat la vest de Belgrad, pe râul Sava, introducerea unei lupte pe râul Jiu e mai puțin probabilă, deci se poate traduce mai curȃnd: ‘…RANA CĂPĂTATĂ ÎN CÂMPIE...’

     Numele sarmi(se)getusei apare pentru prima dată sub forma ‘CA SĂ FIE LA SARMGITIOZA MĂRTURIE’. Cum la acea data nu exista nici o Sarmi(ze)getusa în Munţii Orăștiei, iar orașul este numit ‘…DAB SKIT GIET’, deci ORAŞUL SCIŢILOR GEŢI, este clar că acest cuvȃnt se referă la Helis /  ELYX, orașul capitală a lui Dromihete, unde placa a fost scrisă probabil ulterior și destinată a fi expusă ca mărturie a faptelor petrecute.

     Aceasta este ultima placă din acest grup. Figurația ei este foarte interesantă și ajută mult argumentul că Helis, cetatea capitală a lui Dromihete, era amplasată pe locul viitoarei cetăți Carsium din timpurile lui Boerebista, a romanilor și a bizantinilor, care la rândul ei a devenit cetatea Hârșova din timpurile ocupației turcești a Dobrogei, și până în ziua de azi.

HELIS / CARSIUM (HÂRŞOVA)

PLACA nr. 42

     În placa de deasupra, HELIS / CARSIUM este caracterizat prin ‘SARMOGATO DAB SKIT GIET’, tradus de dl. Dan Romalo ca ‘POARTA PROTEJATĂ CU APĂ A ORAŞULUI SCIŢILOR GEŢI’, o poartă acționată cu apă pentru a se închide sau deschide. La fel de bine se poate interpreta însă ca ‘POARTA PROTEJATĂ DE APĂ’ (în sensul ‘dinspre apă, sau de la apă’). Orașul propriu-zis, ‘orașul de jos’, construit probabil pe malul Dunării, era mai mult ca sigur protejat și el cu un zid, în mijlocul căruia se afla poarta principală de acces dinspre apă, în timp ce sus, pe malul înalt și stȃncos, se afla cetatea, citadela, numita ‘KO(M)PONO’ în texte ce se referă la ELYX și probabil și la CARSIUM (PLĂCILE nr. 23, 115, 118).     

     Pe placă este figurat un oraș privit dinspre exterior, cu clădiri substanțiale amplasate simetric în dreapta și în stânga unei construcții lungi, orizontale, pe care este incizată inscripția ‘SAR-MO-GATO DAB SKIT GET’ adică POARTA PROTEJATĂ CU (DE) APĂ A ORAŞULUI SCIŢILOR GEŢI. Deasupra acestei construcții se înalță un fel de turn cu încă două nivele și un acoperiș triunghiular. În dreptul celor două etaje și în vârful acoperișului sunt reprezentate niște figuri ce pot fi interpretate drept statui, întreg ansamblul de deasupra porții având aspectul unui monument triumfal. La primul nivel se deslușește clar un mare vas gen amforă, și un vas mai mic la al doilea nivel. Întreg ansamblul se desfășoară pe un plan orizontal ce sugerează și un mare râu în față.

     Ținând cont și de textele altor plăci ce vor urma, se pot specula următoarele:

Deasupra porții de acces dinspre apă în ‘orașul de jos’, era înălțat un monument triumfal care încorpora un sanctuar unde se depozitau urnele conținând inimile ‘marilor înmormântați’. ‘Sanctuarul inimilor marilor înmormântați’ este menționat de câteva ori și în plăcile referitoare la Genucla la vremea când devenise primul oraș capitală a lui Boerebista, aproape trei secole mai târziu, și o mai completă descriere a întregului ritual se găsește în cap. IV. PLACA nr. 52.

    Privind la această reprezentare a ‘orașului de jos’ și a porții de la apă, este greu de negat asemănarea cu o litografie a cetății romano-bizantine Hârșova privită dinspre Dunăre^[8], executată înainte de aruncarea cetății în aer după pacea de la Adrianopole din 1823, o condiție impusă Imperiului Otoman în urma pierderii războiului ruso-turc. Construită în spatele a două stânci masive ce se ridică exact pe malul apei, cetatea dispunea de cheiuri de acostare a navelor comerciale și de mijloace naturale de apărare împotriva atacurilor. Se observă o dispunere simetrică de o parte și de alta a unui golf port, pe fondul unei râpe imense pe culmea căreia este o fortăreață, în timp ce cetatea de jos este situată într-o scobitură a falezei.

     Din cauză că cetatea a fost aruncată în aer, straturile arheologice s-au amestecat și e foarte greu de stabilit cronologia lor. În plus, relieful general al sitului mai mult ca sigur a suferit schimbări datorită exploziilor și trecerii timpului, mai ales înspre port. Experții consideră că cercetarea arheologică este de-abia la început, deoarece ‘stratul de cultură’ atinge o adâncime de 12m. Se știe însă, și asta este de interes aici, că în timpul războaielor de cucerire a Daciei, cândva la începutul secolului I, romanii au construit castrul de la Carsium deasupra unei importante așezări geto-grecești.

     Așezarea Carsium / Hârșova era formată deci dintr-un oraș fortificat pe malul Dunării (orașul de jos) și fortăreața sus pe colină (orașul de sus). Azi se mai pot vedea încă urmele închiderii concentrice a fortăreței, sus pe buza râpei. Cât despre orașul fortificat, mai supraviețuiesc în lungul Dunării rămășițele unui zid medieval, făcând odată parte din complexul portului. În spatele lui se găsesc ceea ce erau fără îndoială arsenalul și biroul vămii, în fața cărora, jos, este cheiul unde trăgeau cândva corăbii antice. Din această litografie apare că ‘orașul de jos’ era construit la nivelul zidului de deasupra portului, pe un platou aflat cam la jumătatea distanței dintre nivelul Dunării și culmea dealului. Dacă se face abstracție de cele doua stânci și fortăreața de pe culme (de o dată mai recentă), se obține o reprezentare foarte asemănătoare cu figurația capitalei lui Dromihete din PLACA nr. 42, mai ales prin simetria sitului faţă de intrarea în port. Se poate conclude definitiv că de-a lungul vremurilor  HELIS / CARSIUM / HÂRŞOVA au fost același oraș-cetate.

     PLĂCILE nr. 126, 25, 106 și 115 se referă tot la cetatea Elis / Carsium dar sunt discutate în capitolele următoare, deoarece din punct de vedere cronologic sunt despărțite de un interval de cca 200 de ani.

URMEAZĂ

 ^[1] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, 2005

 ^[2] vezi teoria lui N. Densușianu despre cultul apolinic - Apollo, Diana și Lete – avându-și originea în colțul de NV al Mării Negre încă din timpuri mitologice. Dacia Preistorică, V;

 ^[3] Dacia Preistorică, VI;

 ^[4] Iosif Constantin Drăgan, Noi tracii, Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 176;

 ^[5] Iosif Constantin Drăgan, Noi tracii, Craiova, 1976, p. 240-249;

 ^[6] Iosif Constantin Drăgan, Noi tracii, Craiova, 1976, p. 257;

 ^[7] Idem, p. 254;

 ^[8] Sursa Internet;

III.  Sec. VI – III î. Hr.

PLĂCILE nr. 2, 1, 7, 111, 23, 8, 42^[1]

      PLACA nr. 2 – cca 530 î. Hr. - Zamolxis scrie pe o placă de lut și se pregătește să-și ia rămas bun de la Pytagora (vezi Cap. II).

     PLACA nr. 1 – cca 530 î. Hr. – Se înțelege că Zamolxis se întoarce în Țara Geților, sau a sciților (zona de NV a Mării Negre), unde ‘...A DĂRUIT LUI SKADIUN UN OBSERVATOR AŞEZAT ÎN VÂRFUL ACELUI TURN AL ORĂŞTIEI SCITE / SKYTO DABIU, ŞTIUTA (vestita) GENUCLA, LA CAPUL TEMPLULUI  ACELORA DE AICI’ (templu dedicat probabil lui Apollo și Dianei, care erau venerați în acea zonă la acel timp).

     După cum s-a văzut în capitolul precedent, se spunea că Zamolxis a trăit pentru un timp în Samos ca sclav (discipol?) al lui Pitagora, după care și-a câștigat libertatea, a devenit foarte bogat și s-a reîntors în țara sa de naștere Tracia, pe la cca 530 î. Hr. Acolo a găsit oamenii trăind în mare sărăcie și ignoranță. În consecință el a construit o ‘casă pentru adunarea bărbaților’ de seamă ai țării, unde s-a străduit să-i învețe doctrina nemuririi sufletului.

     Se știe că Tracia acoperea o zonă foarte întinsă la acea dată (jumătatea sec. VI î. Hr.) cuprinzȃnd și România de astăzi, deci Zamolxis, deși trac, putea fi numit în același timp și scit, iar Genucla din textul plăcii trebuie să fi fost deja capitala unui teritoriu destul de întins. Observatorul dăruit a fost desigur așezat în vârful turnului orașului scit, la capătul templului, ceea ce implică desigur existența unui ansamblu politico-religios (turn / citadelă – templu). Templul era probabil închinat lui Apollo, sau zeului soarelui^[2] și servea propagării noii doctrine religioase, în timp ce observatorul astronomic servea instruirii într-o serie de alte științe adiacente. În Dacia Preistorică, cap. VI. 1 - Mănăstirea Albă cu nouă altare, găsim un ecou al existenței a cel puțin unui observator astronomic în acel spațiu geografic. În unele poezii populare despre Mănăstirea Albă se întâlnesc versurile: “Face biserică mare, cu nouă altare, către sfântul soare, cu nouă zăbrele, spre sfintele stele…” sau “…mănăstiri cu nouă altare, cu ferești spre răsărit, cu zăbrele sus la stele”^[3], versuri din care se poate înțelege desigur că templul avea un observator astronomic construit în sau pe acoperiș. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 7 – cca 341 î. Hr. – Relatează despre întemeierea unei așezări pastorale getice în ținuturile Macedoniei, cu aprobarea regelui Filip al II-lea al Macedoniei (382-336 î. Hr.), deci în timp precede imediat domnia lui Dromihete. Textul plăcii vorbește de oi, stuf și viță de vie, elemente caracteristice climatului țărmului vestic al Mării Negre și se poate specula că acești coloniști ar fi emigrat spre sud în urma unei înțelegeri între Filip al II-lea și o căpetenie getă din sudul Dobrogei. Asta deoarece între 356-341 î. Hr. Filip al II-lea l-a învins pe regele Odrisilor Kersobleptes și a invadat și subjugat Odrisia (“Țara Odrisilor se întindea de la Dunăre și Munții Haemusului, pȃnă la Marea Neagră, Bizanț și frontiera Macedoniei, corespunzȃnd așa-zisei Tracii de Jos sau Traciei de Sud”^[4]). Este posibil ca în urma acestei cuceriri, Filip să fi plănuit să introducă coloniști geți sau scito-geți (deci înrudiți cu odrisii) în mijlocul populației locale ostilă macedonenilor. Se poate ca acești coloniști să fi venit din zona geografică a orașului Helis (probabil orașul capitală a puterii locale scito-gete), care desigur exista la acea dată atât de apropiată de domnia lui Dromihete.

                                              Detaliul 2                          Detaliul 3

     Pe placă apare pentru prima oara un sigiliu rotund (Detaliul 2) în centrul căruia se poate citi cuvântul ELYA (sau poate un fel de ELYX, în care X ar arăta ca un A cu un mic V în vârf ?). Sub acest nume există și un simbol grafic cu o formă specifică (balanță?), întreaga schemă regăsindu-se și în PLĂCILE nr. 23 (referitoare la Dromihete și Lisimah), 106 și 115. Pecetea reprezenta probabil emblema orașului capitală Helis și a teritoriului înconjurător. Capitala lui Dromihete, HELIS, menționată în antichitate doar de Diodorus Siculus (21.12), nu a fost localizată până în prezent, drept care au fost avansate mai multe teorii. Ipoteza că cetatea Helis era viitorul Carsium (azi Hârșova) pe malul drept al Dunării, este considerată de dl. Dan Romalo ca fiind cea mai credibilă (în caz că nu se afla cumva pe malul de vis-a-vis, la vărsarea Ialomiței). La sfârșitul capitolului este prezentat mai mult material în suportul primei ipoteze.

     PLACA nr. 111 – 292 î. Hr. – Textul vorbește despre lupta ce are loc în spațiul pontic aparținând geților, în care Dromihete îl învinge definitiv pe Lisimah, general macedonean (căruia, în urma morții lui Alexandru Macedon, i se atribuise Tracia și teritoriile getice de pe malul drept al Dunării^[5]). Este descrisă o zonă în care păstoritul era intensiv, cu un teren râpos și împădurit, unde ‘LISIMAH...FALANGA SA O MANEVREAZĂ ÎN FUGĂ...SĂ DEA NĂVALĂ...’ dar este momit ‘...SUB RÂPĂ...’ unde cade într-o peșteră a locului și este prins. Împrejurimile Hârșovei corespund cu această descriere. În centrul plăcii se află un cartuș cu două portrete din profil greu de deslușit, dar aparținând mai mult ca sigur protagoniștilor.

     Dromihete a fost regele Odrisilor și al Geților. El a reușit să unească triburile-stătulețe din Câmpia Bărăganului, de la Gurile Dunării și din Geția Minor, precum și de pe malul drept al Dunării din așa-zisa Moesia Inferioară de mai târziu, până la Porțile de Fier.

     PLACA nr. 23 – 292 î. Hr. - Textul se referă tot la victoria lui Dromihete asupra lui Lisimah. În urma luptei, Dromihete dă sub pază trupurile geților îngropați (omorâți?) de Lisimah pentru a fi înmormântați la ‘KOPONO’ (tradus de dl. Dan Romalo ‘CĂPÂLNA’ ca nume de localitate). În acest studiu se propune însă că acest cuvânt reprezenta mai curând dealul citadelei din ELIX / Helis și textul se poate ușor segmenta în acest sens:  în loc de ‘…BRE BIURO KOPONO. EL IH LA KIMA… (...ÎN VRERE DE ÎNMORMÂNTARE LA CĂPÂLNA.[punct] EL ÎNSUŞI, LA CHIMA...’ se poate interpreta ca ‘…BRE BIURO KOPONO ELIX (...ÎN VRERE DE ÎNMORMÂNTARE ÎN (CITADELA DIN) ELIX.[punct] LA KIMA EL…’, cu atât mai mult cu cât în această placă este figurată din nou emblema rotundă a orașului ELYX (Detaliul 3).                                                   

     Și în această placă se vorbește despre un teren râpos. În continuarea textului este menționat (în interpretarea d-lui Dan Romalo) și râul Jiu, interpretare care nu face sens: ’...LA CHIMA, AJUTĂ SĂ UNEASCĂ A JIULUI (textual GIU) ALBIE LA APELE PUŢULUI AMENAJAT…’. Fiind vorba de Dromihete și Lisimah, de îngroparea morților în urma unor lupte, evenimente despre care se știe că au avut loc în Dobrogea sau în estul Munteniei, albia Jiului este în afara contextului. S-ar putea traduce de aceea: ‘…LA CHIMA, AJUTĂ SĂ UNEASCĂ A VĂII ALBIE (a unui anumit râu) LA APELE PUŢULUI AMENAJAT…’  Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 8 – Din textul ‘...CEI DIN ORĂŞTIE PÂNDESC PE CEI DIN SIRMIUM’ se poate deduce că geții plănuiau un atac împotriva celor din orașul Sirmium (azi Sremska Mitrovica, la vest de Belgrad, pe Sava), acțiune ce pare să fie conectată cu cea menționată în placa următoare. Scrierea este grupată în două texte separate, în care pe lângă caractere ‘clasice’ apare și un grup cu caractere mai ‘arhaice’, justificate poate de schimbarea locului acțiunii într-o regiune mai depărtată. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 42 – cca 270 î. Hr. - textul se referă la aceeași incursiune a lui Dromihete în zona orașului Sirmium. Este trâmbițat sfârșitul războiului, dar nu este clar dacă orașul fusese luat de către armata geților, ori armata era în preajma orașului și poate nu reușise să-l cucerească.

     A doua presupunere ar fi mai logică deoarece se știe^[6] că după ce celții au atacat Delphi în anul 279 î. Hr., în perioada lor de maximă efervescență, prezența lor în câmpia Panonică îi stânjenea și pe tribali și pe geți. Cu o oaste de 18.000 de oameni i-au atacat pe celți la ei acasă, în părțile de sud ale Panoniei, dar nu au reușit să-i înfrângă și s-au întors la casele lor.

     Este posibil deci ca placa să se refere la această campanie nereușită, mai ales că textul spune că Dromihete (care putea fi încă în viață, sau fiul său, care se numea tot Dromihete și este atestat istoric la 260 î. Hr.^[7]), fusese rănit când sfârșitul războiului a fost anunțat armatei ‘…OBLOJEŞTE CU IZMĂ RANA CĂPĂTATĂ PE JIU (textual GIO)…’. Fiind vorba de războiul purtat la vest de Belgrad, pe râul Sava, introducerea unei lupte pe râul Jiu e mai puțin probabilă, deci se poate traduce mai curând: ‘…RANA CĂPĂTATĂ ÎN CÂMPIE...’

     Numele sarmi(se)getusei apare pentru prima dată sub forma ‘CA SĂ FIE LA SARMGITIOZA MĂRTURIE’. Cum la acea data nu exista nici o Sarmi(ze)getusa în Munții Orăștiei, iar orașul este numit ‘…DAB SKIT GIET’, deci ORAŞUL SCIŢILOR GEŢI, este clar că acest cuvânt se referă la Helis /  ELYX, orașul capitală a lui Dromihete, unde placa a fost scrisă probabil ulterior și destinată a fi expusă ca mărturie a faptelor petrecute.

     Aceasta este ultima placă din acest grup. Figurația ei este foarte interesantă și ajută mult argumentul că Helis, cetatea capitală a lui Dromihete, era amplasată pe locul viitoarei cetăți Carsium din timpurile lui Boerebista, a romanilor și a bizantinilor, care la rândul ei a devenit cetatea Hârșova din timpurile ocupației turcești a Dobrogei, și până în ziua de azi.

HELIS / CARSIUM (HÂRȘOVA)

PLACA nr. 42

     În placa de deasupra, HELIS / CARSIUM este caracterizat prin ‘SARMOGATO DAB SKIT GIET’, tradus de dl. Dan Romalo ca ‘POARTA PROTEJATĂ CU APĂ A ORAŞULUI SCIŢILOR GEŢI’, o poartă acționată cu apă pentru a se închide sau deschide. La fel de bine se poate interpreta însă ca ‘POARTA PROTEJATĂ DE APĂ’ (în sensul ‘dinspre apă, sau de la apă’). Orașul propriu-zis, ‘orașul de jos’, construit probabil pe malul Dunării, era mai mult ca sigur protejat și el cu un zid, în mijlocul căruia se afla poarta principală de acces dinspre apă, în timp ce sus, pe malul înalt și stâncos, se afla cetatea, citadela, numita ‘KO(M)PONO’ în texte ce se referă la ELYX și probabil și la CARSIUM (PLĂCILE nr. 23, 115, 118).     

     Pe placă este figurat un oraș privit dinspre exterior, cu clădiri substanțiale amplasate simetric în dreapta și în stânga unei construcții lungi, orizontale, pe care este incizată inscripția ‘SAR-MO-GATO DAB SKIT GET’ adică POARTA PROTEJATĂ CU (DE) APĂ A ORAŞULUI SCIŢILOR GEŢI. Deasupra acestei construcții se înalță un fel de turn cu încă două nivele și un acoperiș triunghiular. În dreptul celor două etaje și în vârful acoperișului sunt reprezentate niște figuri ce pot fi interpretate drept statui, întreg ansamblul de deasupra porții având aspectul unui monument triumfal. La primul nivel se deslușește clar un mare vas gen amforă, și un vas mai mic la al doilea nivel. Întreg ansamblul se desfășoară pe un plan orizontal ce sugerează și un mare râu în față.

     Ținând cont și de textele altor plăci ce vor urma, se pot specula următoarele:

Deasupra porții de acces dinspre apă în ‘orașul de jos’, era înălțat un monument triumfal care încorpora un sanctuar unde se depozitau urnele conținând inimile ‘marilor înmormântați’. ‘Sanctuarul inimilor marilor înmormântați’ este amintit de câteva ori și în plăcile referitoare la Genucla la vremea când devenise primul oraș capitală a lui Boerebista, aproape trei secole mai târziu, și o mai completă descriere a întregului ritual se găsește în cap. IV. PLACA nr. 52.

    Privind la această reprezentare a ‘orașului de jos’ și a porții de la apă, este greu de negat asemănarea cu o litografie a cetății romano-bizantine Hârșova privită dinspre Dunăre^[8], executată înainte de aruncarea cetății în aer după pacea de la Adrianopole din 1823, o condiție impusă Imperiului Otoman în urma pierderii războiului ruso-turc. Construită în spatele a două stânci masive ce se ridică exact pe malul apei, cetatea dispunea de cheiuri de acostare a navelor comerciale și de mijloace naturale de apărare împotriva atacurilor. Se observă o dispunere simetrică de o parte și de alta a unui golf port, pe fondul unei râpe imense pe culmea căreia este o fortăreață, în timp ce cetatea de jos este situată într-o scobitură a falezei.

     Din cauză că cetatea a fost aruncată în aer, straturile arheologice s-au amestecat și e foarte greu de stabilit cronologia lor. În plus, relieful general al sitului mai mult ca sigur a suferit schimbări datorită exploziilor și trecerii timpului, mai ales înspre port. Experții consideră că cercetarea arheologică este de-abia la început, deoarece ‘stratul de cultură’ atinge o adâncime de 12m. Se știe însă, și asta este de interes aici, că în timpul războaielor de cucerire a Daciei, cândva la începutul secolului I, romanii au construit castrul de la Carsium deasupra unei importante așezări geto-grecești.

     Așezarea Carsium / Hârșova era formată deci dintr-un oraș fortificat pe malul Dunării (orașul de jos) și fortăreața sus pe colină (orașul de sus). Azi se mai pot vedea încă urmele închiderii concentrice a fortăreței, sus pe buza râpei. Cât despre orașul fortificat, mai supraviețuiesc în lungul Dunării rămășițele unui zid medieval, făcând odată parte din complexul portului. În spatele lui se găsesc ceea ce erau fără îndoială arsenalul și biroul vămii, în fața cărora, jos, este cheiul unde trăgeau cândva corăbii antice. Din această litografie apare că ‘orașul de jos’ era construit la nivelul zidului de deasupra portului, pe un platou aflat cam la jumătatea distanței dintre nivelul Dunării și culmea dealului. Dacă se face abstracție de cele doua stânci și fortăreața de pe culme (de o dată mai recentă), se obține o reprezentare foarte asemănătoare cu figurația capitalei lui Dromihete din PLACA nr. 42, mai ales prin simetria sitului față de intrarea în port. Se poate conclude definitiv că de-a lungul vremurilor  HELIS / CARSIUM / HÂRȘOVA au fost același oraș-cetate.

     PLĂCILE nr. 126, 25, 106 și 115 se referă tot la cetatea Elis / Carsium dar sunt discutate în capitolele următoare, deoarece din punct de vedere cronologic sunt despărțite de un interval de cca 200 de ani.

URMEAZĂ

 ^[1] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, 2005

 ^[2] vezi teoria lui N. Densușianu despre cultul apolinic - Apollo, Diana și Lete – avȃndu-și originea în colţul de NV al Mării Negre încă din timpuri mitologice. Dacia Preistorică, V;

 ^[3] Dacia Preistorică, VI;

 ^[4] Iosif Constantin Drăgan, Noi tracii, Scrisul Romȃnesc, Craiova, 1976, p. 176;

 ^[5] Iosif Constantin Drăgan, Noi tracii, Craiova, 1976, p. 240-249;

 ^[6] Iosif Constantin Drăgan, Noi tracii, Craiova, 1976, p.257;

 ^[7] Idem, p. 254;

 ^[8] Sursa Internet;

IV. BOEREBISTA: 1. Sec. I î. Hr.

     Timpurile lui Boerebista sunt cel mai bine reprezentate datorită numărului mare de plăci a căror acţiune se desfășoară de-alungul acelei perioade.

PLĂCILE nr. 126, 25, 9, 113, 20, 12, 15, 13, 39, 80, 52^[1]

     ISTORIE: despre Boerebista s-a scris destul de mult, deși sursele istorice nu au fost bogate în detalii, cel puţin felul de detalii care ne intereseaza pe noi romȃnii, urmașii traco-geto-dacilor. Dintr-o inscripţie fragmentară pe marmoră, destul de ambiguă, ce se află la Muzeul Naţional din Sofia, s-ar deduce în mod destul de speculativ că tatăl lui Boerebista ar fi fost un om de mare autoritate și că ar fi avut scaunul puterii la Argedava sau Zargedava^[2]. Conform lui Strabo, Boerebista a fost de neam get și nu dac, iar din textele plăcilor se deduce că înainte de a construi o nouă capitală în Muntii Orăștiei, Genucla a fost capitala statului get condus de el. Locaţia Genuclei antice este necunoscută azi (nedocumentată) dar cetatea a fost menţionată de Dio Cassius ca fiind undeva pe Dunăre, capitala unui regat din nordul Dobrogei, unul dintre micile regate din zona Dobrogei rezultate în urma morții lui Boerebista. Ţinȃnd cont și de faptul că istoricii români au emis ipoteza că Argedava era plasată pe actuala așezare Popești, situată la 21 km sud-vest de București, ținuturile natale și zona în care Boerebista și-a stabilit iniţial capitala, puterea și influența se pot plasa cu destulă certitudine în arealul cuprins între estul Munteniei, Dobrogea, sudul Moldovei și Basarabiei.

     Ajungând la acest punct este bine de menționat pe scurt și situația pe teren a diverselor triburi de celți față de zona locuită de geto-daci la acel timp, deoarece celții își vor face apariția sub câteva denumiri diferite într-un număr de texte referitoare la domnia lui Boerebista.

     Se știe că ”Neamul celților și-a făcut apariția la Dunăre, în câmpia Panonică, încă din sec. VI î. Hr.” ^[3]. Acesta este primul și cel mai mare grup pornit din zonele superioare ale Rinului și Dunării și stabilit în bazinul Tisei superioare, de unde s-a întins pe teritorii vaste în Slovacia și Ungaria. Descoperiri arheologice indică clar că cel puţin în secolele III și II î. Hr. teritoriul Slovac era locuit de o populaţie daco-getică, reprezentȃnd elementul bazic etnic peste care celţii s-au suprapus.

     Despre grupul ce le-a urmat aflăm că “După ocuparea Romei, în anul 387 î. Hr. [regele celt Brennos sau Brennus este cunoscut pentru înfrângerea romanilor în bătălia de la Allia, apoi pentru înfrângerea Romei (dar nu și a Capitoliului) cucerind și jefuind o mare parte din oraș,], încep incursiunile și infiltrările în spaţiul iliro-trac. În acea epocă ei se deplasau în Panonia, unde au loc lupte cu populaţia autohtonă traco-iliră, cu care apoi vor convieţui...De la sfȃrșitul sec.IV îen, înaintarea celţilor spre sud și spre răsărit se face și mai simţită. Din Cȃmpia Panoniei se infiltrează pe malurile Someșului, în partea de nord a Daciei și pe Mureș, în sus. Altă parte a celţilor s-a strecurat prin Carpaţii nordici, ca să coboare apoi pe Prut și pe Nistru.... Epoca de înflorire și stăpȃnire celtică are loc în ultimul sfert al sec. III î. Hr. și începutul sec. II î. Hr., după ce au reușit să se consolideze, întemeind pe Dunăre, în Cȃmpia Panonică, orașele Akink, numit de romani Aquincum (Budapesta) și Noricum”^[4]. Deci în această perioadă celţii au pătruns în interiorul Daciei propriu-zise unde “Între celţi și daci a avut loc o adevărată simbioză, ceeace a ușurat asimilarea definitivă a celor dintȃi”^[5].

     Din Panonia celţii au continuat să organizeze incursiuni chiar și împotriva Greciei. Au fost înfrȃnţi la Delphi în 279 î. Hr., dar tribalii aliaţi cu geţii nu au putut ulterior să-i disloce din teritoriile ocupate în Panonia. “Triburile neamului celtic purtau nume diferite, între acestea fiind Scordiscii așezaţi la confluenţa Dravei cu Sava, unde întemeiaseră orașul Singidunum, pe urmele altor așezări traco-ilire... Tauriscii s-au așezat în nordul Cȃmpiei Panonice și în părţile de nord-vest ale Daciei. Britolagii venind prin nord au ajuns în părţile răsăritene ale Daciei, trăgȃnd după sine și două triburi germane, Skirii și Bastarnii”^[6].

     Ultimul grup începe să se agite în Munţii Tatra, în Boemia și în Munţii Elveţiei în jurul anului 100 î. Hr. “Se numeau Boi. Ei au coborȃt pe Valea Dunării pȃnă la Tisa...Boii își închipuiau că, dacă fraţii lor reușiseră să se infiltreze pe Mureș pȃnă în Carpaţi în sec. III anterior, vor putea și ei să bată același drum...împreună cu Boii veniseră și Taurii (sau Tauriscii), aliaţii lor firești...”^[7].

     Boerebista a fost nevoit să organizeze mai multe campanii pentru apărarea statului condus de el și în cele ce urmează sunt prezentate evenimentele istorice în ordine cronologică, împreună cu textele corespunzătoare lor:

     61 î. Hr.: Înfrȃngerea lui Caius Antonius Hybrida și luarea trofeelor

     În anul 72 î. Hr. generalul roman Marcus Terentius Varro Lucullus a impus cetăţilor grecești de pe ţărmul Mării Negre un tratat de alianţă. Aceasta a dus la extorcaţii nemiloase timp de zece ani din partea guvernatorului Caius Antonius Hybrida, proconsul al Macedoniei (62-60 î. Hr.), lucru care a provocat revolta cetăţilor pontice, susţinute de geţi și bastarni.

     În anul 61 î. Hr. proconsulul este învins decisiv în faţa zidurilor Histriei și romanii trebuie să părăsească aceste regiuni, care în curȃnd vor intra în aria impresionantei puteri a lui Boerebista^[8]. Hybrida pierde un mare număr de drapele care sunt duse în puternica cetate Genucla, probabil de către Boerebista, conducătorul geţilor.

     Şi acum au cuvȃntul plăcile de plumb:

     PLACA nr. 126 - Textul acestei plăci se referă la războiul lui Boerebista din anul 61î. Hr. contra romanilor conduși de Caius Antonius Hybrida, dar reușește să aibă un înţeles numai într-o nouă interpretare, deci va fi redat în întregime:

     ‘BASTARNII VIN DIN NOU DE PE CALEA ASIEI, PE TISA, BĂTÂND CU PALMA AI LOR CAI. ORĂŞTENII DAU ÎNAPOI. CAIUS, SUB MAJORĂ PAZĂ ROMANĂ, SE CIOCNEŞTE (în loc de ÎNSOŢEŞTE) CU GEŢII ORĂŞTENI. DACII DECLARĂ RĂZBOIUL LUI BOERIUBESTO (în loc de DECLARĂ RĂZBOI LUI BOEREBISTA). BASTARNII CU ROMANII SE RECIOCNESC (în loc de SE REUNESC) SUB UN(ul) TEZIEO. (punct și sfȃrșit de propoziție în această interpretare). Sensul ar fi că bastarnii erau conduși de unul Tezieo, dar nu la Genucla, ca în interpretarea originală). LA GENUCLA BOEROBISTO TRANSPORTĂ CU TRIVÂSLE ARMELE SALE ÎN DOUĂ (rȃnduri) CA SĂ STRĂPUNGĂ LA DUS (referire poate la marșul armatei sale spre teatrul de război) ŞI PORNEŞTE PE DRUM LA REVOLTĂ (în loc de RUSO ca nume propriu de localitate, vezi în continuare), AICI UNDE AI NOŞTRI NOBILI GEŢI ORĂŞTENI ÎNCĂ SUNT REVOLTAŢI (‘RUSIO’) DE GRÂUL TĂIAT, ŞI STRĂPUNGE LA UN NOU ASALT. MAI SUPUNE ACIA PE ACEIA DIN STĂPÂNIRILE ALOR NOŞTRI’. Textul se încheie cu ‘ÎMPUTERNICIREA STĂPÂNITORULUI BOEROBISTO ÎN V(ȃrful) Î(nalt) / TALI PIKO AL GENUCLEI’, deci în complexul politico-religios / citadelă care se afla pe o înălțime a orașului capitală. Dupa cum s-a menționat în capitolul precedent, populația orașului Genucla va apărea continuu în texte ca ‘DABO G(I)ETO’ /  Geții orășteni, iar Vȃrful Înalt ca TALI PIKO.

     Deocamdată se poate deduce că bastarnii, conduși de un Tezieo, sosesc în ajutorul populației orașului asaltat de romani (Helis în această ipoteză). Orașul pare că este deja apărat de o partidă de geți ai lui Boerebista (Geții orășteni), dar aceștia dau înapoi. Dacii declară și ei război romanilor. Reapare Genucla, vechiul oraș al lui Zamolxis (cap. III. PLACA nr. 1), de unde Boerebista își transportă armata cu bărcile și pornește și el spre cetatea asediată.

     Deși istoria ne-a transmis că Hybrida a fost învins definitiv sub zidurile Histriei, din interpretarea acestei plăci și a celei următoare  se poate deduce că învingerea finală a avut loc la Helis / Carsium / Hȃrșova. Ambele cetăți Histria și Carsium fiind plasate în Dobrogea, Genucla, oraș capitală a lui Boerebista, se afla mai mult ca sigur într-o altă zonă geografică și administrativă, dar în imediată vecinătate. Din textul plăcii se deduce că Boerebista își transportă trupele cu bărcile pe un rȃu navigabil, foarte probabil Dunărea, apoi le debarcă (în noua interpretare) în poziție de luptă într-un loc pe malul stȃng al Dunării (la vadul Oii?), aflat vis-a-vis de cetatea Carsium, în care romanii au fost prinși și închiși de bastarni (vezi placa următoare). Este clar că orașul Genucla se afla în zona teatrului de operații, dat fiind că și istoricii antici o plasează ostentativ tot pe Dunăre (deși pe malul drept), iar din textul plăcii reiese că Boerebista a participat direct la ciocnirea cu romanii. Cu toate acestea zona geografică de la confluența Siretului cu Dunărea este cea mai logică pentru amplasarea Genuclei, deoarece dacă ar fi fost locată pe malul drept, în Dobrogea, mai aproape de activitatea continuă a romanilor în Tracia, poziția ei ar fi fost mai bine cunoscută istoricilor vechi.

     PLACA nr. 25 – Şi acest text este foarte confuz în traducerea originală, dar cu mici modificări poate deveni ceva mai clar. Se referă la același război de mai sus:

     ‘MARELE CAIUS ANTONIUS...URMĂRIT (în loc de ÎNSOŢIT) DE REGELE BASTARNILOR, SE RETRAGE DIN ORAŞUL NOSTRU...’. Acțiunea este cu atȃt mai posibilă cu cȃt, cunoscȃnd situația orașului Carsium / Hȃrșova de azi (prezentată în capitolul precedent), se putea intra dinspre interiorul ținutului prin partea de est și se putea ieși spre vest prin poarta dinspre Dunăre.

     Romanii trebuie să se retragă din oraș dar regele bastarnilor taie ‘FUNIA PORŢII PROTEJATĂ CU (DE) APĂ A ‘O(rașului) S(ciților) G(eţi)’. Mulți romani sunt prinși înăuntru și făcuți prizonieri. Boerebista ‘...FIDEL ACELOR MUNTENI AI SĂI...’ (nume ce poate se referă la daci, dar poate la supușii lui din ‘Muntenia’, aparent ţara lui de baștină) sunt grupaţi pe malul stȃng al Dunării unde prind pe fugarii ce reușesc să treacă ‘MARELE RÂU’. 1300 de romani i se predau împreună cu trofeele lor, 110 drapele, în timp ce în oraș ‘REGELE ARMATEI’ (regele bastarnilor în această interpretare) îi pedepsește pe prizonieri, ciungește de un braș pe 50 dintre ei, expulzeaza alți 400, și expune 90 de steaguri în sala cea mare a orașului. Numai romanii așezați în acele locuri cu încuviințarea lui Boerebista sunt lăsați în pace.

     Este mai mult ca sigur că acțiunea acestei plăci are loc în jurul și în orașul CARSIUM (fostul ELYX), pentru că deși numele orașului nu este menționat ca atare, se reîntȃlnește ‘POARTA PROTEJATĂ CU (DE) APĂ A ORAŞULUI SCIŢILOR GEŢI’ (SARMONGATO, întȃlnită deja în cap.III.PLACA nr.42), poartă menționată aici și ca ‘...POARTA DACĂ A ORAŞULUI SCIŢILOR GEŢI...’.              

     Următoarea secvență este din nou foarte confuză în forma tradusă inițial. Se spune că ‘…PE NOBILUL TICU, STĂPÂNITORUL BOERBISETO SUB JII (textual SO GIO) ÎL LASĂ SĂ STEA AICI…’ În contextul în care acțiunea se petrece în Dobrogea, unde Caius Antonius Hybrida, pro-consul al Macedoniei, este învins (istoric sub zidurile Histriei, dar posibil și la Carsium), iar Boerebista repartizează noi responsabilități demnitarilor și aliaților lui în urma victoriei, rȃul Jiu nu are nici un sens, deci este propusă interpretarea: ‘…PE NOBILUL TICU, STĂPÂNITORUL BOERBISETO ÎN CÂMPIE (poate a Dunării) ÎL LASĂ SĂ STEA AICI, ŞI A ÎMPUTERNICIT ÎN LOCUL ACELUIA, ÎN SPIRIT FILIAL FAŢĂ DE MARELE PREOT, PE MARELE PAZNIC AL TEMNIŢEI PUTERNICULUI CELT (textual MARELE BOIU), ÎN SUPUNEREA LUI, (a) M(arelui preot) CENEU, ÎN SARMIGIETOIUZO. – RĂZBOIUL – ROM(anilor) – BAS(tarnilor) – GEŢILOR ORĂŞTENI’. Acest nobil Ticu este aparent înlocuit de Boerebista la cererea lui Cieneu (alias Deceneu), mare preot și conducător al partidei dacilor aliați. Deoarece nu se știe de unde a apărut și cine este ‘PUTERNICUL CELT’ și de ce trebuia păzit atȃt de strașnic în închisoare, trebuie căutată o interpretare diferită care să clarifice înțelesul textului.

     Ţinȃnd cont și de ceeace spun și plăcile următoare, se propune următorul scenariu: la cererea lui Cieneu și în spirit filial (de respect) față de el, Boerebista împuternicește ca ‘...MARELE PAZNIC AL TEMNIŢEI PE PUTERNICUL (în loc de PUTERNICULUI) CELT, ÎN SUPUNEREA LUI (a lui Boerebista, ca semn de recunoștință pentru ajutorul primit).

     Acest puternic celt se numește ‘IULU’ și este în fapt numit guvernator al cetății (Carsium). Dl. Dan Romalo avansează traducerea IULIE (luna cȃnd a avut loc războiul), dar personajul reapare de multe ori ca Iulu Loro, alias Roles / Oroles. Acela a fost probabil un general celt (boi) care a luptat în acest război ca aliat al lui Cieneu și al dacilor lui transilvani și care, după cum se va vedea în continuare, se va arăta mult mai loial față de Cieneu decȃt față de Boerebista. Interpretarea aceasta este cu atȃt mai veridică cu cȃt în PLACA nr. 120 mai jos, cȃnd Boerebista își numește generalii, OROLES este numit ‘LA AL LUI ÎNSUŞI MARELE CARSIUM’, ceeace înseamnă că era deja comandantul cetății. Acest Roles este menționat pentru prima dată în această placă, dar va reapărea (și ca figurație) în prezența lui Cieneu în plăcile nr.15, 13, 80, 52, 91, 122, 10^[9], care se referă toate la campaniile și domnia lui Boerebista în estul țării. Deoarece ca rezultat al acestei victorii Boerebista îi dă stăpȃnirea acestui oraș celtului Roles / Iulu Loro / Oroles, personaj permanent aliat și favorit al lui Cieneu / Deceneu (care aparent cere această favoare pentru protejatul său), este posibil ca Roles să fi fost generalul contingentului dac (intracarpatic) ce l-a însoțit pe Cieneu în alianța sa cu Boerebista, și este posibil ca în această campanie armata dacă să fi adus o contribuție mai mare la înfrȃngerea romanilor.

     Se poate specula deci că Loro (Oroles) făcea parte din primele valuri de invazie a celților în spațiul transilvan, și care în răstimpul de 200 de ani fuseseră asimilați de populația locală. Se spune^[10] că pe la începutul sec.II î. Hr. istoricul Pompeius Trogus semnala în Geto-Dacia intracarpatică existența unui rege dac, Oroles, care s-a confruntat cu bastarnii germanici din nord și i-a împiedicat să pătrundă în centrul Daciei, ei rămȃnȃnd la răsărit de Carpați, prin Moldova și Bucovina de azi, dȃnd tȃrcoale țării (și asimilȃndu-se în timp cu populația locală). Nu este același Oroles, dar arată că speculația despre Oroles al plăcilor de plumb este plauzibilă.

     În această placă se întȃlnește a doua mențiune a cuvȃntului SARMIGETOIUZO în legatură cu cetatea Helis, de astă dată după ce s-au scurs cca 200 de ani (vezi cap. III. PLACA nr. 42).

     60 î. Hr. – Prima campanie a lui Boerebista - cucerirea cetății AQUINCUM

     După cum s-a văzut mai sus, în jurul anului 100 î. Hr., boii împreună cu tauriscii au încercat să se infiltreze și ei pe Mureș. Boerebista, conștient de forța oștilor sale, îi zdrobește în anul 60 î. Hr. și în plus îi alungă și pe cei rămași acasă^[11]. Taurii s-au stabilit la Noricum, iar puținii boi rămași s-au oprit tocmai în Galia, unde Caesar i-a scos definitiv din istorie în 58 î. Hr. În felul acesta Boerebista a ajuns în anul 60 î. Hr. până la frontiera Germaniei, hotarele Daciei fiind extinse până la Dunărea de Mijloc la orașul Aquincum, Boemia-Morava și Slovacia. Luând în considerare textul plăcilor, se poate specula că prin această campanie fulgerătoare Boerebista a venit în primul rând în ajutorul aliaților săi, dacii intracarpatici, care erau în fapt direct amenințați de invazia boilor și tauriscilor.

     PLACA nr. 9 – Placa este una dintre cele mai remarcabile și textul este redat în întregime. În traducerea d-lui Dan Romalo:

     ‘BOEROBISETO, ÎNSOȚIT DE ÎNŢELEPTUL IUDEU (și) DE STĂPÂNITORUL SARMAŢILOR PURCED, ÎMPREUNĂ (însoțiți), SĂ ATACE BURDUFURILE GALILOR CE PLUTESC ÎN MIJLOC. BOEROBISETO SE RETRAGE DIN ORAȘ SĂ PURCEADĂ LA MAREA “CETĂŢEA” RINOE, ACI UNDE AU FOST TOCATE (sau TOPITE) ÎN SARE (textual ZARO) TOATE (cele) PRĂDATE CETELOR GALILOR.
IES, (în) MIEZ DE RĂZBOI, PATRU BĂRCI ÎMPODOBITE.++++ LA RÂU SE ÎNŞIRĂ SARMAŢII. – OŞTENII, MARI BARE FERECATE CU EI IAU, GEŢII ORĂŞTENI’.   

     Dl. Dan Romalo prezintă în detaliu figurația bogată, dar nu o conectează cu o acțiune militară precisă. În acest studiu este introdusă o ipoteză conform căreia campania se poartă pe Dunăre în Panonia, cetatea Rinoe (?) fiind Aquincum (Obuda), un oraș întemeiat de celți la începutul sec. II î. Hr. Boerebista este aliat acum cu sarmații, fapt din care se deduce că la acea dată capitala lui era tot Genucla, amplasată undeva în colțul de NV al Mării Negre. Cieneu apare în postura de mare preot, poate doar al dacilor lui intracarpatici, care sunt aliați cu geții lui Boerebista și în această campanie, al cărei succes era de o importanță covârșitoare și pentru ei. De aceea pentru textul de mai sus este propusă traducerea ‘...LA MAREA CETĂŢEA RINOE (?),  ACI UNDE S-AU TOPIT PE APĂ TOATE CETELE PRĂDĂTOARE ALE GALILOR...’, fiind știut că Boerebista i-a fugărit pe Boi până la hotarul cu Germania. Această interpretare nu schimbă însă cu nimic ipoteza că figurația plăcii se referă la fosta cetate Aquincum (Obuda), astăzi un cartier al Budapestei pe malul drept al Dunării.

 PLACA nr. 9

Insula Obuda și Obuda (Old Buda) pe malul de vest și Insula Margareta
Harta porțiunii relevante a Dunării la Budapesta, cu nordul indicând spre stânga (Google Earth).

Reprezentarea orașului este foarte sugestivă și detaliată.

     Acesta este ori o cetate pe o insulă în mijlocul unui râu lat, poate unită de țărm cu un pod plutitor, ori o cetate pe un promontoriu ce înaintează spre mijlocul râului, protejată cu o palisadă spre interiorul ținutului. În ambele situații, poziția unui aparent far ce se înalță deasupra clădirilor este justificată. Relieful malului conectat cu această insulă sau promontoriu este mai înalt, ceea ce ar justifica și apeductul ce duce la cetate. Este clar că cetatea este mare și este sub asediu atât de pe apă, cât și de pe malul opus al râului, care pare să aibă un relief jos. Armata este compusă din cavalerie, infanterie și geții orășteni ai lui Boerebista, înarmați cu măciuci de fier. Sarmații fac parte probabil din cavalerie, ca și o parte dintre geți, și se poate observa că unii călăreți nu poartă scut, ci doar lănci. Drapelul celor din bărci este stindardul cu cap de bovideu, deci sunt probabil daci. În mijlocul acestei armate este figurat capul lui Boerebista, conducătorul suprem și victorios, încadrat cu o cunună de lauri. Întreaga armată a lui Boerebista se îndreaptă într-o direcție, în timp ce din direcția opusă este înfruntată de un corp de armată care, după coifurile de tip diferit pe care le poartă, pot fi celții. Se pare că geții au ocupat o poziție și deasupra cetății, de unde o atacă aparent cu proiectile aruncate din catapulte așezate în spatele palisadei (forma unui proiectil figurat pe placă este o dovadă că la acea dată nu numai în Imperiul Roman se foloseau proiectile de fier în formă de săgeți).  

     Privind la harta de mai sus este imposibil să nu se observe unele asemănări clare cu figurația din placa de plumb. Malul de est al Dunării este jos și plat, în timp ce malul de vest este înalt și deluros. Insula Obuda este separată de malul vestic al Dunării de un canal foarte îngust, fiind posibil ca acum 2000 de ani să fi fost doar un promontoriu. Pe dealul din spatele ei este cartierul Obuda, unde se află ruinele vechei așezări a celților, care trebuie că aveau pe insula / promontoriu un punct fortificat de pază a marelui râu, prevăzut cu un far și poate alimentat cu apă printr-un apeduct venind de la așezare. Boerebista atacă cu armata sa dinspre sud, cum ar fi fost și firesc, el venind dinspre Dacia / Geția, în timp ce celții (boii) îl întâmpină și se apără dinspre nord. Bărcile vin pe Dunăre tot dinspre sud, iar după felul cum este reprezentată armata, este chiar posibil ca o parte din cavalerie să fi ocupat deja insula dinspre sud, Insula Margareta de astăzi.

     cca 57 – 48 î. Hr.: a doua campanie a lui Boerebista împotriva cetăților grecești de la nord de gurile Dunării și a treia campanie împotriva cetăților grecești din Dobrogea și vestul Mării Negre.

     După victoria împotriva boilor, motive economice îl împing pe Boerebista să se gândească la asigurarea transportului pe mare^[12]. Pentru aceasta avea nevoie de porturi proprii, nu sub autonomie grecească. Așa încât începe o a doua campanie, îndreptându-se spre orașele pontice, dar începând cu cetățile de la nord de gurile Dunării, Olbia de la gurile Bugului (care a rezistat inițial) și Tyras, ulterior Cetatea Albă de pe Nistru, care a fost de asemenea cucerită. Păzind aceste porturi de cucerire romană, le păzea totodată și de tribul german al bastarnilor, stabilit după cum s-a văzut în părțile răsăritene ale Daciei, deci prin Moldova. Distrugerea bastarnilor în drum spre Olbia a fost primul obiectiv îndeplinit al acestei campanii.

     A treia campanie^[13] a început cu asediul Histriei, pe care Boerebista a luat-o după trei ani. Pe lȃngă Histria, a asediat pe rând Tomis, Callatis, Odessos (Varna), Messembria, Apollonia (în golful Burgasului), dar nu și Dionysopolis (Balcic) care recunoscuse întotdeauna autoritatea regească a Geției. În felul acesta, cam între anii 57-48 î. Hr. Boerebista a reluat în stăpânire Pontul Euxin (ceea ce făcuse și Dromihete înaintea lui).

     PLACA nr. 113 (gen medalion) - Se pare că în acest timp Boerebista a trimis-o pe soția lui la Roma, să aducă ofrande unui zeu anume (un zeu al lui ‘SAMUEL’, care este poate ‘ÎNȚELEPTUL IUDEU’ întâlnit în placa de mai sus), ca să o ajute să poată avea copii. Această piesă este plasată aici deoarece pare că textul are legătură cu cel ce urmează.

     PLACA nr. 20 - În timp ce la Roma soția lui se roagă unui zeu anume, Boerebista îi supraveghează pe bastarni, plănuind probabil să-i atace. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 12 - Boerebista, stăpân al geților orășteni, a repurtat o victorie (mai mult ca sigur asupra bastarnilor), a capturat multă pradă, și visează să-și extindă hotarele spre nord (probabil până la brațul de nord al Dunării).

     ‘...AICI UNDE BOEREBISTA PE ZEUL TUAS ÎL DOBOARĂ...’ (care în acest context poate fi ori un zeu al bastarnilor, ori orașul Tyras purtând poate același nume) este însoțit și de astă dată de oamenii lui Cieneu (probabil dacii intracarpatici).  Geții orășteni se retrag la râu, la capătul Tasiloului (lacul Tașaul?). ‘...AȘEZAT PE LOC RĂMÂNE FIUL SĂU TEZEU’ (interpretat de dl. Dan Romalo ca fiind fiul lui Boerebista). S-a văzut însă mai sus (în PLACA nr.113) că Boerebista poate nu avea copii, iar în PLACA nr.126 TEZEO condusese pe bastarnii aliați cu geții în războiul împotriva romanilor. Studiind textul care are de fapt doar patru cuvinte ‘...SIE REMARO FISO TEZIU...’ se propune ‘...AICI RĂMÂNE FIUL TEZEU...’, poate fiul regelui bastarnilor, făcut prizonier în acest război. Textul se încheie cu Boerebista recompensând cu ‘MĂSURI DE ULEI’ pe oricine trece de partea lui. Ca urmare a acestei noi victorii, Boerebista, numit întotdeauna STĂPÂN AL GEŢILOR ORĂŞTENI (MATO DABO GIETO) îl împuternicește la ‘sarmigieto’ pe Cieneu (principal aliat) ca M(are) P(reot). Textul trebuie că se referă în această instanță la capitala Genucla, numită constant DABO G(I)ETO, mai ales că Cieneu fusese deja numit Mare Preot la Carsium în PLACA nr. 25.

     PLACA nr. 15 - Textul este destul de obscur dar pare să se refere la aceeași campanie a lui Boerebista împotriva bastarnilor. ‘ÎN MARELE RĂZBOI AL GEȚILOR DE PE MARELE JIU’ (textual GEOIU) ar face mai mult sens în forma ‘...ÎN MARELE RĂZBOI AL GEȚILOR DIN MAREA CÂMPIE...’. Este încă război pe pământul geților, au mai fost cucerite teritorii, aparent tot în Dobrogea. Boerebista încarcă în bărci pe toți ‘...DIN CÂMPIA (de astă dată, textual GEO) AL ĂLUI FIU AL LUI CARE E ZĂLOG LA VEDERE...’, inițial interpretat ca și mai sus ca fiind fiul lui Boerebista, ținut zălog (de ce și de cine?). Sensul este confuz. Dar dacă se schimbă cu ‘...DIN CÂMPIA ĂLUIA FIU AL LOR (al bastarnilor) CARE E ZĂLOG LA VEDERE...’ înțelesul devine clar. Cum cel făcut prizonier era Tezieo, presupusul fiu al regelui bastarnilor, Boerebista este liber să facă prizonieri pe cine apucă și să-i predea lui ‘IULEO’ (Iulu Loro sau Oroles) aliat cu el și făcut stăpân la Carsium după înfrângerea lui Hybrida). Textul continuă cu informația că geții au mai cucerit teritorii până la gurile ‘NISETULUI’ (Nistrului?), unde legile lui Zamolxis sunt încă respectate și unde geții intenționează să ridice o orăștie getă.

     PLĂCILE nr. 13, 39, 80, 52 - În textele acestor patru plăci detaliile ce înlesnesc urmărirea faptelor se întrepătrund, distingându-se o mare continuitate de acțiune în timpul campaniilor contra cetăților grecești.

     PLACA nr. 13 – Se înțelege că la reședința lui Boerebista (probabil Genucla) armele sunt curățate și ascuțite (în vederea războiului). Cieneu a primit de la Boerebista ‘...UN RÂU DE SATE ÎN ȘIRAG...’  la golful Sinoe lângă Histria, unde ‘...LA CASE TOȚI ERAU DE PE CÂMPIE...’ (în loc de ‘JIU’ literal JIIU). El se îngrijește bine și de domeniul lui și de locuitori, pe care îi înarmează. Cum a ajuns însă acolo? După cum reiese din PLACA nr. 80 mai jos, Cieneu primise inițial un teritoriu lângă Genucla, unde începuse să întemeieze un port, dar deoarece portul se afla în ținutul geților orășteni / DABO GIETO, i s-au dat în schimb alte teritorii în Dobrogea, lângă lacul Sinoe.

     PLACA nr. 39 (rotundă) - Populația locală se reașează în zona lacului Sinoe, sub protecția lui Cieneu. Războiul se abate în acea zonă și Cieneu îl trimite pe Loro / Oroles, vechiul lui asociat, în Panonia, care era acum în stăpânirea geto-dacilor, să negocieze (cu generalii de acolo?) ‘...MOȘTENIREA GEȚILOR ORĂŞTENI’. La ce s-ar putea referi asta? Poate la obținerea unui loc potrivit și cuvenit geților lui Boerebista pentru ‘...NOUA AȘEZARE ZEULUI STRĂMOȘILOR’ (PLACA nr. 52 mai jos), în alte cuvinte la mutarea capitalei în Transilvania.

     Dar între timp ‘…ZEUL RĂZBOIULUI ASALTEAZĂ PE REGE (textual GIEO), MUNCEȘTE (pe) H(iliarhii) JIILOR (textual GIIH) ȘI PE FIUL OSTATEC AL STĂPÂNITORULUI M’. Ca și până acum se propune o altă interpretare care ar clarifica lucrurile: ‘…ZEUL RĂZBOIULUI ASALTEAZĂ CÂMPURILE, MUNCEȘTE (pe) ‘H(iliarhii) DIN CÂMPII…’, iar cu privire la fiul ostatec, nu este credibil că s-ar referi la fiul lui Boerebista ci, după cum s-a văzut mai sus, la Tezieo, fiul presupusului rege al bastarnilor. Este de asemenea menționat ‘MARELE PREOT CIENEU ÎN SARMIGITOIUZO’, care nu putea fi decât orașul Genucla, capitala lui Boerebista.

     PLACA nr. 80 - O armată getă se războiește cu o armată greacă, posibil în sudul Moldovei, pe Siret: ‘ÎNCĂ LA RÂU, SUB TURNUL CASTELULUI, EL ESTE ÎN CONTACT CU FALANGA....LA VADUL APEI...’ dar după multă luptă ambele armate se retrag. Geții orășteni se trag încet spre teritoriul de lângă GENUCLA unde Cieneu întemeiase ‘...PORTUL GENUCLEI LA VĂRSAREA TOCIOAREI...’. Cum Cieneu voia să  construiască ‘...O NOUĂ AȘEZARE ZEULUI STRĂMOȘILOR (Zamolxis?)’ este împuternicit să o facă. Într-un portret central este reprezentat un chip, probabil al lui Dapiegi, un general al lui Boerebista, care va reapărea și în PLĂCILE nr. 79 (în calitate de comandant al Genuclei) și nr.45.

     PLACA nr. 52 - Geții Istrului sub conducerea stăpânului orăștiei amenajează portul pe marele râu, înapoia dealului (acropolei?) pe care sunt cultivate vii. Sunt menționați pentru prima data ‘GEȚII ISTRULUI’ (geții dunăreni), care au construit într-un ‘DE EI ÎNȘIȘI GENERAT SPAȚIU...’ un ‘PORT’, pe ‘MARELE RÂU’, port pe care Boerebista ‘STĂPÂNUL ORĂŞTIEI’ îl ‘ARMEAZĂ’ (poate cu vase de război). ‘ÎNAPOIA DEALULUI ÎN GENOCLO, ÎNAPOIA VIILOR CARE DAU ZEIASCĂ ZEAMĂ...STĂPÂNUL PRIN SPATE SUIE ÎNJEPATUL MUNTE…’. Deci Boerebista suie, mai mult ca sigur de la port spre citadelă, prin spatele dealului cultivat cu viță de vie. Această descriere a zonei geografice în care se afla orașul corespunde perfect cu situația topografică a cetății Tirighina descrisă în cap. VII. GENUCLA.

     Textul se încheie cu informația că ‘ÎN VÂRFUL ÎNALT AL GENOIUCLO...’ / ‘TALIPIKO’, identificat ca citadela orașului, se desfășoară un ritual destul de confuz la care iau parte ‘...DOUĂ SUTE DIN ACEI GEȚI (pe care) IURASE I-A LUAT’ (ori mai curând ...AI LUI IURASE).

     Acest Iurase poate fi Zurase / Zoirase / Ziraxes, care după cum se va vedea mai departe (PLACA nr. 120) va apărea ca ‘H(iliarh) RIDICAT MĂREȚUL ZURASE, LA MORILE ORĂŞTIEI / MOLEO DABO, și ca ‘MARELE PREOT AL MĂRIȚILOR GRECI’ în PLACA nr. 35. Se poate presupune de aceea că o parte din grecii de pe litoralul Mării Negre - poate chiar de la nord de gurile Dunării, care se amestecaseră de-a lungul timpului cu populația locală - trecuseră de partea lui Boerebista sub conducerea unui mare preot Zoirase.

     Cei 200 de geți se află ‘PESTE MARII ÎNMORMÂNTAȚI AI ORĂȘTIEI’, unde o ceremonie are loc special pentru ei: ‘...MARELE PREOT CENIU...ŢINE FLACĂRA DE VEGHE (aprinsă probabil pe altarul templului) INIMII ISTRIENILOR (dunărenilor) MUIATĂ ÎN APA DE APĂRARE A PORȚII’, interpretată cu sensul nou de ‘...INIMILOR ISTRIENILOR DIN POARTA DE LA APĂ’, literal ‘...ISTRIANO CORMIUO SARMONGATO’. Aceste detalii sunt identice cu cele descrise în cap. III. PLACA nr. 42, deci se poate specula că ritualul are loc de astă dată în templul din citadela Genuclei, sub pardoseala căruia se afla cripta în care erau înmormântați marii bărbați ai orașului. Deși nu se știe cum arăta localitatea Genucla pe vremea lui Zamolxis cca 500 de ani în urmă (cap. I. PLACA nr. 1), se pare că planul Genuclei devenită cetate-capitală a lui Boerebista, urmărise aceeași schemă urbanistică ca și cetatea Helis de la cca 270 î. Hr.: sus pe deal citadela în care marile căpetenii ale orașului erau înmormântate într-o criptă a templului, în timp ce inimile le erau puse în urne și depozitate separat, într-un sanctuar ce se afla în poarta fortificată de acces dinspre apă a ‘orașului de jos’. În felul acesta ‘marii bărbați ai orașului’ erau venerați de toată populația capitalei / ‘sarmgietusa’, atât în orașul de sus / ‘talipiko’ cât și în ‘orașul de jos’.

     O ilustrare simbolică a celor de mai sus apare sub forma unei ștanțe care este foarte sugestivă pentru ritualul descris mai sus. În Detaliul 4 este reprezentat un ancadrament de templu clasic sprijinit în stânga de o structură cu o făptură ciudată în ea, și în dreapta de un soclu pe care un soldat ce pare îngenunchiat, aduce o ofrandă. Figura stranie din stânga este interpretată de dl. Dan Romalo ca fiind un personaj sacerdotal ce slujește în templu, iar cea din dreapta ca un geto-dac aducând o ofrandă (sub forma unui purcel) probabil zeului războiului.  Personajul din stânga poate simboliza totuși ceva diferit, lucru care ar da mai multă adâncime și relevanță textelor în care este figurată scena. Ultima placă prezentată de dl. Dan Romalo (PLACA nr. 133 fără text ce poate fi recunoscut ca atare) prezintă un templu care, deși diferit ca construcție, are în centru, foarte bine detaliat, personajul straniu menționat mai sus (Detaliul 5). Este practic înfășat ca o mumie, în timp ce în dreptul inimii se vede clar o deschidere în formă de patrulater ce sugerează scoaterea rituală a inimii în scopul de a fi depusă într-un alt sanctuar.  Aceste detalii  sugerează foarte puternic ‘ODĂILE MARILOR ÎNMORMÂNTAȚI’ menționate mai sus. După cum s-a văzut în capitolul precedent, aceste ‘odăi’ se referă în interpretarea autoarei la cripta de sub templul citadelei din orașele-capitală Helis și Genucla, unde erau înmormântați marii bărbați ai orașului, în timp ce inimile erau depuse în sanctuarul de la malul apei, în orașul de jos.

                                             Detaliul 4                                         Detaliul 5 

   În această ștanță putea fi sugerată chiar funcția politico-religioasă a citadelei orașului capitală ‘sarmigetuza’: unite printr-un ancadrament ca de templu grec, personajul ciudat din criptă denotă templul, deci funcția religioasă a citadelei, în timp ce soldatul aducând ofrande zeului războiului sugerează caracterul militar al fortificației. Acest detaliu de figurație se întâlnește mai ales în plăcile referitoare la Munții Orăștiei (cap.V. 117; cap. VI. 72, 69, 96, 17, 18), unde devenise probabil doar un simbol al cultului strămoșilor geți.

     Placa nr. 52, ruptă în două, are o bogată ilustrație, dar calitatea fotografiei nu este bună. Pe lângă un număr de ansambluri arhitectonice se poate distinge jos în partea dreaptă, sub capul lui Boerebista, o ștanță cu reprezentarea (foarte neclară) a unui oraș, probabil Genucla, deoarece va fi repetată în cap. V. PLACA nr. 21 ce descrie noua capitală din Munții Orăștiei.

    În urma altor campanii victorioase, Boerebista a reușit să făurească un stat puternic și a supus geţilor cea mai mare parte din populațiile vecine, nu numai din Geţia Minor, dar și de pe malul drept al Dunării până la Munții Haemus, inclusiv coloniile grecești de pe țărmul Mării Negre. În timpul domniei sale statul get are întinderea maximă, organizat probabil ca o federație de state mai mici, conduse ori de generali numiți direct de el, ori de conducători locali, vasali lui.

URMEAZĂ

 ^[1] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, 2005

 ^[2] Ion Horaţiu Crișan, Burebista și timpul său, Biblioteca Istorică a României, București, 1978, cap. III, p. 48-63). 

 ^[3] Iosif Constantin Drăgan, Noi, tracii, Scrisul Românesc, Craiova, 1976, p. 256, 261;

 ^[4] Idem, p. 256, 257;

 ^[5] Idem, p. 257;

 ^[6] Idem, p. 256-257;

 ^[7] Idem, p. 261;

 ^[8] Paul Mac Kendrick, Pietrele Dacilor vorbesc, p. 115;

 ^[9] PLĂCILE nr.91, 122, 10 în cap. V;

 ^[10] Iosif Constantin Drăgan, Noi, Tracii, p. 254;

 ^[11] Idem, p. 261-262;

 ^[12] Idem p. 262-265;

 ^[13] Idem, p. 263-265;

V. BOEREBISTA : 2. Sec. I î. Hr.

PLĂCILE nr. 112, 95 (?), 120, 31, 21, 117, 123, 127, 106, 79, 35, 14, 128, 5, 11, 129, 91, 67(?), 109(?), 108, 40, 76, 58, 62, 45( ?), 115, 118, 92, 122, 10^[1]

     Statul centralizat al lui Boerebista. Zile de relativă pace.

     PLACA nr. 112 (medalion) - Nu face parte din categoria plăcilor de plumb fotografiate de dl. Dan Romalo, iar materialul din care este confecționată este diferit. În urma unei analize comparative cu o altă medalie originală s-a dedus că și aceasta este originală. Îl înfățișează pe ‘MATO BOEREBISETO, DABO GIETO’. Textul de pe revers ar sugera că astfel de medalii erau date sfetnicilor de încredere.

     PLACA nr. 95 - Boerebista rege (‘ON SARMIGIETOIUSO’). Textul amplu este neclar datorită modului în care a fost luată fotografia și nu a putut fi descifrat. Figurația și mai amplă îl prezintă într-un medalion central pe Boerebista, ‘MATO BOEREBISETO, DABO GIETO’. În text este menționat clar și ‘CIENEO’. Sub medalionul central, pe toată lățimea plăcii defilează armatele aliate, infanterie și cavalerie cu comandanții lor. Pe ultimul rând se deslușește ‘ON SARMIGIETOYUZO’, ceea ce indică probabil tot orașul-capitală Genucla.

     PLACA nr. 120 – După ce s-au întors de la războaie, Boerebista își numește generalii, toţi adunați în ‘…TEMPLUL ROTUND AL SOARELUI, PE VÂRFUL ÎNALT AL GEŢILOR ORĂŞTENI…’, deci în Genucla. Acest TEMPLU ROTUND AL SOARELUI / TOLOSUL SOARELUI / SOLE TOLE pare asociat în texte numai cu Genucla și s-ar putea ca în acest templu, plasat în citadela orașului, să fi avut loc și toate ceremoniile legate de afacerile militare ale statului (vezi și PLĂCILE nr. 5 și 11 mai jos). Forma rotundă se spune că aparținea în general templelor primitive ale lui Apollo. ‘SARMIGIETOIUZO’ din acest text trebuie că se referă tot la orașul-capitală Genucla, deoarece după cum se va vedea mai jos, Boerebista ca rege are comanda întregii armate, în timp ce noul numit general Dapiegi primește doar comanda Genuclei.

     Sunt numiți generalii pentru conducerea cetăților cucerite în Panonia și de pe Dunăre și poate și câteva din Transilvania. Boerebista în ‘...SARMIGIETOIUZO, CU COMANDA ARMATEI. H(iliarh) R(idicat): DAPIEGI, LA GENUCLA. H.R: OROLES, LA AL LUI ÎNSUŞI MARELE CARSIUM. HR: MĂREŢUL ZORASE, LA MORILE ORĂŞTIEI (același Zoirase și aceeași ‘MOLEO DAVO’ din cap. IV. PLACA nr. 52, despre care dl. Dan Romalo speculează că ar fi fost numele unui ținut în care morăritul era o ocupație specifică, ceea ce indică desigur Siretul și mai târziu regiunea Moldovei). H(iliarhul). GOIUERO, LA DINOGEŢIA. H. ZAPIUEO, LA ZIRIDAVA (Pecica). H. CORMIU, LA MARELE NOVIODUNUM (Isaccea). H. GIEIUZO, LA SINGIDUNUM (Belgrad). H. MANIUSO, LA ZIDUL ORĂŞTIEI. H. BERIUSO PĂSTREAZĂ DAVELE PANONIEI. H. DOIUEGO POLTO DAVA (Poltava?) A SARMAŢILOR. H. CARPODO, LA SĂRITURA APELOR. H. PARIOZO, LA ERMIUDAVA. H. MONGAIO, LA NAPOKOE (Napoca?). H. GOIUROE, LA COMIDAVA (Râșnov?). H. PALO, LA DAVA PE RÂU, SEGESTA’.

     Aceiași generali reapar și în textul PLĂCII nr. 129 mai jos, în care îl sprijină pe Boerebista în campania de alianță cu Pompei. Ceea ce este foarte interesant este că textele plăcilor (cu condiția ca râul Jiu să fie interpretat în modul specificat în acest studiu) nu menționează cetățile din Muntenia și Oltenia, poate formații statale gete independente administrativ. Textele din plăcile de plumb (fotografiate și deslușite de dl. Dan Romalo) acoperă în principal, ca arie de acțiune, pe întreaga perioadă de timp la care se referă, doar zona Dobrogei cu ambele maluri ale Dunării, zona de NV a Mării Negre, Siretul, Mureșul, Munții Orăștiei, plus câteva campanii în Banat și Panonia, ceea ce provoacă speculația că circulația principală și cea mai directă cu Transilvania pe vremea lui Boerebista se făcea pe valea Buzăului.

     Noi așezări și construcții în Munții Orăștiei

     PLACA nr. 31 - Se referă aparent la ‘sarmi(ze)getusa’, noul oraș-capitală pe care Boerebista îl construiește în Munții Orăștiei. Boerebista urcă (se presupune din vale) ‘...LA GEŢII ORĂŞTIEI’ care ‘...RIDICĂ ORĂŞTIA GEŢILOR’, unde inspectează lucrările și ori ține un ritual de sacrificiu pentru bunul mers al construcției, ori este descrisă festivitatea de inaugurare a cetății.

    PLACA nr. 21 - Pe placă este reprezentat planul cetății ce făcea parte din noua capitală ‘sarmigietoiuso’ a lui Boerebista în Munții Orăștiei. Acest plan nu are nici o asemănare cu actualul plan al cetății de la Sarmisegetuza Regia (Grădiștea Muncelului) și orice încercare de a susține sau demonstra acest lucru nu poate fi decât forțată. Singura posibilitate o oferă cetatea Costești-Blidaru, care se află tot pe valea Grădiștei, o ipoteză ce va fi susținută în cele ce urmează.

     După cum se vede mai jos, planul cetății Costești-Blidaru replică perfect perimetrul cetății din PLACA nr. 21, inclusiv cele 6 turnuri de pază. Această cetate este considerată cea mai puternică fortificație a sistemului defensiv din Munții Orăștiei și ca atare este singura care nu a putut fi cucerită, apărătorii predându-se poate (dacă textele plăcilor spun adevărul) din cauza epuizării resurselor. Probabil pe acest motiv ruinele acestei cetăți s-au păstrat în bună stare.

PLACA nr. 21

PLACA nr. 21 - cu perimetrul accentuat

Cetatea COSTEŞTI-BLIDARU

     Stȃncile figurate pe placă pot sugera ori poziţionarea ‘înaltă’ faţă de ‘orașul de jos’ Orăștie, ori faţă de valea Grădiștei. Ansamblul religios, figurat în partea de jos a plăcii în afara zidurilor cetăţii, poate reprezenta ori sanctuarul descoperit în apropiere în punctul ‘Pietroasa lui Solomon’, ori mai probabil, datorită amploarei lui, chiar sanctuarul de la Grădiștea Muncelului. Acest sanctuar este actualmente situat spre sud de Blidaru, deci corespunde cu drumul (6) figurat pe placă ‘MARELE DRUM PAVAT TĂIAT (poate ‘în trepte’) DUCÂND LA SANCTUARUL ORĂŞTIEI’. Faptul că pe placă sanctuarul este plasat chiar lȃngă zidul cetăţii se datorează desigur economiei de spaţiu de care artistul antic a trebuit să ţină seama.

     Boerebista este figurat în placă stȃnd la poarta din colţul de SV, ‘SAR-MON-GATO’ (7) care se poate interpreta nu ca ‘POARTA PĂZITĂ CU APĂ’, ci ca ‘POARTA DE PAZĂ LA APĂ’, posibil o referinţă la cisterna descoperită mai jos de același turn, cisternă ce asigura aprovizionarea cu apă a cetăţii. O speculaţie  asupra măreţiei construcţiilor din interiorul cetăţii nu are rost, deoarece pentru reprezentarea ei a fost folosită aceeași ștanţă ca în cap. IV. PLACA nr. 52 ce se referă la Genucla (deși acea fotografie este foarte neclară), așa că se poate presupune cel mult că această reprezentare simboliza la acea dată noţiunea de ‘oraș-capitală’ a geților. Cu toate acestea, în incinta de est a cetăţii Costești-Blidaru a existat un turn locuinţă, a cărui poziţie corespunde cu cea figurată pe placă.

     Unul dintre drumurile marcate pe placă (5) este un ‘MARE DRUM PAVAT TĂIAT LA (către) KOPONO (Căpȃlna)’ și este posibil ca acest cuvȃnt, folosit pȃnă atunci doar în conexiune cu citadela orașului Helis / Carsium, să reprezinte acum numele propriu al unei fortificaţii aparte (posibil Căpȃlna de astăzi) întemeiată poate de emigranţii de la Helis. Acest cuvȃnt mai apare în plăcile nr.127, 124, 96, 28 cu aceeași semnificaţie de localitate aparte.

     Singura discrepanţă între reprezentarea din PLACA nr. 21 și cetatea Costești-Blidaru este  zidul interior ce separă cele doua incinte ale actualei cetăți. Se spune că incinta dinspre est a fost prima construită, cam pe vremea lui Boerebista, în timp ce a doua, cea dinspre vest, a fost construită ceva mai târziu. Cu toate acestea trebuie remarcat că incinta mai veche este amplasată pe o terasă mai ridicată a platoului, lucru care pe placă este poate sugerat prin figurarea stâncilor.

     Se poate presupune că placa a fost produsă la o data ulterioară, cu atât mai mult cu cât adoptă un stil figurativ complet nou față de cel folosit până atunci. Cetatea este reprezentată înconjurată de o pădure de foioase, redată în detaliu foarte fin.

     În concluzie, în acest studiu se propune că cetatea COSTEȘTI-BLIDARU a fost CETATEA DE SCAUN a lui BOEREBISTA, ‘taliupiko sarmigitoiuzo’, adică ‘vârful înalt al sarmigitoiuzo’, al capitalei.

     PLACA nr. 117 - Vorbește despre ‘ORĂŞTIOARA MARELUI PREOT CENIU’ pe râul ‘SARGEŢIA’ unde a fost construită și este descrisă o moară de grâu. Se deduce clar că râul Sargeția era râul Grădiște de azi, care în zona orașului Orăștie este numit rȃul Orașului, și pe care astăzi se află așezarea Orăștioara. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 123 - Se referă la zidirea unei noi așezări pe Strei, paza asupra drumului fiind dată de rege lui ‘BAZORIU’ (așezarea fiind poate cea speculată de dl. Dan Romalo, Streosiungi / Streisângeorgiu, la confluența apei Luncanilor cu Streiul). Regele dă drept de folosință a apei tuturor celor așezați în locuințe noi în lungul acelei zone a râului, să le fie de ajuns și pentru argăsit. Ei pot căpăta de asemenea și drepturi de păstorit în acea zonă. Rudele urcă la noua localitate unde îi vizitează pe cei ce s-au așezat acolo și toată lumea petrece.

     PLACA nr. 127 - Este timp de vară și se strânge fânul în ‘KOPONO’ (Căpâlna). Este descris noul și marele drum de pază al Orăștiei gete (DABO GIETO) care ‘...SE DESFĂȘOARĂ PRIN RÂPELE PĂDURII ŞI...’ face curbe largi pe lângă zidurile cetății din mijlocul Orăștiei, în care se află ‘MARELE STĂPÂN’. Este desigur drumul ce urcă la cetatea Costești-Blidaru, deoarece după cum se va vedea în cap. VIII, ‘sarmgietuza’ / orașul-capitală cuprindea conform acestei ipoteze atât ‘orașul de sus / cetatea’ cât și ‘orașul de jos / localitatea de astăzi Orăștie’. ‘BAZORIU’ este menționat la timpul trecut, poate postul lui durase doar pe timpul construcțiilor, iar acum este înlocuit cu altcineva.

     Zile de relativă pace în afara Munților Orăștiei.

     PLACA nr. 106 - Oroles, stăpân la Carsium, nu are încotro și se duce la ‘ÎNTÂLNIREA (târgul) DE LA VAD’ ca să tocmească bastarni ca păstori la oile sale, deoarece se pare că ei sunt cei mai buni. Angajează și macedoneni pricepuți, dar căpetenie peste toți este ales tot un bastarn. În figurația plăcii reapare pecetea rotundă caracteristică vechiului oraș Helis (Detaliul 6), afișând numele ELYX și același simbol grafic prezent în cap. III. PLĂCILE nr.7 și 23. Este clar că Oroles, unul dintre principalii generali ai lui Boerebista, folosea vechea pecete a puternicului oraș Elyx / Helis ca să-și demonstreze puterea politică și militară în ascensiune.  Placa era destinată afișării. Folosirea aceleiași peceți stabilește destul de sigur continuitatea cetății Helis în aceeași locație, deși în intervalul de 250 de ani scurs de la timpul lui Dromihete, a căpătat la un moment dat numele de Carsium (Hârșova de astăzi). Mai mult, o altă dovadă în acest sens este ‘ÎNTÂLNIREA (târgul) DE LA VAD’, mai mult ca sigur localitatea Vadul Oii de lângă Hârșova, loc de trecere a Dunării până în ziua de azi. În legătură cu Vadul Oii se spune în PLACA nr.10 mai jos: ‘S-AU RETRAS FOLOSIND VADUL SRIUMI, PE ACOLO UNDE E ORĂȘTIA OII…’

                                              Detaliul 6                    Detaliul 7 (Placa 115)

PLACA nr. 79 - Suntem înapoi la Genucla și textul acestei plăci descrie cu multă claritate locul unde se afla vestitul oraș, deci va fi transcris aproape în întregime, cu secvențele relevante accentuate:

     ‘MARELE SOARE DE MAI, CEL CARE FRUMOASE SPICE SUB EL CREȘTE, A DAT DE ASEMENEA ȘI MOI FIRE LA GENUNCHIUL MĂGARULUI. ÎN ACELE ZILE DE IUNIE MARE ESTE CÂMPIA (LUNCA) SIRETULUI (în loc de ‘MARELE SEAMĂN AL MARELUI JIU, SIRETUL’, textual ‘MARO SIUE GIOIU SERTO)…’ CARELE ESTE GÂTUIT DE ALE SALE ÎNDOITURI, FIIND LĂȚIT ȘI MULT CRESCUT ACIIA, S-A UNIT CU LANURILE DE GRÂU CÂT SULIȚA. ÎN PORT, TINERII GENUCLEI NOI FIRE LA IEȘIREA LUI, SUB O SALCIE, MOAIE. MĂGARII, LA INSULĂ, ZĂDĂRÂŢI DE GEŢI, RAG DE SUNT RĂVĂȘITE STEAGURILE. SCOT PE BOT ASTFEL DE GUIŢĂRI CHIAR BUZDUGĂNARII IES DIN ORDINE. SUNT IZOLATE ZECE IEPE LA PĂSCUT, ÎN CÂMPURILE NOBILILOR, ÎN DORINȚA DE A FI MONTATE...”

     Apropierea dintre Siret și Jiu este neconvingătoare, multe alte râuri similare mai apropiate de Siret ar fi putut fi folosite ca termen de comparație. ‘…MARE ESTE CÂMPIA (LUNCA) SIRETULUI...’ face mai mult sens, mai ales că este descrisă lunca râului în luna iunie, și chiar aspectul albiei râului în zona de jos a cursului său,  care corespunde perfect cu harta redată în cap. VII. În plus, orașul are un PORT (port despre care în cap. IV. PLACA nr. 52 se spune că fusese construit de geți în spatele Genuclei, probabil pentru vasele lor de război) și ce este mai important, în fața acestui port există o ‘INSULĂ’ în albia râului, aceeași situație existentă la vremea descrierii Siretului în anul 1837 (vezi cap. VII).

     După cucerirea Dobrogei, romanii (probabil sub împăratul Domițian, 81-96 d. Hr.) au construit un castru peste așezarea geto-dacă originală de la Barboși situată la 6 km sud-vest de Galați pe Siret, și un port care era principala bază a flotei lor în acea perioadă^[2], o dovadă clară că cetatea Genucla se aflase în imediată apropiere.

     Textul plăcii se referă deci la o perioadă de relativă pace în timpul domniei lui Boerebista, poate între anii 58–50 î. Hr. Boerebista și-a mutat deja capitala în Munții Orăștiei, iar în Genucla, fosta lui capitală, ‘MĂREŢUL DAPIEGI’, unul dintre generalii săi, este acum ‘STĂPÂN AL GENUCLEI’ și stăpân peste ‘GEŢII ORĂŞTENI’.

     Reapar ZOIRASE și ‘LORO’, ‘HILIARHUL SCIŢILOR SARMAŢI’, ceea ce ar însemna că Loro / Oroles era încă stăpân la Carsium. În legătură cu ei, textul este confuz dar se pare că împreună cei doi resping atacul unui nou val de celți (boi). Mai apare și un ‘ARISTOTEIU, MACEDONEANUL’ care este investit (în ce funcție?) în TALIPIKO / vârful înalt al Genuclei. Este posibil să fie în legătură cu ceea ce se va întâmpla ulterior, când Boerebista pleacă în ajutorul lui Pompei și își îndreaptă oștile spre Macedonia, unde este aliat cu un ‘ANTIGONIU din MACEDONIA MARE’ (PLACA nr. 91 mai jos).

     PLACA nr. 35 - Pare că se referă la o localitate ‘DABO GIETO’ cucerită de geți și condusă de un ‘PETOSO’, aflată într-o zonă de sub autoritatea lui DAPIEGI (acum stăpân la Genucla) și a lui ‘ZOIRASE, MARELE PREOT AL MĂRIŢILOR GRECI’. Pârcălabii geților, încă dezorganizați după marele război, sunt împuterniciți să aplice legea și să păzească porțile (granițele) geților.

     Textul ‘...LA EXTREMITATEA DELTEI MARELUI JIU (‘TIP ARB GIEOIU), ACI UNDE NIPRUL VARSĂ APELE...’ poate fi mai bine interpretat ca ‘...LA EXTREMITATEA DELTEI MAREI VĂI...’, prin care se poate înțelege Delta Dunării, cu atât mai mult cu cât este pomenit și un tributar, Nipeul, care în cazul că se referă la Nipru, se putea vărsa într-adevăr în faţa Deltei Dunării (configurația exactă a țărmului și a gurilor diverselor fluvii ce se vărsau în golful din vestul Crimeei la acea dată fiind necunoscută).

     PLACA nr. 14 - Preoţii sanctuarului unei anumite localități se plâng că trebuie să plătească tribut și ‘MARELE ACELA’ (preotul grec Zoirase?) face să-i parvină jalba lui Dapiegi, guvernatorul Genuclei, care le garantează drepturile, ceea ce poate însemna că orașul respectiv era sub jurisdicția Genuclei și că poate existau oarecare tensiuni între geți și greci. Placa era destinată afișării.

     Boerebista și Cezar – cca. 49 î. Hr.

     Două puternice personalități ajung în conflict direct: Boerebista și Cezar, care proiectase o campanie împotriva lui încă din anul 59 î. Hr., când Boerebista ajunsese la hotarele Germaniei^[3]. În 60 î. Hr. se crease la Roma primul triumvirat între Cezar, Pompei și Marcus Licinius Crassus. Crassus a murit în anul 53 î. Hr. și între Cezar și Pompei a izbucnit un conflict direct în anul 49 î. Hr.

     Boerebista l-a sprijinit pe Pompei, care nu formulase nici un plan de cucerire a Daciei. La acea dată romanii râvneau la frontiera naturală a Dunării, având în Moesia numeroase baze militare. Primele ștafete romane în însăși Dacia fuseseră trimise sub chip de neguțători. Pompei era staționat în Bitolia aromânească de azi, la Heracleia Lyncestis (azi Monastir, în sudul Macedoniei), și Boerebista a luat acolo contact diplomatic cu el, după care și-a îndreptat oștile spre sud. În același timp însă Pompei a fost învins de Cezar în 48 î. Hr. la Pharsalos în Grecia, și asasinat în Egipt unde se refugiase, partidul lui fiind complet lichidat în 45 î. Hr.

     După această victorie, Cezar a conceput un război care trebuia să fie îndreptat inițial numai împotriva Parților (comanda revenind lui Octavian, nepotul său), urmând ca după înfrângerea acestora să atace Dacia pe la nordul Mării Negre. Însă în 44 î. Hr. Cezar a fost asasinat, iar Boerebista a fost de asemenea asasinat prin anii 44–43 î. Hr. având la rândul lui dușmani interni. Statul dacilor s-a menținut, marele preot Deceneu devenind primul urmaș la tron. Geția și Sciția Minor însă s-au împărțit în patru și apoi cinci mari provincii, cu descentralizare administrativă.

     În 42 î. Hr. Brutus și Cassius, asasinii lui Cezar, au fost învinși de Antonius și Octavian la Philippi în Macedonia. S-a născut apoi un nou conflict: Octavian voia să dea pământ veteranilor, iar Antonius voia să împartă imperiul, el luând Orientul. În urma noului război civil ce s-a dezlănțuit, Antonius a fost învins la Actium în 31î. Hr. și a murit în 30 î. Hr.

     PLACA nr. 128 – Boerebista poruncește geților și dacilor de pe Mureș ‘MAROSIU’ și de pe Siret ‘E PU SERET’ să se înarmeze. Deoarece, după cum s-a văzut mai sus, primele ștafete romane în însăși Dacia fuseseră trimise sub chip de neguțători care probabil căutau informații și trădători printre daci, mesajul pare să fie ca toți să fie alerți la infiltrarea romanilor (venind aparent dinspre vest ‘...LA APUS, ÎN ACESTE ZILE, PE ALE NOASTRE CĂRĂRI...’) și să nu se dea de partea lor, ci din contra, să anunţe imediat ce văd romani pe teritoriul lor. Semnat ‘MARELE STĂPÂN al O(răștiei) ÎN SRMIGIETOZO’. Se poate presupune că Boerebista era în Munții Orăștiei la acea dată, cca 49 î. Hr., ceea ce explică apariția pentru prima dată a numelui Mureșului. Sunt ilustrate două corpuri de armată, getă și dacă, cu Boerebista călare la mijloc.
Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 5 - ‘…AZVÂRLIŢI-VĂ ASUPRA ACELA CARE PE CÂMPIE (în noua interpretare în loc de JIU / textual GI) E ZĂRIT…’. Reapare ‘PETOS(I)O’ din PLACA nr. 35 de mai sus (aflat sub autoritatea lui Dapiegi de la Genucla) care îi îndeamnă pe daci să fie alerți la infiltrarea romanilor (prin Dobrogea și zona Genuclei probabil, fiind menționat ‘TOLOSUL SOARELUI’, după cum apare și în PLACA nr. 120 mai sus și nr.11 mai jos). Textul pare să sugereze că dacii transilvani îi bănuiau pe geții dobrogeni de o prea mare toleranță față de romani. 

     cca 48 î. Hr.: Campania lui Boerebista în Balcani în sprijinul lui Pompei

     PLACA nr. 11 - Din textul acestei plăci se pot deduce următoarele: soldații geți adunați în Genucla se pregătesc să plece la luptă în sprijinul romanilor lui Pompei. Nu toți sunt de acord cu această acțiune, sunt ‘DEZBINAŢI’. Înainte de plecare, în ‘TOLOSUL SOARELUI’, templul rotund al Genuclei (desigur templul lui Apollo unde după cum s-a văzut au loc ceremoniile legate de afacerile militare și religioase ale statului) se sacrifică miei zeului și se consultă oracolul pentru a se afla sorții de reușită a campaniei^[4]. Geţii care pleacă se rad pe stilul romanilor și se pregătesc să se căsătorească cu soții venite la Genucla special pentru asta, obicei perpetuat până în timpuri moderne, căsătoria tinerilor înainte ca bărbatul să plece la război. Se presupune că Dapiegi, conducătorul Genuclei, aliat credincios, pleacă la război împreună cu Boerebista și în lipsa lui ‘...ESTE INVESTIT REGE (la Genucla) PUTERNICUL EGERIU, GET AL ORAŞULUI...’. Apărarea fortificațiilor e pusă în sarcina mai marilor orașului ‘...CAPI ÎN SARMIGIETUSO’. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 129 - Textul sugerează că reprezentanți romani ai lui Pompei au sosit (poate chiar la Genucla) să grăbească ajutorul lui Boerebista. Nu îl găsesc acolo și supărați de întârziere pornesc înapoi. Boerebista (care poate întârziase venind de la noua capitală din Munții Orăștiei) îi ajunge totuși din urmă ‘...LA TRECĂTOAREA ÎNDEPĂRTATĂ (sau largă)...’ a Istrului, pe care îl trece cu bărcile care îl așteptau. Romanii s-au îmbunat. Boerebista este împuternicit în calitate de conducător al armatei de toți hiliarhii ce au apărut în PLACA nr.120 de la începutul capitolului. Din figurație reiese că grosul armatei era totuși din Sciția și Geţia Minor. Se mai spune că ‘...TRUPELE AU FOLOSIT TOT ECHIPAMENTUL DIN SARMIGITOZO...’, probabil o referire tot la orașul-capitală Genucla de unde porniseră cu toții în campanie.

     PLACA nr. 91 - Pe placă sunt figurate foarte multe portrete și sunt înscrise foarte multe nume, probabil ale tuturor aliaților lui Boerebista ce se pregătesc să-l ajute pe Pompei în războiul contra lui Cezar. Primul înscris (pe verticală) în colțul din stânga sus este ‘OCTAVIO LA SEGIESTE’ care s-ar putea explica prin faptul că nepotul lui Cezar, Octavian (născut în 63 î. Hr.), ar fi fost cam de 15 ani la această dată și e posibil să fi ocupat orașul Segeste din Panonia (unde conform PLĂCII nr. 120 de mai sus, fusese numit conducător hiliarhul Palo la ‘DAVA PE RÂU, SEGESTA’). În dreapta acestui anunț sunt plasate tot pe verticală o tolbă, un sceptru și o sabie, apoi capul unui tânăr cu o căciulă complicată din blană de animal cu un aspect barbar, considerat ca reprezentȃnd-ul pe Octavian (Detaliul 7). Cu toate acestea, în dreapta portretului se văd alte două arme (între care una poate fi caracteristica sabie dacă [sica]) și un text cu sens confuz din care se deslușește totuși secvența ‘ONSONTE LORIUEO’, în care ‘onsonte’ ar putea fi interpretat și ca ‘însoțiți de’ sau ‘însoțindu-l pe’ Loro / Oroles. O concluzie logică considerând că acest portret apare într-un mare număr de plăci referitoare la perioada lui Boerebista, plăci în care Cieneu este întotdeauna prezent și menționat.

                                                     Detaliul 8                                           Detaliul 9

     Textele și figurația plăcii pot fi interpretate în felul următor:

     Boerebista pornește în ajutorul lui Pompei, care, după cum s-a văzut mai sus, ar fi trebuit să se afle în sud-estul Macedoniei, ceea ce ar explica traseul campaniei, întâi la Genucla, unde se adună toată armata, apoi spre sud, trecând Dunărea ‘la trecătoarea îndepărtată (sau largă)’. Împreuna cu el sunt ceilalți aliați ai săi ‘BASTARNII, MARII DALMAŢI ŞI IAZIGII’. ‘MĂREŢUL CIENEU’ îi făgăduiește ‘CELTULUI LORO IULU (STĂPÂNITORUL OROLES), PRIN JURĂMÂNT, PANONIA’ în caz de victorie. În drum spre presupusa întâlnire cu Pompei, DROMIO recucerește teritoriile pe care le ocupase macedoneanul Lisimah la cca 300 î. Hr. SARMAŢII merg de asemenea pe drumul urmat de macedoneni, în timp ce ‘...TRACII LUI SARMIO SE RETRAG PE ISTRU, LA PAZĂ (sau pândă)’, același SARMIZO reapărând și în PLĂCILE nr.108 și 58 mai jos. Se pare că geții mai sunt aliați și cu un ‘ANTIGONIU (din) MACEDONIA MARE’- care în anul 146 î. Hr. fusese încorporată împreună cu întreaga Grecie în Imperiul roman. Este reprezentat și ‘BAZORIU’, care în PLACA nr. 123 fusese numit stăpânul unei probabile cetăți de apărare a accesului în Munții Orăștiei pe valea Streiului. În partea de sus dreapta a plăcii (Detaliul 9) se observă un cap din profil prezentând caracteristici rasiale deosebite de ale celorlalți, adică o formă foarte alungită a craniului și ceea ce par a fi tatuaje faciale. Aspectul acestui cap sugerează un sarmat, craniul intenționat deformat atestând un obicei popular al sarmaților. Lângă acest cap se observă legenda cu sens neclar ‘MATIHO’, tradus tentativ ‘STĂPÂNAŞ’. O altă legendă este tradusă tentativ  ‘STĂPÂNAŞ AL MARILOR HAMURI’, ‘SIGOBIO...’ un nume repetat de două ori, sugerând modul tradițional de luptă călare al sarmaților. Pe placă mai sunt și alte inscripții, care ori nu au putut fi descifrate, ori nu spun nimic deocamdată.

     Este interesant de notat că în text nu apare nici unul dintre generalii numiți de Boerebista în PLACA nr. 120, care în PLACA nr. 129 l-au împuternicit în funcția de conducător al armatei și în această campanie.

     PLĂCILE nr. 67 și nr. 109 - Sunt nedescifrate dar par să se integreze ca figurație în această perioadă. În PLACA nr.67 reapare portretul sarmatului tatuat și s-a putut descifra același cuvȃnt ‘MATIHO’, iar în PLACA nr.109 destinată afișării, se poate descifra cuvântul ‘SIGOBIU’, ambele nume întâlnite în PLACA nr. 91 de mai sus. Caracterele ambelor texte sunt anomale [inegale, neregulate], dar identice ca stil. Grafica figurației ambelor plăci este deosebită de a celorlalte și pare să indice zona geografică ori a Deltei Dunării, ori a Dunării Dobrogene.

     PLACA nr. 108 - Are un text obscur. Reapare ‘STĂPÂNAŞ AL HAMURILOR’, căpitanul pazei sursei de apă. Se pare că există un conflict cu ‘...ÎNSUŞI MARELE RADU...’ (un conducător macedonean?) în legătură cu locul de pășunat pentru oile istrienilor și ale macedonenilor. Conducătorul istrienilor, același ‘SARMIZO’ din PLACA nr. 91, un bazileu al tracilor sau al unei orăștii traco-gete plasată poate în sudul Dobrogei, pare să fi fost lăsat de Boerebista să păzească hotarele (Dobrogei?) și probabil și hergheliile de cai, asini și turmele de oi, sarcină pentru care este răsplătit ulterior.

     cca 48-47 î. Hr.: Urmarea campaniei nereușite din Balcani
     Înlăturarea lui   Boerebista

     Un număr de plăci par să se refere la întoarcerea diverșilor aliați prin zona Dobrogei, unde situația era tulbure datorită sfârșitului fără rezultat al campaniei. Se încheie alianțe locale, fostele alianțe se dezmembrează, iar locuitorii ce rămăseseră pe loc îi atacă pe soldații care se întorc.

     PLACA nr. 40 - Textul este confuz, dar s-ar putea deduce următoarele: o partidă de geţi pro-romani (numiți așa deoarece se aliaseră cu romanii), sub conducerea lui ‘PUTERNICUL COSENDO’, se întoarce din campania în Balcani în același timp cu iazigii sarmați. Cosendo este convins de ai săi să-i atace pe iazigi într-o zi a lor de sărbătoare. ‘... ACEIA CARE AICI AU IRUMPT DE ZIUA TAURULUI CÂMPIEI’ (în noua interpretare, în loc de JIULUI / textual GIO, deoarece textul se referă la ‘SARMATUL ZEU AL IAZIGILOR’, fiindcă iazigii erau stabiliți la acea data în Geţia Minor și nu pe Jiu).

     Dar iazigii sunt aliați acum cu ‘PUTERNICUL RADU TREI’ (menționat în PLACA nr.108 deasupra) și se luptă cu Cosendo și pro-romanii săi ‘PE PĂMÂNTURILE IAZIGILOR SARMAŢI’ (deci prin Dobrogea), ucigând pe mulți dintre ei. Geții se retrag spre GENUCLA ca să participe la împuternicirea din citadelă. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 76 - BAZORIU (întâlnit în PLĂCILE nr. 123 și nr. 91 mai sus) pare că a greșit drumul spre trecerea Dunării și este atacat pe la spate și aruncat în Istru, împreuna cu toți oamenii lui și prada de război.

     PLACA nr. 58 - Figurația este foarte bogată în portrete cu cartușe explicative, dar înțelesul este obscur. Se poate desluși totuși că Boerebista recompensează pe acel rege trac ‘SARMIZO...BAZILEUL...TRACILOR’ (întâlnit deja mai sus în PLĂCILE nr. 108 și 91) pentru paza Orăștiei, și de asemenea pe un ‘BAZILEUL MOLISEIU’.

     Părăsind Geția (și implicit Dacia), Boerebista cu geții și aliații săi au creat condiții propice pentru înlăturarea lui de la conducerea statului. Se poate specula că nu toți generalii lui văzuseră cu ochi buni campania din Balcani, chestionând necesitatea sau înţelepciunea unui asemenea război. Este rezonabil de crezut că după eșecul cu Pompei, intențiile lui Cezar de a porni război contra geților și a le ocupa teritoriul erau cunoscute tuturor. Nemulțumiți de rezultatul campaniei și cu teama unor înfrângeri viitoare, sau poate chiar numai din interese pur personale, un număr de generali au hotărât înlăturarea lui Boerebista după întoarcerea lui din război. Se poate specula că, știindu-se intenția lui Cezar, presupusă sigură, de a ataca pe la nordul Mării Negre după victoria în războiul cu parții, Boerebista s-a întors cu armata sa tot prin Dobrogea, unde avea ca aliați și pe macedoneni (prin soția sa Mara). Dar atât el cât și generalii loiali lui au fost atacați de conspiratori, probabil la Genucla, și au fost prinși și înlăturați, cu consecința că marele stat centralizat al Geției a fost dezmembrat și împărțit între trădători.

     PLACA nr. 62 - Răscoala contra lui Boerebista (cca 48 – 47 î. Hr.). Textul este redat aproape în întregime, deoarece pentru înţelegerea cursului evenimentelor se complementează și cu textele PLĂCILOR nr. 118 și 10 ce urmează.

     ‘...LA IEŞIREA ACELORA MÂNAŢI DE FRICA NIMICIRII, PE O TERASĂ ROTUNDĂ ŞI PUŢINĂ, A FOST SUPUS ŞI DAPIEGI. LUI ZURASE, FIUL SĂU I-A LUAT GENUCLA. L-A DAT PE ACELA SĂ FIE VIU CÂND (atâta timp cât) FOLOSEŞTE TURNUL LUI BOEREBISTA ÎNSUŞI. OROLES ÎNSOŢIT DE H(iliarhii) ZAPIU, BERIUSU, CARPODU, MONGAIU, PORNESC ÎN URMA  (urmărirea) LUI BOEREBISTA. DAU DE ACESTA ÎN UŞA SANCTUARULUI DIN VÂRFUL ÎNALT AL SARMIGIETUSO. STĂPÂNIREA LUI BOEREBISTA ESTE STĂVILITĂ. EGALII SĂI RĂSCULAŢI AU LUAT A SA STĂPÂNIRE’. Schimbând puțin punctuația, ultima parte poate fi interpretată în felul următor: ‘...DAU DE ACESTA ÎN UŞA SANCTUARULUI (punct). ÎN VÂRFUL ÎNALT AL SARMIGIETUSO STĂPÂNIREA LUI BOEREBISTA ESTE STĂVILITĂ...’.

     Conspiratorii care îl înlătură pe Boerebista la întoarcerea din campanie sunt cinci generali, toți numiți mai sus în PLACA nr. 120: ‘OROLES ÎNSOŢIT DE H. ZAPIU, BERIUSU, CARPODU, MONGAIU’. Oroles era oricum în cârdășie cu Cieneu (ceea ce rezultă din textele multor altor plăci, părând că erau asociați încă dinainte de alianța cu Boerebista). Dapiegi (vezi PLACA nr. 11) care avusese conducerea Genuclei, aliat credincios, este supus ‘PE O TERASĂ ROTUNDĂ ŞI PUŢINĂ’ (sugerând Tolosul Soarelui din citadelă / ‘talipiko’, unde se afla și ‘turnul’ lui Boerebista, locuința lui fortificată) de către partidul lui Zurase (Ziraxes, de la Moleo Dabo – vezi cap. IV. PLACA nr. 52 și PLĂCILE nr. 120, 79, 35 mai sus). Se înţelege că lui Zurase i se promisese Genucla, dar fiul sau (?) își asumă conducerea iar pe taică-său îl închide în turn. În citadelă se declară depunerea lui Boerebista, în timp ce Boerebista reușește să fugă spre ieșirea dinspre apă a orașului de jos. Cei cinci conspiratori îl urmăresc și îl prind în ușa sanctuarului (din poarta fortificată de la apă). Stăpânirea lui a luat sfârșit.

     PLACA nr. 45 - Înfățișează patru portrete mari. Portretul central este cel presupus al lui Dapiegi (întâlnit și în cap. IV. PLACA nr. 80 și PLACA nr. 79 mai sus), restul figurației fiind identică cu cea din PLACA nr. 62 deasupra. Textul puțin descifrat se referă probabil tot la înlăturarea lui Boerebista.

     PLACA nr. 115 - Oroles se veselește de reușita complotului prin care Boerebista a fost înlăturat. Se pare că macedonenii (credincioși Marei, nevasta lui Boerebista), care după mutarea capitalei în Munții Orăștiei rămăseseră probabil în zona Genuclei, continuă să opună rezistență și Oroles a trimis de zece ori să ceară trupurile soldaților lui omorâți, să-i aducă la ‘KOMPONO’, citadela capitalei lui, Carsium. Această presupunere este cu atât mai veridică cu cât reapare pecetea rotundă în care deși nu mai scrie ELYX (ci parcă se văd doi X tăiați de o săgeată – Detaliul 7), se regăsește simbolul schematic din celelalte sigilii rotunde referitoare la vechea capitală a lui Dromihete (cap. III. PLĂCILE nr. 7 și 23, și 106 mai sus). Oroles îi oprește pe ai săi să se încaiere cu macedonenii. Se înțelege de asemenea că în armata lui erau și ‘...BRITOLAGI DIN ARRUBIUM (Măcin)...’ răsplătind pe 100 dintre ei cu pământuri la ‘...APA TULBURE / TULBUAKO A BASTARNILOR...’ (lacul Brateș? – un subiect atins la sfârșitul cap. VII).

     PLACA nr. 118 - Se pare că prima parte a textului este o justificare a înlăturării lui Boerebista de către Cieneu, pe motiv că dacă Boerebista ar fi continuat să domnească, foștii săi aliați romani (partizanii partidei lui Pompei) ar fi încercat să acapareze teritoriile geților: ‘…RECÂŞTIGĂ ŢARA (în noua interpretare, în loc de JIUL / textual GIE), (pe care) ROMANUL A SA (în loc de AL SĂU) VREA SĂ O FACĂ, AI SĂI ÎN EA SĂ-I CUIBĂREASCĂ…’

     Din textul ce urmează reiese limpede că Cieneu făcuse parte din complot. Când s-a auzit în Munții Orăștiei că Boerebista a fost prins, Cieneu, care se pare că la acea dată nu mai avea puterea politică de care se bucurase la început și ‘...STĂTUSE FĂRĂ ÎNTREBUINŢARE...’ pȃnă cȃnd ‘...NOBILUL BOEREBISTA S-A SUPUS ÎN A CĂPÂLNEI POARTĂ PROTEJATĂ CU APĂ (literal ‘KOPONO SARMONGATO’), LUI TUMOTIP’. Cieneu îi preia poziția de conducător suprem (rege) la ‘sarmi(ze)getuza’ din Munții Orăștiei, lăsând-o deocamdată în pace pe soția lui Boerebista, la Orăștioara.

    Cuvȃntul ‘KOPONO’ (ca echivalent al lui ‘TALIPIKO’ din Genucla), este asociat de obicei în texte cu cetatea Carsium, ceea ce înseamnă că textul de mai sus ar indica cetatea Carsium ca loc de supunere a lui Boerebista, în contradicție cu PLACA nr. 62, care a menționat o ‘TERASĂ ROTUNDĂ ŞI PUŢINĂ’ (mai mult ca sigur Tolosul Soarelui caracteristic cetății Genucla). Se poate specula însă că această placă a fost scrisă ulterior (când Oroles a fost numit stăpân în Genucla de către Cieneu - vezi mai jos), folosind poate dialectul localnicilor din Carsium. În felul acesta textul acestei plăci suportă informația din PLACA nr. 62 că Boerebista, prins la poarta fortificată de acces dinspre apă a Genuclei ‘...ÎN UŞA SANCTUARULUI’, s-a predat lui Tumotip, aparent fiul lui Zurase (?), care își asumase deocamdată stăpânirea orașului. Placa era destinată afișării.

     PLACA nr. 92 – text cu înțeles destul de confuz din care se poate deduce că Cieneu vine la ‘DABO GIETO’, numit și ‘SARMIGIETUZO’ (aceiași Genucla, încă considerată drept capitala geţilor din zona de est a Daciei). ‘...LA RÂUL CELOR CINCI STĂPÂNI...’ (cei cinci conspiratori din PLACA nr. 62), Cieneu îl impune pe LORO (Oroles) geților orășteni, înscăunându-l de două ori, odată în ‘SARMIGIETUZO’, poate o referire la ‘orașul de jos’ și la majoritatea populației gete, și a doua oară în citadelă ‘...ÎN AL ALTARULUI (templului) PRIDVOR...’, deci și ca rege și ca mare preot. Loro distruge ‘...FOSTUL TROFEU AL ORĂŞTIEI...’ și-l aruncă în albia râului, după care ridică unul nou ca să celebreze victoria. Co-conspiratorii săi, care au primit teritorii ca răsplată, îl reasigură de suportul lor. Apare pentru prima dată mențiunea ‘...MARELE PREOT AL BOICERILOR...’, poate un termen introdus de Cieneu / Deceneu în noua lui poziţie de mare preot și rege al dacilor și geţilor (termenul va reapărea în plăcile ce se referă la perioada lui Decebal). Interesant în figurația plăcii (foarte detaliată de altfel) este faptul că deasupra ștanței ce reprezintă templul din Genucla (descrisă în cap. IV) sunt ridicate cinci stindarde, cel din mijloc cu capul de bovideu (caracteristic armatei dacilor în toate plăcile ce se referă la Munții Orăștiei), peste care planează balaurul dacic, o reprezentare cum nu se poate mai sugestivă a asumării de către daci a puterii supreme.

     cca 44 – 43 î. Hr.: Omorârea și înmormântarea lui Boerebista

     Se pare că Boerebista a fost lăsat în viață un număr de ani și numai după asasinarea lui Cezar în 44 î. Hr., Cieneu, mare preot și rege al dacilor din Transilvania, hotărăște omorârea lui, care are loc poate în anul 44 sau 43 î. Hr.

     PLACA nr. 122 - Împreună cu nevasta și bunurile lor, Boerebista este adus în căruțe trase de boi (poate de la Orăștioara din Munții Orăștiei, unde fusese ținut probabil sub supraveghere) ‘...LA BOIUL LORU SĂ (fie) RĂPUS...ÎN GENUCLA....AICI UNDE...PE BOIUL CARE L-A PRINS, L-A INVESTIT MARELE PREOT DECENEU’. Boerebista este ținut prizonier o sută de zile, după care ‘...ZEUL RĂZBOIULUI... ÎL SORTEŞTE...’ să fie omorât de către Oroles (care după cum s-a văzut în PLACA nr. 92 fusese înscăunat între timp stăpân la Genucla de către Cieneu) în semn de sacrificiu. Este de remarcat că drumul pe care este adus trece printr-o zonă cu râuri aurifere, iar în apropierea Genuclei se scotea fier, o zonă comparabilă cu valea Buzăului.

     PLACA nr. 10 - Textul plăcii este următorul: ‘S-AU RETRAS FOLOSIND VADUL SRIUMI, PE ACOLO UNDE E ORĂŞTIA OII. RĂMÂN ÎN LUNCA RÂULUI, PE UN DEAL ÎN GENUCLA, LA ALTARUL ZEULUI (?). A FOST PUSĂ A LUI STĂPÂNU INIMĂ LA APĂ, LÂNGĂ AL STĂPÂNIRII TURN, AŞEZAT ÎN SLUJIRE PESTE ODĂILE A MARILOR ÎNMORMÂNTAŢI, SUB TROFEUL GEŢILOR ORĂŞTENI ÎN SARMIGITUZIUO’.

     Ultima parte poate fi exprimată în felul următor: ‘...A FOST PUSĂ A LUI STĂPÂNU INIMĂ LA APĂ, SUB TROFEUL GEŢILOR ORĂŞTENI ÎN SARMIGITUZIUO, LÂNGĂ AL STĂPÂNIRII TURN, AŞEZAT ÎN SLUJIRE PESTE ODĂILE A MARILOR ÎNMORMÂNTAŢI’. Cu alte cuvinte, inima lui Boerebista a fost depusă (în urnă) în sanctuarul din poarta dinspre apă a Genuclei, sub monumentul (trofeul) geților orășteni ai capitalei / ‘sarmigituziuo’, de lângă (citadela unde este) turnul stăpânirii, (și templul) sub care se află cripta marilor înmormântați ai orașului (un aranjament urbanistic deja descris într-un număr de plăci referitoare la Genucla). Privitor la mențiunea ‘...VADUL SRIUMI, PE ACOLO UNDE E ORĂŞTIA OII...’, este probabil o referire la Vadul Oii de astăzi, vis-à-vis de Hȃrșova, fostul Carsium, loc unde exista probabil un târg, poate cel menționat deja în PLACA nr. 106.

     Se știe^[5] că succesiunea lui Boerebista (la 44 ori 43 î. Hr.) a fost rezolvată pașnic prin separarea în patru, iar mai apoi cinci mari provincii, cu descentralizare administrativă, dar menținând o putere centrală (probabil în Munții Orăștiei, unde Cieneu a domnit încă mulți ani ca rege și mare preot). Oltenia și Banatul au format probabil una dintre cele cinci mari ‘provincii’ dacice, rămase regiuni autonome (cum fuseseră probabil și până atunci, deoarece după cum s-a văzut (în ideea că traducerea cuvântului Jiu dată de dl. Dan Romalo nu este corectă) textul plăcilor tratează doar evenimentele conectate cu zona Geției Minor / Dobrogea, estul Munteniei, sudul Moldovei și Munții Orăștiei, unde se ajungea direct pe valea Buzăului.

     Conform surselor istorice din antichitate Geţia Minor a fost împărțită în trei domenii^[6] cu trei regișori care se dușmăneau între ei: Roles la sud, cu baza la Durostorum, Dapyx în centru, cu sediul la Capidava, protejȃnd cetăţile Histria și Carsium, și Zyraxes la gurile Dunării, protector al cetăților Troesmis, Dinogeţia, Aegisus și Buteridava. După moartea lui Boerebista cetățile pontice au continuat să se amestece în războiul civil al romanilor. Faptele sunt pe scurt următoarele^[7]: Roles îl ajută pe generalul roman Crassus (nepot al lui Marcus Licinius menționat mai sus) într-o importantă bătălie împotriva bastarnilor ce amenințau să invadeze Macedonia, drept care Crassus îl recomandă lui Octavian (urmașul lui Cezar), care îl distinge pe Roles la Corint cu titlul de ‘prieten și aliat al poporului roman’. Când în anul 28 î. Hr. Dapyx se pregătește să atace ‘regatul’ lui Roles, acesta cere ajutor Romei. Romanii conduși de Crassus îi vin în ajutor, devastează cetatea lui Dapyx (care se sinucide), după care, pe motiv să recupereze trofeele pierdute de Hybrida în anul 61 î. Hr., îl atacă pe Zyraxes, întărit undeva, aparent (deci nu foarte sigur) pe malul drept al Dunării, în cetatea Genucla. Asediază cetatea din toate părțile, chiar și pe Dunăre, și o cucerește împreună cu stindardele, fără s-o mai părăsească. Întreaga Geţie Minor (Dobrogea) intră în stăpânirea Romei, care atribuie regelui Roles conducerea zonei. Zyraxes însă reușește să fugă cu tezaurul ‘țării’ peste Dunăre, în Geţia propriu-zisă, al cărui teritoriu era bine apărat de geți (în altă variantă Zyraxes plecase cu bani la sciți să caute o alianță și nu se întorsese la timp).

     Data de naștere a lui Dio Cassius, cel de la care ne-au parvenit cele de mai sus, este plasată între anii 155 și 164 d. Hr., deci a trăit cu aproape 200 de ani după derularea evenimentelor descrise. El însuși recunoaște că cele relatate de el reflectă tradiția așa cum a fost ea transmisă din generație în generație, iar în ziua de azi unele dintre informațiile sale sunt considerate ori prea vagi, ori contradictorii, ori necoroborate, și uneori fără destule detalii geografice sau date istorice precise.

     Poate de aceea, lipsind suficiente detalii în legătură cu căderea Genuclei, nu s-a știut niciodată precis locația ei, pe malul drept sau stâng al Dunării, dacă a fost distrusă sau numai ocupată, dacă stindardele au fost cu adevărat recuperate de romani sau duse în Geţia de Zyraxes, dacă Zyraxes a trecut râul în Geţia sau nu. E posibil ca istoricii de mai târziu să fi crezut că Genucla se afla pe malul drept al Dunării numai pentru faptul că în anul 28 î. Hr. romanii au ocupat integral Dobrogea și cetățile ei. Se poate deci trage concluzia că dacă nici istoricii antichității nu posedau întotdeauna date precise despre cele ce consemnau, ar trebui să se acorde cel puțin aceleași șanse de veridicitate informațiilor ce se pot deduce din textele acestor plăci de plumb. Aceste deducții sunt următoarele:

     După ce Boerebista este prins în Genucla și înlăturat, Dapiegi (Dapyx), fost conducător al Genuclei (numit de Boerebista în locul lui după mutarea capitalei în Munții Orăștiei) este de asemenea înlăturat. Genucla, deși inițial promisă lui Zoirase (Zyraxes), care-și avea sediul în sudul Moldovei, este dată de Cieneu (Deceneu) vechiului său asociat Oroles (Roles), pe care îl investește acolo rege și mare preot (lăsându-i probabil și cetatea Carsium în Dobrogea).

     Dar cum Deceneu și-a avut sediul și a domnit la ‘sarmi(se)getuza’ în Munții Orăștiei, concentrându-și puterea și atenția asupra Daciei intracarpatice timp de încă vreo 24 de ani de pace, se poate specula că în Dobrogea și ținuturile învecinate, ținut deschis mișcărilor continui de triburi și invazii străine, lucrurile nu au fost atât de sigure, stabile și liniștite. Este posibil ca Zoirase, căruia nu i se dăduse Genucla așa cum i se promisese, s-a aliat cu Dapiegi și posibil cu bastarnii și împreună l-au atacat și învins pe Roles. Zoirase a ajuns în sfârșit stăpân peste Genucla și peste zona de la gurile Dunării, în timp ce Dapiegi a cucerit Capidava și zona centrală a Dobrogei și l-a înlăturat pe Roles de la Carsium. Lui Roles nu i-a rămas decât să se retragă în sudul Dobrogei la Durostorum. Aceasta ar explica ajutorul dat de Roles romanilor în războiul lor contra bastarnilor și dușmănia permanentă ce pare să fi existat între Roles și Dapyx, dușmănie care a dus la desfășurarea ulterioară a evenimentelor conform celor raportate de istoricii antichității.

     Este foarte posibil ca, deși au participat la războaie alături de Boerebista încă din anul 61 î. Hr., aceste trei personaje, Zoirase (Zyraxes), Dapiegi (Dapyx) și Oroles (Roles) să fi fost încă activi 30 de ani după aceea. Este sigur este că în anul 28 î. Hr. Dobrogea întreagă a fost cucerită de romani.

URMEAZĂ

 ^[1] Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor, Buc. 2005;

 ^[2] Paul Mac Kendrick, Pietrele Dacilor vorbesc, Ed. Ştiințifică și enciclopedică, Buc.1978, p. 61, 118;

 ^[3] Iosif Constantin Drăgan, Noi, Tracii, Scrisul românesc, Craiova, 1976, p. 266-273;

 ^[4] Instituția oraculului, instituție antică a cultului Apolinic, își avea originea în zona de NV a Mării Negre – vezi N.  Densușianu, Dacia Preistorică, V, VI;

 ^[5] Iosif Constantin Drăgan, Noi, Tracii, Craiova, 1976, p. 272;

 ^[6] Idem, p. 252, 276-277;

 ^[7] Paul Mac Kendrick, Pietrele Dacilor vorbesc, Buc. 1978, p. 115;